INSTRUIREA ASISTENȚILOR

PERSONALI A PERSOANELOR CU
HANDICAP GRAV
- Suport de curs -

Asociația Szentkereszty Stephanie Egyesület

2021

1
Cuvânt înainte

Rolul asistentului personal este a oferii îngrijirile necesare, de a consilia persoana cu

handicap și familia acestuia, de a fii coordinator, educator și observator al reacțiilor persoanei cu
handicap.

Îngrijirile acordate presupun un ajutor fizic și suport emoțional. Ajutorul fizic cel mai
important presupune asistenta în cadrul activitățiilor zilnice de îmbrăcare, spălare, alimentație,
etc. Ajutorul acordat trebuie să fie adaptat situației persoanei cu handicap oferindu-i din ce in ce
mai multă independență. Din punct de vedere emoțional asistentul personal va acorda persoanei
cu handicap sprijin, întelegere și ajutor. Sub supravegherea medicului, asistentul personal
asigură administrarea corectă a tratamentului.

Rolul de sfătuitor și interdependent este foarte important, deoarece stabilește astfel

legătura dintre persoana cu handicap și echipa de îngrijire. Acesta explică familiei ce se întâmplă
de ce de întâmplă și care ar fi metoda de rezolvarte a problemei.

In calitate de coordonator, asistentul personal face legătura dintre persoana cu handicap

și diferiți membri ai echipei de îngrijire, urmărind respectarea programului.

In rolul de educator, asistentul personal învață persoana cu handicap cum să se adapteze

la situația actuală, cum să folosească diverse ustensile modificate, cum să devină independent.

Rolul de observator este esențial deoarece permite constatarea progreselor, a stagnărilor

sau chiar a regresiei. Pe baza acestor observații echipa de specialiști poate intervine în mod
corespunzător.

Cel mai bun instrument al asistentului personal în această relaţie de suport este el însuşi.

În vederea prevenirii burnoutului, respectiv pentru creșterea nivelului de competență

profesională ai asistenţilor personali, este necesară perfecționarea lor continuă.

2
Cuprins:

I. REGULI ŞI TEHNICI DE ÎNGRIJIRE A PERSOANEI CU

HANDICAP GRAV
1. Acordarea îngrijirilor primare;
2. Asigurarea alimentaţiei şi hrănirii beneficiarului;

3. Consolidarea/dezvoltarea competenţei asistentului personal privind asistarea persoanei

cu handicap grav în alimentaţie şi hrănire;

II. FAMILIA ȘI COMUNITATEA - MEDIUL FIRESC DE VIAŢĂ AL

PERSOANEI CU HANDICAP GRAV

4. Asistarea activităţii şi participării persoanei cu handicap grav în familie şi comunitate;

5. Adaptarea mediului la nevoile beneficiarului;

6. Supravegherea stării de sănătate a beneficiarului;

7. Comunicarea între asistentul personal şi persoana cu handicap;

III. INTEGRAREA PROFESIONALA A PERSOANELOR CU HANDICAP

8. Asistarea integrării şcolare şi a educaţiei permanente;

9. Asistarea integrării profesionale a persoanei cu handicap grav;

IV. LEGISLATIE SPECIFICA

10. Supravegherea respectării drepturilor persoanei cu handicap.

3
I: REGULI ŞI TEHNICI DE ÎNGRIJIRE A PERSOANEI CU
HANDICAP GRAV

Temele propuse:
 Acordarea îngrijirilor primare
 Asigurarea alimentaţiei şi hrănirii beneficiarului
 Adaptarea mediului la nevoile beneficiarului
 Supravegherea stării de sănătate a beneficiarului

Igiena - noţiuni generale

„O minte sănătoasă într-un corp sănătos"
Igiena este o ramură a medicinii umane, care are ca obiectiv ocrotirea,
menţinerea, ameliorarea stării de sănătate a individului uman. Aceasta stabileşte
regulile de viaţă pentru păstrarea sănătăţii, având rol în prevenirea îmbolnăvirilor.
Cunoaşterea şi aplicarea normelor de igienă asigură protecţie atât persoanelor asistate,
cât şi protecţia propriei persoane a asistentului personal. In cadrul pregătirii
profesionale, asistentul personal trebuie să răspundă anumitor obiective:
■ dob
■ form
■ însu
■ apli
■ apli
Igiena a evoluat odată cu societatea omenească, a suferit un proces de
diversificare şi îmbogăţire care a condus la apariţia unor specialităţi distincte,
complementare şi independente:
■ igie
■ igie
■ igie
■ igie
■ igie
■ igie
igiena individuală (corporală, mentală)

Igiena aerului.
Proprietăţile fizice ale aerului au o influenţă extrem de importantă asupra
organismului uman şi sunt sintetizate în noţiunea de microclimat. Microclimatul,
reprezentat de temperatura aerului, curenţii de aer, umiditate, radiaţii solare,

4
acţionează în mod firesc asupra organismului uman şi poate genera reacţii variate:
confort, frig, căldură. Microclimatul cu care se confruntă organismul uman, poate fi:
1.cald
■ tem
■ gen
a „pierde" căldura;
■determină tulburări cardio-vasculare, făcând dificilă activitatea fizică şi
intelectuală;
2.rece
■ cara
■ gen
■ dete
boli
acute specifice anotimpului rece, degeraturi;
3.normal
■ cuprins între 17,2°C şi 23,2°C

Igiena apei.
Organismul uman are nevoie în mod vital de apă, ea fiind unul din constituenţii
de bază ai acestuia (60%-70%). Apa necesară trebuie să respecte cerinţe atât de ordin
cantitativ, cât şi calitativ. In cazul în care nu se respectă cerinţele de ordin cantitativ,
cantitatea de apă din organism scade ducând la deshidratare, exprimată prin senzaţia de
sete. Lipsa de apă nu poate fi suportată decât câteva zile. In cazul în care nu se respectă
cerinţele de ordin calitativ, apa poate deveni un factor patogen, provocând epidemii
(holeră, febră tifoidă, dizenterie), intoxicaţii şi transmiterea ouălor de paraziţi intestinali
(ascarizi). Apa potabilă are următoarele calităţi:
■ inod
■ tran
■ pro
■ fără
■ fără
■ tem

Igiena alimentaţiei.
Respectarea igienei alimentare presupune asigurarea unei alimentaţii raţionale
din punct de vedere cantitativ, calitativ şi evitarea alimentaţiei neraţionale sau infestate
care pot conduce la îmbolnăvirea organismului.

5
 Igiena vestimentaţiei. Vestimentaţia, pe lângă rolul estetic, îndeplineşte şi
funcţia de protecţie a organismului faţă de eventuale traumatisme, dezechilibre în
termoreglare, îmbolnăviri.

îmbrăcămintea
■ are
sale constante
■ treb

încălţămintea
Trebuie să fie adecvată sexului, vârstei, sezonului are rol deosebit în protejarea faţă de
eventuale traumatisme şi în menţinerea temperaturii constante a organismului
Ciorapii - au rol deosebit în absorbţia transpiraţiei, evitarea degeraturilor,
atenuarea fiecăruia. Este obligatorie spălarea lor zilnică.
Igiena locuinţei.
Aceasta asigură persoanei asistate condiţii optime de locuit, activitate, odihnă etc.
Prima măsură în menţinerea unui mediu igienic al asistatului presupune: aerisirea,
iluminarea, menţinerea unei temperaturi ambientale optime şi ventilarea încăperii.
Igiena camerei, cât şi a obiectelor care-1 înconjoară pe asistat, reprezintă un factor
esenţial în îngrijirea acestuia, deoarece fiecare particulă de praf ori de murdărie conţine
un număr mare de microbi, care pot determina diverse boli. Iarna, când se aeriseşte
camera, asistatul trebuie învelit cu pătură, iar capul se acoperă cu un prosop sau o
căciulă. Temperatura medie din cameră trebuie să fie de 20 °C. Pentru bătrâni şi copii
mici – în special nou născuţi - este necesară o temperatură de 22 °C - 24 °C. Este
important de reţinut că lumina naturală produce un efect benefic asupra sistemului
nervos, influenţând circulaţia sanguină şi respiraţia; în acelaşi timp ea distruge microbii
patogeni. Dacă ferestrele sunt acoperite cu perdele groase, acestea trebuie imediat
înlăturate, iar geamurile spălate şi şterse. Camera trebuie să conţină cât mai puţin
mobilier. Curăţenia se va face cu cârpe ude şi stoarse. Patul trebuie amplasat astfel încât
asistatul să nu fie deranjat de lumină şi să fie posibil accesul personalului de îngrijire.
Trebuie evitată prezenţa de prisos a rudelor şi a prietenilor în camera
asistatului, deoarece aceştia consumă oxigenul pacientului.
Igiena individuală. Este o condiţie esenţială pentru păstrarea sănătăţii.
Igiena individuală se referă atât la persoanele asistate, cât şi la personalul îngrijitor
(asistentul personal). Ea cuprinde:
■ igiena mintală - are ca scop păstrarea sănătăţii mintale şi diminuarea efectelor
oboselii. Ea se realizează prin odihnă pasivă (somn suficient) şi prin odihnă
activă (plimbări, sport, activităţi fizice).

