Fata care nu se putea opri din mers

de Samar Yazbek
Într-o țară distrusă de război, într-un subsol fără lumină, acoperit de ruinele unui oraș care
i-a fost cândva casă, Rima se folosește de un pix aproape terminat și de câteva pagini albe de
hârtie să își spună povestea, să își facă vocea auzită, măcar atât cât cerneala rămasă îi va permite.
Luând loc în Siria, în anul 2013, cartea prezintă realitatea dureroasă a multor oameni care
și-au pierdut viețile sau au fost nevoiți să lase tot ce cunoșteau în urmă și să părăsească țara din
cauza atacurilor cu arme chimice lansate de președinte împotriva populației civile.
Fata care nu se putea opri din mers este o poveste despre speranță, revoltă și moarte.
Rima, protagonista romanului, ne ia alături de ea în timp ce ne vorbește de toți oamenii pe care
i-a pierdut: mama ei, fratele ei, Hassan, un băiat care era menit să o ducă într-un loc sigur și care,
la rândul lui, a disparut și el. Ea nu se lasă doborâtă de toate acestea, ci continuă să meargă, să
fugă în lumea imaginației sale și să își găsească siguranță în povestea ei preferată, Micul prinț, să
se vadă pe ea însăși în desenele din carte sau într-o amintire alături de bibliotecara Sitt Stuard.
Fata vede totul prin lentila inocenței sale copilărești, ceea ce îi dă răgaz să își păstreze speranța
chiar dacă totul în jurul ei se destramă.
Pe parcursul romanului, Rima este oprită din mers, mai întâi de mama ei, care o ține
legată cu o sfoară de propria mână sau de pat, apoi în spital este din nou legată de pat, iar in final
ea este încă blocată, lipsită de oportunitatea de a merge mai departe. Devine o fată care speră să
poată să meargă iar pentru că vrea să-și pună în mișcare și limba; o fata care are creierul în
picioare. Titlul romanului face referința la aceasta calitate a ei și chiar din primele pagini aflăm că
încă din copilărie, fata a început să meargă, fără a intenționa vreodată să se oprească.
Rima își folosește darul de scriitoare pentru a-și păstra propria speranța, dar și pentru a
tine în viața amintirea mamei ei, amintirea fratelui ei, amintirea tuturor oamenilor care nu și-au
putut spune singuri povestea. Lipsa vocii ei este o formă de revoltă față de faptul că nu a putut fi
auzită atunci, iar scrisul este evadarea sa din realitate, șansa ei de a spune toate lucrurile pe care
nu le-a putut spune înainte și a de a le lăsa altcuiva să le citească și să îi afle povestea , simțind că
e misiunea ei de atransmite acel mesaj.
Acest roman se dovedește plin de vulnerabilitate și de durere, care prezintă realitatea
crudă prin care au trecut mulți oameni, vocea Rimei captivând atenția și inimile tuturor celor care
dau de povestea ei.

Vrabie Mara Ioana

Clasa a X-a