Nume: Se acordă 1p din oficiu!

Lucrare scrisă semestrială pe semestrul I

„La 15 iunie 1767, Cosimo Piovasco di Rondo, fratele meu, a stat pentru ultima oară la masă în mijlocul
nostru. Mi-a aduc aminte de parcă s-ar fi petrecut azi. Ne aflam în sufrageria vilei noastre din Ombrosa: ferestrele
încadrau ramurile stufoase ale uriașului gorun din parc. Era douăsprezece, ora la care familia noastră, după o veche
tradiție, stătea la masă... Țin minte că bătea vântul dinspre mare și frunzele fremătau. Cosimo zise:
-Am spus că nu vreau și gata! Și împinse farfuria cu melci. Nici că se pomenise vreodată o nesupunere mai
gravă....
Abia mai târziu mi-m dat seama de această acumulare treptată de resentimente față de familie: pe atunci
aveam opt ani, luam totul în joacă, iar războiul pe care noi, cei mici, îl duceam împotriva celor mari era cel obișnuit al
tuturor copiilor; nu-mi dădeam seama că încăpățânarea fratelui meu ascundea lucruri mai adânci. ...
Nu a trecut mult și l-am văzut, pe fereastră, cum se cățăra în gorun. Deși nu avea decât doisprezece ani, era
îmbrăcat și pieptănat foarte îngrijit , așa cum voia tata să te prezinți la masă: păr pudrat și cu panglică la coadă,
tricorn, jabou de dantelă, frac verde cu coadă, pantaloni de culoarea nalbei, sabie mică și ghete lungi, de piele albă,
până la jumătatea pulpei, singura concesie față de un port mai potrivit vieții noastre de la țară. (...)
-Nu, Mino, du-mă acolo! l-am rugat. Nu trebuie să fii supărat pe mine din pricina melcilor, erau scârboși, dar
n-am mai putut răbda să-i aduc strigând într-una!
Cosimo se înfrupta cu tort.
-O să te pun la încercare, zise el, trebuie să-mi dovedești că ești de partea mea, nu a lor.
-Spune-mi tot ce vrei să fac....Vorbești ca și cum ai rămâne cine știe cât timp ascuns...Nu crezi c-or să te ierte?
Se întoarse spre mine, stacojiu la față:
-Ce-mi pasă mie dacă or să mă ierte? Și-apoi nu m-ascund câtuși de puțin: mie nu mi-e frică de nimeni! Ți-e
teamă să m-ajuți?” Italo Calvino, Baronul din copaci

1. Indică tema fragmentului. 0,5p

2. Precizează sinonimele cuvintelor: acumulare, răbda, se înfrupta, stacojiu, frică. 0,5p
3. Indică modurile de expunere utilizate. 0,5p
4. Subliniază varianta corectă (pot fi și ambele variante corecte):
a. Maieu/maiou f. Eclere/ecleruri
b. Piure/pireu g. Aragaze/ aragazuri
c. Pulover/pulovăr h. Hotele/hoteluri
d. Lighene/ligheane i. Nivele/ niveluri
e. Cicatrice/cicatrici j. Chebap/kebab 1p
5. Stabilește, cu două argumente, cărui moment al subiectului ar putea aparține fragmentul. 0,5p
6. Ilustrează, cu exemple din cele două texte, tipurile de caracterizare care apar în fragment. 0,5p
7. Credeți că urcarea personajului în copac are și alte semnificații, mai profunde? Argumentează. 0,5p
8. Explică la ce fel de război se referă naratorul când spune: „războiul pe care noi, cei mici, îl duceam
împotriva celor mari era cel obișnuit al tuturor copiilor.” 0,5p
9. Comentează semnificațiile secvenței: „nu-mi dădeam seama că încăpățânarea fratelui meu ascundea
lucruri mai adânci”. 1p
10. Corectează enunțurile eliminând virgulele puse greșit:
„Într-o singură săptămână, Baruțu, a intrat de două ori pe calea faptelor penale, devenind criminal. Joi a
scuipat, un domn bătrân, și sâmbătă a scos, limba la două cucoane tinere.”
„Dragă băiete, noi, trebuie să ne tragem prin timpuri dintr-un lung șir de robi. Nu-mi explic într-alt fel,
gândurile ce ies treptat din întunericul meu adânc. Cineva, îmi spune mereu, Nu e voie! tocmai atunci când mă
pregătesc, să mă bucur de ceva. Și ascult!” (Tudor Arghezi). 1p
11. Redactează un text de 20 - 30 de rânduri, în care să argumentezi importanța prietenilor în viața tinerilor.2p
Nume: Se acordă 1p din oficiu!
Lucrare scrisă semestrială pe semestrul I

„Sunt peste douăzeci de ani de atunci.

Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Văzând că
citeam într-una actorul îmi zise cu un fel de mândrie:
-Îți place să te ocupi cu literatura... am și eu un băiat în trupă care citește mult; este foarte învățat, știe
nemțește și are mare talent: face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ți-ar face plăcere să-l
cunoști. Și-mi povesti cum găsise într-un hotel din Giurgiu pe acel băiat, culcat în fân și citind în gura mare pe
Schiller. În ieslea grajdului, la o parte, era un geamantan – biblioteca băiatului – plin cu cărți nemțești.
Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea niciun viciu. Era străin de departe, dar nu voia să spună de
unde... eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o ființă
extraordinară, un erou, un viitor om mare... Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște
plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva
este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană,
un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
-Mă recomand, Mihail Eminescu.
Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ștefan cel Mare și
mi-a cântat doina... Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și
trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit de toate; fugind de oameni
și căutându-i ... Ciudată amestecătură! Fericită pentru artist, nenorocită pentru om... Când ostenea bine, se
închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca Luceafărul lui – nemuritor și
rece. Acum începea, în verva lui strălucită, să predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținuta supremă a lui
Buda... ” În Nirvana de I.L.Caragiale