6
 igiena corporală - are ca scop păstrarea curăţeniei corpului şi, în special, a pielii
expusă permanent murdăriei (contactul cu mediul, secreţiile proprii, celule
■Aceasta include:
■ spă
■ igie
■ igie
■ măs
■ igie
Igiena mâinilor. Mâinile, aflate în contact permanent cu obiecte din
mediul înconjurător, reprezintă partea cea mai expusă a corpului nostru. Ele pot
deveni sursa îmbolnăvirii. în acest context, igiena lor este riguroasă şi obligatorie. Reguli
generale:
■ se e
■ se ta
■ se e
■ se fo
■ se e

Satisfacerea nevoilor fizice, fiziologice şi de sănătate - 14 nevoi fundamentale

1. Nevoia de a respira şi a avea o bună circulaţie
Funcţiile vitale includ: respiraţia, pulsul, tensiunea arterială (TA) şi temperatura.
Măsurarea respiraţiei. Se aşează bolnavul în decubit dorsal, se plasează mâna, cu faţa
palmară pe suprafaţa toracelui. Se numără inspiraţiile timp de un minut. Se notează.
Măsurarea pulsului. Se reperează orice arteră accesibilă palpării şi care poate fi
comprimată pe un plan osos (radială, femurală, humerală, carotidă, temporală,
pedioasă). Se fixează degetele palpatoare (index, mediu şi inelar) pe traiectul arterei. Se
exercită o presiune cu vârful degetelor asupra peretelui arterial. Se numără pulsaţiile
timp de un minut. Se notează. Se urmăresc: ritm, frecvenţă, amplitudine, celeritate.
Măsurarea tensiunii arteriale (TA). Se asigură repaus fizic timp de 15 minute. Se
aplică manşeta pneumatică pe braţul pacientului. Se fixează membrana stetoscopului pe
artera humerală, sub marginea inferioară a manşetei. Se introduc olivele stetoscopului în
urechi, se pompează aer în manşeta pneumatică cu ajutorul perei de cauciuc până la
dispariţia zgomotelor pulsatile. Se deschide supapa, aerul se decomprimă, până când se
aude primul zgomot arterial (Se reţine! Este valoarea TA maximă) se continuă
decomprimarea. în momentul în care zgomotele dispar, se reţine valoarea indicată de
manometru. Este TA minimă.

2. Nevoia de a bea şi a mânca

Alimentaţia pacientului trebuie să respecte următoarele principii:
7
 ■înlocuirea cheltuielilor energetice de bază ale organismului - cele necesare
refacerii pierderilor, prin consum (la adulţi)
■ asig
metabolismului normal, creşterii şi celorlalte funcţii
■ favo
alimentaţia raţională poate influenţa tabloul clinic
■ prev
acute în cronice şi apariţia recidivelor
■ con
Regimul dietetic trebuie astfel alcătuit încât să satisfacă atât necesităţile
cantitative, cât şi pe cele calitative ale organismului.
3. Nevoia de a elimina
Se va urmări: observarea şi eventual captarea dejecţiilor fiziologice sau
patologice (urină, materii fecale, spută, vărsături).
4. Nevoia de a se mişca şi de a avea o bună postură
Patul pacientului impune crearea unor condiţii de confort pentru satisfacerea
acestei nevoi a bolnavului: să fie comod, să prezinte dimensiuni potrivite, să-i
permite pacientului să se mişte în voie, să nu-i limiteze mişcările, să fie uşor de
manipulat şi de curăţat.
Poziţiile pacientului în pat:
■ decubit dorsal - culcat pe spate cu faţa în sus
■ poz
un unghi de 30-45%
■ poziţia şezândă - trunchiul formează cu picioarele un unghi drept
■decubit lateral - (poate fi drept sau stâng) - culcat pe o parte sprijinit pe o
singură pernă, membrelor inferioare uşor flectate (îndoite), iar spatele sprijinit cu o
pernă
■ poz
cu capul mai jos decât restul corpului
■ poz
■ dec
subţire, membrele superioare aşezate la stânga şi la dreapta capului, cu faţa palmară
pe suprafaţa patului
■ poz
■ po
înainte, pieptul atinge planul orizontal, sprijinit pe antebraţe (coate).

5.Nevoia de a dormi şi a se odihni, presupune:

■ reducerea zgomotului
8
 ■ asigurarea confortului (temperatură adecvată, poziţie comodă,
igienă corporală, atenuarea durerii etc)
■ favorizarea ritualurilor adormirii (citit, aerisire etc.)
■ educaţia pacientului (orar de somn, evitarea stresului, cafea).
6.Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca are în vedere:
■ protejarea corpului şi asigurarea intimităţii
■ alegerea lenjeriei în funcţie de sex, vârstă, temperatura mediului, talie etc.
■ acordarea de timp bolnavului pentru a efectua tehnica
■ abordarea pacientului cu calm şi răbdare
■ susţinerea membrului paralizat
■ respectarea regulilor specifice de îmbrăcare şi dezbrăcare în funcţie de afecţiuni
7. Nevoia de a menţine temperatura constantă a corpului
■ se referă la măsurarea temperaturii - în axilă, în cavitatea bucală, rect, vagin
■ temperatura normală a corpului este: 36,7-37 °C dimineaţa, 37-37,3 °C seara

Valori patologicele ale temperaturii:

- subfebrilitate (37-38 °C)
-bipertermie (38-39 °C moderată, 39-40 °C febră ridicată, 40-41 °C hiperpirexie)
- hipotermie (sub 36 °C)
8.Nevoia de a menţine tegumentele curate şi integre se referă la toaleta
pacientului
■ ziln
■ peri
9.Nevoia de a evita pericolele
După natura lor:
■ fizic
■ chim
■ biol
■ soci
După provenienţă:
■ natu
■ arti
10. Nevoia de a comunica
Această nevoie are ca scop - stabilirea unei relaţii umane pozitive, care va
permite atingerea obiectivelor de îngrijire
11. Nevoia de a acţiona conform propriilor credinţe şi valori - susţinerea spirituală a
pacientului
12. Nevoia de a se realiza - promovarea unui concept pozitiv despre sine
13. Nevoia de recreere are ca scop:
9
 ■ dim
■ favo
■ ame
14.Nevoia de a învăţa - educaţia pentru sănătate - promovarea sănătăţii.
Noţiuni de nutriţie, alimentaţie şi hidratare
Alimentaţia asistatului trebuie să respecte următoarele principii:
■înlocuirea cheltuielilor energetice de bază ale organismului - cele necesare
refacerii pierderilor, prin consum, la adulţi.
■ asigurarea necesarului de vitamine şi săruri minerale'necesare organismului.
■ favo
alimentaţia echilibrată poate influenţa tabloul clinic, devenind un factor terapeutic.
Asistaţii care sunt în stare gravă, imobilizaţi, paralizaţi, adinamici, epuizaţi sau
cei cu tulburări uşoare de înghiţire vor fi alimentaţi pasiv (de către aparţinători sau
asistentul personal).
Asistaţii alimentaţi pasiv sunt de obicei mai sensibili. De aceea cei care îi îngrijesc
nu trebuie să dea impresia că se grăbesc în momentul în care îi alimentează, deoarece
este posibil ca acestora să le dispară pofta de mâncare. Asistatul va fi aşezat în poziţie
semişezând sau, dacă starea lui nu permite să fie ridicat, va rămâne în poziţie
orizontală. Capul asistatului trebuie, să fie uşor ridicat şi aplecat spre bărbie, ceea ce
uşurează actul înghiţirii. Sub bărbia asistatului se întinde un şervet pentru a nu murdări
lenjeria de corp, iar patul se acoperă cu alt şervet, cu care în prealabil se va şterge şi
bărbia asistatului.
Alimentele se vor servi pe tavă şi vor fi aranjate în aşa fel încât asistatul să vadă
ce mănâncă (fie pe noptieră, fie pe o măsuţă plasată peste bolnav). Lichidele, inclusiv
supa, vor fi administrate sub formă de băutură din vase semi-umplute sau, dacă
bolnavul nu se poate ridica din poziţie orizontală, îi vom da să bea din căni speciale cu
cioc.
Asistaţii care sunt în stare gravă, precum şi cei cu tulburări de înghiţire, nu se pot
servi mei de vasele de băut. În aceste cazuri lichidele se vor administra cu lingura
sau iar cei foarte gravi cu ajutorul pipetelor. Ritmul alimentării trebuie să fie lent
bolnavii epuizaţi, adinamici vor fi lăsaţi după 2-3 linguri să se odihnească. Alimentele I
.-.ie vor fi şi ele tăiate şi pregătite înainte ca bolnavul să le mănânce. Asistaţii în stare
gravă de multe ori nu simt nici gustul şi nici temperatura alimentelor, de aceea
trebuie verificată cu o lingură separată, de persoana care are grijă de bolnav.
Răcirea alimentelor fierbinţi nu este indicat a se face prin suflare.
Asistaţii în stare gravă vor fi hrăniţi în linişte. Ei nu trebuie obosiţi cu
conversaţii inutile deoarece şi aşa obosesc în timp ce mănâncă. Dacă starea lui permite,
şi asistatul este de acord, puteţi purta cu acesta o conversaţie simplă în timpul mesei.

