1

1. Originea și semnificația documentului................................................................3

2. O lume dezagregată............................................................................................3
3. Dorul de împăcare...............................................................................................4
4. Perspectiva sinodului..........................................................................................5
5. Partea I Convertirea și reconcilierea, îndatorire a Bisericii.................................7
6. Capitolul I O parabolă a împăcării......................................................................7
7. … la fratele rămas acasă.....................................................................................8
8. Capitolul II La izvoarele împăcării.....................................................................9
9. În lumina lui Cristos reconciliatorul...................................................................9
10. Biserica reconciliatoare.....................................................................................10
11. Biserica reconciliată..........................................................................................11
12. Capitolul III Inițiativa lui Dumnezeu și rolul Bisericii......................................11
13. Biserica, sacrament al împăcării.......................................................................13
14. Alte căi de împăcare.........................................................................................13
15. Partea a II-a Iubirea mai tare decât păcatul.......................................................14
16. Drama omului...................................................................................................14
17. Capitolul I Misterul păcatului...........................................................................15
18. Păcat de moarte și păcat venial.........................................................................18
19. Pierderea simțului păcatului..............................................................................21
20. Capitolul II Mysterium pietatis.........................................................................23
21. Este Cristos însuși.............................................................................................24
22. Strădania creștinului.........................................................................................25
23. Partea a III-a Pastorația pocăinței și a împăcării...............................................26
24. Promovarea pocăinței și a împăcării.................................................................26
25. Capitolul I Mijloace și căi pentru promovarea pocăinței și împăcării...............27
26. Dialogul............................................................................................................27
27. Cateheza............................................................................................................ 30
28. Sacramentele.....................................................................................................33
29. Capitolul II Sacramentul Pocăinței și al Împăcării............................................34
30. „Cui veți ierta”..................................................................................................35
31. Sacramentul Iertării...........................................................................................36
32. Convingeri fundamentale..................................................................................37
33. Formele celebrării.............................................................................................41
34. Celebrarea sacramentului cu absoluțiune generală............................................43
35. Unele cazuri mai delicate..................................................................................44
36. Încheiere...........................................................................................................44
 3

Reconciliatio et paenitentia
 27 noiembrie 2016Exortaţii
Reconciliatio et paenitentia
Îndemn apostolic al papei Ioan Paul al II-lea adresat, în urma sinodului
episcopilor,
episcopatului, clerului și credincioșilor
privind împăcarea și pocăința
în misiunea Bisericii de astăzi
2 decembrie 1984
Introducere
Originea și semnificația documentului
1. Împăcarea și pocăința sunt cuvinte care, pentru bărbații și femeile vremurilor
noastre, constituie un îndemn de a regăsi, traduse în limbajul lor, înseși cuvintele cu
care Mântuitorul și Învățătorul nostru Isus Cristos și-a început propovăduirea:
„Pocăiți-vă și credeți în evanghelie”1 – adică primiți vestea cea îmbucurătoare că ați
devenit fii ai lui Dumnezeu și deci că între voi sunteți frați.
De ce Biserica propune din nou această temă și lansează acest îndemn?
Preocuparea de a cunoaște și a înțelege mai bine omul și lumea de astăzi, de a le
dezlega misterul dând răspuns la întrebările care îi privesc, de a discerne fermenții de
bine sau de rău care lucrează în ei, îi face pe mulți, de multă vreme, să scruteze acest
om și această lume. O fac istoricii, sociologii, filozofii și teologii, psihologii și
umaniștii, poeții și misticii însă mai presus de toate, o fac, cu o privire plină de
îngrijorare, dar și de speranță, păstorii sufletești.
O astfel de privire întrebătoare se vădește la fiecare pagină a importantei
constituții pastorale a Conciliului Vatican II despre Biserică în lumea
contemporană, Gaudium et spes, mai ales în introducerea amplă și pătrunzătoare a
acesteia. De asemenea, ea e prezentă și în unele documente izvorâte din înțelepciunea
și dragostea pastorală a veneraților mei predecesori, ale căror luminoase pontificate au
fost marcate de evenimentul istoric și profetic al acelui conciliu ecumenic.
Ca și privirea celorlalți, privirea păstorului descoperă cu durere, printre
diversele caracteristici ale lumii și omenirii din zilele noastre, existența a numeroase,
grave și triste dezbinări.
O lume dezagregată
2. Aceste dezbinări se manifestă nu numai în relațiile dintre persoane și dintre
grupuri, ci și la nivelul unor colectivități mai mari: unele națiuni împotriva altora,
blocuri de state ce se înfruntă dornice de a domina cu orice preț. La rădăcina rupturilor
nu sunt greu de depistat conflicte care, dacă nu sunt soluționate prin dialog, se ascut
prin dispută și învrăjbire.
Cercetând elementele generatoare de dezbinare, observatorii atenți au descoperit
că ele sunt dintre cele mai variate: de la inegalitatea crescândă între grupuri, clase
sociale și regiuni, la antagonisme ideologice nestinse; de la interesele economice
opuse, la combativitatea politică expresă; de la divergențele tribale, la discriminări pe
motive social-religioase. De altfel, unele realități pe care oricine le poate constata
alcătuiesc chipul vrednic de plâns al dezbinării, ale cărei roade sunt și care îi manifestă
 4

atât de concret gravitatea încât ea apare de netăgăduit. Se pot aminti, printre atâtea alte
dureroase fenomene sociale ale timpului nostru:
– nesocotirea drepturilor fundamentale ale persoanei umane, între acestea cel
dintâi fiind dreptul la viață și la o calitate a vieții demnă de om; fapt cu atât mai
scandalos cu cât el coexistă cu o retorică nemaiîntâlnită până acum tocmai referitoare
la aceste drepturi;
– pericolele și presiunile împotriva libertății indivizilor și colectivităților,
inclusiv libertatea de a avea, a profesa și a practica o credință proprie, această libertate
fiind chiar mai lezată și mai periclitată decât altele;
– diversele forme de discriminare: rasială, culturală, religioasă etc.;
– violența și terorismul;
– folosirea torturii și formele nedrepte și ilegale de constrângere și represiune;
– acumularea armamentului convențional sau atomic, cursa înarmărilor
implicând cheltuieli care ar putea servi la ușurarea mizeriei nemeritate a unor popoare
slab dezvoltate din punct de vedere social și economic;
– nedreapta împărțire a resurselor lumii și a bunurilor civilizației, care își atinge
culmea într-un tip de organizare socială în care discrepanța dintre condițiile de viață
ale celor bogați și ale celor săraci sporește continuu 2. Forța oarbă a acestor dezbinări
face ca lumea în care trăim să fie o lume dezagregată3 până în temelii.
Pe de altă parte, întrucât Biserica, deși nu se identifică cu lumea și nu este din
lume, este inserată în lume și se află în dialog cu lumea 4, nu este de mirare că și în
sânul ei se observă repercusiunile și semnele dezbinărilor de care suferă societatea
umană. În afara sciziunilor dintre comunitățile creștine, din cauza cărora pătimește de
secole, Biserica suferă astăzi, pe alocuri, și dezbinări în sânul ei, dezbinări pricinuite
de diversitatea de opinii și de opțiuni în domeniul doctrinar și pastoral 5. Chiar și aceste
dezbinări pot părea uneori de nevindecat.
Cu toate că aceste sfâșieri impresionează de la prima vedere, totuși rădăcina lor
se dezvăluie numai dacă privim în profunzime: ea rezidă într-o rană existentă în
străfundurile sufletului omenesc. Luminați de credință, noi o numim păcat: începând
de la păcatul strămoșesc pe care fiecare îl poartă de la naștere ca pe o moștenire
primită de la protopărinți și până la păcatul pe care îl săvârșește fiecare, folosindu-și
rău libertatea proprie.
Dorul de împăcare
3. Și totuși, aceeași privire adâncă, dacă este suficient de pătrunzătoare, percepe
în însăși respectiva dezbinare, la oamenii de bunăvoință și la adevărații creștini, o
dorință vădită de a uni ce este despărțit, de a șterge cicatricea rănilor, de a instaura, la
toate nivelurile, o unire esențială. O astfel de dorință suscită în mulți un adevărat și
aprins „dor” de împăcare, chiar dacă nu se folosește acest cuvânt.
Unii consideră că aceasta este o utopie ce ar putea constitui un îndemn ideal
pentru o schimbare reală a societății; pentru alții însă constituie un obiectiv de realizat
prin strădanii grele, o țintă de atins cu mare efort de gândire și acțiune. Oricum,
aspirația spre o împăcare sinceră și trainică este, fără îndoială, un dat fundamental al
societății noastre, ca un reflex al unei nestăvilite voințe de pace, cu atât mai intensă cu
cât sunt mai gravi factorii de dezbinare, oricât de paradoxal ar părea acest lucru.
Totuși împăcarea nu poate fi mai puțin profundă decât dezbinarea. Dorința
aprinsă – sau „dorul” – de împăcare și împăcarea însăși vor fi depline și eficiente în
 5

măsura în care vor ajunge, pentru a o vindeca, la acea sfâșiere inițială care este
rădăcina celorlalte sfâșieri și care este, după cum am mai spus, păcatul.
Perspectiva sinodului
4. De aceea, orice instituție sau organizație care dorește să-l salveze pe om în
dimensiunile fundamentale ale acestuia trebuie să cerceteze cu o privire atentă
împăcarea pentru a-i pătrunde în profunzime semnificația și importanța și a trage de
aici concluziile necesare pentru o acțiune eficientă.
Biserica lui Isus Cristos nu a putut să nu facă acest lucru. Cu devotament de
mamă și cu înțelepciune de învățătoare, ea se străduiește, cu atenție și grijă, să
surprindă în societatea umană, alături de semnele dezbinării, și semnele, nu mai puțin
grăitoare și vii, ale căutării unei reconcilieri. Căci ea știe că, mai ales ei, i s-a dat o
putere deosebită și i s-a încredințat misiunea de a proclama sensul adevărat, profund
religios, și dimensiunile plenare ale împăcării, contribuind deja prin aceasta la
clarificarea principalilor termeni privind problema unității și a păcii.
Predecesorii mei nu au încetat să predice împăcarea și să îndemne întreaga
omenire la realizarea ei, nu numai acea grupare sau acea parte a comunității umane pe
care o vedeau sfâșiată și dezbinată 6. Și eu însumi, dintr-un impuls în interior care
izvorăște – sunt sigur – dintr-o inspirație de sus și din apelurile omenirii, am voit, în
două moduri diferite, ambele însă solemne și angajante, să pun în lumină tema
împăcării: în primul rând convocând a VI-a adunare generală a sinodului episcopilor;
și apoi punând „reconcilierea” în centrul Anului Jubiliar proclamat pentru sărbătorirea
celei de a 1950-a aniversări a răscumpărării7. Întrucât trebuia dată o temă pentru sinod,
am fost cu totul de acord cu cea propusă de mulți dintre frații mei întru episcopat și
anume subiectul, atât de bogat, al împăcării, strâns legat de cel al pocăinței 8.
Termenul și noțiunea de pocăință sunt foarte complexe. Dacă o legăm
de metanoia, la care se referă sinopticii, pocăința semnifică schimbarea sufletească
intimă sub influența cuvântului lui Dumnezeu și în vederea împărăției 9. Însă pocăința
mai înseamnă și schimbarea vieții ca urmare firească a schimbării sufletești, și în acest
sens a face pocăință se completează cu faceți roade vrednice de pocăință 10: întreaga
viață devine viață de pocăință, tinzând mereu spre mai bine. Dar faptul de a face
pocăință e autentic și eficace numai dacă se exprimă în acte și gesturi de pocăință. În
acest sens pocăința semnifică, în terminologia creștină teologică și spirituală, asceză,
adică efortul concret și zilnic al omului, susținut de harul lui Dumnezeu, de a-și pierde
viața pentru Cristos, aceasta fiind unica modalitate de a și-o afla 11; de a se dezbrăca de
omul cel vechi și a se îmbrăca în cel nou 12; de a învinge în sine ce este trupesc, ca să
iasă biruitor ceea ce este spiritual 13; de a se înălța necontenit de la cele pământești la
cele de sus, unde este Cristos14. Prin urmare, pocăința este convertirea care, pornind
din inimă, trece în fapte și de aici în întreaga viață a creștinilor.
În fiecare dintre aceste semnificații, pocăința este strâns legată de împăcare, de
reconciliere, deoarece împăcarea cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu ceilalți presupune
eliminarea acelei rupturi, adânc imprimate în suflet, care este păcatul; lucru care se
realizează numai prin schimbare interioară sau convertire, ce rodește în viață prin
faptele de pocăință.
Documentul primar al sinodului (numit și Lineamenta) întocmit în unicul scop
de a prezenta tema expunând unele aspecte fundamentale ale acesteia, a dat
comunităților bisericești de pretutindeni un răgaz de aproximativ doi ani pentru a
 6

reflecta asupra acestor aspecte ale unei chestiuni ce-i interesează pe toți – a convertirii
și împăcării – și pentru a se umple de o nouă râvnă în viața și apostolatul creștin.
Ulterior meditația s-a adâncit, în pregătirea imediată a lucrărilor sinodului,
prin Instrumentum laboris trimis, la timpul cuvenit, episcopilor și colaboratorilor lor.
În sfârșit, părinții sinodali, cărora li s-au alăturat și alții, chemați la întrunirea propriu-
zisă, au tratat cu mult simț de răspundere această temă și problemele, numeroase și
variate, legate de ea. Din dezbatere, din studiul comun, din cercetarea asiduă și atentă,
a izvorât un bogat și prețios tezaur, a cărui esență este rezumată
în propositiones finale.
Sinodul, în cercetarea sa, nu trece cu vederea faptele de împăcare (dintre care
unele cu greu sunt luate în seamă, fiindcă se întâmplă zilnic), fapte care slujesc în
diverse moduri la slăbirea atâtor tensiuni, la depășirea atâtor conflicte și la stingerea
unor dezbinări mărunte și mari, refăcând astfel unitatea. Însă principala preocupare a
sinodului era de a găsi, în adâncul acestor fapte disparate, rădăcina ascunsă, împăcarea,
ca să spunem așa, „la sursă”, ce se lucrează în inima și în conștiința omului.
Carisma și originalitatea Bisericii, în ceea ce privește împăcarea, la orice nivel
s-ar efectua aceasta, rezidă în faptul că ea urcă întotdeauna până la acea împăcare „la
sursă”. Fiindcă Biserica, în virtutea misiunii sale principale, simte că este datoria ei să
ajungă până la rădăcinile sfâșierii inițiale care este păcatul – pentru ca acolo să aducă
însănătoșirea și să restabilească o împăcare, și ea primordială, care să constituie
principiul eficient al oricărei împăcări adevărate. Tocmai acest lucru l-a avut în vedere
Biserica și l-a propus prin intermediul sinodului.
Despre această împăcare vorbește Sfânta Scriptură, îndemnându-ne să ne
străduim din toate puterile să o realizăm 15; însă mai spune și că ea este în primul rând
un dar al îndurării lui Dumnezeu făcut omului16. Istoria mântuirii – a întregului neam
omenesc ca și a fiecărui om din orice timp – este în întregime istoria minunată a
împăcării: Dumnezeu, care este Tată, a împăcat cu sine lumea prin sângele și crucea
Fiului său făcut om, dând naștere unei noi familii, a celor reconciliați.
Împăcarea este necesară pentru că înainte s-a produs ruptura adusă de păcat, din
care au decurs toate celelalte forme de ruptură în interiorul omului și în jurul lui.
Împăcarea deci, ca să fie deplină, necesită în mod absolut eliberarea de păcat, respins
în rădăcinile sale cele mai adânci. De aceea, o strânsă legătură interioară unește
convertirea cu împăcarea astfel încât e cu neputință să se despartă una de alta sau să se
vorbească de una trecând-o sub tăcere pe cealaltă.
Sinodul a vorbit, în același timp, de împăcarea întregului neam omenesc și de
convertirea inimii fiecărei persoane, de întoarcerea ei la Dumnezeu, socotind și
declarând că nu se poate realiza unirea între oameni decât printr-o schimbare interioară
a fiecăruia. Convertirea personală este calea necesară ce duce la buna înțelegere dintre
oameni17. Aducând vestea cea bună a împăcării, sau propunând realizarea ei prin
sacramente, Biserica îndeplinește o adevărată misiune profetică, denunțând relele de
care suferă omul, în însuși izvorul lor otrăvit, arătând rădăcinile dezbinărilor și
insuflând speranța că tensiunile și conflictele vor putea fi depășite și astfel se va ajunge
la bună înțelegere și pace pentru toate categoriile și grupările societății omenești. Ea
transformă într-o civilizație a iubirii o condiție istorică marcată de ură și violență.
Oferă tuturor principiul evanghelic și sacramental al acelei reconcilieri „la sursă”, de
unde izvorăște orice alt gest sau act de împăcare și la nivel social.
 7

Despre o astfel de reconciliere, rod al convertirii, este vorba în acest îndemn

apostolic. De fapt, cum s-a întâmplat și la sfârșitul celor trei adunări sinodale
precedente, înșiși părinții sinodali au voit să încredințeze și de această dată concluziile
lucrărilor lor – în calitatea sa de prezident al sinodului – episcopului Romei, păstorul
universal al Bisericii și capul colegiului episcopilor. Am acceptat, ca pe o însărcinare
importantă și plăcută a datoriei mele, misiunea ca, din uriașul tezaur al sinodului, să
extrag un mesaj doctrinar și pastoral pe tema reconcilierii și pocăinței, pentru a-l
prezenta poporului lui Dumnezeu ca pe un rod al acestui sinod. Voi trata deci în prima
parte despre Biserică întrucât ea îndeplinește misiunea de reconciliere și opera de
convertire a inimilor, prin care omul se îmbrățișează din nou cu Dumnezeu, cu frații
săi și cu toate făpturile. În partea a doua voi prezenta cauza intimă a oricărei sfâșieri
sau dezbinări între oameni și, înainte de toate, în raport cu Dumnezeu: păcatul. În
sfârșit, voi arăta mijloacele prin care Biserica poate promova și genera împăcarea
deplină a oamenilor cu Dumnezeu și, ca o consecință, împăcarea oamenilor între ei.
Documentul, pe care îl încredințez astăzi fiilor Bisericii și, de asemenea, tuturor
acelora care, credincioși sau necredincioși, privesc Biserica cu interes și sinceritate,
este un răspuns la solicitarea adresată mie de sinod. Dar aș vrea să subliniez, pentru a
vorbi după adevăr și dreptate, că el este în același timp opera sinodului însuși. Căci
ceea ce cuprind aceste pagini provine de la el: din pregătirea lui îndepărtată,
din Instrumentum laboris, din interpelările din aula sinodală și din ședințele pe secții
și, mai ales, din cele șaizeci și trei de propositiones. Aici s-a adunat rodul unei lucrări
comune a părinților de la sinod, dintre care nu au lipsit reprezentanți ai Bisericilor
Orientale, Biserici al căror tezaur teologic, spiritual și liturgic este atât de bogat și de
venerabil, și în privința problemei care ne interesează. În afară de aceasta, consiliul
secretariatului sinodului a evaluat în două ședințe importante rezultatele și orientările
recentei adunări sinodale, a scos în relief esența amintitelor propositiones și a trasat
apoi liniile directoare considerate cele mai potrivite în vederea redactării acestui
document. Mulțumind tuturor celor care au îndeplinit această lucrare, voiesc ca, fidel
misiunii mele, să prezint aici ce mi s-a părut mai de folos din tezaurul doctrinar și
pastoral al sinodului pentru viața atâtor oameni din acest ceas atât de minunat și de
dificil al istoriei.
E bine să fac acest lucru – și e foarte semnificativ – cât timp în sufletele multora
mai este vie amintirea Anului Sfânt trăit în întregime sub semnul pocăinței, al
convertirii și al reconcilierii. Fie ca acest îndemn pe care îl adresez fraților mei
episcopi, colaboratorilor lor preoți, diaconi, călugări și călugărițe, tuturor
credincioșilor, bărbaților și femeilor cu conștiință dreaptă, să fie nu numai un
instrument de purificare, de intensificare și aprofundare a credinței personale a
fiecăruia, ci și un ferment care să sporească în inimile oamenilor pacea și fraternitatea,
speranța și bucuria – valori ce izvorăsc din evanghelia primită, meditată și trăită după
exemplul preafericitei Fecioare Maria, maica Domnului nostru Isus Cristos, cel prin
care Dumnezeu a binevoit să împace cu sine toate18.
Partea I
Convertirea și reconcilierea, îndatorire a Bisericii
Capitolul I
O parabolă a împăcării
 8