1. Identifică tema discursului și o idee principală.1p

2. Indică modurile de expunere utilizate. 0,5p
3. Precizează sinonimele cuvintelor: mândrie, predestinat, chinuri, amestecătură, nenorocită . 0,5p
4. Transcrie două cuvinte a căror formă este diferită în limba actuală. 0,5p
5. Explică rolul folosirii liniilor de pauză în secvența – biblioteca băiatului-. 0,5p
6. Comentează secvența care constituie incipitul textului. 0,5p
7. Identifică două mijloace de caracterizare . 0,5p
8. Extrage două secvențe care ilustrează portretul fizic al lui Mihai Eminescu. 0,5p
9. Explică modul în care naratorul se raportează la personaj.0,5p
10. Comentează semnificațiile secvenței: „Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă
momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit de
toate; fugind de oameni și căutându-i ... Ciudată amestecătură!”1p
11. Subliniază varianta corectă (pot fi și ambele variante corecte):
a. Maieu/maiou f. Eclere/ecleruri
b. Piure/pireu g. Aragaze/ aragazuri
c. Pulover/pulovăr h. Hotele/hoteluri
d. Lighene/ligheane i. Nivele/ niveluri
e. Cicatrice/cicatrici j. Chebap/kebab 1p

12. Redactează un text de 20 - 30 de rânduri, în care să argumentezi importanța exprimării corecte, având în
vedere și secvența: „Ortografia înseamnă respect față de tine însuți. Scriind și făcând greșeli de ortografie poți
fi desconsiderat înainte de a fi cunoscut, deoarece corectitudine scrisului este o calitate a omului cult.” Rene
Parisse 2p
Nume: Se acordă 1p din oficiu!

FIȘĂ DE LUCRU – Elogiu ficțiunii de Mario Vargas Llosa

1. Explică, cu ajutorul dicționarului, cuvintele: conformist, a conștientiza, embrion, arbitrar, a

diminua.
2. Extrage termenii din câmpul semantic (lexical) al cărții.
3. Identifică tema discursului și două idei principale.
4. Extrage secvențe care dezvăluie importanța scrisului și a literaturii în viața oamenilor.

1. Iluminismul numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii este o mișcare ideologică și culturală,
antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale
Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea
culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim).
Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. „Tutela este incapacitatea ființei
umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă
atunci când cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci în absența hotărârii și a curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni
de la o altă persoană". Sapere aude! "Aveți curajul de a vă folosi propriul simț al rațiunii!” – acesta este motto-ul
Iluminismului (Immanuel Kant).
În ce măsură crezi că este aplicabil personajului literar Cosimo?
2. Argumentează propria opinie cu privire la societatea contemporană, având în vedere în
realizarea unui argument și părerea lui Italo Calvino: „e clar că în ziua de azi trăim într-o lume a non-
excentricilor, a unor oameni cărora le este negată cea mai simplă identitate, oameni reduși la o sumă abstractă
de comportamente prestabilite. Problema de zi nu mai este pierderea unei părți din noi înșine, ci pierderea
totală, absolută a sinelui.”

„Privite, cărțile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire, tu trebuie,
întotdeauna, să le cauți și să te duci către ele. Ființa lor este așteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face,
astfel, să înceapă să fie?
Tăcerea cărților și rugămintea lor nerostită. Ele nu-și pot cere ,,dreptul de a fi deschise”. Cărțile nu fac grevă
pentru a fi citite. Tot ce pot face este să ceară îndurare din partea cititorului care nu este încă.
Când privesc peretele unei biblioteci, îmi vine în minte scena balului din Război și pace. Doamnele aliniate,
așteptând, de-a lungul peretelui. Spaima Natașei că nimeni nu o va invita la dans. Expresia încremenită a chipului
ei, ,,gata deopotrivă și de deznădejde, și de extaz”. Iar apoi prințul Andrei care se apropie și îi propune un ,,rond de
vals”. ,,De când te așteptam”, pare că spune Natașa, iar zâmbetul i se ivește pe față ,,în locul lacrimilor ce stătuseră să
o podidească”. Și ,,speriată și fericită”, își sprijină mâna pe umărul prințului Andrei.
Splendid în scena aceasta este că prințul Andrei o descoperă pe Natașa din întâmplare, pentru că discuția la
care participă îl plictisește și pentru că, în fond, Bezuhov e cel care-l roagă să o invite pe Natașa. Ochii prințului
trecuseră înainte peste ea, fără ca el să o vadă. Ar fi putut tot atât de bine, hotărându-se să danseze, să o invite pe
verișoara Natașei, pe Sonia, sau pe cea mai frumoasă femeie a Petersburgului, pe contesa Bezuhova, care de altminteri
deschide balul. Prințul o alege deci din întâmplare pe Natașa care așteaptă tremurând.
Dar alegând-o și dansând cu ea, Bolkonski descoperă că, dintre toate femeile care luau parte la cel mai
strălucitor bal al anului, Natașa, cu ,,brațele ei slabe și urâte”, era cea mai frumoasă. Ascunsă până atunci în mulțimea
indistinctă a doamnelor din sala de bal, frumusețea ei devine dintr-odată, prin alegerea lui Bolkonski, vizibilă. Prințul
care era, spune Tolstoi, ,,unul dintre cei mai buni dansatori ai timpului său”, o ridică, prin alegerea lui, pe soclul
propriei ei splendori. Abia aleasă și abia dansând, Natașa devine aparentă în frumusețea ei.
Cărțile aliniate, așteptând, de-a lungul peretelui. Privirea distrată care trece peste ele, fără să se hotărască
asupra uneia anume. Apoi mâna care se întinde, care scoate o carte din raft, care o deschide. Dansul poate începe.
Dans cu o carte. […]”
(Gabriel Liiceanu, Declarație de iubire, cap. Dans cu o carte)
Nume: Se acordă 1p din oficiu!