10
 După terminarea alimentării, este şters la gură, și se aranjează patul,
îndepărtând iarâmiturile de pâine care pot ajunge sub bolnav şi pot contribui la
formarea escarelor.
După servirea mesei asistatul va fi lăsat sa se odihnească.
Dieta echilibrată. Regimuri alimentare şi importanţa lor
Alimentaţia raţională se referă la aportul de alimente în concordanţă cu
nevoile organismului, diferenţiate după vârstă, muncă, starea de sănătate. Ea asigură
integral factorii nutritivi necesari ca suport energetic pentru existenţă - glucide, lipide,
proteine. Alimentaţia dietetică se referă la tratamentul asistatului prin substanţele
alimentare ingerate. Regimurile dietetice sunt foarte variate, în funcţie de cantitatea
alimentelor -hipocalorice şi hipercalorice - şi de calitatea lor.
Regimuri alimentare şi importanţa lor
■ 100 g glucide - 1 OOg zahăr, 120g orez, 135g tăiţei, 200g pâine, 500g cartofi
■ 100 g proteine - 3000 ml lapte, 450g carne albă de pasăre sau viţel, 400g brânză
■ 100 g lipide - aceeaşi cantitate de ulei vegetal, unt sau untură de porc

Denumire Valoarea Alimente componente

a regimului calorică
1. Hidric hipocaloric Alimente: supe limpezi de legume,
hipoglucidic ceaiuri neîndulcite sau îndulcite cu zaharină,
hipolipidic zeamă de orez, supe diluate din carne,
hipoprotidic degresate, apă fiartă şi răcită
2. Hidro- hipocaloric Alimente: sucuri de fructe îndulcite,
zaharat hipoprotidic ceaiuri îndulcite, zeamă de orez, compot. Se
hipolipidic administrează în cantităţi mici şi repetate.
normoglucidic
3. hipocaloric Alimente: supe de făinoase, supe de
Semilichid normoglucidic legume, pireuri de legume, fructe coapte,
hipoprotidic sufleuri de făinoase sau din brânză de vaci
hiposodat
4. Lactat hipocaloric Alimente: 1000-2000 ml lapte, eventual
hipoglucidic îmbogăţit cu smântână sau frişca.
normohipoprotidic
normohipolipidic
5. Lacto- normoglucidic Alimente: lapte, brânză de vaci, ouă
făinos-vegetarian normohipercaloric moi, caş, pireuri de legume, făinoase

11
 6. Hepatic normohipocal Alimente: caş, urdă, iaurt, brânză de
oric normoprotidic vaci, carne slabă fiartă, pâine albă prăjită,
normoglucidic legume, făinoase, fructe coapte, biscuiţi, supe
hipoglucidic de făinoase, unt lOg/zi, ulei 20-30g/zi
hipolipidic
7. Renal normohipercal Alimente: salată de crudităţi cu
oric hipoprotidic untdelemn, fructe crude coapte, compot, supe
hiperglucidic de legume şi făinoase, prăjituri cu mere, caş,
hiposodat brânză de vaci, urdă, gălbenuş de ou, pâine
normohiperlipidic fără sare, frişca
8. Cardio- normocaloric Alimente: iaurt, brânză de vaci, brânză
vascular normoglucidic desărată, supe-creme de legume, terciuri de
hipoprotidic făinoase cu lapte, piureuri de legume,
hiposodat făinoase cu lapte,ceai
salate de sfeclă,
9. a. zero calorii 1500ml/zi neîndulcit 300gmorcovi,
brânză
Hipocaloric b. 240 calorii c. 400 de vaqi lapte, brânză de va6i, came albă,
calorii d. 600 calorii legume, mere din aceleaşi alimente ca la
punctul c.

10. normoglucidic Alimente: lapte, pâine, cartofi, peşte,;

Diabetic normohiperprotidic făinoase, legume, carne (180, 200, 250g),
normolipidic mezeluri, brânzeturi, peşte, ouă, supe de
carne, supe de legume, sosuri fără făină, unt,
frişca, ulei

Reguli specifice şi tehnici de îngrijire a persoanei cu handicap grav

Imobilizarea îndelungată la pat a unor asistaţi este consecinţa anumitor
afecţiuni ale acestei persoane. Astfel, unii asistaţi nu se pot scula din pat din cauza
adinamiei, asteniei, paraliziilor, leziunilor membrelor inferioare. Uneori, persoana în
cauza ar avea forţa fizică suficientă pentru a se ridica din pat, dar acest lucru totuşi îi
este interzis: în hemoragii, complicaţii cardiace, fracturi, traumatisme, infarct miocardic.
Asistatul imobilizat îşi petrece perioada respectivă a vieţii sale în pat. El nu se
poateridica din pat şi în unele cazuri sau, în majoritatea cazurilor, nu îşi poate schimba
nici poziţia. Imobilizarea îndelungată la pat predispune asistatul la o serie de
complicaţii. Astfel, încetinirea circulaţiei sângelui favorizează formarea trombozelor;
ventilaţia greoaie a plămânilor contribuie la apariţia pneumoniilor hipostatice; şi nu
în ultimul rând imobilizarea îndelungată la pat duce la apariţia escarelor de decubit.
Din cauza lipsei activităţii musculare, muşchii se atrofiază şi. scade tonusul general al
organismului. Lipsa de mişcare duce la alterarea sistemului osos care se rarefiază
12
ducând la apariţia osteoporozei. Pielea asistatului imobilizat la pat îşi pierde
elasticitatea, tranzitul intestinal se încetineşte, arderile din organism se reduc. Din acest
motiv patul asistatului trebuie să-i asigure un confort maxim posibil. Patul este de
preferat a se aşeza în apropierea geamului cu capul spre lumină. Ar fi indicat ca
patul să aibă acces pe ambele părţi, nu doar pe o parte. Trebuie avut grijă ca salteaua să
fie curată şi bine aerisită. Cearşaful trebuie să fie bine întins. Dacă acesta nu este suficient
de mare el trebuie fixat de saltea fie cu ajutorul acelor de siguranţă, fie cu ajutorul unor
panglici cusute pe cearşaf. Muşamaua(vizhatlan huzat) trebuie să fie nelipsită de pe pat,
ea fiind acoperită de aleză. Camera asistatului trebuie să fie luminoasă, fără igrasie şi
uşor de încălzit. Camera va fi aerisită de cel puţin trei ori pe zi: dimineaţa, imediat
după masă şi seara înainte de culcarea asistatului şi nu în ultimul rând după fiecare
scaun. în anotimpul rece, când aerisim camera, vom avea grijă ca asistatul să fie bine
învelit pentru a-1 proteja de răceli.

Efecte ale imobilizării

Prin lipsa de activitate, organismul este afectat treptat şi apar:
a)efecte sistemice:
1. respiratorii - scăderea amplitudinii costale, creşterea vâscozităţii secreţiei şi staza în
zonele pulmonare
2. cardiovasculare - hipotensiune ortostatică, creşterea travaliului cardiac, formarea
trombilor vasculari
1. dermatologice - apariţia ulcerelor de decubit
2. metabolice - demineralizări osoase, tulburări ale motilităţii gastro-intestinale
3. renale - calculi renali, stază urinară, infecţii urinare
4. digestive - constipaţie, pierderea controlului sfincterian

b) Efecte psihosociale: depresie, modificări de comportament

c) Efecte asupra dezvoltării:
1. la tineri - întârzierea etapelor de dezvoltare
2. la persoane în vârstă - creşterea dependenţei şi scăderea capacităţii funcţionale
Tehnici specifice de îngrijire în efectele sistemice:
a) la nivelul metabolismului: dieta trebuie să aibă un înalt conţinut caloric şi
vitamina C, minerale şi electroliţi
b) la nivelul aparatului respirator:
■ schimbarea poziţiei pacientului la cel mult două ore
■ încurajarea de a respira adânc şi de a tuşi la interval de 1-2 ore
■ uşurarea respiraţiei, prin poziţionarea patului, pernelor şi prin tehnici de masaj
c)la nivelul aparatului cardiovascular:

