Soliman Magnificul

El coordona politica și economia Imperiului,

dar era în același timp și conducătorul armatei.
Fiind în fruntea acesteia, el cucerește pe rând
Belgradul și Rodosul, iar după victoria de la
Mohács din 1526, reușește să pună stăpânire pe o
mare parte din teritoriul Regatului Ungariei. În
lupta sa pentru cucerirea unor noi teritorii, a
ocupat zone întinse din Persia și Africa de Nord
(Algeria de azi), dominând cu autoritate Orientul
Mijlociu. Flota sa controla traficul maritim din
Marea Mediterană, Marea Roșie și Golful
Persic[3].

Fiind conducătorul Imperiului Otoman, Soliman I

instituia și promulga legi economice, sociale,
financiare și juridice. Aceste legi dure au dăinuit și
după moartea sa o lungă perioadă de timp. În
perioada domniei sale cultura otomană s-a
dezvoltat mai ales în domeniul artelor, literaturii și
arhitecturii[4].
Încălcând tradițiile otomane privind căsătoria,
Soliman I s-a căsătorit cu o sclavă din haremul său,
pe nume Roxelana. În urma căsătoriei cu aceasta,
sultanul câștigă mai multă notorietate. După 46 de
ani de domnie Soliman moare și fiul său,
moștenitorul tronului, Selim al II-lea, preia
conducerea ducând mai departe succesul tatălui
său.

După reușita tatălui său, Selim I, Soliman a început

o altă serie de cuceriri militare și a potolit o
revoltă condusă de guvernatorul otoman al
Damascului, Canbirdi Gazali[6], în 1521. Soliman
începe cât mai repede pregătirile pentru cucerirea
Belgradului (pe atunci în Regatul Ungariei), ceea
ce străbunicul lui, Mahomed al II-lea, nu a reușit
să realizeze. Înaintarea sa a fost întârziată de către
maghiari ajutați mai apoi de către sârbi, bulgari și
bizantini, aceștia rămânând singura forță care
putea bloca în continuare expansiunea Imperiului
Otoman în Europa. Soliman a încercuit Belgradul
sârbesc și a început o serie de bombardamente
masive, de pe insula Srem, situată pe Dunăre. Cu o
garnizoană de doar 700 de bărbați și fără a primi
niciun ajutor din Ungaria, Belgradul a căzut în
august 1521[11]. Cetatea Belgrad devine sediul
unui sangeac turcesc.[12]. Sangeacul Smederevo,
cum era denumit încă din anul 1459, când Serbia
devenise o simplă provincie turcească, cu sediul în
Belgrad a înglobat în cuprinsul lui din anul 1526 și
sudul Ungariei. Vlahii , aflați în sangeacul
Smederevo, arată documentele timpului, au avut
o situație privilegiată până în 1536, neplătind
haraci, ci numai jumătate din obligațiile legate de
agricultură (ușur).

După ce Soliman și-a stabilizat frontierele în

Europa, el și-a îndreptat atenția către dinastia
Safevidă[28] din Persia. Două evenimente în
particular vor precipita conflictul. În primul rând,
Șah Tahmasp a ordonat asasinarea guvernatorului
Bagdadului, loial lui Soliman, și înlocuirea cu un
adept al șahului, iar în al doilea rând, guvernatorul
de Bitlis a trădat și i-a jurat credință șahului. Ca
rezultat, În 1533, Soliman a ordonat marelui vizir
Ibrahim Pașa să conducă o armată în Asia, unde a
recucerit Bitlis și a ocupat Tabrizul fără rezistență.
Campania condusă de Ibrahim s-a terminat în
1534, iar Soliman a făcut o mișcare spre Persia,
doar pentru a intra pe teritoriul șahului, care nu a
riscat o confruntare decisivă și a recurs la
hărțuirea armatei otomane[29]. Atunci, în
decembrie 1534, Soliman și-a făcut o intrare
grandioasă în Bagdad. Comandantul a predat
orașul, confirmându-l astfel pe Soliman ca lider al
lumii islamice și succesorul legitim al califilor
Abbasizi[30]. În acest fel, toată Mesopotamia,
inclusiv Bagdadul, a fost subordonată direct
Imperiului otoman, feudalii locali fiind lichidați, iar
pământul fiind împărțit și dat în folosință noilor
stăpâni. În urma acestor victorii, la titulatura sa de
„stăpân pe două continente și două mări”,
Soliman și-a adăugat și pe cea de stăpân al
Adrianopolului, al Brusei, al orașelor Cairo,
Damasc, Alep, Bagdad și, bineînțeles, pe cea de
protector al celor două orașe sfinte, Mecca și
Medina.