„Ah, cartea! Făcu Prințul! Ce minunată prietenă pentru toți singuraticii, pentru toți visătorii! Nu vorbește decât
când o întrebi. O uiți ani de zile într-un raft și când o chemi, vine supusă, fără să-ți poarte ranchiună pentru părăsirea
în care ai lăsat-o! O deschizi, și ți se dăruiește toată fără nicio reticență. O iei cu tine la masă și o citești în vreme ce
mănânci. Te culci cu ea în pat și-ți umple orele de nesomn, iar când simți că ești gata să ațipești, îți lunecă ușor din
mână și rămâne tăcută și umilă, să-ți vegheze odihna, așteptând ca a doua zi să-ți ofere iarăși aceleași subtile desfătări.
Aceleași și totuși mereu altele...Iți închipui că o cunoști în tainele ei, dar într-o zi, când începi să o recitești, găsești
lucruri pe care nici nu le-ai fi bănuit. Bună și înțelegătoare, îți dezvăluie, când ești tânăr, marile pasiuni și elanurile
generoase. Reia-o însă la vârsta părerilor de rău și vei afla într-însa toate consolările de care ai nevoie...Iar când viața
ajunge să-ți fie un infern, când te apasă sărăcia, când te jignește meschinăria și trivialitatea celor din jur, când te
obsedează gândul morții, când nu mai ai nimic de așteptat, îți rămâne totuși un paradis, paradisul cărților, pe care nu
ți-l poate lua nimeni!”
Henry Bonnier - PRINTUL
Nume: Se acordă 1p din oficiu!

FIȘĂ DE LUCRU

Se dă textul :

« Pompei surprinde, ca prim impact, prin întindere. Este cam cât cartierul nostru Drumul Taberei, dar mai
bine organizat. Are şi teatru (de vară), iar primăria şi forumul nu se compară nici acum, în ruină, cu ce avem noi în
cartierul meu iubit de-acasă, ca primărie! Casele spaţioase, cu largi deschideri şi lumina indirectă, savant distribuită,
cu urme de frescă, surprinzător de bine păstrată uneori, îmbie la echilibru şi creaţie. Sau poate era numai impresia
locului, ora şi soarele Neapolelui, ambient special, ce poleieşte totul în jur şi îmblânzeşte sufletele aprige ale celor din
sud. Această lumină napoletană, atât de caracteristică zonei, o vom întâlni în tot sudul, şi la Capri şi la Sorrento cu
acelaşi efect de balsam pentru suflet şi spirit! Dacă vreţi o porţie de după amiază caldă de "Napoli" la prima mână,
citiţi (sau recitiţi, după caz) "Şcolarii soarelui" " Gli aluni del sole" de Giuseppe Marotta. E... "stupendo!"
Străzile largi pavate cu dale mari quasi-hexagonale intacte ale Pompeiului îţi stârnesc nostalgii, gândindu-te la
gropile noastre autohtone din asfaltul mileniului trei. La intersecţii, nişte blocuri frumos fasonate, răsar echidistante
din caldarâm cam 40 de cm, suficient ca vizitii antici să fie nevoiţi să încetinească. Un sistem de semaforizare eficient
şi elastic (ambuteiajele excluse!). La noi, de-abia acum câţiva ani au apărut gâlmele pe asfalt. Blocurile-semafoare nu
ies perpendicular din caldarâm, ci au format trapezoidal cu baza mare pe sol. De ce oare pompeienii se respectau mai
mult, aveau mai mult conştiinţa valorii proprii, decât noi?.»( Dan Cristian Chiriac - Bella Italia)

1. Precizeazã obiectul şi scopul comunicãrii în textul de mai sus. (6p)

2. Selecteazã, din text, trei caracteristici ale oraşului Pompei, permanentã atracţie pentru turişti. (9p)
3. Identificã, în text, douã mãrci ale subiectivitãţii. (6p)
4. Selecteazã patru termeni din câmpul semantic al verii. (8p)
5. Transcrie din text douã figuri de stil şi explicã rolul lor expresiv. (9p)
6. Argumenteazã faptul cã Pompeiul meritã sã fie vizitat, pornind de la informaţiile din text. (12p)
Nume: Se acordă 1p din oficiu!

FIȘĂ DE LUCRU
1.Citeşte următorul fragment:
„M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana întâi. Hiperbolizarea aceasta a eului, rămăşiţă
anacronică de la romanticii care, ei şi atunci, puteau să se creadă aievea buricul pământului, mi se pare puțin ridicolă.
Scriitorul de azi, afară de poetul liric, trăieşte într-o lume atât de relativă din toate punctele de vedere, că numai
identificându-se cu multe relativităţi izbuteşte a pătrunde şi a înfăţişa absolutul care, cel puțin în artă, rămâne năzuinţa
supremă.
Cu atât mai greu îmi vine să vorbesc acuma chiar despre crezul „meu” artistic...
Dar, fiindcă sunt întrebat, îndrăznesc a spune că scrisul nu mi se pare de loc o jucărie agreabilă şi nici mai cu
seamă o jonglerie cu fraze. Pentru mine arta — zic „artă” şi mă gândesc mereu numai la literatură — înseamnă creaţie
de oameni şi de viaţă. Astfel arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu
viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire omenească,
interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o
operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume. Precum naşterea, iubirea şi moartea alcătuiesc enigmele
cele mai legate de viaţa omenească, tot ele preocupă mai mult şi pe scriitorul care încearcă să creeze viaţă. Literatura
rezultată din asemenea preocupări nu va mulțumi, poate, nici pe superesteții ce savurează numai rafinăriile stilistice
sau extravaganțele sentimentale, nici pe amatorii de povestiri gentile de salon.Nici n-are nevoie. Literatura trăieşte
prin ea şi pentru ea însăşi. Durabilitatea ei atârnă numai de cantitatea de viaţă veritabilă ce o cuprinde.”
( Liviu Rebreanu , Cred )
1. Precizează sensul expresiei ,,cu atât mai greu îmi vine” în text.
2. Indică efectul realizării unui articol despre „crezul artistic”asupra unor cititori dornici de „povestiri gentile
de salon”.
gentil= amabil, politicos, curtenitor ;
superesteții = persoană care aplică normele estetice în diferite împrejurări ale vieții, uneori în mod exagerat și
fără discernământ.
3. Menționează perspectiva din care a fost scris textul dat și scopul acestuia.
4. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, raportul dintre artă și „creația de oameni și de viață”, așa cum reiese din
fragmentul analizat.
5. Precizează perspectiva lui Liviu Rebreanu asupra scriitorilor romantici.
6. Redactează un text, de 150-300 de cuvinte, în care să-ţi prezinţi opinia asupra condiției scriitorului în
societate.
Nume: Se acordă 1p din oficiu!