13
 ■ menţinerea tonusului muscular şi facilitarea întoarcerii
venoase prin exerciţii pentru picioare
■ ridicarea şi trecerea la mişcări mai complexe
■ folosirea ciorapilor elastici scade riscul formării cheagurilor de
sânge
d) sistemul muscular şi osteo-articular - urmăreşte prevenirea atrofiei musculare şi
contracturii articulare
e) la nivelul pielii, prevenirea formării ulcerelor de decubit sau tratarea lor:
■ protejarea zonelor supuse presiunilor, folosindu-se colaci,
saltele
■ dezinfectarea ariei lezate
■ folosirea de soluţii antiseptice la unii asistaţi cu incontinenţă
■ pentru zonele iritate se folosesc produse care lubrifiază
pielea, stimulează circulaţia şi grăbesc vindecarea rănilor
f)la nivelul aparatului excretor:
■ asigurarea unei hidratări adecvate
■ prevenirea formării calculilor renali, infecţii urinare
■ în constipaţie - dietă bogată în fructe şi legume proaspete,
administrarea de laxative
Noţiuni de prim ajutor
Primul ajutor în caz de stop respirator
Prin stop respirator se înţelege oprirea mişcărilor respiratorii sau existenţa unor
mişcări foarte slabe sau foarte rare. Victima poate fi surprinsă de salvator în două
situaţii: cu mişcări respiratorii oprite sau ineficiente,.dar cu inima bătând încă sau cu
mişcările respiratorii şi inima oprită.
Oprirea respiraţiei se poate instala brusc sau după o fază în care victima prezintă
umil sau mai multe din următoarele semne: respiraţie cu pauze sau neregularităţi,
respiraţie artificială cu amplitudine diminuată, creşterea sau diminuarea frecventei
respiraţiei pe minut, transpiraţii, cianoză (învineţirea extremităţilor), diminuarea
progresivă a cunoştinţei sau pierderea acesteia cu stare de agitaţie.
Primul ajutor:
Cel care constată primul aceste modificări respiratorii la victimă, chiar dacă pulsul
este perceptibil (la artera carotidă - de nivelul gâtului sau artera femurală - de la
nivelul plicii inghinale), trebuie să facă totul pentru a-i restabili respiraţia. în acest scop,
aşează victima orizontal, cu faţa în sus, pe o suprafaţă plană (dreaptă), cu o pernă sau
un sul aşezat sub umeri, îi basculează capul pe spate, îi verifică laringele dacă este
liber (condiţie esenţială în asigurarea eficienţei respiraţiei artificiale) şi îi face respiraţie
artificială prin metoda „gură la gură" sau „gură la nas". Ritmul de insuflaţie va fi de
douăzeci respiraţii pe minut la adulţi şi de 20-30 respiraţii pe minut la copii. în cazul
14
nou născuţilor sau sugarilor, insuflarea se face cu o frecvenţă mai crescută. La fiecare
30 de secunde se va verifica dacă bătăile inimii sunt normale, controlându-se pulsul la
artera carotidă sau femurală.
Dacă oprirea respiraţiei este urmată şi de stop cardiac se va trece imediat la
efectuarea masajului cardiac extern.

Primul ajutor în caz de stop cardiac

Termenul de „oprire circulatorie" este de preferat celui de „oprire cardiacă"
sau ..stop cardiac", deoarece activitatea cardiacă persistă la bolnav sau accidentat şi în
stare de moarte aparentă, dar circulaţia sângelui nu mai este eficace, nu mai ajunge să
irige creierul - cel mai sensibil organ la lipsa de oxigen - iar timpul de supravieţuire
a celulei nervoase este limitat la 3-5 minute. Oprirea inimii este însoţită sau urmată la
scurt timp de oprirea respiraţiei. Oprirea inimii se poate constata astfel: accidentatul sau
bolnavul îşi pierde brusc cunoştinţa, are o paloare cadaverică cu cianoză (învineţire),
pulsul controlat la artera femurală sau carotidă este absent, bătăile inimii au dispărut,
ambele pupile se dilată, semn al lipsei de oxigenare a creierului, mişcările respiratorii
pot fi absente sau conservate.
Primul ajutor care trebuie instituit imediat constă în următoarele măsuri:
accidentatul sau bolnavul este culcat pe spate, pe un plan dur (pământ sau o planşetă
introdusă sub torace). Capul se fixează în hiperextensie, cu împingerea maxilarului
inferior înapoi, în scopul degajării căilor respiratorii. Masajul cardiac extern se începe
imediat. La început se pot încerca 2-3 lovituri puternice pe regiunea inimii, iar când
există posibilitatea, se va utiliza un vibrator mecanic, acestea fiind gesturi care uneori
pot declanşa contracţiile inimii. Masajul cardiac extern se realizează prin aplicarea
următoarei tehnici: mâna dreaptă se aşează pe stern, iar mâna stângă pe mâna dreaptă
şi se apasă cele două braţe în ax determinând o comprimare puternică a sternului şi
grilajului costal de circa 3-4 centimetri, cu relaxare bruscă a presiunii. Masajul se face
cu o frecvenţă de 60 apăsări pe minut. Constatarea eficienţei masajului se realizează prin
două semne:
■fiecare compresiune toracică trebuie să determine prezenţa pulsului la
artera
carotidă şi femurală;
■pupilele încep să se micşoreze revenind la normal (cel mai important semn).
Masajul cardiac extern antrenează o oarecare, dar insuficientă, respiraţie pulmonară; de
aceea, se recomandă ca întotdeauna să fie însoţit de respiraţie artificială (de obicei
pentru 3-4 masaje cardiace se face un ciclu respirator). Asigurarea unei respiraţii
artificiale se impune, întrucât fără ea masajul cardiac este inutil.
15
 Primul ajutor în caz de sufocare cu gaze toxice sau cu un corp străin
Primul ajutor:
■ scoaterea imediată a victimei din mediul toxic
■ aerisirea încăperilor prin deschiderea ferestrelor
■ vict
uşor pe spate
■victimei i se face respiraţie artificială „gură la gură", iar dacă nu respiră sau
respiră greu şi/sau masaj cardiac extern.
■ victima se va transporta de urgenţă la spital.