5. La începutul acestui îndemn apostolic îmi vine în minte acea pagină

extraordinară a sfântului Luca pe care m-am străduit să o explic și într-un document
anterior19. Mă refer la parabola fiului risipitor20.
De la fratele pierdut…
„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr i-a zis tatălui: «Tată, dă-mi partea mea de
moștenire»”, povestește Isus descriind atât de viu întâmplarea dramatică a acelui tânăr:
părăsirea necugetată a casei părintești, risipirea întregului avut într-o viață desfrânată și
deșartă, zilele întunecate în care a îndurat înstrăinarea și foamea și mai ales chinul
demnității pierdute, al umilinței și rușinii, și, în sfârșit, dorul de casă, curajul de a se
întoarce, primirea pe care i-a făcut-o tatăl său. Acesta nu-și uitase nicidecum fiul, ci îi
păstrase aceeași iubire și același respect. Așadar, îl îmbrățișează acum pe cel pe care îl
așteptase necontenit și poruncește să se pregătească o mare sărbătoare pentru
întoarcerea celui care „era mort și a înviat, era pierdut și s-a aflat”.
Omul – orice om – este acel fiu risipitor, cuprins de ispita de a se despărți de
Tatăl pentru a trăi după bunul său plac; cedând acestei ispite; dezamăgit de nimicurile
care îl fascinaseră ca un miraj; singur, dezonorat, exploatat, în timp ce el dorește să
trăiască numai pentru sine; chinuit, chiar atunci când se află în cea mai adâncă mizerie,
de dorința de a se întoarce la comuniunea cu Tatăl. Ca și tatăl din parabolă, Dumnezeu
pândește întoarcerea fiului, îl îmbrățișează când se întoarce și în cinstea acestei
revederi așterne masa pentru ospățul care să sărbătorească împăcarea. Din parabolă
iese în evidență mai ales primirea sărbătorească și plină de iubire pe care tatăl i-o face
fiului întors acasă: este semnul îndurării lui Dumnezeu, mereu înclinat să ierte. Să
subliniem de îndată: împăcarea este în primul rând darul Tatălui ceresc.
… la fratele rămas acasă
6. În parabolă apare însă și fratele mai mare, care refuză să-și ia locul la ospăț. Îi
reproșează mezinului rătăcirile, iar tatălui primirea pe care i-a făcut-o, în timp ce lui
însuși, om cumpătat și muncitor, niciodată nu i-a îngăduit – spune el – să petreacă cu
prietenii săi. Acest lucru arată că nu înțelege bunătatea tatălui. Atâta timp cât acest
frate, prea încrezător în sine și în meritele sale, invidios și arogant, plin de acreală și
mânie, nu se întoarce și nu se împacă cu tatăl și cu fratele său, ospățul nu este încă pe
deplin sărbătoarea întâlnirii și a regăsirii.
Omul – orice om – este și acest frate mai mare. Egoismul îl face gelos, îi
împietrește sufletul, îl orbește și îl închide față de alții și față de Dumnezeu. Blândețea
și îndurarea Tatălui îl irită și îl indispun; fericirea fratelui care a fost găsit îi lasă un
gust amar21. Și din această cauză trebuie să se întoarcă, să se convertească pentru a se
împăca.
Parabola fiului risipitor este în primul rând istoria inefabilă a iubirii aprinse a
Tatălui – adică a lui Dumnezeu – oferind fiului său, care s-a întors la el, darul
împăcării depline. Dar pentru că în chipul fiului mai mare evocă egoismul orb care îi
dezbină pe frați, parabola este și istoria familiei umane: dezvăluie situația în care ne
aflăm și ne arată calea pe care o avem de străbătut. Fiul risipitor, în dorința lui
neliniștită de a se întoarce, de a-și îmbrățișa din nou tatăl și de a primi iertarea, îi
reprezintă pe aceia care sunt cuprinși în adâncul conștiinței lor de dorul puternic al
împăcării, la orice nivel, fără a pune nici o condiție, și înțeleg cu o certitudine intimă
că acest lucru este posibil numai dacă izvorăște dintr-o primă și fundamentală
împăcare, aceea care îl aduce pe om, de la depărtare, la prietenia filială cu Dumnezeu,
 9

a cărui nesfârșită îndurare o recunosc. Privită însă din perspectiva celuilalt fiu,
parabola ne pune în față situația familiei umane, dezbinată de căutarea intereselor
proprii ale fiecăruia, scoate în lumină dificultatea și dorința puternică de a readuce
această familie în împăcare și unitate și de aceea amintește necesitatea unei
transformări profunde a inimilor oamenilor, redescoperind îndurarea Tatălui și
învingând reaua voință și dușmănia între frați.
În lumina acestei parabole, inepuizabilă în semnificații, despre îndurarea care
șterge păcatul, Biserica, dând ascultare chemării existente în ea, își înțelege misiunea
de a lucra, după pilda Domnului, pentru convertirea inimilor și pentru împăcarea
oamenilor cu Dumnezeu și între ei, realități foarte strâns legate între ele.
Capitolul II
La izvoarele împăcării
În lumina lui Cristos reconciliatorul
7. După cum rezultă din parabola fiului risipitor, împăcarea este darul lui
Dumnezeu și inițiativa lui. Însă credința noastră ne învață că această inițiativă este
dusă la îndeplinire de misterul lui Cristos răscumpărătorul, reconciliatorul,
eliberatorul, care îl scoate pe om din păcat, sub orice formă ar fi acesta. Sfântul Paul
însuși nu ezită să cuprindă în această acțiune și funcție misiunea incomparabilă a lui
Isus din Nazaret, cuvântul și Fiul lui Dumnezeu, făcut om.
Și noi putem pleca de la acest mister central al economiei mântuirii, care este
cheia cristologiei apostolului. „Căci, dacă atunci când eram dușmani am fost împăcați
cu Dumnezeu prin moartea Fiului său” – le scrie el romanilor – „cu atât mai mult,
odată împăcați, vom fi mântuiți prin viața lui; nu numai atât, ci ne și preamărim în
Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am primit acum împăcarea” 22.
Așadar, pentru că „Dumnezeu ne-a împăcat cu sine prin Cristos”, Paul se simte
inspirat să-i îndemne pe creștinii din Corint: „Lăsați-vă împăcați cu Dumnezeu” 23.
Despre această misiune reconciliatoare, împlinită prin moartea pe cruce, a
vorbit, în alți termeni, sfântul evanghelist Ioan: Cristos a trebuit să îndure moartea „ca
să-i adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu, care erau risipiți”24.
Tot sfântul Paul dă o viziune lărgită asupra lucrării lui Cristos, până la
dimensiuni cosmice, scriind că Tatăl a împăcat cu sine „cele de pe pământ și cele din
cer”25. Pe drept cuvânt se poate afirma că Mântuitorul Cristos „în vremea mâniei s-a
făcut împăcare”26, și, dacă el însuși e „pacea noastră”27, el este și împăcarea noastră.
Patima și moartea lui, care se reînnoiesc sacramental în Euharistie, sunt numite
pe drept cuvânt în textul liturgic „jertfa împăcării noastre” 28: împăcarea cu Dumnezeu
și cu frații noștri, de vreme ce Isus însuși ne atrage atenția că împăcarea frățească
trebuie săvârșită înainte de aducerea jertfei29.
E legitim, așadar, ca noi, pornind de la acestea și de la alte pasaje importante și
semnificative ale Noului Testament, să concentrăm reflecția noastră despre întregul
mister al lui Cristos asupra misiunii lui de Reconciliator. Se cuvine deci să mărturisim
din nou credința Bisericii în actul răscumpărător al lui Cristos, în misterul pascal al
morții și învierii sale, – cauza împăcării omului în aspectul ei dublu de eliberare de
păcat și de comuniune cu Dumnezeu, în har.
În fața dureroasei priveliști a dezbinărilor și a dificultăților reconcilierii între
oameni, vă îndemn să priviți la misterul crucii ca la evenimentul cel mai înalt în care
Cristos percepe și experimentează până în adânc, prin suferință, însăși drama ruperii
 10

omului de Dumnezeu, într-atât încât strigă prin cuvintele psalmistului: „Dumnezeul

meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” 30 și în același timp săvârșește
împăcarea noastră. Privirea ațintită asupra misterului desăvârșit pe Golgota trebuie să
ne amintească mereu acea dimensiune „verticală” a dezbinării și a împăcării, care
privește relația dintre om și Dumnezeu și care, în lumina credinței, are mereu întâietate
asupra dimensiunii „orizontale”, adică a realității dezbinării și a necesității împăcării
între oameni. Știm, într-adevăr, că o astfel de împăcare între ei nu este și nu poate fi
decât rodul acțiunii răscumpărătoare a lui Cristos care a murit și a înviat ca să
zdrobească domnia păcatului și să refacă legământul cu Dumnezeu, „surpând astfel din
mijloc peretele despărțirii”31 pe care păcatul l-a ridicat între oameni.
Biserica reconciliatoare
8. Dar – după cum spune sfântul Leon cel Mare vorbind despre patima lui
Cristos – „toate câte le-a făcut și le-a propovăduit Fiul lui Dumnezeu pentru împăcarea
lumii nu le cunoaștem numai din istoria faptelor lui trecute, ci le simțim și din puterea
lucrării sale din prezent”32. Într-adevăr, împăcarea împlinită în natura sa omenească noi
o simțim în eficacitatea sfintelor taine celebrate de Biserica sa, pentru care el s-a dat pe
sine însuși și pe care a constituit-o semn și, deopotrivă, mijloc de mântuire.
Aceasta o afirmă sfântul Paul când scrie că Dumnezeu i-a făcut pe apostolii lui
Cristos părtași la opera sa răscumpărătoare. „Dumnezeu – spune el – ne-a încredințat
slujba împăcării… și a pus în noi cuvântul împăcării”33.
Tatăl, în îndurarea sa, a pus în mâinile și în gura apostolilor, vestitorii săi, slujba
împăcării, pe care ei o îndeplinesc în mod deosebit, în virtutea puterii lor de a
acționa in persona Christi. Dar și întregii comunități a credincioșilor, întregului trup al
Bisericii, îi este încredințat cuvântul împăcării, adică îndatorirea de a face tot posibilul
pentru a da mărturie împăcării și a o realiza în lume.
Se poate afirma că, numind Biserica „sacrament sau semn și instrument al unirii
intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc” și spunând că este
menirea ei să realizeze „deplina unitate în Cristos” a „oamenilor care astăzi sunt mai
legați ca oricând cu diferite lanțuri”34, Conciliul Vatican II observă că Biserica trebuie
să se străduiască din toate puterile să-i readucă pe oameni la reconcilierea deplină.
Așadar, bogata și complexa menire a Bisericii, strâns legată de misiunea lui
Cristos, poate fi cuprinsă pe scurt în îndatorirea ei centrală de a-l împăca pe om: cu
Dumnezeu, cu sine însuși, cu frații săi, cu toată făptura; și aceasta în mod permanent,
deoarece – cum am spus altă dată – „Biserica este prin natura ei pururi
reconciliatoare”35.
Biserica este reconciliatoare prin faptul că aduce vestea împăcării, lucru pe care
nu a încetat să îl facă în cursul istoriei sale, începând de la conciliul apostolic din
Ierusalim36 și până la ultimul sinod și la recentul Jubileu al Răscumpărării.
Originalitatea acestui mesaj constă în faptul că pentru Biserică împăcarea,
reconcilierea, este strâns legată de convertirea inimii: aceasta este calea necesară
pentru a ajunge la buna înțelegere între oameni.
Biserica este reconciliatoare și prin faptul că îi arată omului căile și îi oferă
mijloacele pentru a dobândi împătrit împăcarea despre care am vorbit mai sus. Acestea
sunt căile convertirii inimii și biruinței asupra păcatului, fie el egoismul orb sau
nedreptatea, samavolnicia sau exploatarea, pofta de avere sau căutarea dezordonată a
plăcerii. Iar mijloacele sunt: ascultarea statornică și iubitoare a cuvântului lui
 11

Dumnezeu, rugăciunea personală și comunitară și, mai ales, sacramentele – adevărate

semne și instrumente ale împăcării – între care se evidențiază, din acest punct de
vedere, acela pe care pe drept cuvânt obișnuim să-l numim sacramentul Împăcării sau
al Pocăinței, despre care va fi vorba mai jos.
Biserica reconciliată
9. Paul al VI-lea, veneratul meu predecesor, a avut meritul de a sublinia că
Biserica, pentru a transmite mesajul evanghelic, trebuie să înceapă prin a arăta că a
primit ea însăși evanghelia, adică este deschisă vestirii depline și integrale a
Evangheliei lui Cristos pentru a o asculta și a o transpune în viață 37. Eu, de asemenea,
adunând într-un document structurat considerațiile celei de-a IV-a adunări generale a
sinodului episcopilor, am vorbit despre Biserica ce se catehizează pe sine însăși în
măsura în care se ocupă de catehizarea altora38.
Nu ezit să repet aici, de vreme ce ține de subiectul tratat, afirmația că Biserica,
pentru a fi reconciliatoare, trebuie să înceapă prin a fi o Biserică reconciliată. Acestui
enunț simplu și liniar îi este subiacentă convingerea că Biserica, pentru a vesti și a
pune în fața oamenilor, în mod tot mai eficient, împăcarea, trebuie, chiar dacă este „o
mică turmă” ca la începuturi, să lupte să devină tot mai mult comunitatea ucenicilor lui
Cristos, legați între ei de îndatorirea de a se întoarce necontenit la Domnul și de a trăi,
cum se cuvine unor oameni noi, în spiritul și în practicarea împăcării.
În fața contemporanilor noștri, atât de sensibili la mărturiile concrete de viață,
Biserica trebuie să dea în primul rând dovadă de reconciliere în interiorul său; de aceea
trebuie să ne străduim cu toții să chemăm sufletele la pace, să atenuăm încordările, să
depășim dezbinările, să vindecăm eventualele răni pe care frații și le-au pricinuit unii
altora, când se ascute deosebirea de vederi în lucrurile asupra cărora pot exista mai
multe păreri, pentru ca, dimpotrivă, să păstrăm unitatea în ceea ce este esențial
referitor la credința și viața creștină, după vechiul dicton: In dubiis libertas, in
necessariis unitas, in omnibus caritas.
După această regulă Biserica trebuie să-și realizeze și dimensiunea ecumenică.
Într-adevăr, pentru a fi pe deplin reconciliată, ea știe că trebuie să înainteze în căutarea
unității între aceia care se mândresc cu numele de creștin însă sunt despărțiți atât între
ei, ca Biserici sau confesiuni, cât și de Biserica Romei. Biserica urmărește o unitate
care, pentru a fi rodul și expresia adevăratei împăcări, nu se bazează nici pe ignorarea
motivelor de dezbinare și nici pe compromisuri pe cât de facile, pe atât de zadarnice.
Unitatea trebuie să decurgă din adevărata convertire a tuturor, din iertarea reciprocă,
din dialogul teologic și relațiile frățești, din rugăciune, din docilitatea deplină față de
acțiunea Duhului Sfânt, care este și Duhul împăcării.
În sfârșit, Biserica, pentru a se putea considera pe deplin reconciliată, își simte
tot mai serios datoria de a duce evanghelia la toate neamurile, promovând „dialogul
mântuirii”39, la acele vaste grupuri umane din lumea contemporană care nu-i
împărtășesc credința, ba chiar, datorită unei „laicizări” crescânde, se îndepărtează de
ea și îi opun o totală indiferență sau, mai mult, îi sunt dușmane și o prigonesc. Tuturor
acestora Biserica simte că trebuie să le adreseze cuvintele sfântului Paul: „Lăsați-vă
împăcați cu Dumnezeu”40.
În orice caz, Biserica promovează o reconciliere în adevăr, convinsă fiind că
nici împăcarea și nici unitatea nu pot exista în afara sau împotriva adevărului.
 12

Capitolul III
Inițiativa lui Dumnezeu și rolul Bisericii
10. Comunitate reconciliată și reconciliatoare, Biserica nu poate uita că darul și
misiunea sa de împăcare izvorăsc din inițiativa plină de iubire compătimitoare și de
îndurare a lui Dumnezeu, care este iubire41 și care din iubire i-a creat pe oameni42: i-a
creat ca să trăiască în prietenie cu el și în comuniune unii cu alții.
Împăcarea vine de la Dumnezeu
Dumnezeu nu-și schimbă planul veșnic chiar dacă omul, împins de diavol 43 și
târât de orgoliu, își folosește rău libertatea care i-a fost dată pentru a iubi și a căuta cu
generozitate binele, și refuză ascultarea datorată Domnului și Părintelui său; chiar dacă
omul, în loc să răspundă cu iubire iubirii lui Dumnezeu, i se împotrivește ca unui rival,
amăgit de prea marea încredere în puterile proprii, și astfel relația dintre el și Creatorul
său se rupe. În ciuda acestei devieri a omului, Dumnezeu totuși stăruie în iubire.
Desigur, povestirea despre grădina raiului ne face să medităm asupra efectelor funeste
ale respingerii Tatălui: sufletul omului este răvășit, iar buna înțelegere dintre bărbat și
femeie și dintre frați se nimicește 44. Și parabola evangheliei despre cei doi fii ce se
îndepărtează, fiecare în felul său, de tatăl lor, cu sufletele adânc înstrăinate, este
semnificativă. Respingerea iubirii părintești a lui Dumnezeu și a darurilor sale oferite
din iubire se află întotdeauna la rădăcina dezbinărilor din omenire.
Știm însă că Dumnezeu, care este „bogat în îndurare” 45, ca și tatăl din parabolă,
nu își închide inima față de niciunul dintre fiii săi. El îi așteaptă, îi caută, îi urmărește
acolo unde refuzul comuniunii îi înlănțuie în singurătate și dezbinare, îi cheamă să se
adune la masa lui și să sărbătorească cu bucurie iertarea și împăcarea.
Această inițiativă divină se concretizează și se manifestă în acțiunea
răscumpărătoare a lui Cristos care iradiază în lume prin ministeriul Bisericii. Într-
adevăr, după cum ne învață credința, cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup și a venit să
locuiască pe pământul oamenilor și s-a inserat în istoria acestei lumi, asumând-o și
recapitulând-o în sine46. El ne-a revelat că Dumnezeu este iubire și că ne-a dat
„porunca cea nouă”47 a iubirii, insuflându-ne în același timp certitudinea că drumul
iubirii este deschis tuturor oamenilor, așa încât încercarea de a instaura o fraternitate
universală nu este deșartă48. Învingând, cu moartea sa pe cruce, răul și puterea
păcatului, prin ascultarea sa plină de iubire, a adus tuturor mântuirea și s-a făcut
tuturor „împăcare”. În el Dumnezeu l-a împăcat pe om cu sine.
Continuând să vestească împăcarea propovăduită de Cristos în satele Galileii și
ale întregii Palestine49, Biserica nu încetează a chema întreg neamul omenesc să se
convertească și să creadă în evanghelie. Ea vorbește în numele lui Cristos, însușindu-și
îndemnul apostolului Paul pe care l-am mai amintit: „Noi suntem trimișii împuterniciți
ai lui Cristos, ca și cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm fierbinte în
numele lui Cristos: lăsați-vă împăcați cu Dumnezeu”50.
Cel care dă ascultare acestui îndemn intră în economia împăcării și
experimentează adevărul cuprins într-o altă vestire a sfântului Paul, conform căreia
Cristos „este pacea voastră, el care din două a făcut un singur popor, surpând din
mijloc peretele despărțirii, adică vrăjmășia… ca să le împace pe amândouă, într-un
singur trup, cu Dumnezeu”51. Chiar dacă aceste cuvinte se referă direct la depășirea
dezbinării religioase între Israel, poporul ales al Vechiului Testament, și celelalte
neamuri, chemate toate să participe la noul legământ, ele afirmă și noua universalitate
 13

spirituală instituită de Dumnezeu și realizată prin jertfa Fiului său, Cuvântul făcut om,
fără limite și fără excepții; această universalitate se adresează tuturor celor care se
convertesc și cred în Cristos. Așadar, noi toți suntem chemați să primim roadele
împăcării voite de Dumnezeu: orice om, orice popor.
Biserica, sacrament al împăcării
11. Biserica are misiunea de a vesti această împăcare și de a fi sacramentul ei în
lume. Căci Biserica este sacrament, adică semn și instrument de împăcare, din mai
multe puncte de vedere, diferite ca valoare, dar care converg toate spre obținerea a
ceea ce Dumnezeu, în inițiativa sa de îndurare, vrea să dăruiască oamenilor.
În primul rând este sacrament prin însăși existența ei de comunitate reconciliată,
care mărturisește și reprezintă lucrarea lui Cristos în lume.
Apoi este sacrament prin rolul său de păstrătoare și interpretă a Sfintei Scripturi,
care este vestea cea bună a împăcării; ea dezvăluie din neam în neam planul iubirii
dumnezeiești și arată fiecăruia căile împăcării universale în Cristos.
În sfârșit, ea este sacrament prin cele șapte taine care, fiecare în felul ei, „zidesc
Biserica”52. Într-adevăr, comemorând și reînnoind misterul pascal al lui Cristos, toate
sacramentele sunt izvor de viață pentru Biserică și, în mâinile ei, instrument de
întoarcere la Dumnezeu și de împăcare a oamenilor.
Alte căi de împăcare
12. Misiunea reconciliatoare este proprie întregii Biserici, mai ales acelei
Biserici care participă plenar la gloria divină împreună cu fericita Fecioară Maria, cu
îngerii și sfinții în contemplarea și adorarea Dumnezeului preasfânt. Biserica din cer,
Biserica de pe pământ și Biserica din purgator sunt unite tainic cu Cristos în această
conlucrare pentru a împăca lumea cu Dumnezeu.
Prima cale a acestei acțiuni mântuitoare este calea rugăciunii. Preasfânta
Fecioară Maria, maica lui Cristos și maica Bisericii 53, și sfinții, ajunși de acum la
capătul drumului lor pământesc, în gloria lui Dumnezeu, prin mijlocirea lor îi sprijină
pe frații lor călători pe pământ, în strădania acestora de convertire, de credință, de
reînnoire a vieții după fiecare cădere, în acțiunea de sporire a comuniunii și a păcii în
Biserică și în lume. În misterul împărtășirii sfinților, împăcarea universală se realizează
în forma cea mai înaltă și mai rodnică pentru mântuirea tuturor.
Există și altă cale: o numim calea sfintei propovăduiri. Discipolă a unicului
Învățător – Cristos -, Biserica, la rândul ei, ca mamă și învățătoare, nu încetează să
predice oamenilor împăcarea și nu șovăie să denunțe răutatea păcatului, să proclame
necesitatea convertirii, să cheme și să-i implore pe oameni „să se lase împăcați”. Într-
adevăr, aceasta e misiunea ei profetică în lumea de astăzi ca și în cea de ieri: este însăși
misiunea Învățătorului și Capului ei, Isus. Ca și el, Biserica, împinsă de iubire
îndurătoare, va îndeplini neîncetat această misiune și va vesti tuturor iertarea și îi va
întări pe toți în speranța care izvorăște din cruce.
Mai este și calea, adeseori atât de grea și aspră, a acțiunii pastorale pentru a-i
aduce pe oameni, unul câte unul – oricine ar fi, oriunde s-ar afla – la calea, lungă
uneori, a întoarcerii la Tatăl în comuniunea tuturor fraților.
În sfârșit, există calea mărturiei, aproape întotdeauna tăcute, care se naște din
conștiința Bisericii că este, în sine, „în mod imuabil sfântă” 54, dar că trebuie, în același
timp, „să se purifice și să se reînnoiască din zi în zi până când Cristos și-o va înfățișa
glorioasă, fără pată sau zbârcitură, fiindcă pentru păcatele noastre uneori fața ei este
 14