FIȘĂ DE LUCRU
„ Ploua...
Prin ferestruicile de mansardă ale podului, lumina intra ca un val de dantelă demult aruncată acolo printre
vechiturile ce mărturiseau despre bogata şi frumoasa copilărie a băiatului.
Dănuţ privea cu drag în jur şi a înţeles că au trecut ani mulţi prin file citite în acest ascunziş. Acum însă
trebuia să le părăsească. Iar pe la geamuri-ploaia, ploaia şi iar ploaia surdă în văzduhul toamnei...
Prin ninsoarea colbului şi a aţelor de păianjen, zărise cartea lui preferată şi auzi glasul lui
Robinson: ,,Spunând adio insulei, luai cu mine căciula şi umbrela...” . Dănuţ oftă şi începu din nou lectura: ,,Spunând
adio insulei...” Împăienjeniţi de lacrimi, ochii lui îşi luase un lung adio de la chipul personajului îndrăgit de pe coperta
pătată de lacrimile bucuriei. Plîngea şi Robinson, zîmbind, ce-i drept.
Sufletul copilului era acum o insulă din care plecase Robinson Crusoe.Atunci îmchise volumul. Îşi plecă
obrajii uzi deasupra cărţii copilăriei lui, sărutînd-o adânc şi lung pentru fericirea lecturii ce-i prilejuise.
-(1)Dănuţ,(2)coboară repede,(3)dragul mamei,(4)aşteaptă tata!(5)
Abia de reuşi să şoptească : ,,Vin imediat, numai...”
-O să întârziaţi la tren, se auzi bunul glas al mamei.
Băiatul cobora scările. Clasa întâia...a doua...a treia...a patra... a cincea ... a şasea... a şaptea ...a opta... a
noua...
,,Spunând adio insulei”, Dănuţ cobora pe scări în plină toamnă. Urmau anii de liceu.
Afară, ploaia cenuşie curgea, bătând în geamuri ca emoţia unei inimi de copil.
(Ionel Teodoreanu)

1. Comentează, în 2 enunţuri, motivul repetat al despărţirii de copilărie:,,Spunînd adio insulei”,

prezent în text.
2. Explică, prin regulile adecvate, aplicarea semnelor de punctuaţie marcate în text cu cifre.
3. Scrie,în spaţiul rezervat,un text pe tema: Prin lectură cunoşti lumea şi propriul eu, referindu-
te şi la fragmentul propus.
Nume: Se acordă 1p din oficiu!

Se dă textul :

« Pompei surprinde, ca prim impact, prin întindere. Este cam cât cartierul nostru Drumul Taberei, dar mai
bine organizat. Are şi teatru (de vară), iar primăria şi forumul nu se compară nici acum, în ruină, cu ce avem noi în
cartierul meu iubit de-acasă, ca primărie! Casele spaţioase, cu largi deschideri şi lumina indirectă, savant distribuită,
cu urme de frescă, surprinzător de bine păstrată uneori, îmbie la echilibru şi creaţie. Sau poate era numai impresia
locului, ora şi soarele Neapolelui, ambient special, ce poleieşte totul în jur şi îmblânzeşte sufletele aprige ale celor din
sud. Această lumină napoletană, atât de caracteristică zonei, o vom întâlni în tot sudul, şi la Capri şi la Sorrento cu
acelaşi efect de balsam pentru suflet şi spirit! Dacă vreţi o porţie de după amiază caldă de "Napoli" la prima mână,
citiţi (sau recitiţi, după caz) "Şcolarii soarelui" " Gli aluni del sole" de Giuseppe Marotta. E... "stupendo!"
Străzile largi pavate cu dale mari quasi-hexagonale intacte ale Pompeiului îţi stârnesc nostalgii, gândindu-te la
gropile noastre autohtone din asfaltul mileniului trei. La intersecţii, nişte blocuri frumos fasonate, răsar echidistante
din caldarâm cam 40 de cm, suficient ca vizitii antici să fie nevoiţi să încetinească. Un sistem de semaforizare eficient
şi elastic (ambuteiajele excluse!). La noi, de-abia acum câţiva ani au apărut gâlmele pe asfalt. Blocurile-semafoare nu
ies perpendicular din caldarâm, ci au format trapezoidal cu baza mare pe sol. De ce oare pompeienii se respectau mai
mult, aveau mai mult conştiinţa valorii proprii, decât noi?.»( Dan Cristian Chiriac - Bella Italia)

1. Precizeazã obiectul şi scopul comunicãrii în textul de mai sus. (6p)

2. Selecteazã, din text, trei caracteristici ale oraşului Pompei, permanentã atracţie pentru turişti. (9p)
3. Identificã, în text, douã mãrci ale subiectivitãţii. (6p)
4. Selecteazã patru termeni din câmpul semantic al verii. (8p)
5. Transcrie din text douã figuri de stil şi explicã rolul lor expresiv. (9p)
6. Argumenteazã faptul cã Pompeiul meritã sã fie vizitat, pornind de la informaţiile din text. (12p)

ANEXA 2
Nume: Se acordă 1p din oficiu!
Metoda pro/contra
Profesorul trasează pe tablă două coloane, iar elevii vor găsi cel puțin două cuvinte-cheie care sunt în acord cu
tema dată, pe care le vor nota în prima coloană. În cea de-a doua coloană, se vor scrie minimum două cuvinte-cheie
care sunt în dezacord cu tema. Aceste cuvinte îi vor ajuta pe elevi să alcătuiasca ipoteza și să contruiască cel puțin
două argumente.
Astfel, ipoteza poate fi alcătuită dintr-un enunț care va cuprinde cel puțin două cuvinte-cheie din coloana PRO
a și un enunț cu minimum două cuvinte-cheie din coloana CONTRA. Construirea primului argument se face prin
argumentarea fiecărui cuvânt-cheie folosit în ipoteză din coloana PRO. Pentru întărirea argumentării se va da cel puțin
un exemplu din literatura, istorie, filosofie, cinematografie etc., iar în lipsa lor sau în completarea acestora, putem
apela și la experiențele personale. La fel se procedează și la construirea celui de-al doilea argument. Concluzia va fi
construită prin prezentarea succintă a ideilor care să rezume întregul conținut al textului.