Noțiuni de adaptarea mediului la nevoile beneficiarului

1.Spaţiul persoanei imobilizate

Amenajarea spaţiului în care trăieşte imobilizatul are mare importanţă. Patul
trebuie aşezat în aşa fel încât imobilizatul să poată cuprinde cu privirea întreaga
încăpere. Partea afectată a corpului trebuie poziţionată la marginea accesibilă a patului.
Pentru a înlesni mobilizarea persoanelor cu paralizii este util ca patul să fie înălţat la o
înălţime convenabilă asistentului personal. In funcţie de posibilităţi, ar fi util ca în
încăpere să existe radio, telefon, televizor, pentru ca bolnavul să poată avea repere în
comunicare, pentru a fi informat, pentru a nu avea momente de singurătate absolută.
2.Mobilizarea persoanei bolnave
Mobilizarea bolnavului are ca obiectiv principal evitarea escarelor şi drenajul
bronşic . Pe de altă parte permite uşurarea manevrelor igienice: schimbarea patului,
spălarea imobilizatului, hrănirea.
Este de mare importanţă păstrarea poziţiei corecte în culcat pe spate, ceea ce
va fi posibil pe un pat tare, cu saltea de lână (se vor evita saltelele de burete).
A. Manevre de mobilizare din poziţia culcat
Prima manevră este culcat lateral, pe partea afectată sau neafectată. Intre
genunchi se va aşeza o pernă pentru a menţine distanţa optimă între genunchi şi a evita
suprasolicitarea articulaţiei şoldului, pentru a evita presiunea unui genunchi pe
celălalt - presiune cauzatoare de escare. Se încearcă manevra pe partea mai puţin
afectată sau neafectată.
Tehnica: se aşează membrul superior opus pe abdomen, membrul superior de
partea pe care urmează culcarea laterală se aşează sub cap, membrul inferior de partea
opusă sensului de rulare se aşează peste celălalt, având o pernă între genunchi. Acum
ajutăm rularea pe o parte de la bazin
Progresiv, se poate încerca rularea-şi pe partea opusă având grijă să nu cauzeze
durere, în funcţie de toleranţa celui imobilizat, se încearcă apoi trecerea în decubit
16
ventral (culcat pe burtă), la început semi-oblic cu o pernă sub umăr, mai ales pentru cei
cu probleme cardiace. Schimbarea acestor poziţii se face la un interval de trei-patru ore.
Este foarte importantă menţinerea articulaţiilor în poziţii corecte:
■ Şoldul în extensie aşezând o pernă sub şold, când este cazul;
■ Genunchi întins; alternând cu semi-îndoirea lui prin aşezarea unei perne subgenunchi;
■ Menţinerea tălpii în unghi drept faţă de gambă.
Pentru început aceste alternări de poziţii se fac de către asistentul personal.
Treptat, când bolnavul începe să participe la aceste manevre, va reuşi în final să le
execute singur.
A.l. Manevre de masaj
Din poziţiile culcat se pot efectua manevrele de masaj. Masajul are ca scop
îmbunătăţirea circulaţiei sângelui şi implicit evitarea escarelor. Acesta poate fi efectuat
cu pudră de talc sau unguente în sensul circulaţiei venoase, de la extremităţi spre
trunchi. Tot în acest sens se pot efectua, cu un prosop ud şi stors, şi manevrele igienice,
având grijă ca manevra să fie blândă pentru a nu cauza dureri.
Manevre de masaj din diferite poziţii: a) Din culcat dorsal (pe spate)
■pe membrele inferioare masajul se execută de la degete spre şold, blând la
început, pentru a nu provoca dureri şi din ce în ce mai apăsat în limita pe care o
suportă imobilizatul.
■pe abdomen în sens circular din dreapta spre stânga, în sensul de evacuare
intestinală. Este o manevră foarte importantă pentru evitarea constipaţiei care
trebuie combătută prin toate mijloacele: alimentare, medicamentoase şi în ultimă
instanţă prin clismă. Constipaţia trebuie evitată deoarece constituie un obstacol major
în calea recuperării, din cauza resorbţiei toxinelor
□ pe torace de la ombilic spre un umăr, apoi spre celălalt, apoi pe părţile laterale:
-pe muşchii pectorali, în sens circular, din înăuntru spre afară. La femei se va
-proceda cu grijă în jurul glandei mamare pentru a nu traumatiza glanda;
□ pe membrele superioare, de la degete spre umăr, pe partea dorsală (exterioară),
apoi pe partea ventrală (interioară).
b) Din culcat ventral (pe burtă) - se respectă aceleaşi reguli:
□ pe membrele inferioare : de la degete spre călcâi pe talpă, de la călcâi în sus până la
articulaţia şoldului;
■ pe muşchii fesieri, în sens circular, dinăuntru în afară;
□ pe trunchi, de la linia interfesieră, pe coloana, vertebrală, spre umeri, paralel cu
coloana până la umeri şi pe spaţiile intercostale în sens oblic, de la coloană în
afară, pe traiectul coastelor. In cazul în care nu este posibilă poziţia culcat
ventral, se încearcă aceste manevre de masaj "pe partea dorsală a corpului, din
poziţia culcat lateral. Masajul cefei se va explica la poziţia şezând.
A.2. Manevre de gimnastică din poziţiile culcat:
17
 1. exerciţii de întindere a muşchilor flexorî (de prindere)
a) pentru membrul superior se au în «vedere întinderea cotului şi a palmei astfel: se
aplică o mână sub cot şi cealaltă pe degete cu tendinţa de întindere a degetelor şi mâinii
până ce pacientul simte o tensiune la nivelul muşchilor antebraţului, dar nu durere! Se
păstrează aproximativ 30 de secunde; se efectuează aceeaşi mişcare şi cu celălalt
membru superior chiar dacă nu este afectat şi se repetă încă o dată pentru fiecare
membru. Această întindere musculară şi implicit articulară nu se efectuează decât de două ori
consecutiv, dimineaţa şi seara. Aceste exerciţii se mai pot executa din poziţia şezând.
b) pentru membrul inferior după ce se apasă cu o mână genunchiul pentru o cât mai
bună întindere a articulaţiei, se aplică cealaltă mână pe talpă, efectuându-se flexia
dorsală, fără să apară durerea. Tensiunea musculară se simte în spatele genunchiului şi
pe musculatura posterioară a gambei. Această întindere are aceeaşi durată de 30 de
secunde, se execută numai de două ori consecutiv în aceleaşi două momente ale zilei
(dimineaţa şi seara). Pentru membrele inferioare ele constituie pregătirea în vederea
ridicării în picioare şi permite posibilitatea stabilităţii acestei poziţii pentru efectuarea
mersului corect, acolo unde diagnosticul permite.
Acestea sunt exerciţii care se efectuează o lungă perioadă de timp, chiar după ce
s-a realizat întinderea completă a articulaţiilor, pentru menţinerea lor.
2. exerciţiile articulare se execută de către asistentul personal pentru fiecare
articulaţie de la degete, pumn, cot, umăr - pentru membrul superior ; degete, gleznă,
genunchi, şold - pentru membrul inferior.
Acestea sunt manevre de îndoire şi întindere a fiecărei articulaţii în parte,
executate cu blândeţe, fără durere, din toate poziţiile culcat, pentru menţinerea
mobilităţii articulare şi evitarea blocărilor în poziţii vicioase.
Spre deosebire de exerciţiile de întindere, exerciţiile articulare se efectuează
câteva minute, de mai multe ori pe zi. La început, aceste exerciţii se fac pasiv, adică de
către asistentul personal, apoi pasivo-activ (pacientul contribuie la efectuarea mişcării,
fiind ajutat) şi în final va executa mişcarea activ (fără ajutorul asistentului personal).
în vederea creşterii şi descreşterii curbei de efort fizic al pacientului, când el va face
singur exerciţiile articulare, este important ca la început acestea să se efectueze în
sensul gravitaţiei, mai târziu contra gravitaţiei, urmând ca apoi să se exerseze contra
unei opoziţii. Astfel se asigură antrenarea forţei musculare crescând efortul fizic.
Treptat se măreşte numărul de repetări 4, ţinându-se seama de dispoziţia fizică şi
psihică a bolnavului.
Este important ca atunci când devine posibilă îndoirea voită a genunchilor,
bolnavul să fie învăţat să-şi ridice bazinul. Asistentul personal poate să îl ajute fixându-i
gleznele. Această mişcare uşurează folosirea bazinetului (plosca) şi efectuarea toaletei
locale.

18
 II. FAMILIA ȘI COMUNITATEA - MEDIUL FIRESC DE VIAŢĂ
AL PERSOANEI CU HANDICAP GRAV

Tema abordată:
-Asistarea activităţii şi participării persoanei cu handicap grav în familie şi comunitate

Metoda de asistenţă centrată pe familie este un model care se bazează pe

principiul că fiinţa umană poate fi înţeleasă şi ajutată doar în contextul sistemului
uman, intim şi puternic, care este familia, care se dezvoltă în timp şi are efecte
îndelungate şi permanente asupra membrilor săi. Sistemul familial acţionează ca o
reţea de relaţii dintre membrii şi este un sistem cu evoluţii şi efecte în trecut, prezent şi
viitor.
a. Definiţii ale familiei
□ Există o definiţie a familiei „prin origini": familia este considerată ca
fiind alcătuită din cei care au legături de sânge între ei. Mediul în care te naşti,
familia, te predestinează, îţi modelează identitatea, comportamentul, aspiraţiile. Familia
este descrisă pe verticală (prin legături de la o generaţie la alta) şi pe orizontală (prin
legături între cei ce trăiesc la un moment dat).
Din acest punct de vedere se deosebeşte familia simplă de familia extinsă.
Familia simplă mai poate fi definită ca primară sau elementară şi este formată din
părinţi şi copiii lor necăsătoriţi (proprii sau adoptaţi). In cadrul familiei simple se poate
vorbi despre familia de sânge sau consangvină, care reprezintă familia în care copilul se
naşte şi creşte şi familia de procreare sau proprie, pe care şi-o încheagă fiecare individ
ajuns la maturitate, atunci când se căsătoreşte.
□ Altă definiţie a familiei este aceea ca „mediu intim": oameni care au
decis să trăiască împreună, au relaţii emoţionale strânse, îşi creează un mediu în care
se simt „acasă", în cadrul căruia îşi îndeplinesc nevoile biologice, sociale, psihice. Mulţi
dintre noi avem, în acest sens, 2-3 familii şi identitatea noastră se construieşte
prin toate aceste medii (iată de ce trebuie să fim foarte flexibili când
definim familia).
□ Familia mai este definită ca o soluţie faţă de complexitatea provocatoare
mediului, ca o funcţie de adaptare la mediu. Familia se situează între individ şi societate;
ea trebuie să răspundă aspectelor politice, sociale, dar trebuie să creeze norme de
comportament pentru membrii ei, să transmită şi să răspundă valorilor economice,
sociale şi culturale ale membrilor ei.
□ Din perspectiva dreptului familiei, aceasta este văzută ca un grup primar,
ai cărui membri sunt în relaţii consangvine, de adopţie sau de căsătorie, care în mod
obişnuit împart acelaşi cămin, au drepturi şi obligaţii recunoscute mutual şi îşi asumă

19
responsabilitatea pentru socializarea primară a copiilor lor. Este un mediu care uneşte
mai multe persoane şi oferă securitate indivizilor.
b. Rolurile sociale în familie
Familia reprezintă o formă superioară de comunitate - în principal a soţului, soţiei
şi copiilor - care se bazează pe relaţii sociale şi biologice, având drept scop principal
pregătirea unei generaţii viitoare, sănătoasă şi temeinic educată, care să participe la
dezvoltarea societăţii.
Personalitatea fiecărui individ este rezultanta unei întregi serii de
circumstanţe biologice şi sociale. In psihologia fiecărei persoane se disting o serie de
particularităţi, cauzate de factori biologici ereditari, care determină un anume
temperament al fiecărui individ, iar pe de altă parte dintr-o serie de condiţionări sociale
care duc la formarea caracterului. Între temperament şi caracter se stabilesc relaţii
reciproce, complexe, în cadrul cărora predomină condiţionările sociale care
formează caracterul. Prin condiţionări sociale se înţeleg relaţiile sociale ale fiecărei
persoane cu semenii săi.
Psihologia colectivă a membrilor grupului familial se formează prin sinteza mai
multor factori, dintre care: reflectarea în conştiinţa grupului a condiţiilor materiale de
viaţă ale familiei, seria de evenimente care constituie istoricul grupului familial
respectiv, evenimente în cadrul cărora rolul cel mai important revine relaţiilor familiei
cu viaţa socială, cu societatea externă ei în diferite etape ale evoluţiei unui grup
familial sau altul. Conştiinţa comună cuprinde învăţămintele trase din experienţa
comună a grupului familial, învăţăminte concretizate în tradiţiile familiei, anumite
norme de conduită stabilite ca model faţă de evenimentele bune sau rele prin care trece
familia. Conştiinţa comună înglobează imaginea ideală a grupului familial despre sine
ca grup. imagine ce se exteriorizează în comportamentele grupului respectiv şi se
manifestă sub formă de stil al fiecărei familii. Stilul include pe de o parte normele
comportamentale ale familiei, rezultate din maniera caracteristică a membrilor
grupului familial de a se raporta unul la altul, iar pe de altă parte, metodele specifice
utilizate în rezolvarea conflictelor interpersonale, care apar în cadrul unui grup
familial.