mai puțin strălucitoare” în ochii cui o privește 55. Această mărturie îmbracă în mod
necesar două aspecte fundamentale: semn al acelei iubiri universale pe care Cristos a
lăsat-o moștenire ucenicilor săi ca dovadă că fac parte din împărăția lui și
transformarea mărturiei în noi acte de convertire și de împăcare înlăuntrul Bisericii și
în afara ei, prin depășirea tensiunilor, prin iertarea reciprocă, prin creșterea spiritului
de fraternitate și pace, care trebuie să se extindă în lumea întreagă. Pe această cale
Biserica poate acționa eficient pentru nașterea a ceea ce Paul al VI-lea, predecesorul
meu, a numit „civilizația iubirii”.
Partea a II-a
Iubirea mai tare decât păcatul
Drama omului
13. Sfântul apostol Ioan spune: „Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe
noi înșine și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, el, care este
credincios și drept, va ierta păcatele noastre și ne va curăți de orice răutate” 56. Aceste
cuvinte, scrise sub inspirație divină la începuturile Bisericii, constituie o introducere
mai bună decât orice alt cuvânt omenesc la meditația despre păcat, care se află în
strânsă legătură cu cea despre împăcare. Aceste cuvinte abordează problema păcatului
în perspectiva ei antropologică, făcând parte integrantă din adevărul despre om, însă
ele o introduc îndată în perspectiva divină, în care păcatul e confruntat cu adevărul
despre iubirea divină, dreaptă, generoasă, statornică, manifestată în primul rând prin
iertare și împăcare. De aceea, sfântul Ioan scrie puțin mai jos: „Dacă ne va mustra
inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră”57.
Punctul de plecare indispensabil pentru întoarcerea la Dumnezeu constă în
faptul de a ne recunoaște păcatul propriu, ba chiar – privind mai în adânc
personalitatea fiecăruia – constă în a ne recunoaște pe noi păcătoși, capabili de păcat și
înclinați spre păcat. Aceasta este experiența tipică a lui David care, după ce „a făcut
ceea ce este rău în fața Domnului” și a fost mustrat de proorocul Natan 58, a strigat:
„Fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea. Împotriva ta,
numai împotriva ta am păcătuit și ce este rău înaintea ta am făcut” 59. De altfel și Isus
pune în gura și în inima fiului risipitor aceste cuvinte semnificative: „Tată, am păcătuit
împotriva cerului și înaintea ta”60.
Într-adevăr, împăcarea cu Dumnezeu pretinde și presupune mai întâi detașarea
cu luciditate și hotărâre de condiția păcatului săvârșit. Pretinde și presupune deci faptul
de a face pocăință în sensul cel mai deplin al acestor cuvinte: a se căi, a-și arăta căința,
a lua atitudinea concretă a celui căit care pornește pe calea întoarcerii la Tatăl. Aceasta
este o lege generală, pe care trebuie să o urmeze fiecare în situația particulară în care
se află. Nu se poate vorbi despre păcat și despre convertire numai în termeni abstracți.
În situația concretă a omului păcătos, în care nu poate exista convertire fără
recunoașterea păcatului propriu, ministeriul, slujirea de împăcare pe care o
îndeplinește Biserica intervine în fiecare caz în parte, cu un scop cu adevărat
penitențial și anume acela de a-l readuce pe om la „cunoașterea de sine”, după expresia
sfintei Ecaterina de Siena61, la dezlipirea de rău, la restabilirea prieteniei cu Dumnezeu,
la reînnoirea interioară, la o nouă întoarcere în Biserică. Ba mai mult, mesajul și
ministeriul pocăinței sunt și pentru cei din afara sferei Bisericii și a credincioșilor, ele
adresându-se tuturor oamenilor, deoarece toți au nevoie de convertire și de
reconciliere62.
 15

Pentru a îndeplini cum se cuvine acest rol, trebuie să se evalueze, cu „ochi

luminați”63 de credință, consecințele păcatului, care constituie cauzele dezbinării și
rupturii nu numai în interiorul fiecărui om, ci și în diversele cercuri în care acesta
trăiește: în familie, în mediul profesional, social, după cum se poate atât de des
constata, confirmându-se astfel și povestirea biblică despre cetatea Babel și turnul
său64. Oamenii aceia, intenționând să realizeze o lucrare ce se voia simbol și focar al
unității, s-au trezit mai împrăștiați decât înainte, cu graiul învălmășit, împărțiți între ei,
incapabili de armonie și înțelegere.
De ce oare planul lor plin de ambiție a dat greș? Pentru că „în zadar se vor
osteni ziditorii”65; pentru că oamenii au făcut dintr-o operă ce era doar a mâinilor lor
semnul și garanția mult doritei unități, uitând de lucrarea Domnului. Și-au îndreptat
strădaniile doar în direcția „orizontală” a muncii și vieții sociale, neglijând-o pe cea
„verticală” prin care s-ar fi întemeiat în Dumnezeu, creatorul și stăpânul lor, și ar fi
tins spre el ca țintă ultimă a drumului vieții lor.
Se poate afirma negreșit că drama omului de astăzi, ca și a celui din toate
timpurile, rezidă tocmai în înclinația lui babelică.
Capitolul I
Misterul păcatului
14. Dacă citim povestirea biblică despre cetatea Babel și turnul ei în lumina cea
nouă a evangheliei și o comparăm cu cealaltă, despre căderea protopărinților, putem
culege date prețioase pentru cunoașterea misterului păcatului. Aceste cuvinte, în care
răsună ecoul celor scrise de sfântul Paul despre misterul fărădelegii 66, au scopul să ne
facă să percepem ce este obscur și de neînțeles într-un păcat. Păcatul este, fără
îndoială, opera libertății omului; cu toate acestea, în tot ce este omenesc în el,
acționează cauze care îl fac să se situeze dincolo de omenesc, și anume în zona limită
în care conștiința, voința și sensibilitatea omului sunt în contact cu acele forțe obscure
care, după sfântul Paul, lucrează în lume în așa măsură încât par a o stăpâni 67.
Neascultarea față de Dumnezeu
Din povestirea biblică privind construirea turnului Babel iese în evidență un
prim element care ne ajută să înțelegem păcatul: oamenii au voit, fără îndoială, să
construiască un oraș, să se adune într-o societate, să fie tari și puternici fără
Dumnezeu, ca să nu spunem împotriva lui Dumnezeu68. În această privință, povestea
celui dintâi păcat, săvârșit în rai, și povestirea despre Babel, deși diferă între ele mult
în conținut și formă, au un punct comun: în ambele Dumnezeu este exclus, oamenii
împotrivindu-se violent poruncii sale, printr-un act de rivalitate față de el și amăgindu-
se cu pretenția de a fi „ca el” 69. În povestirea despre cetatea Babel excluderea lui
Dumnezeu nu apare atât ca o rivalitate cu el, cât mai ales ca o uitare și o neglijare a lui,
ca și cum Dumnezeu nu merită să fie luat în seamă atunci când omul stabilește ce are
de făcut și cu cine să se asocieze. Însă în ambele cazuri se rupe violent legătura cu
Dumnezeu. Din întâmplarea din grădina Edenului reiese foarte clar cât de grav și de
catastrofal este ceea ce constituie natura intimă și întunecată a păcatului: neascultarea
față de Dumnezeu, de legea sa, de norma morală pe care el a dat-o omului, scriindu-i-o
în inimă și confirmând-o și desăvârșind-o prin revelație.
Excluderea lui Dumnezeu, ruperea legăturii cu Dumnezeu, neascultarea față de
Dumnezeu: acesta a fost și este, de-a lungul întregii istorii omenești, păcatul, îmbrăcat
 16

în diverse forme, păcat ce poate ajunge până la negarea lui Dumnezeu și a existenței
sale, până la ceea ce se numește ateism.
Neascultarea este actul omului care, acționând liber, nu recunoaște stăpânirea
lui Dumnezeu asupra vieții sale, fie și numai în momentul în care îi încalcă vreo lege.
Dezbinarea dintre frați
15. În povestirile biblice amintite mai sus, separarea de Dumnezeu duce în chip
jalnic la dezbinări între frați.
În descrierea „primului păcat” înstrăinarea de Iahve frânge în același timp
legătura de prietenie ce unea familia umană, astfel încât paginile următoare ale Cărții
Genezei îi înfățișează pe bărbat și pe femeie ridicând un deget acuzator unul împotriva
celuilalt70; apoi îl prezintă pe fratele pornit împotriva fratelui său, ajungând în cele din
urmă să-l ucidă71.
În povestirea despre orașul Babel, efectul păcatului este dezagregarea familiei
umane, începută de la primul păcat, și care acum a ajuns la extrem în forma sa socială.
Cine vrea să cerceteze misterul păcatului nu poate ignora această înlănțuire între
cauză și efect. Ca separare de Dumnezeu, păcatul este actul de neascultare al omului
care, cel puțin în mod implicit, îl respinge pe acela care l-a creat și care îl păstrează în
viață. Păcatul este, așadar, un act de sinucidere. Întrucât omul, păcătuind, refuză să se
supună lui Dumnezeu, i se frânge și propriul echilibru interior și chiar în sufletul său
izbucnesc contradicții și conflicte. Astfel, sfâșiat, omul rupe, aproape inevitabil,
relațiile cu ceilalți oameni și cu lumea creată. Este o lege și un fapt obiectiv, ce se
observă în atâtea momente ale psihologiei umane și ale vieții spirituale, precum și în
realitățile vieții sociale, în care sunt ușor de remarcat repercusiunile și simptomele
dezordinii interioare.
Misterul păcatului constă în aceste două răni: cea pe care păcătosul și-o
pricinuiește sieși și cea produsă relației cu aproapele. Prin urmare, se poate vorbi de
păcat personal și social: orice păcat este, într-o privință, personal, iar în altă privință,
social, întrucât, și în măsura în care, el se răsfrânge și asupra societății.
Păcatul personal și păcatul social
16. Păcatul, în sens adevărat și propriu, este întotdeauna un act al persoanei,
deoarece este actul liber al unui om și nu propriu zis al unui grup sau al unei
comunități. Acest om poate fi condiționat, presat, împins de mulți și importanți factori
externi precum și de înclinații, obișnuințe legate de condiția sa socială. Nu sunt rare
cazurile în care astfel de factori externi și interni îi pot știrbi mai mult sau mai puțin
libertatea și, prin urmare, îi pot diminua răspunderea și vinovăția. Dar este un adevăr
de credință, confirmat și de experiența și rațiunea noastră, că persoana umană este
liberă. Nu e deci îngăduit să se nesocotească acest adevăr, punându-se păcatul
indivizilor pe seama cauzelor externe – structuri sociale, sisteme etc. De altfel, aceasta
ar însemna anularea demnității și libertății persoanei ce se vădesc – chiar dacă în mod
negativ și dezastruos – chiar și în această responsabilitate pentru păcatul comis. De
aceea, în fiecare om nimic nu este mai personal și mai inalienabil decât meritul virtuții
și răspunderea pentru vină.
Fiind act al persoanei, păcatul își manifestă primele și cele mai importante
consecințe în cel care l-a comis: în relația acestuia cu Dumnezeu – care este
fundamentul însuși al vieții omenești – și în spiritul omului, slăbindu-i voința și
întunecându-i mintea.
 17

Acum trebuie să ne întrebăm la ce se refereau cei care, în timpul pregătirii

sinodului și în cursul lucrărilor acestuia, vorbeau adesea de păcatul social. Această
expresie și noțiunea pe care o acoperă au, într-adevăr, diverse semnificații.
A vorbi de păcat social înseamnă, înainte de toate, a recunoaște că, în virtutea
unei solidarități umane, pe cât de tainică și de imperceptibilă pe atât de reală și sigură,
păcatul fiecăruia se răsfrânge într-un anume fel asupra celorlalți. Este cealaltă față a
acelei solidarități care, în plan religios, se realizează în adâncul și înaltul mister al
împărtășirii sfinților, datorită căreia s-a afirmat că „orice suflet care se ridică înalță
lumea”72. Acestei legi a înălțării i se opune, din nefericire, legea coborârii, astfel încât
se poate vorbi despre o comuniune a păcatului, din cauza căreia un suflet care se
înjosește prin păcat trage în jos, împreună cu sine, Biserica și, într-un anume fel, lumea
întreagă. Cu alte cuvinte nu există niciun păcat, oricât de intim și ascuns, oricât de
strict personal care să-l privească numai pe acela care l-a săvârșit. Orice păcat se
răsfrânge cu mai multă sau mai puțină violență, cu pierdere mai mare sau mai mică,
asupra întregului trup al Bisericii și asupra întregii familii umane. Conform acestei
prime semnificații, oricărui păcat i se poate atribui, neîndoielnic, caracterul de păcat
social.
Totuși unele păcate, prin însuși obiectul lor, constituie o agresiune directă
împotriva aproapelui – sau, mai exact, folosind limbajul evanghelic, împotriva fratelui.
Ele sunt o jignire adusă lui Dumnezeu pentru că îl jignesc pe aproapele. Astfel de
păcate sunt numite de obicei sociale în cea de-a doua accepție a termenului. În acest
sens, social este orice păcat împotriva iubirii aproapelui, cu atât mai grav în legea lui
Cristos cu cât se opune celei de-a doua porunci, care este „deopotrivă cu prima” 73. E
social, de asemenea, orice păcat săvârșit împotriva dreptății în relațiile ce se stabilesc
atât de la persoană la persoană, cât și între persoană și societate sau între societate și
persoană. Este social orice păcat împotriva drepturilor persoanei umane, începând cu
dreptul la viață, inclusiv viața celui ce urmează să se nască, sau împotriva integrității
fizice a cuiva; orice păcat împotriva libertății altora și mai ales împotriva libertății
supreme de a crede în Dumnezeu și a-l adora; orice păcat împotriva demnității și
onoarei aproapelui. Este, de asemenea, social orice păcat împotriva binelui comun și a
exigențelor lui, în toată sfera amplă a drepturilor și îndatoririlor cetățenești. Social
poate fi păcatul săvârșit cu fapta sau cu omisiunea de către conducătorii politici,
economici, sindicali, atunci când aceștia nu se îngrijesc cu înțelepciune de
îmbunătățirea sau de transformarea societății după nevoile și posibilitățile timpului,
deși ar putea să o facă; precum și păcatul săvârșit de muncitorii care nu-și îndeplinesc
datoria de a fi prezenți la lucru și de a colabora ca întreprinderile să poată continua să
le asigure bunăstarea lor, familiilor lor și întregii societăți.
A treia accepțiune a păcatului social privește relațiile dintre diversele comunități
umane. Aceste raporturi nu corespund întotdeauna cu planul lui Dumnezeu, care vrea
ca în lume să fie dreptate, libertate și pace între persoane, grupări și popoare. De aici
rezultă că lupta de clasă, de oricine ar fi purtată și de oricine i-ar fi stabilite normele,
este un rău social. De asemenea, opoziția îndârjită dintre blocurile de națiuni și dintre o
națiune și alta, dintre diversele grupări din cadrul aceleiași națiuni este, de asemenea,
un rău social. În ambele cazuri ne putem întreba dacă se poate atribui vreunei
conștiințe răspunderea morală și deci păcatul. Desigur, trebuie să recunoaștem că fapte
și situații de felul celor amintite, generalizându-se și agravându-se până la dimensiuni
 18

uriașe – ca fapte sociale, devin aproape întotdeauna anonime, după cum și cauzele lor
sunt complexe și nu întotdeauna identificabile. De aceea, dacă vorbim despre păcat
social, expresia are în mod evident aici un sens analogic. Oricum am vorbi despre
păcatele sociale însă, chiar și în sens analogic, nimeni nu trebuie să fie înclinat să
subestimeze responsabilitatea indivizilor, ci conștiințele tuturor trebuie chemate să
schimbe, cu seriozitate și curaj, acele realități nefaste și acele situații intolerabile.
Stabilind acest lucru în modul cel mai clar și fără echivoc, trebuie adăugat
imediat că nu e legitimă și demonstrabilă semnificația care se atribuie adesea în
vremurile noastre, în anumite medii, păcatului social 74, astfel încât, opunând, nu fără
ambiguitate, păcatul social păcatului personal, se ajunge în mod conștient sau
inconștient la atenuarea și aproape la eliminarea celui personal pentru a admite numai
vinovății și responsabilități sociale. Conform acestei accepțiuni, care se vede ușor că
își are originea în ideologii și sisteme necreștine – poate respinse astăzi chiar de aceia
care le-au promovat odinioară în mod public – practic orice păcat ar fi social, întrucât
nu ar fi imputabil atât conștiinței morale a omului, cât unei entități incerte și unei
colectivități anonime, ca, de exemplu, starea de lucruri, sistemul, societatea,
structurile, instituțiile.
Însă Biserica, atunci când vorbește de situațiile de păcat sau când denunță ca
păcate sociale anumite situații sau comportamente colective ale grupărilor sociale mai
largi sau mai restrânse, sau chiar ale unor națiuni sau blocuri, ea știe și proclamă că
astfel de păcate sociale sunt totdeauna efectul, acumularea și concentrarea multor
păcate personale. Este vorba de păcatele personale în cel mai înalt grad ale celui care
generează sau favorizează nedreptatea ori trage foloase de pe urma ei; ale aceluia care,
putând face ceva pentru a evita sau a elimina, sau cel puțin a limita anumite rele
sociale, omite să facă acest lucru din comoditate, teamă, din reprobabilă tăcere
complice sau indiferență; ale aceluia care se scuză pretextând că lumea nu poate fi
schimbată; și chiar și ale aceluia care vrea să scape de trudă și de sacrificiu invocând
false motive de ordin superior. Așadar, adevăratele vini sunt ale persoanelor.
Nici o situație – și, de asemenea, nici o instituție, nici o structură, nici o
societate – nu este în sine subiect al unor acte morale; prin urmare, nu poate fi bună
sau rea în sine.
La baza oricărei situații de păcat se află întotdeauna oameni păcătoși. Acest
lucru este atât de adevărat încât, dacă o astfel de situație poate fi schimbată, în ceea ce
privește aspectele sale structurale și instituționale, prin forța legii sau – după cum se
întâmplă mai des, din păcate – prin legea forței, această schimbare se arată a fi în
realitate incompletă, de scurtă durată și, până la urmă, zadarnică și inutilă – ca să nu
spunem cu efect contrar – dacă nu se convertesc oamenii care sunt direct sau indirect
răspunzători de o astfel de situație.
Păcat de moarte și păcat venial
17. Dar iată, în misterul păcatului, o nouă dimensiune la care mintea omenească
nu a încetat să mediteze: gravitatea lui. E o întrebare inevitabilă la care conștiința
creștină nu a omis niciodată să răspundă: de ce și în ce măsură păcatul este grav în
ofensa adusă lui Dumnezeu și în efectele lui asupra omului? Despre acest lucru
Biserica își are învățătura sa pe care o reafirmă în elementele ei esențiale, știind totuși
că nu e întotdeauna ușor, în situațiile concrete, să stabilească hotare precise.
 19