APLICAȚIE
Redactează un text de 20 - 30 de rânduri, în care să argumentezi importanța prietenilor în viața tinerilor,
valorificând oricare din citatele de mai jos:
-Prietenul la nevoie se cunoaște.
-Prietenul adevărat nu se supără când îi spui adevărul.
-Prieten e cel ce-ți știe defectele și te acceptă așa cum ești.

PRO (scrie cel puțin două cuvinte-cheie care sunt în acord cu tema dată) CONTRA (scrie cel puțin două
cuvinte-cheie care sunt în dezacord cu tema dată)
Sinceritate
Valori comune
Sprijin
Influență negativă
Dezamăgire
Anturaj
Aceasta schemă ne va ajuta să alcătuim ipoteza și să construim cel puțin două argumente relevante pentru tema
dată.

Ipoteza va fi alcătuită dintr-un enunț care va cuprinde cel puțin două cuvinte-cheie din coloana PRO a și un
enunț cu minimum două cuvinte-cheie din coloana CONTRA.

 Model pentru ipoteză

Se spune că prietenul la nevoie se cunoaște și că prieten e cel ce-ți știe defectele și te acceptă așa cum ești. În
opinia mea, o prietenie adevărată trebuie să se bazeze întotdeauna pe sinceritate, pe împărtășirea unor valori comune
și pe sprijin reciproc și dezinteresat. Din acest motiv, prietenii trebuie aleși cu grijă, pentru că altfel aceștia pot deveni
un anturaj cu o influență negativă asupra noastră și ne pot dezamăgi.

Construirea primului argument se face prin argumentarea fiecărui cuvânt-cheie folosit în ipoteză din coloana
PRO. Pentru întărirea argumentării se va da cel puțin un exemplu din literatura, istorie, filosofie, cinematografie etc.,
iar în lipsa lor sau în completarea acestora, putem apela și la experiențele personale.

 Model pentru primul argument

În primul rând, sinceritatea ar trebui să fie fundamentul pentru orice relație interumană, cu atât mai mult atunci
când vine vorba de prietenie. Doar așa putem construi o relație pe o fundație solidă si numai în acest fel putem să ne
deschidem sufletește față de prietenii noștri. Astfel, vom reuși să ne descoperim pasiuni, talente, ocupații pe care le
avem în comun, adică acele valori comune care au un rol foarte important, deoarece ele vor duce la întărirea relației
de prietenie. Adolescența este o perioadă frumoasă, dar și dificilă, deoarece atunci ne formăm ca indivizi, atunci
începem să ne deosebim unii de ceilalți. De aceea, prietenii adevărați în această perioadă sunt un sprijin din punct de
vedere material, dar mai ales din punct de vedere moral, ajutându-ne să ne conturăm propriul caracter și să privim
lucrurile cu responsabilitate.
De exemplu, în basmul “Povestea lui Harap-Alb” scris de Ion Creanga, eroul principal a descoperit pe
parcursul drumului ce înseamnă o serie de valori morale, printre care și prietenia. Astfel, fiul craiului, tocmai pentru
că se întovărășește cu cele cinci ființe himerice, acceptând defectele fiecăruia și pentru că se arată generos într-un mod
dezinteresat, primește la rândul sau ajutorul de care avea nevoie ca să treacă probele la care a fost supus.
Nume: Se acordă 1p din oficiu!

Construirea celui de-al doilea argument se face prin argumentarea fiecărui cuvânt-cheie folosit în ipoteză din
coloana CONTRA. Pentru întărirea argumentării se va da cel puțin un exemplu din literatura, istorie, filosofie,
cinematografie etc., iar în lipsa lor sau în completarea acestora, putem apela și la experiențele personale.

 Model pentru al doilea argument

În al doilea rând, nu de puține ori se întâmplă ca un adolescent să își aleagă anturajul doar pentru a fi mai
„cool”. Astfel, acesta își poate pierde oarecum propria identitate, încercând din răsputeri să îi imite pe ceilalți, fără să
mai țină seama uneori de consecințele acțiunilor sale. Din acest motiv, un astfel de anturaj nu poate avea decât o
influență negativă asupra adolescenților. Mai mult de atât, prietenii ar trebui aleși cu grijă, deoarece aparențele pot fi
înșelătoare. Nu întotdeauna, cei care se dau drept prieteni sunt și persoane care caută o relație dezinteresată și sinceră,
motiv pentru care în final vom rămâne cu un gust amar și vom fi dezamăgiți. Un exemplu relevant în acest sens este
Harap-Alb, care s-a lăsat înșelat de aparenta prietenie pe care i-a arătat-o Spânul, motiv pentru care acesta a avut
numai de suferit. Totuși, și dintr-o astfel de experiență putem învăța ceva. Harap-Alb, de pildă, din relația sa cu
Spânul, a învățat să deosebească aparența de esență.

Formularea concluziei costă în confirmarea ipotezei și a argumentelor, prin prezentarea succintă a ideilor care
să rezume întregul conținut al textului.