c. Principalele funcţii ale familiei

a. Funcţiile biologice şi sanitare înglobează cerinţele de procreare a copiilor, cât
şi asigurarea cerinţelor de igienă şi sănătate pentru toţi membrii familiei. în acest sens
trebuie să se asigure controalele periodice de sănătate pentru toţi membrii de familie.
Latura de igienă este esenţială. Toţi membrii familiei trebuie să fie deprinşi cu
respectarea riguroasă a tuturor normelor de igienă.
b. Funcţiile economice reprezintă indicatorul principal de echilibru dintr-o
familie, în familia în care sunt rezolvate problemele de ordin economic, se poate vorbi
20
despre o familie organizată, care are posibilitatea de a-şi rezolva în mod
competent întreaga gamă de obligaţii către stat şi societate. In cadrul vechilor colective
familiale, membrii grupului respectiv consumau ceea ce producea grupul şi eventual
produse obţinute prin schimb. Aceasta presupunea o structurare a responsabilităţilor,
fiecare membru urmând a răspunde de o anumită activitate. Întotdeauna există o
structurare a responsabilităţilor în cadrul familiilor, numai că funcţiile economice ale
familiei variază de la o generaţie la alta şi de la o societate la alta.
c. Funcţiile educative. Apariţia copiilor are menirea să asigure o mai
temeinică legătură între soţ şi soţie. Aspectele privind relaţiile dintre părinţi şi copii
trebuie abordate, în principal, din două unghiuri de vedere: de la părinţi spre copii,
urmărind aspectul ataşamentului părinţilor pentru copii şi modul în care părinţii
reuşesc să-i educe, deci modul în care se realizează funcţia educativă a familiei,
şi de la copii spre părinţi, incluzându-se şi relaţiile dintre copii în cadrul aceleiaşi
familii.
Una dintre cele mai importante funcţii ale familiei este ,,funcţia formativ-educativă
« familiei", modul în care reuşesc părinţii să-şi educe copii, să-i integreze în viaţa de
familie şi în viaţa societăţii. Acest aspect variază în funcţie de valoarea care se acordă
copiilor în cultura respectivă. Din acest punct de vedere nu se poate vorbi de un mod
universal identic pentru toate familiile de realizare a funcţiilor lor socializatoare. La noi
şi în alte comunităţi se spune că „bătaia e ruptă din rai", „cine bate bine iubeşte bine'".
In alte comunităţi însă, bătaia copiilor este interzisă.
d. Funcţia socializatoare a familiei prezintă deosebiri majore, de la familia „de
tip patriarhal" - familia în cadrul căreia fiul învaţă de la tată meseria practicată de
acesta, familie în care tânărul este total supus autorităţii tatălui, trecându-se la familia
modernă, în cadrul căreia fiul nu mai moşteneşte meseria tatălui şi în această
situaţie nivelul cunoştinţelor primite de copii h şcoală, depăşeşte cunoştinţele
părinţilor. Dar nici în acest caz nu slăbeşte funcţia socializatoare a familiei, deoarece
familia modernă nu transferă societăţii în întregime funcţiile ei formativ-educative.
Deci, funcţia socializatoare nu dispare, ci se schimbă numai modalităţile prin care
familia îi învaţă pe copii normele pe care trebuie să le cunoască, norme şi sisteme de
imperative pe care grupul familial le transformă în obiceiuri la copii. Familia
asigură nu numai îngrijirea fizică a copiilor, ci îi învaţă şi regulile sociale.
In cadrul familiei se dezvoltă personalitatea copilului în anii timpurii, copilul
învaţă tipurile de comportament necesare pentru a se încadra în societate. Copiii
observă cum se comportă părinţii lor şi se raportează pe sine la părinţi, însuşindu-şi
modele de comportament. Pe măsură ce copilul creşte, pe măsură ce sfera relaţiilor sale
sociale se lărgeşte tot prin intermediul familiei, el ajunge la o concepţie mai largă asupra
rolurilor de adulţi. Familia asigură dezvoltarea copilului ca personalitate
independentă, dezvoltându-i responsabilitatea pentru actele proprii, capacitatea de a
21
se orienta în anumite situaţii. Familia trebuie să inoculeze copilului ideea datoriei
sociale, a unei datorii pe măsura forţelor lui. Părinţii trebuie să cunoască relaţiile
copilului cu şcoala, trebuie să controleze cum îşi utilizează timpul liber.
Aşadar, grupul familial de tip „nucleu" (tată şi mamă) are marea menire de a
pregăti din toate punctele de vedere - pentru viaţă - pe fiii sau fiicele sale. Dictonul
românesc „are cei şapte ani de acasă" are completă aplicabilitate.

Familia şi copilul cu handicap

Apariţia unui copil în familie este un moment pregătit şi aşteptat cu nerăbdare de
ambii părinţi.
Există situaţii în care, din nefericire, copilul aşteptat şi dorit se naşte cu un
handicap. Una dintre cele mai delicate probleme cu care se confruntă pediatrul
neonatolog este de a anunţa familiei existenţa unor malformaţii congenitale
identificate la primul examen clinic al nou-născutului. Este indicat să se facă un
examen complet al tuturor defectelor anatomice, iar rezultatul acestuia să fie anunţat
ambilor părinţi în acelaşi timp. Se cunoaşte reacţia psihologică a acestora. Ei trec printr-o
gamă variată de sentimente, dintre care neliniştea în legătură cu viaţa copilului lor,
adaptabilitatea lui socială, imaginea familiei în sistemul de relaţii sociale.... Adesea apare
un sentiment de culpabilitate, mai ales dacă este vorba de o malformaţie cu transmitere
genetică. Este esenţial ca părinţii să fie corect şi onest informaţi în legătură cu posibila
evoluţie a copilului. Sunt cazuri de malformaţii grave ale sistemului nervos, care nu
permit supravieţuirea şi pentru care orice intervenţie medicală este inutilă (anencefalie,
holoprozencefalie).
Pentru anumite malformaţii grupate în categoria celor determinate
multifactorial (fantele faciale labio-palatine, unele categorii de boli congenitale de
cord, piciorul strâmb congenital), familia va trebui consiliată să interpreteze copilul
ca normal, aşteptând cu răbdare momentul oportun pentru intervenţia medicală de
corectare. Există părinţi care abandonează psihic copilul cu fantă facială labio-palatină9,
deoarece existenţa acestei malformaţii îi îngrozeşte şi sunt neîncrezători în
rezultatele tratamentului chirurgical.
Părinţii traversează stadii diferite de reacţie la naşterea unui copil cu anomalii
fizice sau previzibile întârzieri în dezvoltarea neuropsihică.-
„S-a constatat că există o mare variabilitate, greu previzibilă, în legătură cu
modul în care cuplul parental acceptă ideea copilului malformat. Cei care îl
abandonează psihic, nu doresc să facă nici un compromis cu ei înşişi, nu au
încredere în afirmaţiile medicului şi supraestimează impactul negativ al apariţiei
copilului în familie. Alte cupluri se consolează mai uşor şi au, din contră, atitudine
de protejare excesivă a copilului malformat de care se ocupă cu pasiune, căutând să-1
facă să resimtă cât mai puţin defectul fizic de care se simt vinovaţi".
22
 Bolile cronice ale copilului (astmul bronşic, artrita reumatoidă, epilepsia, bolile
neoplazice) creează alt gen de probleme cuplului familial, obligându-1 la o
supraveghere mult mai atentă şi la eforturi de adaptare a copilului la mediul ambiant.

