De la sinucidere la 

incinerare
Ca să te sinucizi trebuie să fii laş, trebuie să nu îi dai nicio şansă lui Dumnezeu ca să te ajute.
Sinuciderea voită, planificată, fără tulburări psihice sau presiuni fizice asupra ta este un mod
de renegare a oricărui proiect de realizare personală. Dacă te sinucizi spui nu nădejdii, spui nu
celor care te iubesc, spui nu iubirii lui Dumnezeu faţă de tine. Oricum am gândi sinuciderea
ajungem la laşitate, la lipsa răbdării şi la lipsă de înţelepciune.

Un bărbat în toată firea, erudit, cu o oarecare boală fizică, nu a mai suportat durerea şi s-a
spânzurat în baie. O tânără, dezamăgită de prietenul ei, s-a spânzarat în marchiza casei. O altă
tânără şi-a tăiat venele de mai multe ori pentru că nu se simte împlinită în dragoste deşi a avut
relaţii cu mulţi bărbaţi. Un bărbat s-a spânzurat în apartamentul său pentru că a pierdut o
anume sumă de bani. Toţi care au fost enumeraţi nu au avut boli psihice şi s-au sinucis sau au
atentat la viaţa lor pe fondul durerii sau al dezamăgirii.

Toţi patru au ceva în comun: necredinţa şi comoditatea. Pentru că nu au văzut viaţa, cu

bucuriile şi durerile ei, ca pe un drum spre mântuire, au spus nu vieţii pentru ca să scape de
durere. Însă abia acum începe durerea, odată ce te sinucizi şi moşteneşti durerea Iadului, care
nu se termină, ci e veşnică.

Sinuciderea este o renegare a darului vieţii, a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. E un fel de
aruncare la coş a darului pe care îl primeşti de la mama ta care te iubeşte şi o iubeşti. Naşterea
şi moartea, spune Scriptura, sunt în mâna lui Dumnezeu pentru că de la El sunt începuturile
vieţii şi ale morţii. A-ţi suprima viaţa înseamnă a-ţi renega statutul de om: pentru că omul e
destinat de Dumnezeu să aibă viaţă veşnică, viaţă din belşug şi nu minus de viaţă.

Însă sinuciderea, ca şi incinerarea, atacă pe cei care te iubesc sau pun sub semnul întrebării
iubirea lor. Dacă eu am o familie, am copii, am părinţi, rude care mă iubesc, prieteni, şi toţi
aşteaptă de la mine să merg mai departe, să mă bucur, să mă realizez, să mă mântuiesc şi eu
mă sinucid, arăt că nu dau doi bani pe iubirea celor care mă iubesc şi pe iubirea lui Dumnezeu
care crede în mine şi mă vrea fericit pentru toţi vecii.

De aceea ne-a dat Dumnezeu viaţă: pentru că crede în noi, crede în iubire, crede în răspunsul
la iubirea Lui! Mama şi tatăl care ne-a dat viaţă, împreună cu Dumnezeu, dacă ne iubesc şi ne
doresc, ne-au dat viaţă ca să ne bucurăm împreună cu ei şi nu ca să ne plângă nesimţirea şi
laşitatea de a ne fi sinucis. Nu e nimic mai dramatic decât să asişti la o înmormântare, în care
copilul s-a sincuis din dragoste rănită iar părinţii să plângă în hohote. Un astfel de tată, care îşi
băga în mormânt copila de 18 ani, îmbrăcată în mireasă, care arăta ca o regină, era în stare să
se lase zidit în mormânt împreună cu ea.

Sinuciderea e un act iresponsabil, lipsit de raţiune şi de iubire. Tot la fel de iresponsabil e şi

gestul de a incinera pe cel pe care l-ai iubit sau spui că l-ai iubit. Dacă ieri îţi sărutai soţia şi o
ţineai în braţe sau copilul sau mama, cum poţi astăzi să îi bagi în crematoriu? Există obieciul
la noi, la ortodocşi, ca fiinţele pe care le iubim enorm să le punem în morminte care să aibă un
geam, un loc prin care să privim înăuntru. Mormintele celor mai înstăriţi sunt nişte mici
paraclise, pictate cu fresce din viaţa celor adormiţi şi cu chipuri de Sfinţi.

Cunosc un bărbat care şi-a iubit atât de mult soţia încât a lăsat o fereastră spre sicriu, pentru ca
să vadă cum se degradează sicriul în timp. Acea fereastră îl făcea să creadă că are un contact
nemijlocit cu trupul ei. Şi nu era un fanatic şi niciun tâmpit, ci un om care atât de mult şi-a
iubit soţia, încât nu se putea imagina fără ea, fără cea care îi era soţie pe veci prin Taina
Sfintei Cununii.

De unde ideea de împăiere a trupurilor, de conservare a lor sau de îmbălsămare, dacă nu ar fi

dorinţa de contact nemijlocit cu cel pe care îl iubeşti sau e un simbol pentru o naţiune sau
ideologie? De ce este Lenin conservat dacă partidul comunist rus nu ar crede în persistenţă
sau nu ar dori o păstrare intactă a omului, chiar şi după moarte?

Moartea nu e sfârşitul vieţii, ci începutul ei. Cel care incinerează trupul arată că nu l-a iubit pe
omul pe care îl arde. Când Sfântul Grigorie de Nazianz sau Sfântul Vasile cel Mare ( nu mai
reţin care) a fost nevoit să umble la mormântul părinţilor lui ca să îngroape pe un frate sau o
soră de-a sa, a pus un veşmânt în faţa lui, a mers cu un veşmânt în faţa ochilor, ca să nu vadă
goliciunea părinţilor lui şi să fie blestemat ca un alt Ham care râde de goliciunea părinţilor săi.

Adică nu a vrut să vadă oasele goale ale părinţilor săi pentru că a considerat, pe drept, că este
un păcat acest gest, o privire incestuoasă. Iar pentru Ortodoxie trupul este un templu al
Duhului Sfânt, sfinţit şi binecuvântat îndelung la slujbele noastre şi nimeni nu trebuie să se
atingă de el, să îl profaneze sau să îl distrugă. Oamenii noştri binecuvântaţi de Dumnezeu,
plini de har în viaţa aceasta, Sfinţii lui Dumnezeu, sunt preaslăviţi de Dumnezeu după moarte,
pentru că trupurile lor nu putrezesc deplin sau trupul rămâne aproape intact, binemirositor şi
făcător de minuni.

Tocmai de aceea înmormântarea ortodoxă arată un respect egal pentru trup şi suflet, pentru că
sufletul merge la Dumnezeu care l-a dat, care l-a creat pentru om iar trupul se întoarce în
pământul din care a fost făcut, la început, de către Dumnezeu. Nimeni nu are voie să fărâme
trupurile oamenilor, să le profanze sau să le ardă, şi nimeni nu va scăpa nepedespit de
Dumnezeu pentru astfel de gesturi.

Dacă am cinstit pe cineva în viaţă, atunci trebuie să ne comportăm la fel şi după moarte.
Pentru că cei care nu cinstesc viaţa, sinucigându-se, sau nu respectă pe omul adormit,
incinerându-i trupul, nu crede în viaţă ca dar al lui Dumnezeu şi nici în învierea morţilor.
Trupurile noastre vor fi înviate de slava lui Dumnezeu, noi vom moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu cu trup şi suflet, ca oameni duhovniceşti, după ce vom trece prin faţa Dreptului
Judecător, Care judecă pe fiecare după faptele sale.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.