Deja în Vechiul Testament, pentru numeroase păcate, săvârșite în mod

conștient75, pentru diferite forme de necurăție76, idolatrie77, cultul falșilor dumnezei78,
se hotăra ca vinovatul „să piară din poporul său”, ceea ce putea însemna chiar
pedeapsa cu moartea79. Acestora le erau opuse alte păcate, mai ales cele săvârșite din
neștiință, care puteau fi iertate prin aducerea unei jertfe 80.
Biserica, ținând seama și de aceste texte, vorbește în mod statornic, de veacuri,
despre păcat de moarte și despre păcat venial. Dar această distincție și acești termeni
sunt scoși în evidență mai ales în Noul Testament, unde se găsesc multe pasaje care
enumeră și mustră vehement păcatele vrednice în mod deosebit de osândă 81, în afară de
faptul că și Isus însuși confirmă Decalogul 82. Aici vreau să expun mai ales două pasaje
semnificative și emoționante.
Într-un pasaj al primei sale epistole, sfântul Ioan vorbește despre păcatul care
duce la moarte (pros thanaton), în opoziție cu păcatul care nu duce la moarte (me pros
thanaton)83. Evident, aici conceptul de moarte este spiritual: este vorba de pierderea
vieții adevărate sau a „vieții veșnice”, care după Ioan este cunoașterea Tatălui și a
Fiului, comuniunea și intimitatea cu ei84. Păcatul care duce la moarte pare a fi în acel
pasaj negarea Fiului85 sau cultul falșilor dumnezei86. Distingând în acest fel noțiunile,
Ioan pare a scoate în evidență gravitatea incalculabilă a ceea ce este esența păcatului,
respingerea lui Dumnezeu, manifestată mai ales prin apostazie și idolatrie, adică prin
respingerea credinței în adevărul revelat și echivalarea lui Dumnezeu cu unele creaturi
care devin idoli sau falși dumnezei 87. Dar apostolul pune în lumină în acel pasaj și
certitudinea pe care creștinul o primește de la faptul că este „născut din Dumnezeu”
prin venirea Fiului: există în el o putere care îl apără de căderea în păcat; Dumnezeu îl
ocrotește, „Cel Rău nu-l atinge”. Chiar dacă păcătuiește din slăbiciune sau neștiință, în
el este speranța iertării, datorată și ajutorului pe care i-l oferă rugăciunea comunitară a
fraților.
În celălalt loc din Noul Testament, în Evanghelia după sfântul Matei88, Isus
însuși vorbește despre „hula împotriva Duhului Sfânt”, care „nu se va ierta”, pentru că
ea este, în diversele sale manifestări, un refuz încăpățânat al întoarcerii la iubirea
Părintelui îndurărilor.
E vorba, desigur, de cuvinte extreme și radicale: refuzul lui Dumnezeu,
respingerea harului său și, prin urmare, împotrivirea față de însuși principiul
mântuirii89, omul părând astfel că își închide din proprie inițiativă calea iertării. Să
sperăm că puțini sunt cei care stăruie până la sfârșit în această atitudine de respingere a
lui Dumnezeu sau chiar de sfidare a lui; de altfel, Dumnezeu, în iubirea sa plină de
îndurare, este mai mare decât inima noastră – după cum ne învață tot sfântul Ioan 90 – și
poate învinge toate rezistențele noastre psihologice și spirituale, așa încât – după cum
scrie sfântul Toma de Aquino – „nu trebuie să ne pierdem speranța pentru nimeni în
această viață, ținând seama de atotputernicia și îndurarea lui Dumnezeu” 91.
În fața problemei întâlnirii între o voință răzvrătită și Dumnezeul infinit de drept
nu putem să nu fim cuprinși de simțământul salutar de „frică și cutremur”, după cum
ne sugerează sfântul Paul92; iar avertismentul lui Isus despre păcatul care „nu se iartă”
dovedește că există vini care îi pot aduce păcătosului ca pedeapsă „moartea veșnică”.
În lumina acestor texte și a altora din Sfânta Scriptură, învățătorii Bisericii,
teologii, maeștrii spirituali și păstorii au împărțit păcatele în păcate de moarte și păcate
veniale. Sfântul Augustin, printre alții, vorbește despre letalia sau mortifera crimina în
 20

opoziție cu venialia, levia sau quotidiana93. Semnificația atribuită de el acestor

calificative a avut influență ulterior asupra magisteriului Bisericii. După el, sfântul
Toma de Aquino a formulat în termeni foarte clari învățătura statornicită în Biserică.
În definirea și precizarea păcatelor de moarte și veniale, sfântului Toma și școlii
lui teologice nu-i putea fi străină relația cu Sfânta Scriptura, și, prin urmare, nici
noțiunea de moarte spirituală. După „doctor angelicus”, pentru a fi viu din punct de
vedere spiritual, omul trebuie să rămână în comuniune cu principiul suprem al vieții,
care este Dumnezeu, ca scop ultim al întregii sale vieți și acțiuni. Or, păcatul este
dezordinea săvârșită de om împotriva acelui principiu. Și când „prin păcat, sufletul
comite o dezordine care merge până la despărțirea de scopul ultim – Dumnezeu -, cu
care este unit prin iubire, atunci este păcat de moarte; când însă dezordinea nu ajunge
până la despărțirea de Dumnezeu, este păcat venial” 94. Din acest motiv, păcatul venial
nu-l lipsește pe om de harul sfințitor, de prietenia cu Dumnezeu, de iubire și deci de
fericirea veșnică, în timp ce toate acestea se pierd prin păcatul de moarte.
Abordând păcatul sub aspectul pedepsei pe care o atrage, sfântul Toma
împreună cu alți învățători ai Bisericii numește de moarte păcatul care, dacă nu este
iertat, duce la pedeapsa veșnică; iar venial, păcatul care merită numai o pedeapsă
trecătoare (adică parțială și care poate fi ispășită pe pământ sau în purgatoriu).
Dacă privim materia păcatului, noțiunile de moarte, de înstrăinare radicală de
Dumnezeu, supremul bine, de abatere din drumul care duce la Dumnezeu sau de
întrerupere a drumului către el (acestea fiind modalități de definire a păcatului de
moarte), toate aceste noțiuni se pun în legătură cu ideea de gravitate a conținutului
obiectiv: practic, păcatul grav este același lucru, în învățătura și activitatea pastorală a
Bisericii, cu păcatul de moarte.
Ajungem aici la miezul învățăturii tradiționale a Bisericii, reafirmată deseori cu
putere la recentul sinod, care nu numai că a confirmat cele decretate de Conciliul
Tridentin despre existența și natura păcatelor de moarte și veniale 95, dar a amintit și că
păcatul de moarte este păcatul care are ca obiect o materie gravă și, în plus, este
săvârșit cu știință deplină și consimțământ deliberat. Mai trebuie adăugat – așa cum s-a
făcut la sinod – că unele păcate, cât privește materia lor, sunt în mod intrinsec grave și
de moarte. Există deci acte care, prin sine și în sine, indiferent de împrejurări, sunt
întotdeauna idilice în mod grav, din cauza obiectului lor. Aceste acte, dacă sunt
săvârșite în chip suficient de conștient și liber, constituie întotdeauna o vină gravă 96.
Această învățătură întemeiată pe Decalog și pe propovăduirea Vechiului
Testament, reluată în kerigma apostolilor și proprie celei mai vechi învățături a
Bisericii, care o repetă până astăzi, se verifică cu precizie în experiența oamenilor din
toate timpurile. Omul știe din experiență că, în drumul credinței și al dreptății care îl
duce la cunoașterea și la iubirea lui Dumnezeu în această viață și la unirea desăvârșită
cu el în veșnicie, poate să stăruie, dar și să se abată fără a pierde totuși calea lui
Dumnezeu, atunci este vorba de păcat venial, care, totuși, nu trebuie luat atât de ușor
încât să ajungă să fie trecut de la sine cu vederea sau socotit „păcat de puțină
însemnătate”.
Totuși omul, învățat de o experiență tristă, știe că poate, schimbându-și drumul
printr-un act conștient și liber al voinței sale, să meargă în direcție opusă voinței lui
Dumnezeu și astfel să se îndepărteze de el (aversio a Deo), respingând comuniunea de
iubire cu el, rupându-se de izvorul vieții care este el și alegând astfel moartea.
 21

Împreună cu toată tradiția Bisericii, numim păcat de moarte actul prin care
omul, în mod liber și conștient, respinge pe Dumnezeu, legea lui, legământul de iubire
pe care i-l oferă Dumnezeu, preferând să se întoarcă spre sine însuși, spre o realitate
creată și limitată, spre ceva opus voinței divine (conversio ad creaturam). Aceasta se
poate întâmpla în mod direct și formal, de pildă prin păcatele de idolatrie, apostazie,
ateism; sau în mod echivalent, ca în toate încălcările poruncilor dumnezeiești în
materie gravă. Omul simte că prin această neascultare față de Dumnezeu el rupe
legătura cu principiul său vital: este un păcat de moarte, adică un act care îl ofensează
grav pe Dumnezeu și care în cele din urmă se întoarce împotriva omului însuși cu o
misterioasă și puternică forță distrugătoare.
În timpul sinodului a fost propusă de unii părinți o distincție tripartită între
păcate, care s-ar putea clasifica în trei categorii: păcate veniale, grave, de moarte.
Această tripartiție ar putea sublinia existența unei gradații între păcatele grave. Însă
rămâne adevărat că există o distincție esențială și certă între păcatul care nimicește
iubirea și păcatul care nu ucide viața supranaturală: căci nu există cale de mijloc între
viață și moarte.
Trebuie să ne ferim, de asemenea, să reducem păcatul de moarte la un „act de
opțiune fundamentală” – cum se spune acum – împotriva lui Dumnezeu, opțiune care
semnifică o disprețuire explicită și formală a lui Dumnezeu sau a aproapelui. Căci
omul săvârșește păcat de moarte și atunci când, cu știință și voință, alege, indiferent
din ce motiv, ceva care constituie o dezordine gravă. Într-o opțiune de acest fel este
realmente conținută disprețuirea poruncii divine și de toată făptura: omul se
îndepărtează singur de Dumnezeu și pierde iubirea. Așadar, înclinația fundamentală a
omului poate fi schimbată radical de acte particulare. Fără îndoială, pot exista situații
foarte complexe și obscure sub aspect psihologic care își au ponderea lor în privința
gradului subiectiv de vinovăție a păcătosului. Dar nu este îngăduit ca de la luarea în
considerație a realității psihologice să se treacă la constituirea unei categorii teologice
cum este și această „opțiune fundamentală”, concepută astfel încât noțiunea
tradițională a păcatului de moarte să fie schimbată în plan obiectiv sau să fie pusă sub
semnul întrebării.
Deși orice încercare sinceră și prudentă de a explica misterul psihologic și
teologic al păcatului este binevenită, totuși Biserica e datoare să-i avertizeze pe toți
cercetătorii acestui domeniu asupra necesității de a fi fideli față de cuvântul lui
Dumnezeu care ne învață și despre păcat, cât și asupra primejdiei de a contribui la o și
mai mare slăbire a simțului păcatului în lumea contemporană.
Pierderea simțului păcatului
18. Din evanghelia citită în comuniunea Bisericii, conștiința creștină a dobândit
în cursul veacurilor o sensibilitate nuanțată și o percepție acută a fermenților de moarte
aflați în păcat. Sensibilitate și capacitate de percepere și pentru a recunoaște astfel de
fermenți în multiplele forme îmbrăcate de păcat, în multiplele sale aspecte: aceasta se
cheamă de obicei simțul păcatului.
Acest simț este adânc înfipt în conștiința morală a omului și-i constituie, într-un
anume sens, măsura. E legat de simțul lui Dumnezeu pentru că decurge din relația
conștientă a omului cu Dumnezeu, Creatorul, Stăpânul și Tatăl său. De aceea, după
cum simțul lui Dumnezeu nu poate fi total șters și nici stins din conștiință, nici simțul
păcatului nu poate fi vreodată nimicit cu totul.
 22

Cu toate acestea, nu rareori în decursul istoriei, pentru perioade mai lungi sau
mai scurte și din diferite motive, conștiința morală a multor oameni se întunecă.
„Avem noi oare o idee corectă despre conștiință?” – este întrebarea pe care am pus-o
acum doi ani discutând cu credincioșii. „Nu cumva omul contemporan trăiește
amenințat de primejdia unei eclipse a conștiinței? A unei deformări a conștiinței? A
unei amorțeli sau anestezii a conștiinței?” 97 Prea multe semne arată că în epoca noastră
există acest fel de eclipsă, cu atât mai îngrijorătoare cu cât conștiința, definită de
conciliu ca „nucleul cel mai tainic și sacrariul omului”98 este „strâns legată de
libertatea omului… De aceea conștiința este principalul fundament al demnității
lăuntrice, proprie omului, și în același timp al relației lui cu Dumnezeu” 99. Ca o
consecință inevitabilă, în această situație este umbrit și simțul lui Dumnezeu, strâns
legat de conștiința morală, de căutarea adevărului, de voința de a-și folosi în mod
responsabil libertatea. Odată cu conștiința se întunecă și simțul lui Dumnezeu și atunci,
odată pierdut acest decisiv punct de referință interioară, se pierde simțul păcatului. Din
acest motiv Pius al XII-lea, predecesorul meu, a declarat odată, în termeni deveniți
proverbiali: „Păcatul acestui secol este pierderea simțului păcatului”100.
De ce s-a întâmplat acest lucru în vremea noastră? O privire asupra unor
elemente ale civilizației contemporane ne poate ajuta să înțelegem scăderea progresivă
a simțului păcatului, tocmai din cauza crizei conștiinței și a simțului lui Dumnezeu
relevată mai sus.
Așa numitul „secularism”, care prin însăși natura și definiția sa este o mișcare
de idei și de obiceiuri care promovează un „umanism” ce face total abstracție de
Dumnezeu, concentrat cu totul asupra muncii și producției de bunuri și târât de beția
consumului și a plăcerii, fără a se gândi măcar la primejdia de „a-și pierde sufletul”,
slăbește, în mod necesar, simțul păcatului. Acesta este redus cel mult la ceea ce îl
ofensează pe om. Dar tocmai aici se impune amara experiență pe care am amintit-o în
prima mea enciclică: „Omul poate construi o lume fără Dumnezeu, însă această lume
se va întoarce, în cele din urmă, împotriva omului”101. În realitate, Dumnezeu este
rădăcina și scopul suprem al omului, acesta purtând în sine o sămânță divină 102. De
aceea, Dumnezeu este, de fapt, cel care revelează și luminează misterul omului. E
zadarnică deci speranța ca un simț al păcatului să capete consistență în raport cu omul
și cu valorile umane dacă lipsește sentimentul de a-l fi ofensat pe Dumnezeu, adică
adevăratul simț al păcatului.
Simțul păcatului se estompează în societatea contemporană și datorită erorilor
ce apar în urma cunoașterii anumitor rezultate ale științelor umane. Astfel, pe baza
unor afirmații ale psihologiei, preocuparea de a nu culpabiliza sau de a nu limita
libertatea împiedică recunoașterea oricăror lipsuri. Dacă se extrapolează în mod
nejustificat criteriile sociologiei, toate vinovățiile – după cum am mai amintit – sunt
transferate asupra societății, iar indivizii sunt declarați nevinovați. Chiar și o anumită
antropologie culturală, dând amploare condiționărilor de timp și spațiu, care nu pot fi
negate și care îl influențează pe om, limitează atât de tare responsabilitatea acestuia
încât nu-i recunoaște capacitatea de a săvârși adevărate acte umane și, de aici,
posibilitatea de a păcătui.
Simțul păcatului scade ușor și sub influența unei anume etici derivate din
relativismul istoricist. Aceasta poate fi o etică ce relativizează norma morală, negându-
i valoarea absolută și necondiționată și negând, în consecință, existența unor acte în
 23

mod intrinsec ilicite, independent de condițiile în care subiectul le săvârșește. În acest

fel „valorile morale se răstoarnă și dispar”, iar „problema este mai puțin a
necunoașterii eticii creștine” cât „mai degrabă a ignorării sensului, bazelor și criteriilor
comportamentului moral”103. Efectul acestei răsturnări etice este întotdeauna și tocirea
noțiunii de păcat în așa măsură încât se afirmă în cele din urmă că păcat există, dar nu
se știe cine îl săvârșește.
În sfârșit, dispare simțul păcatului dacă – așa cum se poate întâmpla în
învățământ, în mijloacele de comunicare socială, în însăși educația familială – în mod
eronat acesta este identificat cu sentimentul morbid de culpabilitate sau cu simpla
încălcare a unor norme și precepte legale.
Așadar, pierderea simțului păcatului este o formă sau un efect al negării lui
Dumnezeu: nu numai a negării proprii ateismului, ci și a celei proprii secularismului.
Căci dacă păcatul este ruperea relației filiale cu Dumnezeu, cu gândul de a-și sustrage
viața de la ascultarea ce îi este datorată, faptul de a păcătui nu este echivalent numai cu
negarea lui Dumnezeu; a păcătui înseamnă și a trăi ca și cum Dumnezeu nu ar exista,
înseamnă a-l elimina din viața de zi cu zi. Modelul de societate mutilat sau
dezechilibrat într-un sens sau altul, care este adesea intens susținut de mijloacele de
comunicare în masă, favorizează în mare măsură pierderea progresivă a simțului
păcatului. Într-o astfel de situație, umbrirea sau slăbirea simțului păcatului sunt
datorate fie refuzului oricărei referiri la ceea ce transcende natura noastră, în numele
așa-zisei autonomii personale; fie adoptării unor modele etice impuse de consensul și
de moravurile timpului, chiar dacă sunt condamnate de conștiința individuală; fie unor
condiții social-economice dramatice care apasă atâția oameni, făcându-i înclinați să
vadă greșeli și vinovății numai în sfera socialului; fie, mai ales, întunecării ideii că
Dumnezeu e Tată și Stăpân asupra vieții omului.
Până și în domeniul gândirii și vieții bisericești există anumite tendințe ce
favorizează inevitabil micșorarea simțului păcatului. Unii, de exemplu, tind să
înlocuiască anumite comportamente exagerate din trecut cu noi enormități: de la ideea
de a vedea păcatul peste tot trec la afirmația că el nu există nicăieri; de la prea marea
importanță acordată fricii de pedeapsa veșnică, la predicarea unei iubiri a lui
Dumnezeu care ar exclude orice pedeapsă meritată pentru păcat; de la severitatea
manifestată în corectarea conștiințelor eronate, la un așa-zis respect al conștiințelor
care anihilează datoria de a le spune adevărul. De ce să nu adăugăm că o anume
confuzie creată în conștiința multor credincioși de divergențele de păreri și de
învățături în teologie, în predică, în cateheză, în direcțiunea spirituală, asupra unor
probleme grave și delicate ale moralei creștine duce în cele din urmă la diminuarea
adevăratului simț al păcatului și aproape la dispariția lui. Nu trebuie trecute sub tăcere
nici unele defecte în practica Pocăinței sacramentale, cum ar fi tendința de a umbri
semnificația eclezială a păcatului și a convertirii, readucându-le la acte pur individuale,
sau, dimpotrivă, de a anula valoarea personală a binelui și a răului având în fața ochilor
numai dimensiunea comunitară. Există, de asemenea, și pericolul, niciodată total
evitat, al ritualismului de obișnuință care răpește sacramentului semnificația deplină și
eficiența educativă.
Prima formă de a înfrunta grava criză spirituală care îl amenință pe omul
contemporan este restabilirea unui simț corect al păcatului. Însă simțul păcatului se
 24

restabilește numai dacă se face din nou apel la principiile inderogabile de rațiune și de
credință pe care doctrina morală a Bisericii le-a susținut întotdeauna.
Putem spera că în lumea creștină și bisericească va înflori din nou simțul salutar
al păcatului. Pentru aceasta vor avea un mare rol o cateheză adecvată, luminată de
teologia biblică a legământului, ascultarea și acceptarea atentă și încrezătoare a
magisteriului Bisericii care nu încetează să lumineze conștiințele, precum și o practică
tot mai îngrijită a sacramentului Pocăinței.
Capitolul II
Mysterium pietatis
19. Pentru a cunoaște păcatul era necesar să cercetăm natura lui, așa cum ne-a
fost dezvăluită de revelarea economiei mântuirii: păcatul este mysterium iniquitatis,
misterul fărădelegii. Dar în această economie, păcatul nu deține întâietatea și, cu atât
mai mult, nu e învingător. El se află în antagonism cu un alt principiu eficient pe care
– folosind expresia deosebită și fermecătoare a sfântului Paul – îl putem
numi mysterium sau sacramentum pietatis. Păcatul omului ar fi fost învingător și ar fi
sfârșit prin a distruge totul, planul mântuitor al lui Dumnezeu ar fi rămas neîmplinit
sau ar fi eșuat de-a dreptul, dacă acest mysterium pietatis n-ar fi fost inserat în
dinamica istoriei pentru a birui păcatul omului.
Găsim această expresie în una dintre epistolele pastorale ale sfântului Paul,
prima către Timotei. Ea țâșnește pe neașteptate, ca într-o erupție a inspirației divine.
Mai înainte apostolul dedicase ucenicului său preaiubit lungi paragrafe ale mesajului
său pentru a-i explica semnificația organizării comunității (organizare liturgică și,
legată de ea, ierarhică), apoi a vorbit despre rolul fruntașilor comunității, mai ales
despre diaconi, apoi a trecut la comportarea lui Timotei însuși în „Biserica
Dumnezeului celui viu, stâlp și reazem al adevărului”. În cele din urmă, el evocă pe
neașteptate, dar cu o intenție profundă, ideea ce dă sens tuturor celor scrise: „Fără
îndoială, mare este misterul îndurării (mysterium pietatis)…”104.
Fără a trăda cu nimic sensul literal al textului, putem lărgi această minunată
intuiție teologică a apostolului spre o mai deplină viziune a rolului pe care adevărul
vestit de el îl are în economia mântuirii. Într-adevăr, „mare este – repetăm cu el
– mysterium pietatis„.
Dar ce înseamnă la sfântul Paul cuvântul pietas?
Este Cristos însuși
20. Este de mare importanță faptul că Paul, pentru a prezenta acest mysterium
pietatis, transcrie, fără a stabili vreo legătură gramaticală cu ceea ce precedă 105, trei
rânduri ale unui imn cristologic care – după părerea cercetătorilor cu mare autoritate în
materie – era folosit în comunitățile creștine grecești.
Prin cuvintele acelui imn, pline de conținut teologic și strălucind de o nobilă
frumusețe, acei credincioși din primul veac mărturiseau misterul lui Cristos, care:
– s-a arătat în realitatea trupului omenesc și de Duhul Sfânt a fost constituit
drept, care se jertfește pentru cei nedrepți;
– a apărut îngerilor, rânduit a fi mai mare decât ei și a fost vestit între neamuri,
aducând mântuirea;
– a fost crezut în lume ca trimis al Tatălui, și de Tatăl a fost și înălțat la cer, ca
Domn . 106
 25