Îngrijirea în comunitate
Aceasta opțiune are sensul asigurării sprijinului și serviciilor de care au nevoie
persoanele afectate de diferite probleme (îmbătrânire, boli mintale, deficiente fizice,
senzariale) pentru a deveni apte să trăiască într-un mod cât mai independent posibil în
propriile lor locuințe, ori în mediul “obișnuit” al comunității.
Termenul “comunitate” se referă nu numai la grupurile umane care împărtășesc
o identitate comună, ci, într-un sens mai larg, la orice tip de rezidență, de colectivitate
unde oamenii locuiesc împreună cu familia sau prietenii. O comunitate constă astfel
dintr-un ansamblu de persoane aflate în interacțiune socială în interiorul unei zone
geografice, având una sau mai multe legături comune adiționale.
În esența, opțiunea “îngrijirii în comunitate” pune accentul pe o serie de
schimbări care vizează:
- să determine ca persoanele respective să ducă o viață cât mai normaăa posibil
în propriile lor locuințe, ori în mediul obișnuit al comunității;
- să ofere tipurile adecvate de suport care să ajute persoanele sp atingă maximum
posibil de independența și, prin achiziționarea ori redobândirea deprinderilor esențiale
de viață, să-și realizeze pe deplin propriul lor potențial;
- să ofere mai multe informații individului, privind viața și serviciile de care are
nevoie pentru aceasta.
Îngrijirea în comunitate antrenează restructurări esențiale la nivelul serviciilor de
sprijin, care trebuie să satisfacă noi standarde, în raport cu noile orientări, cum ar fi:
a) flexibilitatea și stabilitatea în raport cu nevoile persoanelor beneficiare și ale
celor care le îngrijesc;
b) formularea unei game de opțiuni pentru beneficiari;
c) asigurarea intervențiilor strict necesare, în vederea dezvoltării independenței
beneficiarilor;
îconcentrarea asupra celor cu nevoile cele mai mari.
În mod similar cu celelalte opțiuni, îngrijirea în comunitate prezintă o serie de
avantaje și limite; printre avantaje ar putea fi semnalate următoarele:
- promovarea alegerilor și a independenței persoanelor îngrijite, într-un mediu
de viața cât mai apropiat de cel al celorlalți membrii ai comunității;

23
 - tendința de individualizare a serviciilor furnizate persoanelor cu dificultăți, în
raport cu nevoile lor speciale;
- implicarea întregii comunități în procesul de îngrijire, ceea ce determină o mai
buna acceptare a persoanelor cu handicap, evitarea etichetării și stigmatizării;
- promovarea activităților unor echipe complexă, interdisciplinare, care
orientează și acorda suport pe parcursul procesului de îngrijire.

COMUNICAREA
Tema
 COMUNICAREA ÎNTRE ASISTENTUL PERSONAL ŞI PERSOANA CU
HANDICAP

A) Limbajul oral indică starea afectivă şi disponibilităţile cognitiv-operaţionale ale

individului.
Definirea termenilor
Definiţie: limbajul este sistem şi activitate de comunicare cu ajutorul limbii.
Trebuie făcută o diferenţiere între limbă şi limbaj.
Limba este un sistem de comunicare, istoriceşte constituită, alcătuită din
sunete articulate, specifice omului, prin care aceştia îşi exprimă gândurile,
sentimentele şi dorinţele.
Vorbirea este actul de utilizare individuală şi concretă a limbii în cadrul
procesului complex al limbajului. Limba, limbajul şi vorbirea alcătuiesc trei aspecte
ale unui proces unitar.
Componentele şi mecanismele realizări vorbirii
Vorbirea este limbajul oral, activitatea de comunicare verbală manifestată,
efectuată cu voce tare.
în vorbire, ce implică pronunţare (emisie), ajustare la interlocutor, recepţie,
înţelegere, proiectare a unei noi emisii şi replică etc. - se investesc toate disponibilităţile
sistemului verbal, iar subiectul este maximal activ şi îşi exprimă cel mai evident
personalitatea sa. Dialogul este forma caracteristică a vorbirii.
Componentele vorbirii: emiţător (cel care iniţiază şi transmite informaţia),
canalul de comunicare, mesajul (informaţia) şi receptorul (persoana care decodifică mesajul).
Caracteristicile vorbirii:
1. caracter situativ - ansamblul concret în care se desfăşoară vorbirea
2. adresabilitatea
Funcţiile limbajului şi rolul acesta în activitatea umană

24
 a. Funcţia de comunicare - este principala funcţie a limbajului. Prin limbaj
oamenii îşi comunică rezultatele proceselor lor de cunoaştere sau altfel spus,
experienţa proprie de viaţă.
b. Funcţia cognitivă - rezidă în faptul că la nivelul limbajului are loc
fixarea informaţiei generalizate, aceasta fiind realizată prin intermediul noţiunilor.
c.Funcţia reglatorie - ca mecanism al gândirii, limbajul exercită asupra întregii
conduite a omului o funcţie reglatoare, el intervenind în organizarea,
sistematizarea şi integrarea diferitelor procese ca şi în ierarhizarea relaţiilor dintre
ele. Prin intermediul limbajului omul îşi poate stăpâni voluntar reacţiile
comportamentale.
d. Funcţia afectivă (expresiv-emoţională) - constă în exprimarea spontană
sau semideliberată a emoţiilor şi impulsurilor. Acest fapt se realizează cu ajutorul
unor mijloace verbale specifice care nu fac parte din conţinutul mesajelor, ci sunt legate
mai mult de forma lor, cum ar fi: ritmul, intonaţia, accentul, pauza etc.
e.Funcţia persuasivă - constă în capacitatea acestuia de a influenţa voinţa
celorlalţi.
f. Funcţia Indică - sau de joc, presupune repetiţii virtuale ajustării şi confruntării
fonetice, combinaţii de efect, glumele şi cuvintele de spirit.
Importanţa comunicării în viaţa cotidiană
Prin intermediul comunicării oamenii îşi transmit rezultatele propriilor procese
de cunoaştere, nevoi, sentimente şi aspiraţii. Altfel decât prin comunicare nu s-ar fi putut
acumula întreaga experienţă a societăţii umane, nu s-ar fi dezvoltat conştiinţa socială şi,
ca atare, nici cea individuală. Deoarece stă la baza relaţiilor dintre oameni, asigură
transmiterea experienţei sociale, comunicarea are prin excelenţă o funcţie socială.
Mesajul ca simbol
Mesajul are ca purtător material un grup de semne şi/sau litere aparţinând unui
anumit alfabet.
Mesajul se formează prin operaţia de selecţie îmbinare a elementelor
informaţionale. In planul de recepţie a informaţiilor la nivelul analizatorilor, se
întâlnesc mesajele elementare, care reflectă o componentă a obiectului - stimul, având
valoare de indice de recunoaştere.
Mesajele elementare corespund senzaţiilor, iar mesajele de ansamblu
corespund percepţiilor îmbinate, de obicei, cu semnele verbale care desemnează
obiectele respective.
Mesajele se recepţionează de către subsisteme specializate numite
„traductori de intrare" la nivelul cărora se realizează decodificarea lor
Tipuri de comunicare
a. Comunicare interpersonală - reprezintă dimensiunea de cercetare a
psihologiei sociale. Comunicarea interpersonală include studiul de interacţiune
25
(lingvistică, nonlingvistică, atitudinală, emoţională etc), care se realizează între
două persoane şi poate avea diferite finalităţi: o conversaţie consumatorie, un dialog
de afaceri, trasarea unui ordin etc.
b. Comunicarea de grup sau microgrupală - în ansamblu se au în
vedere specificaţiile comunicării în grupul format de 3-15 membrii.
c. Comunicarea de masă - studiază modalităţile şi efectele comunicărilor
cu ajutorul unor mijloace de masă: radio, TV, presa, teatrul, filmul, cartea etc.
d. Comunicarea culturală - include studiul interacţiunii omului cu cultura sau
cu diferite culturi, efectele culturii asupra omului şi condiţiile de comunicare
culturală.
e. Comunicarea în sisteme informaţionale - decizionale - studiază, la nivelul unor
organizaţii sociale constituite, sistemele de circulaţie a informaţiei, precum şi
manierele de geneză şi pregătire a unei decizii.
f. Comunicarea prin mijloace tehnice - este domeniul de studiu al inginerilor,
iar ca ştiinţă, a telecomunicaţiilor.

B) Comunicarea para-verbală
Componente: intonaţia, intensitatea şi tonalitatea, dicţia, accentul, volumul, vocii , ritmul,
folosirea pauzei ,timbrul vocii
C) Comunicarea non-verbală este de multe ori superioară calitativ celei orale.
dezvăluie intenţii şi tendinţe nemanifeste, potenţiale şi este dificil, uneori
chiar imposibil, să fie infirmată de instanţa orală.
Componente: 1. Proxemica
Se identifică patru tipuri de spaţii personale - cf. E. Hali - care reprezintă
distanţa de la care suntem dispuşi să comunicăm/interacţionăm cu alţii:
Distanţa publică
♦ Zona apropiată (3,5-8 m): indicată pentru întâlniri de informare (vorbitor şi
auditoriu)
♦ Zona îndepărtată (mai mult de 8 m): rezervată pentru politicieni sau alte personalităţi
publice, deoarece trebuie asigurată protecţia şi subliniază dominaţia personală
Distanţa socială
♦ Zona apropiată (1,2 - 2 m): utilizată pentru discuţii de afaceri sau conversaţii
ocazionale
♦ Zona îndepărtată (2 - 3,5 m): folosită pentru relaţii sociale şi de afaceri
Distanţa personală
♦ Zona apropiată (0,5 - 0,8 m): rezervată pentru cei care sunt apropiaţi
♦ Zona îndepărtată (0,7 - 1,3 m): limita dominaţiei fizice, oferind un anumit grad de
superioritate pentru discuţii personale
Distanţa intimă
26
♦ Zona apropiată (de contact sau de atingere): rezervată contactelor cu semnificaţie
intimă
♦ Zona îndepărtată (mai puţin de 1 m): permite o apropiere pentru o strângere de
mână
Kinestezia (limbaj gestual) reprezintă un ansamblu codificat care
reglează expresiile corporale nonverbale. Sunt indicii privitoare la tensiunea sau
relaxarea emoţional-afectivă a interlocutorilor.
Tipuri de gesturi:
♦ embleme: mişcări substitutive ale cuvintelor (cazul surdo-muţilor)
♦ ilustratorii: însoţesc şi completează comunicarea verbală
♦ gesturile de reglaj: dirijează, controlează şi întreţin comunicarea
♦ mişcările afective: comunică stările afective
♦ adaptatorii: mişcări ce corespund unor necesităţi umane
3. Fizionomia feţei
♦ expresia feţei
♦ mişcarea ochilor

