Relația dintre personaje-Enigma Otiliei

Realismul este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului 19, care
s-a manifestat sub forma unei mișcări antiromantice, abordând subiecte inspirate
din realitate și conturând personaje ce reprezintă tipologii umane, insistandu-se pe
relația dintre acestea și mediu.

În perioada interbelică, într-o epocă în care domina romanul subiectiv,

George Călinescu (pe numele său real, Gheorghe Călinescu) propune un roman
clasic, realist, balzacian. Astfel, în anul 1938, este publicată opera “Enigma
Otiliei”. Textul prezintă și elemente romantice (iubirea adolescentină dintre Felix
și Otilia, personajele puse în antiteză, descrierea Bărăganului), naturaliste (tara
ereditară a familiei Tulea), dar și elemente moderne. Construcția personajelor este
cea care conturează cel mai bine trăsăturile moderne ale operei. Otilia, cel mai
modern personaj al narațiunii, este caracterizată prin tehnica oglinzilor paralele/
pluriperspectiva,însă și celelalte personaje sunt modernizate, definindu-se prin
comportamentul lor.

Naratorul este specific prozei realiste, fiind obiectiv, extradiegetic, iar

perspective narativă este, în consecință, obiectivă. Se preferă focalizarea internă,
centrată pe Felix, prin ochii căruia sunt fixate anumite cadre, făcând posibilă
apariția naratorului reprezentabil (descrierea străzii Antim, a casei lui Costache, a
apartamentului lui Pascalopol-tehnică balzaciană). Primul plan narativ urmărește
destinul celor doi orfani, al doilea- destinul familiei Tulea, iar cel de-al treilea îl are
în vizor pe Stănică Rațiu. Incipitul este de tip „captatio benevolentiae” și
corespunde expozițiunii; fixează cronotopul veridic (element specific prozei
realiste) și introduce în scenă principalele personaje, printr-o strategie narativă
întâlnită frecvent în scrierile realiste. Finalul este închis, luând forma unui epilog
(nu corespunde deznodământului) care lămurește cititorul asupra destinului
personajelor principale (întâlnirea lui Felix cu Stănică, după 10 ani de la moartea
lui moș Costache): aflăm că Stănică se recăsătorește cu Georgeta, că Otilia îl
părăsise pe Pascalopol și se cuplase cu un conte argentinian.

Tema romanului este de tip balzacian, socială, în prim plan apărând tema
moșteniri, care dezvoltă problematica banului/ averii, ce influențează profund viața
individului: multe personaje urmăresc la modul obsesiv să intre în posesia unei
moștenirii care să le schimbe destinul. Apare și tema paternității, aceasta
reprezentând una dintre obsesiile scriitorului; romanul a fost inițial intitulat
„Părinții Otiliei”, orientând clar cititorul către temă. Pascalopol („un om ca de
cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la
faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească
a mustăţii cărunte.”),moș Costache, Aglae Tulea, sora lui – „o doamnă cam de
aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză.
Faţa îi era gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii
brăzdaţi de câteva cute mari” și chiar Stănică, toți încearcă să fie părinte pentru
Otilia, dar fiecare eșuează lamentabil.

Romanul urmărește și înfiriparea unui sentiment romantic între Felix și

Otilia, din două direcții: ilustrarea complexului orfanului și concurența exercitată
asupra lor de Pascalopol. Cei doi se află în central narațiunii și sunt niște victim
atât în raport cu personajele odioase din jurul lor (Aglae, Stănică, Aurica),cât și cu
intrigile lor infernale. Astfel, se nasc și sentimente de solidaritate, de protecție
reciprocă; ei dezvoltă o psihologie tipică orfanilor dornici de ocrotire. Otilia și
Felix sunt o promisiune de cuplu, deoarece, deși se dovedesc compatibili din punct
de vedere spiritual și sentimental, cei doi nu reușesc să rămână împreună.

Otilia Mărculescu este personajul principal, eponim al romanului scris de George

Călinescu. Ea este o tânără în vârstă de optsprezece ani, verișoară prin alianță cu
Felix și fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu(precizări făcute de
narator). Mama ei fusese o femeie frumoasă și care deținea o avere considerabilă,
dar care murise când Otilia era încă foarte mică. Creșterea copilului și gestionarea
averii i-au revenit lui Costache, care, deși o iubește onest, ca pe fiica lui adevărată,
pe Otilia, este un om avar, pentru care banul este cel mai important, astfel că nu se
îndură să o înfieze pe fată sau, măcar, să îi pună câțiva bănuți într-un cont pentru a-
i asigura concret viitorul. Cititorul o cunoaște odată cu Felix(prin ochii naratorului
reprezentativ care poartă masca personajului masculin), atunci când fata apare în
capul scărilor ca o prezență salvatoare. Felix este captivat de Otilia din primul
moment în care o vede,„îi strânse mâna și avu o clipă impulsiunea de a i-o săruta”,
iar această pasiune pe care băiatul o nutreștre va prinde rădăcini și mai adânci în
sufletul său pe durata acțiunii. Personalitatea fetei se va contura pe parcurs, însă
comportamentul ei rămâne marcat de distincție. Ea va evolua de la ipostaza de
adolescent visătoare, romantică, care e surprinsă în incipit, la femeia matură ce se
dezvăluie în epilog, dar care și-a pierdut din prospețimea, inocența de altă dată.
Totuși, la fel ca și Felix, ea va păstra ceva romantic.