De aceea, mysterium pietatis este însuși misterul lui Cristos. Este, concentrat

într-o sinteză, misterul întrupării și al răscumpărării, al Paștelui deplin al lui Isus, Fiul
lui Dumnezeu și Fiul Mariei: misterul patimii și morții lui, al învierii și glorificării lui.
Reluând textul imnului, sfântul Paul vrea să afirme că acest mister este tainicul
principiu vital care face ca Biserica să fie casa lui Dumnezeu, stâlpul și reazemul
adevărului. Urmând învățătura sfântului Paul, putem afirma că acest mister al
nemărginitei îndurări a lui Dumnezeu față de noi are puterea de a pătrunde până la
rădăcinile ascunse ale fărădelegii noastre, pentru a trezi în suflet un impuls de
convertire, pentru a-l răscumpăra și a-i înălța pânzele să se avânte spre țărmul
împăcării.
Sfântul Ioan, de asemenea, referindu-se, fără îndoială, la acest mister, chiar dacă
folosește un limbaj propriu, diferit de al sfântului Paul, a scris: „Tot cel născut din
Dumnezeu nu păcătuiește, ci Fiul lui Dumnezeu îl păzește și Cel Rău nu se atinge de
el”107. Din aceste cuvinte ale sfântului Ioan străbate speranța, întemeiată pe
făgăduințele divine: creștinul primește ocrotirea și puterea necesară pentru a nu
păcătui. Așadar, nu este vorba de o impecabilitate dobândită prin puterea proprie sau
chiar implantată în om, după cum socoteau gnosticii, ci decurge din lucrarea lui
Dumnezeu. Pentru a nu păcătui creștinul e susținut de cunoașterea lui Dumnezeu, după
cum amintește sfântul Ioan în același loc. Dar puțin mai sus scrisese: „Oricine este
născut din Dumnezeu nu face păcat pentru că sămânța lui rămâne în el” 108. Dacă
această „sămânță a lui Dumnezeu” îl semnifică – așa cum propun unii comentatori –
pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, putem spune că, pentru a nu păcătui – sau pentru a se
elibera de păcat – creștinul îl are prezent în sine pe Cristos și misterul lui
Cristos, mysterium pietatis.
Strădania creștinului
21. Dar mysterium pietatis are și alt aspect: la îndurarea lui Dumnezeu (pietas
Dei) față de creștin trebuie să corespundă pietatea creștinului (pietas christiani) față de
Dumnezeu. Luată în acest al doilea sens, pietatea (eusebeia) semnifică însuși
comportamentul creștinului care, la iubirea părintească a lui Dumnezeu, răspunde cu
iubirea sa filială.
Și în acest sens putem spune cu sfântul Paul „mare este taina pietății”.
Astfel, pietas, ca putere de convertire și împăcare, înfruntă fărădelegea și păcatul. În
acest caz aspectele esențiale ale misterului lui Cristos sunt obiectul pietății în sensul că
în acest fel creștinul primește misterul, îl contemplă, își ia din el puterea spirituală
necesară pentru a duce o viață conformă cu evanghelia. Și aici trebuie să spunem „cine
se naște din Dumnezeu nu păcătuiește”; însă expresia are un sens imperativ: susținut
de misterul lui Cristos ca de un izvor interior de energie spirituală, creștinul este
avertizat să nu păcătuiască, ba chiar i se poruncește să nu păcătuiască, ci să se
comporte cum se cuvine, în calitatea sa de fiu al lui Dumnezeu, „în casa lui
Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu”109.
Către o viață reconciliată
22. Astfel, cuvintele Scripturii, dezvăluindu-ne misterul îndurării și al pietății,
deschid mintea omului spre convertire și împăcare, concepute nu ca noțiuni abstracte,
ci ca valori creștine concrete, ce trebuie dobândite în trăirea vieții de fiecare zi.
Chiar și oamenii vremurilor noastre, supuși primejdiei de a pierde simțul
păcatului și uneori ispitiți de iluzia prea puțin creștină a impecabilității, au nevoie să
 26

audă din nou avertismentul sfântului Ioan, ca adresat fiecăruia în parte: „Dacă zicem
că suntem fără păcat, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este în noi” 110, ba chiar
„lumea întreagă zace sub puterea Celui Rău” 111. Așadar, fiecare e chemat de glasul
adevărului divin să-și cerceteze în mod realist conștiința și să mărturisească faptul că
în fărădelege s-a născut, după cum spunem în psalmul Miserere112.
Totuși, oamenii de astăzi, amenințați de teamă și disperare, se pot simți
mângâiați de făgăduința divină care le aduce speranța împăcării depline.
Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, mysterium pietatis este acea îndurare în
care Domnul și Tatăl nostru – repet – este infinit de bogat 113. După cum am spus în
enciclica despre îndurarea divină114, este o iubire mai puternică decât păcatul și decât
moartea. Când ne dăm seama că iubirea cu care ne urmărește Dumnezeu nu se oprește
în fața păcatului nostru, nu dă înapoi din cauza ofenselor pe care i le aducem, ci grija și
generozitatea ei sporesc; când vedem că această iubire a mers atât de departe, încât a
constituit cauza patimii și morții Cuvântului care s-a făcut trup și a primit să ne
răscumpere plătindu-ne datoria cu sângele său, izbucnim în mărturisirea: „Da!
Dumnezeu este bogat în îndurare”, ba chiar afirmăm: „Domnul este îndurare”.
Mysterium pietatis este calea pe care îndurarea divină a deschis-o vieții
reconciliate.
Partea a III-a
Pastorația pocăinței și a împăcării
Promovarea pocăinței și a împăcării
23. Misiunea firească a Bisericii, continuatoarea operei răscumpărătoare a
dumnezeiescului ei întemeietor, constă în a trezi în inima omului convertirea și
pocăința și în a-i oferi darul împăcării. Această misiune nu se limitează la câteva
afirmații teoretice nici la propunerea unui ideal etic neînsoțită de putere realizatoare, ci
se străduiește să exprime în funcțiuni precise de slujire având ca scop practicarea
concretă a pocăinței și a împăcării.
Această slujire, bazată pe principiile de credință expuse mai sus, având scopuri
precise și susținută de mijloace adecvate, o putem numi pastorația pocăinței și a
împăcării. Punctul ei de plecare este convingerea Bisericii că omul, către care este
îndreptată orice formă de pastorație, dar mai ales pastorația pocăinței și a împăcării,
este om marcat de păcat, a cărui imagine foarte semnificativă poate fi găsită în regele
David. Mustrat de profetul Natan, nu pregetă să-și recunoască fărădelegea mărturisind:
„Am păcătuit împotriva Domnului”115, și exclamă: „Fărădelegea mea eu o cunosc și
păcatul meu înaintea mea este pururea”116; ba chiar se roagă: „Stropește-mă cu isop și
mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai mult decât zăpada mă vei albi” 117, primind răspunsul
divinei îndurări: „Domnul îți iartă păcatul; nu vei muri”118.
Biserica se confruntă deci cu omul – cu toată comunitatea umană – rănit de
păcat și marcat de acesta în străfundul ființei sale și totuși împins, în același timp, de o
dorință neînfrântă de a se elibera de păcat și, mai ales dacă este creștin, conștient
că mysterium pietatis, Cristos Domnul, acționează deja în el și în lume prin puterea
răscumpărării.
Biserica trebuie să-și împlinească deci rolul reconciliator în lumina legăturii
strânse dintre iertarea și spălarea păcatului fiecărui om și reconcilierea fundamentală și
deplină a neamului omenesc săvârșită prin răscumpărare. Această legătură ne arată că
numai întoarcerea de la păcat are puterea să producă o reconciliere profundă și
 27

durabilă, eficientă peste tot unde a pătruns dezbinarea, de vreme ce păcatul este
principiul eficient al dezbinării – dezbinare între om și Creator, dezbinare în inima și în
însăși ființa omului, dezbinare între indivizi și grupuri umane, dezbinare între om și
natura creată de Dumnezeu.
Nu este nevoie să repet ceea ce am spus deja despre importanța acestei „slujiri a
împăcării”119 și a pastorației care o realizează în conștiința și în viața Bisericii. Biserica
s-ar dezminți pe sine într-un punct esențial și și-ar neglija o îndatorire fundamentală
dacă nu ar rosti clar și răspicat, cu timp și fără timp, „cuvântul împăcării” 120 și nu ar
oferi lumii darul reconcilierii. Dar trebuie să subliniem încă o dată că importanța unei
astfel de slujiri ecleziale a împăcării se extinde dincolo de hotarele Bisericii, la lumea
întreagă.
A vorbi despre pastorația pocăinței și împăcării înseamnă deci a ne referi la
totalitatea îndatoririlor pe care Biserica le are de împlinit la toate nivelurile pentru a le
promova. Mai concret, a vorbi despre această pastorație înseamnă a aminti toate
activitățile cu care Biserica, prin toate componentele sale și prin fiecare în parte –
păstori și credincioși, de toate gradele și din toate mediile -, folosind toate mijloacele
care îi stau la îndemână – cuvânt și acțiune, învățătură și rugăciune -, îi duce pe
oameni, individual sau comunitar, la adevărata pocăință și astfel îi pune pe calea
împăcării depline.
Părinții sinodali, ca reprezentanți ai confraților întru episcopat, călăuze ale
poporului încredințat lor, s-au ocupat de această pastorație în elementele sale cele mai
practice și concrete. Iar eu mă alătur lor cu bucurie, luând parte la îngrijorarea și
speranța lor, primind roadele cercetărilor și experiențelor lor și încurajându-le planurile
și acțiunile. Își vor găsi în această parte a îndemnului apostolic contribuțiile aduse la
sinod, a căror utilitate doresc să o extind, prin acest text, la întreaga Biserică.
Așadar, pentru a pune în lumină esența pastorației pocăinței și împăcării, vreau
să subliniez, împreună cu adunarea sinodului, următoarele două puncte:
1. Mijloacele și căile folosite de Biserică pentru a promova pocăința și
împăcarea.
2. Sacramentul prin excelență al pocăinței și împăcării.
Capitolul I
Mijloace și căi pentru promovarea pocăinței și împăcării
24. Pentru a promova pocăința și împăcarea, Biserica are la îndemână în
principal două mijloace, care i-au fost încredințate de însuși Întemeietorul ei: cateheza
și sacramentele. Folosirea lor, considerată întotdeauna de Biserică în totală
concordanță cu necesitățile misiunii ei mântuitoare și, în același timp, corespunzătoare
cerințelor și nevoilor spirituale ale oamenilor din orice epocă, se poate realiza în forme
și în modalități atât vechi, cât și noi, între care se cuvine să amintim cu precădere calea
pe care, urmându-l pe predecesorul meu Paul al VI-lea, o putem numi metoda
dialogului.
Dialogul
25. Pentru Biserică dialogul este, într-un fel, un mijloc și o cale, dar mai ales un
mod de a-și desfășura acțiunea în lumea contemporană.
Într-adevăr, Conciliul Vatican II, după ce a declarat că „Biserica, în virtutea
misiunii pe care o are de a lumina întreaga lume cu vestirea evangheliei și de a-i aduna
pe toți într-un singur Duh…, devine semn al acelei frățietăți care permite și însuflețește
 28

un dialog sincer”, adaugă că ea trebuie să fie mereu gata „să instituie un dialog tot mai
rodnic între toți cei care constituie unicul popor al lui Dumnezeu” 121, și, de asemenea,
„să poată stabili un dialog cu societatea omenească”122.
Predecesorul meu Paul al VI-lea a consacrat acestui dialog o parte însemnată a
primei sale enciclice Ecclesiam suam, în care îl descrie și îl definește în mod
semnificativ ca dialog al mântuirii123.
Într-adevăr, Biserica folosește metoda dialogului pentru a-i călăuzi mai bine pe
oameni – atât pe cei care, prin Botez și prin profesiunea de credință, se recunosc ca
membri ai comunității creștine, cât și pe aceia care sunt străini de ea – la convertire și
pocăință, pe calea unei reînnoiri profunde a conștiinței și a vieții, în lumina misterului
răscumpărării și al mântuirii înfăptuite de Cristos și încredințate ministerului Bisericii
sale.
Așadar, adevăratul dialog are, înainte de toate, drept scop regenerarea fiecărui
om prin convertire lăuntrică și pocăință, într-un respect permanent și profund al
conștiințelor și cu răbdarea și tactul indispensabile în situația oamenilor din zilele
noastre.
Dialogul pastoral în vederea împăcării continuă să fie și astăzi o îndatorire
fundamentală a Bisericii în diverse medii și la diferite niveluri.
În primul rând, ea promovează dialogul ecumenic, adică dialogul între Biserici
și comunități ecleziale care-și afirmă credința în Cristos, Fiul lui Dumnezeu și unicul
Mântuitor, precum și dialogul cu celelalte comunități umane care-l caută pe Dumnezeu
și vor să ajungă la comuniune cu el.
La baza unui astfel de dialog cu celelalte religii trebuie să se afle, ca o condiție
de credibilitate și eficacitate, un efort sincer de dialog statornic și reînnoit chiar
înlăuntrul Bisericii Catolice. Această Biserică este conștientă că prin natura ei este
sacrament al comuniunii universale în iubire 124; dar, în același timp, își dă seama că
înlăuntrul ei există tensiuni care riscă să devină factori de dezbinare.
Chemarea îngrijorată și fermă adresată de predecesorul meu la apropierea
Anului Sfânt 1975125 își păstrează valoarea și în clipa de față. Pentru a se depăși
disensiunile și a evita ca tensiunile normale să dăuneze unității Bisericii, trebuie ca noi
toți să ne confruntăm cu cuvântul lui Dumnezeu și, renunțând fiecare la părerile
subiective, să căutăm adevărul acolo unde se află, adică în însuși cuvântul
dumnezeiesc și în interpretarea lui autentică, pe care o oferă magisteriul Bisericii. În
această lumină, capacitatea de a asculta părerea celuilalt, respectul și reținerea de la
orice judecată pripită, răbdarea, strădania de a evita subordonarea credinței, care
unește, față de părerile, modele, opțiunile ideologice, care dezbină, toate acestea sunt
însușiri ale unui dialog care, înlăuntrul Bisericii, trebuie să fie neîntrerupt, însuflețit,
sincer. E limpede că ar putea fi astfel și nu ar putea deveni un factor de împăcare decât
luând aminte la magisteriul Bisericii și acceptându-l.
Astfel angajată efectiv în căutarea propriei comuniuni interne, Biserica Catolică
poate lansa chemarea la împăcare – precum a și făcut-o de mult – celorlalte Biserici
creștine cu care nu se află în comuniune deplină, precum și religiilor necreștine și chiar
acelora care îl caută pe Dumnezeu cu inimă sinceră.
În lumina Conciliului și a magisteriului predecesorilor mei, a căror moștenire
prețioasă am primit-o și mă străduiesc să o păstrez și să o împlinesc, pot să afirm că
Biserica Catolică, în toate componentele sale, poartă cu sinceritate dialogul ecumenic,
 29

fără optimism facil, dar și fără neîncredere, ezitare sau zăbavă. Legile fundamentale pe
care ea caută să le urmeze într-un astfel de dialog sunt, pe de o parte, convingerea că
numai ecumenismul spiritual – adică bazat pe rugăciune comună și pe comuna
ascultare față de unicul Domn – îngăduie să se răspundă sincer și serios celorlalte
cerințe ale acțiunii ecumenice126; pe de altă parte convingerea că un anume
împăciuitorism facil în materie de doctrină și, în primul rând, de dogmă ar putea,
probabil, să ducă la o formă de conviețuire superficială și nedurabilă, dar nu la acea
comuniune profundă și stabilă pe care o dorim cu toții. La această comuniune se va
ajunge numai atunci când va voi providența divină; dar, pentru ca acest lucru să se
întâmple, Biserica Catolică, în ce o privește, știe că trebuie să fie deschisă și sensibilă
la toate „valorile cu adevărat creștine, izvorâte din patrimoniul comun, aflate la frații
despărțiți”127, dar știe și că trebuie, în același timp, să pună la baza unui dialog sincer și
constructiv limpezimea formulărilor, fidelitatea față de credința transmisă și definită de
tradiția permanentă a magisteriului său și coerența cu aceasta. Cu tot pericolul unui
anumit defetism și în ciuda inevitabilei încetineli pe care nechibzuința nu o va putea
niciodată îndrepta, Biserica Catolică nu încetează să caute, împreună cu toți ceilalți
frați creștini, căile unității, iar cu adepții altor religii, un dialog sincer. Fie ca acest
dialog între religii să ducă la eliminarea oricărei atitudini de ostilitate, de neîncredere,
de dezaprobare și chiar de insultare reciprocă, aceasta fiind condiție preliminară pentru
a ajunge cel puțin la consensul credinței într-un singur Dumnezeu și al certitudinii
vieții veșnice a sufletului nemuritor. Dea Domnul, mai ales, ca dialogul ecumenic să
ducă la o împăcare sinceră în privința a tot ceea ce avem comun cu celelalte Biserici
creștine: credința în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, Mântuitor și Domn,
ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, studiul revelației, sacramentul Botezului.
În măsura în care Biserica este în stare să dea naștere unei armonii active –
unitate în diversitate – în interiorul său și să se manifeste ca martoră și smerită
înfăptuitoare a împăcării față de alte Biserici și comunități ecleziale, precum și față de
alte religii, ea devine, după definiția expresivă a sfântului Augustin, o „lume
reconciliată”128. Atunci va putea fi semn de împăcare în lume și pentru lume.
Conștientă de suprema gravitate a situației generate de forțele dezbinării și ale
războiului, care constituie astăzi o mare amenințare nu numai pentru echilibrul și
armonia dintre națiuni, ci și pentru însăși supraviețuirea neamului omenesc, Biserica se
simte datoare să-și ofere contribuția ce-i este proprie pentru depășirea conflictelor și
refacerea bunei înțelegeri.
Există un dialog complex și delicat al împăcării în care Biserica se implică, mai
ales prin efortul Scaunului Apostolic și a diferitelor lui organisme. Scaunul Apostolic
se străduiește fie să intervină la șefii de state și la conducătorii diferitelor organisme
internaționale, fie să se asocieze cu ei, dialogând cu ei sau stimulându-i să dialogheze
între ei în scopul reconcilierii în nenumăratele conflicte. Biserica face aceasta nu
mânată de scopuri oculte sau pentru interese ascunse – căci nu le are -, ci „dintr-o
preocupare umanitară”129, punându-și structura instituțională specifică și deosebita sa
autoritate morală în slujba bunei înțelegeri și a păcii. Aceasta o face din convingerea că
după cum „în război se confruntă două tabere”, la fel „în problema păcii există
întotdeauna în mod necesar două tabere care trebuie să se știe angajate reciproc” și în
aceasta „constă adevăratul sens al dialogului pentru pace” 130.
 30