4. Mediul fizic - temperatura, aerul, umiditatea, distribuirea obiectelor în spaţiu,

luminozitatea, mărimea locului dezvăluie întotdeauna ceva despre noi
5. Timpul
Aspectul temporal este caracterizat prin punctualitate, întârziere şi
perioada de comunicare cu interlocutorul
Comportamentul non-verbal:
♦ are întotdeauna valoare comunicativă
♦ este ambiguu (în context situaţional)
♦ exprimă mai uşor atitudini şi sentimente, decât concepte şi idei
♦ leagă limbi şi culturi diferite (există o asemănare a semnificaţiilor)
♦ poartă o puternică amprentă culturală şi socială

PENTRU O COMUNICARE REALĂ

Ascultarea Eficientă
- 10 sfaturi,
1. încetează să vorbeşti: nu poţi asculta în timp ce vorbeşti.
2. Uşurează situaţia vorbitorului: ajută-1 să se simtă liber să vorbească.
3. Arată vorbitorului că vrei să-1 asculţi: privirea şi comportamentul să
denote interesul; nu citi notiţele, corespondenţa sau ziarul în timp ce vorbeşte cineva;
ascultă pentru a înţelege, nu pentru a te opune (pentru a înţelege mai bine, încearcă să
priveşti şi prin „lentilele" experienţei celuilalt, nu numai prin lentilele propriei

27
experienţe, iar dacă eşti jignit, zâmbeşte şi spune: nu este în stare să
vorbească, să procedeze altfel).
1. Renunţă la gesturi care distrag atenţia: nu mâzgăli, nu bate „darabana" cu
degetele, nu umbla cu hârtii.
1. Pune-te în pielea vorbitorului: încearcă să vezi din punctul lui de vedere.
2. Fii răbdător: acordă timp destul, încearcă să nu întrerupi, evită să pleci în timp ce
altul vorbeşte.
2. Nu te înfuria: furia poate duce la interpretări greşite.
3. Nu fi dur în dispute şi critici şi nu te impune ca atotcunoscător: această
poziţie îi face pe oameni mai defensivi sau furioşi.
4. Pune întrebări: aceasta îl încurajează pe vorbitor, îi demonstrează că îl asculţi, că
poţi şi vrei să-1 ajuţi să-şi dezvolte şi să-şi încheie demonstraţia.
5. încetează să vorbeşti: este primul şi ultimul sfat, deoarece celelalte depind de
acesta.

INTEGRAREA PROFESIONALA A PERSOANELOR CU HANDICAP

Tema
 Asistarea integrării şcolare şi a educaţiei permanente
 Asistarea integrării profesionale a persoanei cu handicap grav

1. DIRECTII SI PARTICULARITATI ALE INTEGRARII PROFESIONALE A

PERSOANELOR CU HANDICAP, IN SPATIUL EUROPEAN

Integrarea profesională „permite persoanelor cu dizabilităti să ocupe un loc de muncă,

să se mențină și să promoveze într-un loc de muncă decent și productiv, integrându-se astfel în
societate, în condiții de libertate, egalitate, securitate și demnitate umană” (Conventia nr. 159/
1983 a Organizatiei Internationale a Muncii).
Sfera integrării sau re/abilitării profesionale cuprinde mai multe etape, respectiv
sectoare de activitate:
- evaluarea vocațională,
- orientarea și consilierea vocațională,
- formarea sau pregatirea vocațională,
- angajarea, menținerea și promovarea la locul de muncă.
Formarea și orientarea profesională vizează toate persoanele apte de munca (pâna la
vârsta pensionarii pentru limita de vârsta), altfel spus, intervine pe intregul „parcurs”
ocupational al persoanei cu dizabilitati.
Obiectivul prioritar al programelor de orientare-formare profesională este munca
„deschisă, competitivă” (pe piața liberă). Munca „asistată” și respectiv munca
28
„protejată” reprezintă solușii tranzitorii, de pregătire pentru munca „competitivă”, ce
pot rămâne definitive numai în ultima instanță (ăn principal, ăn cazul persoanelor cu
dizabilități severe).
Furnizarea serviciilor de orientare și formare profesională se efectueaza în cadrul
sistemului educațional național (școli normale, școli speciale – în general, pentru copii
și adolescenți) și în afara acestuia (centre specializate, de stat sau oferite de ONG-uri,
intreprinderi economice, instituții de asistența socială, cooperative – mai ales în cazul
adulților).

2. INTEGRAREA PROFESIONALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI ÎN

ROMÂNIA

Cadrul legislativ si institutional

În ultimii ani, România a intreprins eforturi importante pentru a se ralia
tendințelor internaționale și europene moderne din domeniul re/abilitării vocaționale a
persoanelor cu handicap.
Principalele documente legislative care reglementeaza politicile și strategiile
naționale in domeniu sunt:
 Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu
handicap
 Legea nr. 76/ 2002 privind sistemul asigurărilor sociale pentru somaj și
stimularea ocuparii fortei de munca.
Intreaga concepție privind măsurile de protecție speciala deriva din felul în care
acest act normativ defineste persoanele cu handicap:
„Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficientelor
fizice, senzoriale, psihice, mintal le impiedica total sau le limiteaza accesul cu șanse egale la viața
socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali, sociali și culturali proprii, necesitând
măsuri de protecție specială în sprijinul integrării lor sociale și profesionale”
Protectia speciala cuprinde toate măsurile ce urmează a fi luate pentru o asigura
exercitarea dreptului persoanelor cu handicap la un regim de prevenire, de tratament,
de readaptare, de învățământ, de instruire și integrare socială a acestei categorii de
persoane. Protecția specială a persoanelor cu handicap se realizează prin acordarea de
prestații în bani sau în natura, precum și de servicii sociale.
Măsurile de protecție specială – inclusiv in domeniul re/abilitarii profesionale –
se aplica în baza încadrării într-o categorie de persoana cu handicap, stabilit în baza
evaluării efectuate de către comisiile de expertiza a persoanelor cu handicap pentru
adulți și, respectiv a comisiilor de protecție a copilului.

29
 Încadrarea profesională a persoanelor cu handicap se poate face conform legii, în
locuri de munca de pe piața liberă a muncii sau in locuri de muncă protejată. În ceea ce
priveste munca pe piașa liberă, măsurile stabilite pleacă de la principiul
nondiscriminator care prezumă că încadrarea în munca a persoanelor cu handicap și
realizarea de venituri de către acestea se fac în conformitate cu legislația generală a
muncii.

LEGISLAȚIE SPECIFICĂ
-Lege nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

   CAPITOLUL I
  Dispoziţii generale, definiţii şi principii
   Art. 1. - Prezenta lege reglementează drepturile şi obligaţiile persoanelor cu handicap
acordate în scopul integrării şi incluziunii sociale a acestora.
   Art. 2. - (1) Persoanele cu handicap, în înţelesul prezentei legi, sunt acele persoane
cărora, datorită unor afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile de a
desfăşura în mod normal activităţi cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul
recuperării, integrării şi incluziunii sociale.
   (2) De dispoziţiile prezentei legi beneficiază copiii şi adulţii cu handicap, cetăţeni
români, cetăţeni ai altor state sau apatrizi, pe perioada în care au, conform legii,
domiciliul ori reşedinţa în România.
   Art. 3. - Protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap au la bază
următoarele principii:
   a) respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului;
   b) prevenirea şi combaterea discriminării;
   c) egalizarea şanselor;
   d) egalitatea de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de
muncă;
   e) solidaritatea socială;
   f) responsabilizarea comunităţii;
   g) subsidiaritatea;
   h) adaptarea societăţii la persoana cu handicap;
   i) interesul persoanei cu handicap;
   j) abordarea integrată;
   k) parteneriatul;
   l) libertatea opţiunii şi controlul sau decizia asupra propriei vieţi, a serviciilor şi
formelor de suport de care beneficiază;
   m) abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii;
30
   n) protecţie împotriva neglijării şi abuzului;
   o) alegerea alternativei celei mai puţin restrictive în determinarea sprijinului şi
asistenţei necesare;
   p) integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap, cu drepturi şi obligaţii
egale ca toţi ceilalţi membri ai societăţii.
   

31