Pe de altă parte, Felix Sima este tot un personaj principal,de tip

blidungsroman. Incipitul narațiunii este marcat de intrarea acestui adolescent într-o
lume stranie, necunoscută (și anume casa lui moș Costache), iar această intrare
anunță un capitol important din viața băiatului. Tânărul își va dezvălui în timp
trăsăturile sale de caracter: naivitatea, timiditatea, inocența, tenacitatea,
seriozitatea, onestitatea și ambiția. Toate aceste calități îl vor conduce spre cariera
sa de succes din epilog. Totodată, aceste note distinctive au fost imprimate în
caracterul personajului de tatăl său, sub forma unui cod moral pe care Felix îl
urmează cu strictețe:„Voi căuta să fiu bun cu toată lumea și modest, și să-mi fac o
educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios”. În ciuda vârstei sale, Felix se
analizează cu luciditate și înțelegem curând că o iubește pe Otilia, deși nu mai
experimentase astfel de sentimente, comportamentul imprevizibil al fetei
derutându-l.

O primă secvență relevantă pentru relația dintre cele două personaje este cea
în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește prin intermediul unei scrisori. Fata
nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui Felix și, într-un gest de
exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura iar
când în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă,
comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând loc în
sufletul lui Felix dezamăgirii și nedumeririi. Conversația tinerilor evidențiază cele
afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.
[…]/-Otilia, e adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.”
Răspunsul fetei, în opinia mea, îl rănește pe Felix, deoarece băiatul nu primește
lămurirea de care avea nevoie, în sufletul său vărsându-se multiple emoții. Tânărul,
ținând cont de viitorul pe care și-l dorește și de studiile pe care le urmează, crede în
puterea cuvântului, iar incapacitatea de a se exprima în preajma Otiliei îl frustra.
De fiecare dată când încerca să își mărturisească sentimentele, Otilia schimba în
mod savant subiectul sau trata cu nonșalanță spusele băiatului. Probabil din această
cauză Felix a făcut gestul romantic de a scrie o scrisoare de dragoste, în care nu
putea fi întrerupt și care îi permitatea să spună tot ce are pe suflet.
 O altă secvență ce reliefează relația dintre cei doi tineri este cea în care, după
moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i
dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine”. Discuția
tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire și faptul că, implicit, au concepții
diferite despre viață. În cadrul aceste discuții este evidenția caracterul maatur al
fetei și cât de naiv pare Felix în comparație cu ea. Otilia conștientizează poziția ei
ca femeie în socientatea burgheză a Bucureștiului de la începutul secolului 20 și își
gândește acțiunile astfel încât să își păstreze stilul luxos de viață. Această
seriozitate a fetei cu privire la viitor se observă în scena de după moartea lui moș
Costache, când Otilia are o conversație cu Felix. E declară că „o femeie ignorată de
bărbat e un monstru” și că „o femeie nu are, propriu-zis, nimic”. Scurtul monolog
al Otilei din cadrul acestei conversații îi scoate în evidență inteligența și naturalețea
cu care își tratează statutul de femeie:„Singura noastră formă de inteligență, mai
mult din instinct, e să nu pierdem cei câțiva ani de existență, vreo zece ani cel mult.
Cât crezi tu că mai am de trăit, în înțelesul adevărat al cuvântului?Cinci, șase ani!
[…]Când ai venit tu eram o fetiță, și acum, după scurt timp, sunt bătrână. Tu nu te
pricepi în lucrurile astea, Felix. Voi la douăzeci și unu de ani sunteți copii, și la
treizeci de ani abia vă însurați.Când voi avea treizeci de ani însă, pentru mine a
început declinul”. Felix nu înțelege că Otilia, ca femeie, este dependentă de un
bărbat pentru a avea un stil de viață cel puțin decent și că el este încă mult prea
tânăr pentru a-i oferi ceea ce ea dorește, astfel că el își declară încă o dată iubirea.
Otilia tot încearcă să îl îndepărteze subtil pe băiat, deși recunoaște că și ea nutrește
sentimente de afecțiune, pentru că știe că, în realitate, Pascalopol este singura
variantă pentru ea.

Relația dintre cei doi adolescenți are elemente necesare pentru a forma o
relație romantică armonioasă, însă Otilia nu reușește să diferențieze sentimentele
fraterne de cele romantice și, spre dezamăgirea lui Felix, alege să evite viitorul pe
care cei doi puteau să îl aibă, fugind cu Pascalopol după noaptea petrecută alături
de Felix.