 Model pentru concluzie

În concluzie, prietenia trebuie cultivată și prețuită, deoarece aceasta se manifestă prin grijă, respect, înțelegere,
toleranță și încredere unul față de celălalt. Pe lângă toate acestea, rolul prietenilor pentru un adolescent ar trebui să fie
de sprijin în modelarea propriului caracter, pe baza căruia se i va contura întreaga viață de adult.
Nume: Se acordă 1p din oficiu!
Ruina unei utopii
întotdeauna, în perioada ireală a sărbătorilor, cînd mă scol foarte devreme şi geamurile sînt îngheţate pînă
sus, şi prin sticla lor deformată ninge înverşunat şi strîmb, şi cînd stau încă năuc în bucătărie, cu lumina
aprinsă - undeva în adîncul blocului sună un deşteptător - am aceeaşi viziune de cititor înrăit. Sorbind din
cafeaua fierbinte, visez Cartea. Mai nebunească decît „Veacul de singurătate", mai profundă decît
„Castelul", mai nesfîrşită decît „Căutarea timpului pierdut". Imaginez o mare echipă de scriitori care să
muncească timp de cîteva generaţii la o singură carte, pe care s-o citeşti din copilărie, de cînd desluşeşti
literele, pînă pe patul de moarte, cînd nu le mai desluşeşti. O carte care să se substituie vieţii tale, dar fără
clipele, zilele, lunile, anii monotoni ai vieţii. în adolescenţă, ghemuit în pat, mi se-ntîmpla să citesc uneori
de dimineaţă pînă seara, uitînd să mănînc şi aproape şi să respir, pentru că paginile — pe care de fapt nici nu
le mai vedeam — descriau oameni adevăraţi, nori adevăraţi, oraşe adevărate, pe cînd, dacă-mi ridicam
privirile, nu vedeam decît jalnice umbre. îmi dădeam seama că se înserează doar cînd paginile se făceau
roşii ca focul, apoi cenuşii.

Drama vieţii mele a început mai tîrziu, cînd în locul Cărţii am fost silit să trăiesc realitatea. Mă tem că de-a-
cum încolo nimeni nu va mai locui în cărţi, aşa cum au făcut-o generaţia mea şi cele precedente. Şi că utopia
lecturii va rămîne undeva, pe o colină îndepărtată, ca un mare labirint ruinat.