În dialogul pentru împăcare, Biserica acționează și prin episcopi, după

autoritatea și misiunea proprie lor, fie individual, în conducerea respectivelor Biserici
locale, fie întruniți în conferințele episcopilor, cu colaborarea preoților și a tuturor
membrilor comunităților creștine. Aceștia își îndeplinesc în mod destoinic datoria ori
de câte ori promovează acel dialog necesar și proclamă exigențele umane și creștine
ale reconcilierii și păcii. În unire cu păstorii lor, laicii, care au drept „domeniu propriu
al activității de evanghelizare sfera vastă și complexă a politicii, a realității sociale, a
economiei… a vieții internaționale”131, sunt chemați să se implice direct în dialog sau
în favoarea dialogului pentru reconciliere. Și prin ei Biserica își împlinește acțiunea
reconciliatoare.
Așadar, regenerarea inimilor prin convertire și pocăință este o condiție
primordială și o bază sigură pentru realizarea oricărei reînnoiri sociale și a păcii între
popoare.
Mai rămâne de subliniat că, din partea Bisericii și a membrilor ei, dialogul, în
orice formă s-ar desfășura – căci există și pot exista modalități foarte diferite, însuși
conceptul de dialog având o valoare analogică – nu poate avea niciodată ca punct de
plecare o atitudine de indiferență față de adevăr, ci este mai degrabă o prezentare
senină a acestuia, în respectul față de inteligență și conștiința celorlalți. Dialogul
împăcării nu va putea niciodată înlocui sau atenua vestirea adevărului evanghelic, care
are drept scop precis convertirea păcătosului și comuniunea cu Cristos și cu Biserica,
ci el trebuie să ajute la transmiterea și la transpunerea lui în viață prin mijloacele pe
care Cristos le-a încredințat Bisericii pentru pastorația împăcării: cateheza și pocăința.
Cateheza
26. În câmpul larg în care Biserica are misiunea să acționeze prin dialog,
pastorația pocăinței și a împăcării se îndreaptă spre membrii trupului Bisericii mai ales
printr-o cateheză adecvată asupra celor două realități distincte și complementare,
cărora părinții sinodali le-au dat o deosebită importanță și pe care le-au scos în
evidență în unele dintre propositiones concluzive: pocăința și împăcarea. Cateheza este
deci primul mijloc ce trebuie folosit.
La baza acestei recomandări atât de oportune a sinodului se află un principiu
fundamental: aspectul pastoral nu se opune celui doctrinar și nici activitatea pastorală
nu se poate lipsi de conținutul doctrinar, ci tocmai din acesta își trage substanța și
adevărata putere. Într-adevăr, dacă Biserica este „stâlp și reazem al adevărului” 132 și
este instituită în lume ca mamă și învățătoare, cum și-ar putea neglija datoria de a ne
învăța adevărul, care constituie calea vieții?
De la păstorii Bisericii este de așteptat, în primul rând, o cateheză a împăcării.
Aceasta nu poate să nu se bazeze pe învățătura biblică, mai ales a Noului Testament,
despre necesitatea de a reface legământul cu Dumnezeu în Cristos răscumpărătorul și
reconciliatorul și, în lumina acestei noi comuniuni și prietenii – ca o extindere a ei –
despre necesitatea de a te împăca cu fratele, chiar dacă ar fi nevoie să întrerupi oferirea
jertfei133. Isus insistă mult pe această temă a împăcării frățești: de pildă când ne
îndeamnă să întoarcem celălalt obraz celui care ne-a lovit și să-i dăm și cămașa celui
care ne-a luat haina134; sau când ne învață legea iertării: iertare pe care o primește
fiecare în măsura în care iartă și el 135, când ne poruncește să iertăm și pe dușmani 136 sau
să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte137, ceea ce înseamnă, de fapt, fără limită. Fiind
îndeplinite aceste condiții – ceea ce este posibil numai într-un climat cu adevărat
 31

evanghelic -, e posibilă o împăcare autentică atât între indivizi cât și între familii,
comunități, națiuni și popoare. Din aceste date biblice referitoare la împăcare derivă în
mod firesc o cateheză teologică, o cateheză ce integrează și elemente ale psihologiei și
sociologiei precum și ale altor științe umane, care pot folosi la clarificarea situațiilor, la
punerea corectă a problemelor, la convingerea ascultătorilor sau cititorilor să ia
hotărâri concrete.
De la păstorii Bisericii e de așteptat și o cateheză a pocăinței. Și aceasta trebuie
să izvorască din bogăția mesajului biblic. Acest mesaj subliniază în pocăință mai ales
valoarea ei de convertire, termenul încercând să traducă cuvântul grecesc metanoia138,
care textual înseamnă a-și scoate sufletul din făgașul vechi ca să se întoarcă la
Dumnezeu. De altfel, acestea sunt cele două elemente principale care ies în evidență
din parabola despre fiul pierdut și regăsit: „reintrarea în sine” 139 și hotărârea de a se
întoarce la tatăl. Nu există împăcare fără aceste atitudini primordiale de convertire, pe
care cateheza trebuie să le explice în noțiuni și termeni adaptați diverselor vârste și
condiții culturale, morale și sociale.
Aceasta e prima valoare a pocăinței care se continuă în cea de-a doua: pocăința
înseamnă și părere de rău, căință. Aceste două sensuri ale cuvântului metanoia apar
din porunca semnificativă a lui Isus: „Dacă fratele tău se pocăiește (= se întoarce la
tine), iartă-l. Și dacă de șapte ori pe zi va păcătui împotriva ta și de șapte ori se va
întoarce la tine zicând: „Îmi pare rău”, iartă-l” 140. O bună cateheză va arăta cum
părerea de rău, ca și convertirea, departe de a fi un sentiment superficial, este o totală
schimbare a sufletului.
A treia valoare pe care o conține pocăința este actul prin care aceste atitudini de
convertire și de căință se manifestă în exterior: aceasta înseamnă a face pocăință.
Această semnificație poate fi percepută clar în însuși cuvântul metanoia, așa cum e
folosit de Înaintemergător, conform textului sinopticilor141. A face pocăință înseamnă,
peste toate, a restabili echilibrul și armonia tulburată de păcat, a-și schimba calea, chiar
cu prețul renunțării la sine.
Prin urmare, o cateheză a pocăinței, cât mai completă și adecvată, e de
neînlocuit în timpuri ca ale noastre în care atitudinile dominante în psihologie și în
compartimentul social se opun atât de mult acestei întreite valori despre care am
vorbit: omul contemporan pare a fi mai puțin dispus ca oricând să-și recunoască
greșelile și să decidă să dea înapoi pentru a porni din nou după ce și-a îndreptat calea;
pare că îi vine foarte greu să spună „îmi pare rău” sau „regret”; pare că refuză
instinctiv și, adesea, categoric tot ceea ce înseamnă pocăință în sens de jertfă acceptată
și răbdată pentru îndreptarea păcatului. În această privință vreau să subliniez că
disciplina penitențială a Bisericii, deși îndulcită în ultima vreme, nu poate fi
abandonată fără a aduce un prejudiciu grav atât vieții interioare a creștinilor și a
comunității ecleziale, cât și capacității lor de iradiere misionară. Nu rareori se întâmplă
ca necreștinii să fie surprinși de slaba mărturie de adevărată pocăință a ucenicilor lui
Cristos. E limpede, pe de altă parte, că pocăința creștină este autentică dacă izvorăște
din iubire, nu numai din teamă; dacă ea constă într-un efort serios de a-l răstigni pe
„omul cel vechi” pentru ca „cel nou” să renască prin puterea lui Cristos; dacă este
urmat exemplul lui Cristos care, deși nevinovat, a ales calea sărăciei, a răbdării, a
austerității și, se poate spune, a vieții de pocăință.
 32

De la păstorii Bisericii se așteaptă, de asemenea – după cum a amintit-o și

sinodul -, o cateheză despre conștiință și formarea ei. Și aceasta e o temă cât se poate
de actuală având în vedere că, în perturbările la care e supusă cultura epocii noastre,
prea adesea este atacat, pus la încercare, tulburat, întunecat acest sanctuar interior,
adică ceea ce este mai intim în om: conștiința. Pentru o cateheză înțeleaptă asupra
conștiinței pot fi găsite îndrumări de mare preț atât la învățătorii Bisericii cât și în
teologia Conciliului Vatican II, mai ales în cele două documente – despre Biserică în
lumea contemporană142 și despre libertatea religioasă143. În această privință papa Paul
al VI-lea a vorbit deseori pentru a ilustra natura și rolul conștiinței în viața noastră 144.
Eu însumi, mergând pe urmele lui, n-am pierdut nici o ocazie de a pune în lumină
acest element atât de prețios al măreției și demnității omului 145, acest „gen de simț
moral care ne face să deosebim binele de rău… ca un ochi lăuntric, vederea spiritului
capabilă să ne călăuzească pașii pe calea binelui”, subliniind necesitatea de a ne forma
o conștiință creștină încât aceasta să nu devină „o forță distrugătoare a persoanei
umane, când ea trebuie să fie, de fapt, un loc sfânt în care Dumnezeu îi dezvăluie
adevăratul său bine”146.
De la păstorii Bisericii se așteaptă o cateheză și în privința altor probleme nu
mai puțin importante referitoare la împăcare:
– despre simțul păcatului, care – după cum am spus – este mult diminuat în
lumea noastră;
– despre ispită și ispite: însuși Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, „încărcat în
toate, asemenea nouă, afară de păcat” 147, a voit să fie ispitit de cel rău 148 pentru a arăta
că, la fel ca și el, ucenicii lui vor fi supuși ispitei și pentru a-i învăța cum să se poarte
în ispită. Pentru acela care îl roagă pe Tatăl să nu-l lase să fie ispitit peste puteri 149 și să
nu fie dus în ispită150, pentru acela care nu se expune ocaziilor de păcat, faptul însuși
de a fi supus ispitei nu înseamnă că a păcătuit, ci este mai degrabă prilej de creștere în
fidelitate și în consecvență prin umilință și veghere.
– despre post; care se poate practica atât în forme vechi cât și noi, ca un semn
de convertire, de căință și mortificare personală și, în același timp, de unire cu Cristos
cel răstignit și de solidaritate cu cei înfometați și suferinzi.
– despre pomană; care este un mijloc de concretizare a carității, cel ce dispune
de bunuri împărțindu-le cu cel ce suferă de pe urma sărăciei.
– despre legătura strânsă dintre depășirea dezbinărilor în lume și comuniunea
deplină cu Dumnezeu și între oameni, care este scopul escatologic al Bisericii.
– despre situațiile concrete în care trebuie înfăptuită împăcarea (în familie, în
comunitatea civilă, în structurile sociale) și, mai ales, despre cele patru împăcări ce
vindecă cele patru dezbinări fundamentale: împăcarea omului cu Dumnezeu, cu sine,
cu frații, cu toată făptura.
Biserica nu poate omite, fără o deformare gravă a mesajului său esențial, o
cateheză constantă asupra acelor realități pe care limbajul creștin tradițional le numește
cele patru lucruri de pe urmă ale omului: moartea, judecata (particulară și universală),
iadul și raiul. Într-o cultură care tinde să-l închidă pe om în condiția lui pământească
mai mult sau mai puțin reușită, de la păstorii Bisericii se cere o cateheză care să
deschidă și să lumineze, cu certitudinea credinței, viața viitoare: dincolo de porțile
tainice ale morții se întrezărește o veșnicie de fericire în comuniunea cu Dumnezeu sau
de chin, departe de el. Numai în această perspectivă escatologică pot fi evaluate
 33

adevăratele dimensiuni ale păcatului și omul se simte mai ferm îndemnat la pocăință și
la împăcare.
Păstorilor cu inițiativă și preocupați de mântuirea sufletelor nu le lipsesc
niciodată ocaziile de a realiza această cateheză amplă și variată, ținând seama de
deosebirile culturale și de formația religioasă a celor cărora li se adresează. Aceste
ocazii le sunt deseori oferite de lecturile biblice și de ritualul jertfei euharistice și al
celorlalte sacramente, precum și de înseși împrejurările celebrării acestora. În același
scop se pot lua multe inițiative ca: predici, conferințe, dezbateri, întâlniri, cursuri de
cultură religioasă etc., așa cum se și fac în multe locuri. Vreau să subliniez aici mai
ales importanța și eficacitatea pe care o au, pentru o astfel de cateheză, vechile misiuni
populare. Dacă sunt adaptate la exigențele vremurilor noastre, astăzi, ca și în trecut, ele
pot fi, și în privința pocăinței și a împăcării, un mijloc puternic de educare întru
credință.
Datorită ponderii deosebite pe care o are împăcarea întemeiată pe convertire în
sfera delicată a relațiilor umane și a conviețuirii sociale la toate nivelurile, inclusiv la
cel internațional, din cateheză nu poate lipsi prețiosul aport al doctrinei sociale a
Bisericii. Învățătura oportună și precisă a predecesorilor mei, începând cu papa Leon al
XIII-lea, la care s-a adăugat aportul substanțial al constituției pastorale Gaudium et
spes a Conciliului Vatican II, precum și cel al diferitelor conferințe ale episcopilor ca
răspuns la diverse împrejurări din zonele respective, toate acestea au constituit un
amplu și trainic corp de doctrină referitor la multiplele necesități inerente vieții
comunității umane, inerente raporturilor între persoane, familii, grupări din diferite
medii și structurii înseși a unei societăți care vrea să fie în acord cu legea morală, baza
civilizației.
La temelia acestei doctrine sociale a Bisericii se află, evident, viziunea sa,
izvorâtă din cuvântul lui Dumnezeu, despre drepturile și îndatoririle persoanelor,
familiei și comunității; despre valoarea libertății și dimensiunile dreptății; despre
primatul carității; despre demnitatea persoanei umane și cerințele binelui comun spre
care trebuie să tindă politica și însăși organizarea economică. Pe aceste principii
fundamentale ale magisteriului social, care confirmă și reiau dictatele universale ale
rațiunii și conștiinței popoarelor, se bazează în mare parte speranța unei soluționări
pașnice a multor conflicte sociale și, în cele din urmă, a reconcilierii universale.
Sacramentele
27. Celălalt mijloc instituit de Dumnezeu și oferit de Biserică acțiunii pastorale
a pocăinței și împăcării îl constituie sacramentele.
În dinamica tainică a sacramentelor, atât de bogată în semne și învățături, se
poate distinge și un aspect care nu este întotdeauna scos în lumină: în afară de harul
său specific, fiecare sacrament este și un semn de pocăință și de împăcare și deci în
fiecare pot fi retrăite aceste procese sufletești. Botezul este, desigur, o baie mântuitoare
care – după cum spune sfântul Petru – este dată „nu ca ștergere a necurăției trupului, ci
ca deschidere a cugetului bun către Dumnezeu, în rugăciune” 151. Este moarte și
înmormântare și înviere cu Cristos mort, înmormântat și înviat 152. Este dar al Duhului
Sfânt prin Cristos153. Dar acest element constitutiv și primar al Botezului creștin,
departe de a-l elimina, îmbogățește elementul de pocăință aflat deja în Botezul pe care
însuși Isus l-a primit de la Ioan „pentru a împlini toată dreptatea” 154, act de convertire
și de reintrare în dreapta rânduială a relațiilor cu Dumnezeu, de împăcare cu
 34

Dumnezeu, ștergând păcatul strămoșesc și aducând astfel integrarea în marea familie a

celor reconciliați.
Mirul, de asemenea, confirmare a Botezului și, împreună cu el, sacrament de
inițiere, conferind plinătatea Duhului Sfânt și ducând viața creștină la maturitate,
semnifică – și prin aceasta înfăptuiește – o mai mare convertire a inimii și o mai intimă
și efectivă apartenență la comunitatea celor reconciliați, care este Biserica lui Cristos.
Definiția dată de sfântul Augustin Euharistiei: sacramentum pietatis, signum
unitatis, vinculum caritatis155, pune viu în lumină efectele de sfințire personală (pietas)
și de reconciliere comunitară (unitas și caritas) care decurg din esența însăși a
misterului euharistic: reînnoire nesângeroasă a jertfei crucii, izvor de mântuire și de
împăcare pentru toți oamenii. E necesar, totuși, să amintim că Biserica, luminată de
credința în acest măreț sacrament, învață că nici un creștin conștient de a fi săvârșit un
păcat grav nu poate primi Euharistia înainte de a fi obținut iertarea lui Dumnezeu.
Precum apare în instrucțiunea Eucharistcum mysterium care, aprobată oficial de Paul
al VI-lea, confirmă pe deplin învățătura Conciliului Tridentin, „Euharistia va fi
înfățișată credincioșilor și ca antidot prin care suntem eliberați de greșelile de fiecare zi
și apărați de păcatele de moarte, și li se va indica modul cel mai potrivit de a folosi
părțile penitențiale ale ritualului Liturghiei”. Celui care vrea să se împărtășească
trebuie să i se reamintească… principiul: să se cerceteze omul pe sine (cf. 1Cor 11,28).
Iar obiceiul Bisericii demonstrează că o astfel de cercetare este necesară, ca nimeni
care este conștient de a se afla în păcat de moarte, oricât de căit s-ar crede, să nu se
apropie de sfânta Euharistie înainte de a face o spovadă sacramentală. Iar dacă există o
necesitate presantă și nu are posibilitatea de a se spovedi, să facă mai întâi un act de
căință desăvârșită”156.
Sacramentul Preoției are drept scop să ofere Bisericii păstori care, în afară de
calitatea lor de învățători și călăuze, au și chemarea de a fi martori și înfăptuitori ai
unității, ziditori ai familiei lui Dumnezeu, apărători și păstrători ai comuniunii acestei
familii împotriva factorilor de dezbinare și risipire.
Sacramentul Căsătoriei, înălțare a iubirii omenești sub acțiunea harului, este,
într-adevăr, semn al iubirii lui Cristos față de Biserică, dar și al victoriei pe care soții o
dobândesc, prin darul lui, asupra forțelor care deformează și nimicesc iubirea, așa încât
familia născută din acest sacrament devine și un semn al Bisericii reconciliate și
reconciliatoare pentru o lume reconciliată în toate structurile și instituțiile sale.
În sfârșit, Ungerea Bolnavilor, în încercarea bolii și a bătrâneții și mai ales în
ceasul de pe urmă al creștinului, este semn al convertirii definitive la Domnul precum
și al acceptării depline a suferinței și a morții ca pocăință pentru păcate. Se împlinește
astfel suprema împăcare cu Tatăl.
Totuși, între sacramente există unul care, chiar dacă este mai des numit al
Mărturisirii sau Spovezii – datorită acuzării păcatelor în cadrul lui -, poate fi numit în
mod adecvat sacrament al pocăinței prin excelență, după cum și este, și prin urmare
este sacramentul Convertirii și al Împăcării. De acest sacrament s-a ocupat în mod
deosebit recentul sinod datorită importanței pe care o are pentru reconciliere.
Capitolul II
Sacramentul Pocăinței și al Împăcării
28. În toate fazele și la toate nivelurile desfășurării sale, sinodul a considerat cu
cea mai mare atenție semnul sacramental care arată și în același timp realizează
 35

pocăința și împăcarea. Desigur, acest sacrament nu epuizează noțiunile de convertire și

de împăcare. Într-adevăr, Biserica, de la începuturile sale, cunoaște și folosește
numeroase și variate forme de pocăință: unele liturgice sau paraliturgice, de la actul
penitențial din cadrul Liturghiei până la riturile propițiatorii și pelerinaje; altele, cu
caracter ascetic, cum ar fi postul. Însă dintre toate aceste acte, niciunul nu este mai
semnificativ, nici nu are o mai mare eficiență divină, niciunul nu este mai înalt și în
același timp mai accesibil prin însuși ritualul său decât sacramentul Pocăinței.
Încă din timpul pregătirii, și apoi în numeroasele intervenții din cursul
lucrărilor, în dezbaterile pe secțiuni și în ultimele propositiones, sinodul a ținut seama
de afirmația enunțată deseori, pe diferite tonuri și în contexte diferite: sacramentul
Pocăinței trece printr-o criză pe care a recunoscut-o. A recomandat o cateheză
aprofundată, dar nu mai puțin și o cercetare de natură teologică, istorică, psihologică,
sociologică și juridică asupra sacramentului Pocăinței. Prin toate acestea a voit să
elucideze cauzele crizei și să deschidă drumul pentru o soluționare pozitivă spre binele
omenirii. În același timp, Biserica a primit de la sinod o confirmare luminoasă a
credinței sale cu privire la acest sacrament prin care i se dă fiecărui creștin și întregii
comunități a credincioșilor certitudinea iertării prin puterea sângelui răscumpărător al
lui Cristos.
E bine să reînnoim și să afirmăm din nou această credință în momentul când ea
ar putea slăbi și ar putea pierde ceva din integritate sau ar intra într-o zonă de umbră și
tăcere, fiind amenințată de latura negativă a crizei amintite.
Sacramentul Mărturisirii este, într-adevăr, amenințat, pe de o parte, de
întunecarea conștiinței morale și religioase, de atenuarea simțului păcatului, de
deformarea noțiunii de pocăință și de slabul impuls spre o viață cu adevărat creștină,
iar pe de altă parte de mentalitatea, uneori răspândită, că se poate obține iertarea direct
de la Dumnezeu, chiar și în mod obișnuit, fără a recurge la sacramentul Împăcării,
precum și de un stil învechit al practicii sacramentale lipsită adesea de fervoare și de
reală spontaneitate, născută poate dintr-o concepție eronată și deviată cu privire la
efectele sacramentului.
Se cuvine deci să amintim principalele dimensiuni ale acestui mare sacrament.
„Cui veți ierta”
29. Primul și principalul element referitor la îndurarea și iertarea lui Dumnezeu
ne este oferit în cărțile sfinte ale Vechiului și Noului Testament. În psalmi și în
vorbirea profeților poate cel mai des i se atribuie Domnului numele de îndurător,
contrar clișeului atât de persistent după care Dumnezeul Vechiului Testament este mai
înainte de toate sever și pedepsitor. Astfel, printre psalmi, un lung discurs sapiențial,
pornit de la tradiția Exodului, evocă lucrarea binevoitoare a lui Dumnezeu în mijlocul
poporului său. Această acțiune, deși e descrisă în mod antropomorfic, este poate una
dintre cele mai elocvente proclamări ale îndurării divine în Vechiul Testament. E de
ajuns să cităm versetul: „El însă este îndurător, le iartă păcatele și nu îi nimicește. De
multe ori își întoarce mânia sa și nu-și revarsă toată urgia. Și-a amintit că trup sunt,
suflare care trece și nu se mai întoarce”157.
La plinirea timpurilor, Fiul lui Dumnezeu, venind ca mielul care ridică și ia
asupra sa păcatul lumii158, apare ca acela care are putere și să judece 159, și să ierte
păcatele160, și care nu a venit pentru a osândi ci pentru a ierta și a mântui 161.
 36

