Situarea teritoriului Bihorului în apropierea unor rute comerciale importante

pentru acest colţ de lume, încă din antichitate, și, apoi, la confluenţa unor mari
civilizații — ale Occidentului şi ale Răsăritului Europei — din a doua jumătate a
mileniului I și-a pus amprenta asupra evoluţiei societății omeneşti trăind pe
aceste meleaguri. Una dintre consecinţele acestui ultim statut a fost că la cumpăna
dintre primul și cel de-al doilea mileniu d.Hr. s-au consacrat coordonatele care
personalizează realitatea umană circumscrisă arealului administrativ propriu zonei:
pluralismul etnic, confesional și cultural. Mărturiile materiale scoase la iveală
de arheologi au demonstrat că daco-geţii, care au format ramura nord-dunăreană a
tracilor, s-au impus, în a doua jumâtate a mileniului I î. Hr., ca şi populație
autohtonă în spaţiul carpato-danubiano-pontic, inclusiv în Bihorul de astăzi, dar
şi că cimerienii, ilyrii, celții, hunii, avarii și gepizii – între secolele VI î.
Hr. și VII/VIII — au avut o contribuție de luat în seamă la maturizarea
civilizaţiei din această parte a Europei Centrale şi de Sud-Est. De la
dacii„bihoreni” au rămas cetăţi şi tezaure — Tăşad, Sacalasăul Nou, Şuşturogi
(secolele I î. Hr. — I d. Hr.) — care atestă nu numai stabilitatea lor în acest
areal geografic, ci şi nivelul de dezvoltare atins de statul dac în epoca clasică.

În timpul existenţei Daciei romane (secolele II-III d.Hr.), dacii liberi, rămași în
afara granițelor provinciei romane, au derulat în continuare relaţii economice și
nu numai, cu populaţia acestuia. După retragerea administraţiei romane, în vremea
împăratului Aurelian (271 d.Hr.), o parte dintre coloniștii romani au continuat să
trăiască alături de dacii liberi, contribuind la procesul de romanizare, ce a
culminat cu apariţia poporului român spre sfârșitul mileniului I (sec. VIII).

Din secolul al X-lea, ungurii, asezați în Câmpia Pannoniei, și-au îndreptat

interesul special spre Bihor și Transilvania, deopotrivă, pe care le vor cuceri și
include treptat Regatului Ungariei, între secolele XI — XIII. Rămânerea acestora în
noua realitate politică și administrativă a avut drept consecintă, pe termen lung,
convieţuirea românilor și maghiarilor, cei dintâi aparţinând cultului orthodox, iar
ceilalți celui catolic, ambele rezultate în urma schismei bisericii creştine din
1054. Această situație a generat complexe transformări în istoria regiunii şi a
contribuit la afirmarea unei civilizații specifice, personalizate prin contribuția
fiecărui grup etnic ce a trăit în acest areal geografic.

Din veacul al XI-lea, Comitatul Bihor a devenit o unitate administrativ-teritorială

în componența Regatului Ungariei, apoi, din 1567 și până în 1660, în aceea a
Principatului Transilvaniei. Au urmat 32 de ani de apartenență la Pașalâcul de
Oradea (1660 – 1692), iar, de la sfârșitul secolului al XVII-lea (1692) la Imperiul
Habsburgic, respectiv din 1867, la Imperiul Austro-Ungar.