O artă fără public

Trebuie s-o recunoaştem: poezia este astăzi una din¬tre artele cel mai puţin atrăgătoare pentru public. Mai
mult, aş spune că este o artă compromisă în ochii acestuia. Şi nu (doar) din cauza poeţilor colaboraţionişti din regimul
trecut, cum s-a spus. Ei, de fapt, n-au fost nici mulţi şi nici de primă mînă. Explicaţia decadenţei fără precedent a
poeziei în ultimele decenii, practic a ieşirii ei de pe piaţă, constă în insuportabilul ei elitism din perioada moder¬nă, în
snobismul şi dispreţul.ei afişate, în poza poetului in¬spirat, care nu poate vorbi decît în enigme şi abscon-dităţi.
Poezia, pînă la urmă, are azi soarta profeţilor mincinoşi, care promit totul şi de la care oamenii nu se aleg decît cu
dezamăgiri. Aş compara-o cu cei patru sute de profeţi ai lui Baal care s-au înfruntat cu Ilie. Cu toţii erau mult mai
învăţaţi decît acesta, dar n-au putut să adu¬că ploaia. Formulele şi incantaţiile lor erau sofisticate, dar sterile.
în perioada modernistă, poezia a promis totul: să de¬vină o nouă filozofie, o nouă ştiinţă, chiar o nouă religie.
Ne-am ales doar cu cîteva experienţe halucinatorii ade¬vărate şi curajoase (înţelese, vai, de atît de puţini) şi cu mii de
epigoni care au mestecat şi răs-mestecat aventura cî-torva iluminaţi, care au înjosit pînă la provincialism şi bo¬emă
meditaţia despre poet (ah, Poetul...) şi poezie (oh, Ma¬rea Doamnă...). înţeleasă ca aventură pur spirituală, ca mistică
şi ca simbolistică iniţiatică, poezia acestui secol
82
nici n-a mai avut nevoie, practic, de un public. Dimpo¬trivă, a fost pentru ea un prilej de ciudată, masochistă
sa¬tisfacţie ca, hiperconcentrîndu-se şi ultrapurificîndu-se, să rămînă, de fapt, singură. Mai întâlneşti şi azi poeţi care
se laudă că n-au cititori, de parcă acesta ar fi semnul irefutabil al valorii. Poezia a căzut astfel în capcana artei „mari",
gnoză universală care şi-a uitat vechiul şi adevă¬ratul ei statut: de meserie şi de divertisment. De fapt, acest dispreţ
elitist faţă de „vulg" subminează azi nu numai poezia, ci o întreagă clasă intelectuală incapabilă să în¬ţeleagă şi să
trăiască lumea de azi: intelectualii noştri „ra¬saţi", cei care vorbesc mult şi frumos, cei ce apar mereu la televizor (deşi
discursul lor e incompatibil cu televiziu¬nea) şi dobîndesc posturi înalte, unde continuă să vorbeas¬că la fel de
frumos, la fel de subtil şi la fel de inept.
Poezia s-a sinucis avînd grijă să-şi facă un nod foar¬te estetic la ştreang. Obsesia artei mari a fost atît de con-
strîngătoare, încît aproape că nu s-a putut dezvolta decît o poezie „mare", destinată cîtorva intelectuali.
Divertis¬mentul, care este de fapt adevărata vocaţie a oricărei arte, a fost acoperit de batjocură. Prea puţini oameni au
şi azi curajul să mărturisească bucuria cu care-i citesc pe To-pîrceanu sau pe Minulescu. Terorismul modernist a fost,
într-adevăr, mai eficient decît poezia modernistă. Oame¬nii sînt intimidaţi azi de ideea de poezie. Au impresia că
trebuie mereu să se aştepte la ceva casse-tete, la ceva ab¬scons şi subtil, la un fel de scărpinat cu mîna stîngă la
urechea dreaptă, de care mai bine se lipsesc. Cît despre ima¬ginea poetului, nu cred să fie una mai antipatizată. Nici
măcar fetele nu mai pot fi vrăjite cu ea. Ţi se spune „po-ete" întotdeauna ironic, condescendent: eşti asociat tur¬mei
de deliranţi de prin cîrciumi, întotdeauna plini de vor¬be şi goi de integritate umană şi de responsabilitate.
Nume: Se acordă 1p din oficiu!
în anii '80 şi '90 cei care scriau profesionist poezie au înţeles dezastrul artei lor, care nu e specific culturii
noas¬tre, ci lumii actuale de peste tot. Au putut să călătoreas-
83
că şi au văzut că în librăriile de pretutindeni cărţile de po¬ezie stau într-un fel de mic ghetou în fundul
încăperilor, asemenea discurilor de ebonită în modernele magazine de CD-uri. Au văzut că aproape nu există reviste
de po¬ezie, în afară de cele scoase de vreun poet şi trimise prie-tenilor poeţi prin poştă. Au încercat, în consecinţă, să
facă ceva, să-şi schimbe atitudinea în privinţa a ceea ce ar tre¬bui să fie poezia. Au mers pe urmele unor tentative de
democratizare a culturii, petrecute în alte părţi simultan cu mişcările de emancipare şi liberalizare din jurul anu-lui '68.
Au încercat să facă lucruri oarecum consonante cu arta pop, cu muzica rock, cu toate mişcările estetice al¬ternative, o
poezie orală şi prozaică, ironică şi sarcasti¬că. A fost un efort aproape eroic de debarasare de pre¬judecăţile şi
reziduurile artei „mari". Din anii '80 încoace faţa poeziei româneşti este complet schimbată. Dar pu¬blicul nu a fost
recîştigat. Cărţile nu se vînd în tiraje mai mari, poate dimpotrivă. Imaginea poeziei şi a poetului rămîn la fel de
negative pentru alt public în afară de cei două-trei sute de poeţi care (nu) se citesc unii pe alţii. Si¬gur, publicul de
artă, cît o mai fi, este azi diversificat şi ni¬meni n-are pretenţia să citească pe stadioane pline. Dar este inconfortabil,
nesănătos pînă la urmă pentru cel care scrie să nu fie citit chiar de nimeni.
Explicaţii sînt mai multe: mai întîi, noua poezie nu mai este, pur şi simplu, recunoscută ca poezie. Pentru inşii
în¬tre 20 şi 40 de ani care, între un videoclip şi un joc pe com¬puter, mai deschid şi cîte o carte, poezie înseamnă de
obi¬cei ceea ce scria Nichita (niciodată însoţit şi de Stănescu) în anii '60. Volumele noi nu ajung la ei, iar cînd se mai
întîmplă şi asta, ei răsfoiesc puţin cartea şi spun: asta nu e poezie, sînt nişte aiureli. Pe de altă parte, cele mai tine¬re
generaţii au poezia lor: /yn'cs-urile formaţiilor de hip-hop sau gangsta-rap, care se bucură de o popularitate enormă.
Multe texte ale lor sînt mai dure, mai directe, mai adap¬tate unui public-ţintă chiar şi decît experienţele avansa-
84
te din poezia „pe hîrtie" de azi. Ei sînt la modă, poezia „adevărată" nu e la modă. Ei sînt up, noi sîntem down.
Unul dintre „rimarii" faimoşi ai noilor formaţii, Tataie pe numele lui, dacă nu mă-nşel, spune într-un cîntec: „Pen¬tru
toată ţara noi sîntem azi poezia". Cît despre „marele poet" cu care polemizează tot acolo, soarta lui este tris¬tă
(ascultaţi cîntecul, îl recomand tuturor poheţilor noştri). Sigur, e convenabil şi uşor să ne spunem: ăştia sînt niş¬te
idioţi, noi ştim despre ce vorbim. Dar nu este aşa. Mă îndoiesc că noi mai ştim despre ce vorbim cu adevărat. Şi mai
ales cui vorbim.
Cum ar trebui să fie o carte de poeme pentru ca un om adevărat, care încearcă să supravieţuiască azi în
România, care are o viaţă de trăit, probleme de rezolvat şi care pe deasupra are de ales între tentaţiile unui
entertainment organizat profesional, să vrea s-o citească, să i se pară că merită cîteva zeci de mii de lei şi cîteva ore
din viaţa lui? Nu ştiu dacă poate exista o asemenea carte, ar trebui să fie oferte mult mai diversificate şi în orice caz
mult mai împinse către graniţele unei poezii „populare", care să ţină seama mai mult de oamenii reali şi mai puţin de
pro¬priile ei fantasme de mărire şi preeminenţă cu care s-a îmbătat (cu apă rece) atîta vreme.

Puştii nu mai citesc. Dar noi mai citim?

Am auzit de-atîtea ori în ultima vreme că tineretul nu mai citeşte, că o generaţie de mici sălbatici — noii barbari
ai televiziunii prin cablu, ai jocurilor pe computer şi-ai Internetului — e pe cale să ia puterea şi să răstoarne cu susu-n
jos lumea cea veche a lui Gutenberg. „Ce-o fi-n capul lui? Are pereţi întregi de bibliotecă în casă şi nu pune mîna pe-o
carte cu lunile!", auzi cîte-o mamă (intelectuală), dezolată că nu-şi mai poate înţelege copilul. Mulţi le fac celor mici
program de lectură, le stivuiesc cărţile „esenţiale" pe noptieră, doar-doar s-or dedulci la „zăbava cea dulce", vorba
cronicarului, a cititului. Rezultatul, fireşte, e de cele mai multe ori inversul celui scontat. La şcoală se vorbeşte tot mai
mult de „strategii" pedagogice, de proiecte pentru deschiderea apetitului pentru lectură a celor mici (sau mai mari). Dar,
prin cine ştie ce perversiune ciudată, tocmai această insistenţă pe „deschiderea apetitului" pare să întărească blazarea
elevilor, care se feresc, de regulă, de o carte cu atît mai mult cu cît profesorul îi scoate-n evidenţă calităţile, presupusa
sau reala „măiestrie artistică". „Domnu' Cărtărescu, ascul-taţi-mă pe mine, mai bune erau manualele alea cu Eugen
Barbu, D.R. Popescu şi Fănuş Neagu", îmi spunea deunăzi un profesor de română de la un liceu bucureş-tean unde
am fost invitat. „Fiindcă dacă eşti într-un manual, poţi fi sigur că nu te mai citeşte nimeni. Ce să căutaţi dumneavoastră,
optzeciştii, în manuale? Cum să analizezi în faţa copiilor o poezie de Iaru fără s-o omori definitiv? Dac-aş fi în locul
Nume: Se acordă 1p din oficiu!
dumneavoastră, m-aş ruga de ministra învăţămîntului să-şi termine mai repede restauraţia începută, să vă dea afară pe
toţi din cărţile de şcoală, ba chiar să vă interzică de tot! Să vedeţi atunci ce v-ar mai citi puştii pe sub bănci!"