Iar această putere de a ierta păcatele, Isus, prin Duhul Sfânt, a încredințat-o unor
simpli oameni, supuși și ei curselor păcatului, a încredințat-o apostolilor săi: „Primiți
pe Duhul Sfânt: cui veți ierta păcatele, le vor fi iertate, iar cui le veți ține, vor fi
ținute”162. Aceasta este una dintre cele mai admirabile inovații ale evangheliei! Cristos
le conferă apostolilor o putere care, după cum Biserica a înțeles întotdeauna, încă de la
început, a putut fi transmisă și urmașilor lor, care au primit chiar de la apostoli
misiunea și îndatorirea de a le continua lucrarea de vestitori ai evangheliei și de
slujitori ai operei răscumpărătoare a lui Cristos.
Aici se arată, în toată măreția sa, persoana preotului, numit adesea, după un
obicei foarte vechi, duhovnic.
Ca și la altar, unde celebrează Euharistia, și ca în toate celelalte sacramente,
preotul, administrând sacramentul Pocăinței, acționează in persona Christi. Cristos, pe
care el îl face prezent și care prin el îndeplinește misterul iertării păcatelor, este acela
care apare ca fratele omului163, arhiereu îndurător, fidel și compătimitor164, păstor
hotărât să caute oaia pierdută165, medic care vindecă și alină 166, învățător unic care
învață adevărul și arată căile lui Dumnezeu167, judecătorul celor vii și al celor morți 168,
care judecă după adevăr și nu după aparență169.
Aceasta este, fără îndoială, cea mai dificilă și delicată, cea mai obositoare și
exigentă, dar și una dintre cele mai frumoase și mângâietoare slujiri ale preotului;
tocmai de aceea, urmând și recomandarea insistentă a sinodului, nu voi înceta
niciodată să-i îndemn pe frații mei episcopi și preoți la îndeplinirea ei fidelă și plină de
râvnă170. În fața conștiinței oricărui creștin ce i se deschide cu emoție amestecată cu
încredere, preotul este chemat la sublima datorie care este slujirea în vederea pocăinței
și împăcării umane: să cunoască slăbiciunile și căderile celui credincios, să-i prețuiască
voința și strădania de a se ridica, să discearnă acțiunea Duhului sfințitor în inima lui,
să-i împărtășească iertarea pe care Dumnezeu singur i-o poate acorda, să celebreze
împăcarea acestuia cu Tatăl, descrisă în parabola fiului risipitor, să-l readucă pe
păcătosul eliberat în comuniunea eclezială a fraților, să-l îndemne părintește pe acel
penitent prin cuvintele ferme, încurajatoare, prietenoase: „De acum să nu mai
păcătuiești!”171.
Pentru a îndeplini eficient o astfel de slujire, preotul trebuie să aibă neapărat
calitățile umane de prudență, discreție, discernământ și tărie, temperată de blândețe și
bunătate. El mai trebuie să aibă o pregătire serioasă și precisă, nu fragmentară, ci
integrală și armonioasă, în diferitele discipline ale teologiei, în pedagogie și
psihologie, în metodologia dialogului și, înainte de toate, în cunoașterea vie și
comunicativă a cuvântului lui Dumnezeu. Dar și mai necesar este ca el să ducă o viață
spirituală intensă și autentică. Pentru a-i conduce pe alții pe calea perfecțiunii creștine,
preotul trebuie să străbată, el mai întâi, această cale și, mai degrabă prin fapte decât
prin vorbe multe, să dea mărturie de experiența serioasă a rugăciunii trăite, de
practicare a virtuților evanghelice, teologice și morale, de supunere fidelă față de
voința lui Dumnezeu, de iubire față de Biserică și de ascultare față de magisteriul ei.
Toată această zestre de daruri omenești, de virtuți creștine și de capacități
pastorale nu se improvizează, nici nu se dobândesc fără efort. Pentru administrarea
pocăinței sacramentale fiecare preot trebuie să se pregătească încă din anii de seminar
studiind teologia dogmatică, morală, spirituală și pastorală (care constituie o singură
teologie), științele umane, metodologia dialogului și, mai ales, a convorbirii pastorale.
 37

Apoi el trebuie să fie îndrumat și susținut în primele sale experiențe. Trebuie să aibă
grijă să se perfecționeze și să fie mereu la zi printr-un studiu constant. Ce comori de
har, de viață adevărată și de iradiere spirituală nu ar dobândi Biserica dacă fiecare
preot s-ar strădui să nu lipsească niciodată, din neglijență sau diferite pretexte, de la
întâlnirea cu credincioșii în scaunul de spovadă și ar avea grijă, mai ales, să nu meargă
niciodată acolo nepregătit sau lipsit de calitățile umane și de condițiile spirituale și
pastorale indispensabile!
În această privință nu pot să nu evoc cu evlavie și admirație figurile străluciților
apostoli ai sfântului tribunal al pocăinței ca: sfântul Ioan Nepomuk, sfântul Ioan Maria
Vianney, sfântul Iosif Cafasso și sfântul Leopold de Castelnuovo – ca să-i pomenesc
pe cei mai vestiți, pe care Biserica i-a scris în cartea sfinților săi. În același timp,
doresc să aduc omagiu nenumăratelor cete de duhovnici sfinți și, aproape totdeauna,
anonimi, cărora li se datorează salvarea atâtor suflete, ajutate de ei să se convertească,
să lupte împotriva păcatelor și ispitelor, să înainteze în viața spirituală și, în cele din
urmă, în sfințenie. Nu ezit să afirm că, în general, și marii sfinți canonizați sunt rodul
acelor scaune ale sacramentului Pocăinței și, împreună cu sfinții, de acolo a izvorât
patrimoniul spiritual al Bisericii și însăși înflorirea unei civilizații străbătute de spirit
creștin! Cinste deci acestei cete tăcute a fraților noștri care au slujit bine și slujesc
zilnic cauza împăcării prin ministeriul, slujirea Pocăinței sacramentale!
Sacramentul Iertării
30. Din dezvăluirea valorii acestei slujiri și a puterii de a ierta păcatele,
încredințată de Cristos apostolilor și urmașilor lor, în Biserică s-a dezvoltat conștiința
semnului iertării acordat prin sacramentul Pocăinței. Este vorba despre certitudinea pe
care o avem că însuși Domnul Cristos a instituit și a încredințat Bisericii – ca dar al
bunătății și iubirii sale de oameni 172, care trebuie împărtășit tuturor – un sacrament
special pentru iertarea păcatelor și pentru împăcare.
Practica acestui sacrament, în ce privește celebrarea și forma lui, a cunoscut o
evoluție îndelungată, după cum dau mărturie cele mai vechi rituale, acte ale conciliilor
și sinoadelor episcopale, propovăduirea părinților și doctrina învățătorilor Bisericii.
Totuși, despre substanța sacramentului în conștiința Bisericii a dăinuit mereu
certitudinea temeinică și neschimbată că, din voința lui Cristos, iertarea este oferită
fiecăruia prin dezlegarea sacramentală dată de preot; această certitudine este reafirmată
cu tărie deosebită atât de Conciliul Tridentin 173 cât și de Conciliul Vatican II: „Cei ce
se apropie de sacramentul pocăinței dobândesc de la îndurarea lui Dumnezeu iertarea
ofenselor pe care i le-au adus și, în același timp, se împacă cu Biserica, pe care au
rănit-o prin păcat și care conlucrează la convertirea lor prin caritate, exemplu și
rugăciune”174. Ca element esențial al credinței, asupra valorii și scopului Pocăinței, se
poate afirma din nou: Mântuitorul nostru Isus Cristos a instituit în Biserica sa
sacramentul pocăinței ca acei credincioși care au căzut în păcat după Botez să
primească harul și să se împace cu Dumnezeu175.
Credința Bisericii în privința acestui sacrament include și alte adevăruri
fundamentale care nu pot fi trecute cu vederea. Ritualul sacramentului Pocăinței, în
evoluția sa și în varietatea formelor practice, a păstrat și pus întotdeauna în lumină
aceste adevăruri. Conciliul Vatican II, prescriind reforma acestui ritual, a intenționat
exprimarea și mai limpede a acestor adevăruri176, ceea ce s-a realizat în noul Ordo
Paenitentiae177. Acesta, într-adevăr, a preluat integral doctrina din tradiția culeasă și
 38

fixată de Conciliul Tridentin, transpunând-o cu fidelitate din contextul ei istoric (al

unui efort hotărât de clarificare doctrinară împotriva unor grave devieri de la învățătura
autentică a Bisericii), în formulări mai adecvate vremurilor noastre.
Convingeri fundamentale
31. Aceste adevăruri, repetate cu putere și claritate de sinod și prezentate în
propositiones, se pot rezuma în următoarele convingeri de credință în jurul cărora se
grupează toate celelalte afirmații ale învățăturii catolice despre sacramentul Pocăinței.
I. Prima convingere este: sacramentul Pocăinței este pentru creștin calea
obișnuită de a dobândi iertarea și ștergerea păcatelor grave săvârșite după Botez.
Desigur, Mântuitorul și acțiunea lui salvifică nu depind de niciun semn sacramental
așa fel încât să nu poată lucra, în orice timp și loc al istoriei mântuirii, dincolo și mai
presus de sacramente. Dar la școala credinței învățăm că tot Mântuitorul a voit și a
hotărât ca smeritele și prețioasele sacramente ale credinței să fie, în mod obișnuit,
mijloacele eficiente prin care străbate și lucrează puterea lui răscumpărătoare. Ar fi
deci o nechibzuință, ba chiar o cutezanță faptul de a neglija după bunul plac
instrumentele de har și mântuire hotărâte de Domnul și de a socoti, în speță, că iertarea
se dobândește fără a recurge la sacramentul instituit de Cristos tocmai pentru a oferi
iertarea. Reînnoirea postconciliară a ritualului nu îngăduie nici o iluzie și schimbare în
această direcție. În intenția Bisericii, ea a trebuit și trebuie să servească la trezirea în
fiecare dintre noi a unei preocupări noi și intense la reînnoire a atitudinii interioare,
adică de strădanie spre o înțelegere mai profundă a naturii sacramentului Pocăinței;
spre o primire a lui mai puternic susținută de credință, nu neliniștită, ci încrezătoare;
spre o apropiere mai deasă de sacramentul care apare încărcat de iubirea îndurătoare a
Domnului.
II. A doua convingere privește funcția sacramentului Pocăinței pentru cel care
recurge la el. După cea mai veche concepție tradițională, el este un gen de acțiune
judiciară. Dar aceasta are loc în fața unei instanțe de îndurare mai degrabă decât de
dreptate strictă și riguroasă, care nu poate fi comparată cu tribunalele omenești decât în
mod analogic178, în măsura în care păcătosul își dezvăluie acolo păcatele și condiția de
creatură supusă păcatului; se angajează să renunțe la păcat și să lupte împotriva lui;
primește pedeapsa (pocăința sacramentală) pe care i-o impune preotul și primește de la
acesta dezlegarea.
Meditând asupra menirii acestui sacrament, conștiința Bisericii descoperă în el,
în afara caracterului de judecată, în sensul explicat mai sus, și un aspect terapeutic sau
medicinal. Acest lucru se leagă de faptul că adesea în evanghelie Cristos este înfățișat
ca medic179, iar lucrarea lui mântuitoare este numită de multe ori, încă din primele
timpuri creștine, medicina salutis. „Vreau să vindec, nu să acuz”, a spus sfântul
Augustin referindu-se la pastorația pocăinței180; și datorită acțiunii vindecătoare a
spovezii rana păcatului nu degenerează în disperare 181. Ritualul pocăinței vorbește de
acest aspect de vindecare al sacramentului182, pe care omul vremurilor noastre îl
percepe poate mai mult, văzând în păcat și latura de greșeală, dar, mai cu seamă,
slăbiciunea și neputința omenească pe care le vădește.
Sub ambele aspecte, de tribunal al îndurării și de loc de însănătoșire spirituală,
sacramentul pretinde o cunoaștere a ființei intime a omului, pentru a-l putea judeca și
absolvi, pentru a-l îngriji și a-l vindeca. Și tocmai de aceea el implică, din partea
penitentului, acuzarea sinceră și completă a păcatelor, nu numai din motive ascetice
 39

(ca exercițiu de umilință și mortificare), ci și din motive ce țin de însăși natura

sacramentului.
III. A treia convingere, pe care țin să o accentuez, privește realitățile sau părțile
care compun semnul sacramental al iertării și reconcilierii. Unele dintre acestea sunt
acte ale penitentului, de diversă importanță, însă fiecare dintre ele este absolut necesar
fie pentru validitatea semnului, fie pentru integritatea sau rodnicia lui.
O condiție indispensabilă este, înainte de toate, o conștiință dreaptă și limpede a
penitentului. Omul nu înaintează spre o pocăință adevărată și autentică până nu
înțelege că păcatul se împotrivește normei etice înscrise înlăuntrul ființei sale 183; până
nu recunoaște că a experimentat personal și în mod responsabil o astfel de împotrivire;
până când nu spune nu numai „există păcat”, ci „eu am păcătuit”; până când nu
recunoaște că păcatul a introdus în conștiința lui o dezbinare, care apoi îi cuprinde
viața întreagă și îl desparte de Dumnezeu și de frați. Semnul sacramental al acestei
limpezimi a conștiinței este actul ce se numește, tradițional, examinarea conștiinței, act
care trebuie să fie întotdeauna nu o introspecție psihologică anxioasă, ci confruntarea
sinceră și senină cu legea morală interioară, cu normele evanghelice propuse de
Biserică, cu Isus Cristos însuși, care ne este învățător și model de viață, precum și cu
Tatăl ceresc, care ne cheamă la bine și la perfecțiune 184.
Totuși actul esențial al pocăinței, din partea penitentului, este căința (contritio),
adică o respingere clară și hotărâtă a păcatului săvârșit, unită cu hotărârea de a nu-l
mai repeta185, și aceasta din iubire față de Dumnezeu, iubire ce renaște odată cu părerea
de rău. Astfel înțeleasă, căința (contritio) este, așadar, principiul și sufletul convertirii,
al acelei schimbări numite în evanghelie metanoia, care îl readuce pe om la
Dumnezeu, ca pe fiul risipitor ce se întoarce la tatăl său, și care își are în sacramentul
Pocăinței semnul vizibil ce desăvârșește regretul pentru păcat (attritio). Deci „de
această căință a inimii depinde autenticitatea pocăinței”186.
Trimițând la tot ceea ce Biserica, inspirată de cuvântul lui Dumnezeu, învață
despre căință, mă simt dator să subliniez aici un singur aspect al acestei învățături, care
trebuie cunoscut mai bine și avut permanent în vedere. Nu rareori convertirea și căința
sunt privite sub aspectul exigențelor lor de netăgăduit și al mortificării pe care o impun
în vederea unei schimbări radicale a vieții. Trebuie totuși să amintim și să observăm că
acestea, căința și convertirea, sunt în mult mai mare măsură o apropiere de sfințenia lui
Dumnezeu, o regăsire a adevărului lăuntric, tulburat și răsturnat de păcat, o eliberare
intimă și, de aceea, o redobândire a bucuriei pierdute, a bucuriei de a fi mântuiți 187, pe
care majoritatea oamenilor veacului nostru nu mai știu să o guste.
Se înțelege, astfel, de ce, încă din primele timpuri ale creștinismului, Biserica,
pe urmele lui Cristos și ale apostolilor, a inclus în semnul sacramental al Pocăinței
spovedirea, mărturisirea păcatelor. Aceasta apare atât de importantă încât de veacuri
numele uzual al sacramentului a fost și mai este cel de Spovadă, Mărturisire.
Mărturisirea păcatelor proprii este cerută în primul rând de necesitatea ca păcătosul să
fie cunoscut de acela care, în cadrul sacramentului, exercită rolul judecătorului care
trebuie să cântărească atât gravitatea păcatelor cât și părerea de rău a penitentului,
precum și rolul medicului care trebuie să cunoască starea bolnavului pentru a-l putea
îngriji și vindeca. Dar spovada individuală are și valoare de semn: semn al întâlnirii
păcătosului cu Biserica mijlocitoare, în persoana preotului; semn prin care omul, în
fața lui Dumnezeu și a Bisericii, arată că este păcătos, semn prin care el se limpezește
 40

sub privirea lui Dumnezeu. Spovedirea păcatelor, așadar, nu poate fi redusă la o banală
încercare de eliberare psihologică, oricât ar corespunde aceasta unei necesități legitime
și firești de a-și deschide sufletul, necesitate sădită în inima omului: este un act
liturgic, solemn în dramatismul său, umil și sobru în măreția semnificației lui. Este
gestul fiului risipitor care se întoarce la Tatăl și este primit de el cu sărutarea păcii;
gest de fidelitate și de curaj; gest de încredințare, dincolo de păcat, în îndurarea care
iartă188. Se înțelege, atunci, de ce mărturisirea păcatelor trebuie să fie în mod obișnuit
individuală, nu colectivă, după cum și păcatul este un fapt profund personal. În același
timp, totuși, această mărturisire scoate într-un fel păcatul din tainițele inimii și deci din
sfera purei individualități, scoțându-i în evidență și natura socială, deoarece prin preot
comunitatea bisericească, rănită de păcat, este cea care îl reprimește pe păcătosul căit
și iertat.
Alt moment esențial al sacramentului Pocăinței ține de data aceasta de preot, ca
judecător și medic, chip al lui Dumnezeu Tatăl care primește și iartă pe acela care se
întoarce: este vorba de dezlegare. Cuvintele care o exprimă precum și gesturile care o
însoțesc în vechiul și noul ritual al Pocăinței vădesc o simplitate semnificativă în
măreția ei. Formula sacramentală: „Eu te dezleg…” și impunerea mâinii și semnul
crucii făcut asupra penitentului arată că în acel moment păcătosul căit și convertit intră
în contact cu puterea și îndurarea lui Dumnezeu. Este momentul în care Treimea,
răspunzând penitentului, este de față pentru a-i șterge păcatul și a-i reda nevinovăția,
momentul în care puterea mântuitoare a patimii, morții și a învierii lui Isus îi este
împărtășită penitentului ca „îndurare mai puternică decât vina și vătămarea”, după cum
am definit-o în enciclica Dives in misericordia. Dumnezeu este întotdeauna cel dintâi
care este vătămat de păcat – „Tibi soli peccavi! – Ție unuia am greșit!” -, și numai
Dumnezeu singur poate ierta. De aceea, dezlegarea pe care preotul, slujitor al iertării,
deși este și el păcătos, o acordă penitentului, este un semn eficace al acțiunii lui
Dumnezeu în fiecare dezlegare, precum și a „învierii” din „moartea spirituală”, înviere
care se reînnoiește ori de câte ori se săvârșește sacramentul Pocăinței. Numai credința
ne poate asigura că în acel moment orice păcat este iertat și șters prin lucrarea tainică a
Mântuitorului.
Ultimul act este canonul de ispășire (satisfactio) care încununează semnul
sacramental al pocăinței. În unele regiuni, ceea ce penitentul care a primit iertarea și
dezlegarea acceptă să săvârșească după primirea dezlegării se numește chiar pocăință.
Care este semnificația acestui canon de ispășire ce se aduce sau a acestei pocăințe care
se împlinește? Desigur că nu este prețul plătit pentru păcatul dezlegat și pentru iertarea
dobândită: căci niciun preț omenesc nu poate plăti ceea ce se dobândește, adică rodul
sângelui neprețuit al lui Cristos. Faptele de ispășire – care, deși păstrează un caracter
de simplitate și umilință, ar trebui să semnifice mai bine ceea ce exprimă – indică ceva
foarte prețios: ele sunt semnul angajamentului personal pe care creștinul și-l ia în
sacrament în fața lui Dumnezeu, de a începe o viață nouă (și de aceea nu trebuie
limitate la niște formule de recitat, ci trebuie să constea mai degrabă în fapte de cult,
de caritate, de îndurare, de reparare); ele includ ideea că păcătosul iertat poate să-și
unească propria mortificare a trupului și a sufletului, căutată sau măcar acceptată, cu
patima lui Isus care i-a dobândit iertarea; ele ne amintesc că și după iertare rămân în
creștin anumite zone de întuneric datorate rănilor produse de păcat, imperfecțiunii
iubirii în actul de căință, slăbirii facultăților spirituale, în care mai lucrează un focar
 41

contagios al păcatului, care trebuie mereu combătut prin mortificare. Aceasta este
semnificația „pocăinței” umile, dar sincere189.
IV. Mai rămân de menționat pe scurt alte câteva convingeri importante în
privința sacramentului Pocăinței.
Înainte de toate trebuie să reamintim că nimic nu este mai personal și mai intim
decât acest sacrament, în care păcătosul stă în fața lui Dumnezeu, numai cu vina sa, cu
căința și încrederea sa. Nimeni nu se poate căi în locul lui, nimeni nu poate să ceară
iertare în numele lui. Există o anumită singurătate a păcătosului în propria greșeală,
care se poate vedea ilustrată în mod dramatic în Cain, ce are păcatul „cuibărit la ușă”,
cum spune așa de sugestiv cartea Genezei, și semnul lui pus pe frunte 190; sau în David,
mustrat de profetul Natan191; sau în fiul risipitor, devenit conștient de starea în care a
ajuns plecând de la tatăl său, și hotărându-se să se întoarcă la el 192: toate acestea se
petrec numai între om și Dumnezeu. În același timp nu poate fi negată însă
dimensiunea socială a acestui sacrament, în care Biserica întreagă – cea luptătoare, cea
din purgator și cea triumfătoare din cer – îi vine în ajutor penitentului și îl reprimește
în sânul ei, cu atât mai mult cu cât întreaga Biserică a fost vătămată și rănită de păcatul
lui. Preotul apare deci, în virtutea rolului său sacru, ca martor și reprezentant al
comunității Bisericii. E vorba de două aspecte complementare ale sacramentului:
natura lui individuală și cea eclezială, pe care reforma progresivă a ritualului pocăinței,
mai ales cea din Ordo Paenitentiae promulgată de Paul al VI-lea, le-a scos în evidență
dându-le o formă de celebrare mai semnificativă.
V. Mai trebuie subliniat apoi că rodul cel mai prețios al iertării dobândite în
sacramentul Pocăinței constă în împăcarea cu Dumnezeu, care se petrece în taina
inimii fiului risipitor și regăsit, care este orice penitent. E necesar, totuși, să adăugăm
că o astfel de împăcare cu Dumnezeu dă naștere și altor reconcilieri, care vindecă tot
atâtea rupturi săvârșite de păcat: penitentul care primește iertarea se împacă cu sine în
adâncul cel mai intim al ființei sale, unde își regăsește adevărul lăuntric; se împacă cu
frații săi, vătămați și răniți de el într-un fel sau altul; se împacă cu Biserica; se împacă
cu toată făptura. Această conștiință îl face pe penitent ca, la capătul celebrării, să
izbucnească în recunoștință față de Dumnezeu pentru darul îndurării dobândite,
precum îl îndeamnă Biserica.
Fiecare scaun de spovadă este un loc privilegiat și binecuvântat de unde,
înlăturându-se dezbinările, se naște, nou și nepătat, un om reconciliat – o lume
reconciliată!
VI. În sfârșit, doresc mult să mai fac o ultimă considerație, care ne privește pe
noi, preoții, cei care administrăm sacramentul pocăinței, dar care putem și trebuie să și
beneficiem de el. Viața spirituală și pastorală a preotului, ca și a fraților lui laici și
călugări, depinde de frecventarea personală asiduă și zeloasă a sacramentului
Pocăinței193. Celebrarea Euharistiei și administrarea celorlalte sacramente, râvna
pastorală, relația cu credincioșii, comuniunea cu frații, colaborarea cu episcopul, viața
de rugăciune, într-un cuvânt, toată viața preoțească este sigur păgubită dacă, din
neglijență sau din orice alt motiv, este lipsită de recurgerea periodică, inspirată de
credință și pietate autentică, la sacramentul Pocăinței. La un preot care nu-și
spovedește păcatele sau le spovedește prost, însăși calitatea lui de preot și activitatea
lui de preot se resimt și de acest lucru își dă seama și comunitatea al cărei păstor este.
 42