Dar mă tem că nici atunci puştii nu ne-ar citi. E adevărat, de fapt, că ei nu mai citesc. Dar în acelaşi timp plîn-gerile
noastre mi se par ipocrite, pentru că adevărul adevărat este că nici noi nu mai citim. Aşa e, am citit în iepoca de tristă
amintire. Altceva, ce să fi făcut? Cărţile erau ieftine şi bune (căci nu găseai nicăieri romane populare, ci doar
capodopere), televizor nu, filme nu, alte distracţii nici atît. Decît să mori de plictiseală, mai bine citeai „Război şi pace".
Şi-n felul acesta populaţia nefericitei noastre ţări s-a culturalizat fără măcar s-o ştie. E drept, „Crimă şi pedeapsă" era
luată drept roman poliţist, iar în „Răscoala" cartea se deschidea singură la anumite pagini ce ţineau loc de „Playboy"
sau „Hustler". Rîdeam cu Bulgakov şi plîngeam cu Flaubert. Tinerii din generaţia mea au citit în anii '70 şi '80 absolut
aceleaşi cărţi şi au văzut absolut aceleaşi filme. Aşa încît, pe lîngă uniforma de liceu rărită-n coate am purtat - şi-o mai
purtăm şi azi ca pe-o haină de război acoperită de glorie - o uniformă culturală: cultura mare, „tot ce s-a spus şi s-a
scris mai valoros de-a lungul mileniilor"...

Astăzi cultura în această accepţie e concurată puternic (şi, aş spune eu, neloial) de valul distrugător de cultură
„populară", cultura străzii, a divertismentului, a modei, a publicităţii, care a creat în jurul nostru un mediu, pur şi simplu,
neprielnic lecturii. Cînd merge televizorul nu poţi citi. Ochii-ţi alunecă fără să vrei de pe pagină pe ecran. Nu mai citim
cu adevărat, nu doar copiii noştri, ci şi noi. Nu avem timp, nu avem starea de spirit necesară (căci lectura e
aristocratică, presupune o viaţă oţioasă), nu avem, trebuie s-o recunoaştem, destui bani pentru cărţi. Chiar cînd facem
eforturi eroice ca să ne rezervăm, seara tîrziu, o oră pentru lectură — unde sînt vremurile cînd citeam chiar şi şapte-opt
ore pe zi? — ne pomenim că după cinci minute ni se-nchid ochii şi ne cade cartea din mînă. Oare nu mai sînt cărţile de
azi destul de interesante? Aş spune că, dimpotrivă, noi nu mai sîntem destul de interesanţi pentru ele. Viaţa modernă
ne-a aplatizat, de fapt ne-a prostit, ca să spunem lucrurilor pe nume. Ne pomenim că nu ne mai interesează, la recitire,
cărţi pe care odată le-am iubit din tot sufletul. Că nu ne mai atinge nimic din gingăşia şi forţa marilor autori, care cînd-va
ne zbîrleau părul pe braţe de emoţie. Scriitorii de azi îşi blesteamă zilele şi se dau peste cap ca să mai smulgă fie şi
palide aplauze, exagerează cu violenţa, cu obscenitatea, cu subiectele contorsionate şi imposibile, doar-doar or pune
capăt căscatului imens al unui public sastisit. Nu-şi dau seama că nu ei sînt de vină, că degeaba scriu pagini care ar
muia şi pietrele, degeaba dezlănţuie o imaginaţie demiurgică, degeaba descriu crime şi incesturi care ar cutremura zeii,
căci au de-a face cu cititori care aud, placizi, la ştirile din fiecare seară grozăvii cu mult mai mari şi citesc în cotidiane
fapte cu mult mai improbabile. Cu cititori care umblă după ei cu liste nesfîrşite ale problemelor ce trebuie rezolvate, care
au capul plin de alergătura zilnică, absurdă dar absolut necesară. Cine să-ţi citească romanul cu care ai vrut să zgudui
universul sau doar să storci lacrima unei vînzătoare? Citeşte-ţi-l singur, căci pînă şi intelectualii au trei-patru slujbe din
care abia-şi ţin zilele şi care nu le lasă timp nici de somn, darmite de citit. Ajunşi acasă se aruncă-n fotoliu şi, fiindcă
literalmente nu mai sînt în stare de nimic altceva, se apucă să „zăpăie" programele de televiziune uitîndu-se placid, cu
mintea goală, cîte trei minute pe fiecare.

Puştii măcar nu ştiu ce pierd. Mozart n-a compus nimic pentru ei şi Leonardo n-a pictat pentru ei, şi Dante nu şi-a scris
„Infernul" pentru ei niciodată. Dacă n-ar exista luna şi stelele pe cer, ni s-ar părea într-adevăr firesc să fie cerul nopţii
negru. Dar pentru noi, pentru care odată stelele ardeau din răsputeri, e uneori insuportabil de trist.

Cărtărescu