Mai adaug și că, tocmai pentru a fi un bun și eficient duhovnic, preotul trebuie
să recurgă la izvorul de har și de sfințenie aflat în acest sacrament. Noi, preoții, putem
afirma din proprie experiență că, în măsura în care avem grijă să recurgem la
sacramentul Pocăinței și ne apropiem de el deseori și cu dispozițiile cuvenite, ne
îndeplinim mai bine însăși misiunea noastră de duhovnici și oferim penitenților
binefacerile ei. Dimpotrivă, această misiune și-ar pierde mult din eficacitate dacă am
neglija în vreun fel să fim buni penitenți. Aceasta e logica internă a acestui mare
sacrament. El ne invită pe toți preoții lui Cristos la o grijă reînnoită pentru spovada
noastră personală.
La rândul ei, experiența pastorală devine și trebuie să devină astăzi un stimul
pentru exercitarea zeloasă, statornică, răbdătoare, râvnică a sacrei slujiri a Pocăinței, la
care suntem obligați în virtutea Preoției noastre și a chemării noastre de a fi păstori și
slujitori ai fraților noștri. Și în acest îndemn lansez, așadar, o chemare insistentă către
toți preoții din lume, mai ales către frații mei întru episcopat și către parohi, să
favorizeze din toate puterile frecventarea deasă a acestui sacrament de către credincioși
și să folosească toate mijloacele posibile și adecvate, să încerce toate căile pentru ca un
număr cât mai mare de frați ai noștri să beneficieze de „harul dat nouă” prin Pocăință
pentru împăcarea fiecărui suflet și a lumii întregi cu Dumnezeu, în Cristos.
Formele celebrării
32. Urmând directivele Conciliului Vatican II, Ordo Paenitentiae prevede trei
ritualuri care, păstrând toate elementele esențiale, permit adaptarea celebrării
sacramentului Pocăinței la anumite împrejurări pastorale.
Prima formă – reconcilierea individuală a penitenților – constituie unica
modalitate normală și obișnuită a celebrării sacramentului și nu este îngăduit să cadă în
desuetudine sau să fie neglijată. A doua – reconcilierea mai multor penitenți cu
spovadă și dezlegare individuală -, deși în ceremonia pregătitoare permite să fie
subliniate mai mult aspectele comunitare ale sacramentului, este identică totuși cu
prima formă în actul sacramental culminant, care este spovada și dezlegarea
individuală a păcatelor, și de aceea poate fi echivalată cu prima formă în ce privește
caracterul normal al ritualului. Dimpotrivă, a treia formă – reconcilierea mai multor
penitenți cu mărturisire și dezlegare generală – îmbracă un caracter de excepție și de
aceea nu e lăsată la libera alegere, ci este reglementată de o disciplină adecvată.
Prima formă îngăduie punerea în valoare a aspectelor mai personale – și
esențiale – cuprinse în itinerarul pocăinței. Dialogul dintre penitent și preot, însuși
ansamblul elementelor folosite (textele biblice, alegerea formelor de „ispășire” etc.)
sunt elemente care fac celebrarea sacramentală mai corespunzătoare cu situația
concretă a penitentului. Descoperim importanța acestor elemente examinând diferitele
motive care îl aduc pe creștin la sacramentul Pocăinței: nevoia de împăcare personală
și de reintrare în prietenia lui Dumnezeu, recâștigând harul pierdut prin păcat; nevoia
de a-și verifica drumul spiritual și, uneori, de a-și discerne mai exact chemarea; de
multe ori chiar și nevoia și dorința de a ieși dintr-o stare de apatie spirituală și de criză
religioasă. Datorită naturii sale individuale, prima formă de celebrare permite
asocierea sacramentului Pocăinței cu o realitate de alt ordin, dar care se asociază ușor
cu el: mă refer la direcțiunea spirituală. Se vede, așadar, că hotărârea și angajarea
personală sunt în mod clar semnificate și promovate de această primă formă.
 43

A doua formă de celebrare, tocmai prin natura ei comunitară și prin modalitatea

care o caracterizează, subliniază anumite aspecte de mare importanță: cuvântul lui
Dumnezeu ascultat în comun are o putere deosebită în comparație cu citirea lui
individuală și scoate mai bine în evidență natura eclezială a convertirii și reconcilierii.
Ea apare deosebit de semnificativă în diferitele momente ale anului liturgic și în
legătură cu evenimentele de deosebită importanță pastorală. E suficient să amintim aici
că pentru o astfel de celebrare e bine să existe un număr suficient de mare de
participanți și preoți. Totuși, criteriile pentru a stabili la care dintre cele două forme de
celebrare trebuie să se recurgă e firesc să nu fie dictate de motive conjuncturale și
subiective, ci de dorința de a oferi adevăratul bine spiritual credincioșilor, respectând
disciplina penitențială a Bisericii.
E bine să amintim și că, în vederea unei echilibrate orientări spirituale și
pastorale în această privință, trebuie să se dea în continuare o mare importanță
recurgerii la sacramentul pocăinței chiar și numai pentru păcatele veniale, educându-se
credincioșii în acest sens, conform unei tradiții doctrinare și unei practici de mai multe
secole.
Deși știe și învață că păcatele veniale sunt iertate și în alte feluri – să ne gândim
la actele de căință, la faptele bune, la rugăciune, la ritualurile penitențiale -, Biserica nu
încetează totuși să amintească tuturor bogăția spirituală a momentului sacramental,
chiar și în ce privește astfel de păcate. Primirea deasă a sacramentului – la care unele
categorii de credincioși sunt obligate – întărește conștiința că și păcatele mici îl supără
pe Dumnezeu și rănesc Biserica, trupul lui Cristos, iar celebrarea sacramentului devine
pentru ei „o ocazie și un îndemn la o conformitate mai intimă cu Cristos și la o urmare
mai atentă a glasului Duhului Sfânt” 194. Trebuie subliniat mai ales că harul propriu al
celebrării sacramentale are o mare putere vindecătoare și contribuie la smulgerea din
rădăcină a păcatului.
Grija pentru aspectele de celebrare195, dând importanță deosebită cuvântului lui
Dumnezeu citit, amintit, explicat – atunci când se poate și e cazul – credincioșilor, și
împreună cu credincioșii, contribuie la înviorarea practicării sacramentului,
împiedicând ca el să degenereze în formalism și în rutină. Penitentul să fie ajutat mai
degrabă să înțeleagă că trăiește un eveniment mântuitor, care are puterea să-i aducă în
suflet un nou elan de viață și adevărată pace. Această grijă pentru celebrare va
determina, printre altele, stabilirea în fiecare biserică a unor momente special destinate
celebrării sacramentului și educarea credincioșilor, mai ales a copiilor și tinerilor, să le
respecte în mod obișnuit, cu excepția cazurilor de urgență, în care păstorul sufletesc
trebuie să fie întotdeauna gata să primească cu bunăvoință pe oricine recurge la el.
Celebrarea sacramentului cu absoluțiune generală
33. În noua rânduială liturgică și, mai recent, în noul Cod de drept canonic 196 se
precizează condițiile care permit recurgerea la „ritualul Reconcilierii mai multor
penitenți cu mărturisire și dezlegare generală”. Normele și dispozițiile date asupra
acestui punct, rod al unei cântăriri mature și echilibrate, trebuie primite și aplicate
evitând orice interpretare arbitrară.
Se cade să medităm mai aprofundat motivele care impun celebrarea pocăinței în
una din primele două forme și care îngăduie recurgerea la cea de-a treia. Mai întâi de
toate este motivul fidelității față de voința Domnului Isus Cristos, transmisă de
învățătura Bisericii, și chiar al supunerii față de legile Bisericii. Într-una
 44

dintre propositiones, sinodul a confirmat învățătura neschimbată pe care Biserica o

deține dintr-o tradiție străveche precum și legea prin care ea a codificat vechea practică
penitențială: mărturisirea individuală și integrală a păcatelor împreună cu dezlegarea,
de asemenea, individuală constituie unica modalitate obișnuită prin care un credincios,
conștient de a fi săvârșit un păcat grav, este împăcat cu Dumnezeu și cu Biserica. Din
această reconfirmare a învățăturii Bisericii urmează în mod evident că orice păcat grav
trebuie întotdeauna dezvăluit, cu împrejurările care îl determină, într-o spovadă
individuală.
Există și un motiv de ordin pastoral. Dacă este adevărat că, în condițiile cerute
de disciplina canonică, poate fi folosită a treia formă de celebrare, nu trebuie uitat că
aceasta nu poate deveni formă obișnuită și nu poate și nu trebuie să fie folosită – după
cum a repetat sinodul – decât „în cazuri de gravă necesitate”, rămânând fermă
obligația de a-și mărturisi individual păcatele grave înainte de a recurge din nou la o
dezlegare generală. Deci episcopul, singurul în drept, în hotarele diecezei sale, să
aprecieze dacă există realmente condițiile stabilite de legea canonică pentru folosirea
celei de-a treia forme, va cântări acest lucru considerându-l o răspundere gravă de
conștiință, respectând pe deplin legea și practica Bisericii și ținând seama de criteriile
și orientările adoptate în comun cu ceilalți membri ai conferinței episcopilor, pe baza
considerațiilor doctrinare și pastorale expuse mai sus. De asemenea, va avea o
autentică preocupare pastorală pentru a crea și garanta condițiile care fac utilizarea
celei de-a treia forme capabilă să dea roadele spirituale pentru care a fost instituită.
Folosirea în cazuri excepționale a celei de-a treia forme de celebrare nu trebuie să ducă
nici la o minimalizare și, cu atât mai puțin, la o abandonare a formelor obișnuite, nici
la considerarea acestei forme ca echivalentă celorlalte două: nu este lăsat la libera
alegere a păstorilor și a credincioșilor ca dintre formele amintite de celebrare să o
aleagă pe cea care li se pare mai potrivită. Păstorii sunt datori să faciliteze
credincioșilor practicarea mărturisirii integrale și individuale a păcatelor, căci pentru
aceștia ea constituie nu numai o obligație, ci și un drept inviolabil și inalienabil, pe
lângă faptul că este o necesitate sufletească. Pentru credincioși folosirea celei de-a treia
forme de celebrare comportă obligația de a respecta toate normele care îi
reglementează folosirea, inclusiv legea care le interzice să recurgă din nou la
dezlegarea generală înainte de a face o spovadă integrală și individuală a păcatelor,
îndată ce acest lucru e posibil. Despre această normă și despre obligația de a o
respecta, credincioșii trebuie avertizați și instruiți de către preot înainte de a primi
dezlegarea.
Prin această subliniere a învățăturii și legii Bisericii vreau să insuflu tuturor
simțământul viu de răspundere care trebuie să ne călăuzească în privința lucrurilor
sacre, care nu sunt proprietatea noastră, de pildă sacramentele, sau care au dreptul să
nu fie lăsate în incertitudine și confuzie – mă refer la conștiințe. Lucruri sacre – o spun
din nou – sunt și sacramentele și conștiințele, care pretind de la noi să le slujim întru
adevăr.
Acesta este motivul legii bisericești.
Unele cazuri mai delicate
34. Cred că trebuie să amintesc aici, măcar pe scurt, o anumită problemă
pastorală pe care a tratat-o și sinodul, pe cât i-a fost posibil – expunând-o chiar într-
una dintre propositiones. Mă refer la anumite situații, astăzi destul de dese, în care
 45

ajung unii creștini, dornici să persevereze în practica religioasă a sacramentelor, dar

care sunt împiedicați de la aceasta de starea personală în care se află, contrară
angajamentelor pe care și le-au asumat în mod liber în fața lui Dumnezeu și a Bisericii.
Sunt situații deosebit de delicate și aproape insolubile.
Multe intervenții, manifestând, în timpul sinodului, gândul general al părinților,
au arătat că există simultan două principii interdependente, la fel de importante, cu
privire la aceste cazuri. Primul este principiul compătimirii și îndurării, după care
Biserica, mergând pe urmele lui Cristos, nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă
și să fie viu197, și are grijă să nu rupă trestia frântă și să nu stingă fitilul care mai
fumegă198, ci se străduiește întotdeauna, pe cât poate, să ofere o cale de întoarcere la
Dumnezeu și de împăcare cu el. Celălalt este principiul adevărului și consecvenței,
după care Biserica nu acceptă să numească binele rău și răul bine. Pe baza acestor
două principii complementare, Biserica nu poate să nu îi îndemne pe fiii săi aflați în
situații dureroase să se apropie de îndurarea divină pe alte căi, însă nu pe calea
sacramentelor, mai ales al Pocăinței și al Euharistiei, până nu se află în dispozițiile
sufletești cuvenite.
Despre acest subiect, care îndurerează adânc și inimile noastre de păstori, m-am
crezut dator să vorbesc limpede în îndemnul apostolic Familiaris consortio, în ce
privește cazul divorțaților recăsătoriți199, sau al creștinilor care, într-un fel sau altul,
trăiesc în mod contrar legii bisericești.
În același timp mă simt profund dator să îndemn, împreună cu sinodul,
comunitățile bisericești și mai ales pe episcopi să ofere tot ajutorul posibil acelor preoți
care, încălcându-și gravele obligații asumate la hirotonire, se află în situații potrivnice
legii. Nici unul dintre acești frați nu trebuie să se simtă părăsit de Biserică.
Pentru toți cei care în prezent nu îndeplinesc condițiile obiective cerute de
sacramentul Pocăinței, dovezile de bunătate maternă arătate de Biserică, ajutorul
actelor de pietate nesacramentale, efortul sincer de a păstra legătura cu Domnul,
participarea la jertfa euharistică, deasa repetare a actelor de credință, speranță, iubire și
căință cât mai desăvârșite vor putea pregăti calea pentru împăcarea deplină ce se va
realiza în ceasul pe care providența singură îl cunoaște.
Încheiere
35. La sfârșitul acestui document simt răsunând în mine și vreau să vă
împărtășesc vouă tuturor ecoul îndemnului apostolic pe care primul episcop al Romei
l-a adresat, într-un ceas de grea cumpănă la începuturile Bisericii, „celor aleși care
trăiesc împrăștiați printre străini… aleși după preștiința lui Dumnezeu Tatăl…: fiți toți
într-un gând, luând parte la bucuriile și durerile celorlalți, iubitori de frați, milostivi,
smeriți”200. Apostolul îi sfătuia: „Fiți toți într-un gând…”, dar continua imediat,
enumerând păcatele împotriva bunei înțelegeri și a păcii, păcate care trebuie evitate:
„Nu răsplătiți răul cu rău, sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântați, căci la
aceasta ați fost chemați, ca să moșteniți binecuvântarea”. Și termina cu un cuvânt de
încurajare: „Cine vă va face vouă rău, dacă sunteți plini de râvnă pentru bine?” 201
Îndrăznesc să pun în legătură îndemnul meu, într-un ceas nu mai puțin critic al
istoriei, cu îndemnul mai marelui apostolilor, care primul a șezut pe acest scaun
roman, ca martor al lui Cristos și păstor al Bisericii și care „a fost în fruntea iubirii”,
înaintea lumii întregi. Și eu, în unire cu episcopii, urmașii apostolilor, și susținut de
meditația colegială pe care mulți dintre ei, adunați în sinod, au închinat-o temelor și
 46

problemelor împăcării, am voit să vă împărtășesc, cu aceleași sentimente ca și pescarul

din Galileea, ceea ce le spunea el fraților noștri în credință, departe de noi în timp, dar
atât de uniți cu inima: „Fiți toți într-un gând… nu răsplătiți răul cu rău… fiți plini de
râvnă pentru bine”202. Și adăuga: „Este mai bine, dacă așa este voia lui Dumnezeu, să
suferiți făcând binele decât făcând răul”203.
Acest consemn este în întregime străbătut de cuvintele pe care Petru le auzise
chiar de la Isus, precum și de ideile conținute în „vestea lui cea bună”: porunca nouă a
iubirii reciproce, dorința aprinsă și strădania de a păstra unitatea; fericirile îndurării și
răbdării în prigonirile pentru dreptate; răsplătirea răului cu bine; iertarea ofenselor;
iubirea față de dușmani. În astfel de cuvinte și gânduri este cuprinsă sinteza autentică
și transcendentală a eticii creștine sau, ca să ne exprimăm mai bine și mai profund, a
spiritualității noului legământ în Isus Cristos.
Tatălui, cel bogat în îndurare, Fiului lui Dumnezeu, făcut om ca răscumpărător
și reconciliator al nostru și Duhului Sfânt, izvorul unității și al păcii, le încredințez
acest îndemn al meu de părinte și păstor, la pocăință și împăcare. Facă Treimea
Preasfântă și vrednică de închinare să încolțească în Biserică și în lume sămânța mică
pe care acum o încredințez pământului bun al atâtor inimi omenești.
Pentru ca ea să dea rod bogat cât mai curând, vă rog pe toți să vă îndreptați
sufletul împreună cu mine către inima lui Isus Cristos, semnul grăitor al îndurării
divine, „împăcare pentru păcatele noastre”, „pacea și împăcarea noastră” 204, pentru a
primi impulsul interior de a urî păcatul și a vă întoarce la Dumnezeu aflând acolo
dumnezeiasca bunătate care răspunde cu iubire căinței omului.
Vă rog și să vă îndreptați mintea împreună cu mine spre inima neprihănită a
Mariei, mama lui Isus, în care „s-a realizat reconcilierea lui Dumnezeu cu neamul
omenesc… s-a împlinit lucrarea împăcării, pentru că ea a primit de la Dumnezeu
plinătatea harului în virtutea jertfei răscumpărătoare a lui Cristos” 205. Într-adevăr,
Maria, datorită maternității sale divine, a fost asociată lui Dumnezeu în opera
reconcilierii206.
În mâinile acestei Mame, al cărei „fiat!” a însemnat începutul acelei „pliniri a
timpurilor” în care s-a realizat de către Cristos împăcarea omului cu Dumnezeu, inimii
ei neprihănite – căreia i-am încredințat în repetate rânduri întreaga omenire răvășită de
păcat și sfâșiată de atâtea tensiuni și conflicte -, încredințez acum în mod deosebit
această intenție: prin mijlocirea ei, neamul omenesc să descopere și să străbată calea
convertirii, singura care îl poate duce la reconcilierea deplină.
Iar vouă tuturor care, în spirit de comunitate eclezială în ascultare și credință 207,
veți primi indicațiile, sfaturile și directivele cuprinse în acest document, străduindu-vă
să le transpuneți în practică pastorală vie, vă împărtășesc din toată inima o
încurajatoare binecuvântare apostolică.
Roma, în „Sfântul Petru”, 2 decembrie, prima duminică din Advent, anul 1984,
al șaptelea al pontificatului meu.