SUPORT DE CURS

INSTRUIRE ASISTENTI PERSONALI

1
CAPITOLUL I

Temele propuse pentru acest capitol :

 Acordarea îngrijirilor primare
 Asigurarea alimentaţiei şi hrănirii beneficiarului
 Adaptarea mediului la nevoile beneficiarului
 Supravegherea stării de sănătate a beneficiarului
   
    

Obiective:
 Consolidarea/dezvoltarea competenţei de a realiza corect îngrijirile primare
 Consolidarea/dezvoltarea competenţei asistentului personal privind asistarea persoanei cu
handicap grav în alimentaţie şi hrănire
 Consolidarea/dezvoltarea competenţei asistentului personal de a asigura un spaţiu personalizat, în
funcţie de necesităţile şi particularităţile beneficiarului
 Consolidarea/dezvoltarea competenţei asistentului personal de a supraveghea şi menţine starea
de sănătate a persoanei cu handicap grav

REGULI ŞI TEHNICI DE ÎNGRIJIRE A PERSOANEI CU HANDICAP GRAV

a. Igiena - noţiuni generale
„O minte sănătoasă într-un corp sănătos"
Igiena este o ramură a medicinii umane, care are ca obiectiv ocrotirea, menţinerea,
ameliorarea stării de sănătate a individului uman. Aceasta stabileşte regulile de viaţă pentru
păstrarea sănătăţii, având rol în prevenirea îmbolnăvirilor. Cunoaşterea şi aplicarea normelor de igienă
asigură protecţie atât persoanelor asistate, cât şi protecţia propriei persoane a asistentului personal.
Igiena aerului.
Proprietăţile fizice ale aerului au o influenţă extrem de importantă asupra organismului uman şi
sunt sintetizate în noţiunea de microclimat. Microclimatul, reprezentat de temperatura aerului,
curenţii de aer, umiditate, radiaţii solare, acţionează în mod firesc asupra organismului uman şi poate
genera reacţii variate: confort, frig, căldură
Igiena apei.
■ Org
acestuia (60%-70%). Apa necesară trebuie să respecte cerinţe atât de ordin cantitativ, cât şi calitativ. In
cazul în care nu se respectă cerinţele de ordin cantitativ, cantitatea de apă din organism scade ducând
la deshidratare, exprimată prin senzaţia de sete. Lipsa de apă nu poate fi suportată decât câteva zile.
Igiena alimentaţiei.
Respectarea igienei alimentare presupune asigurarea unei alimentaţii raţionale din punct de
vedere cantitativ, calitativ şi evitarea alimentaţiei neraţionale sau infestate care pot conduce la
îmbolnăvirea organismului.
Igiena vestimentaţiei. Vestimentaţia, pe lângă rolul estetic, îndeplineşte şi funcţia de
protecţie a organismului faţă de eventuale traumatisme, dezechilibre în termoreglare, îmbolnăviri.
îmbrăcămintea
■ are
■ treb
■ înc
faţă de eventuale traumatisme şi în menţinerea temperaturii constante a organismului
Igiena locuinţei.
Aceasta asigură persoanei asistate condiţii optime de locuit, activitate, odihnă etc. Prima măsură
în menţinerea unui mediu igienic al asistatului presupune: aerisirea, iluminarea, menţinerea unei
temperaturi ambientale optime şi ventilarea încăperii. Igiena camerei, cât şi a obiectelor care-1
înconjoară pe asistat, reprezintă un factor esenţial în îngrijirea acestuia, deoarece fiecare particulă
de praf ori de murdărie conţine un număr mare de microbi, care pot determina diverse boli.

2
 Igiena individuală. Este o condiţie esenţială pentru păstrarea sănătăţii. Igiena individuală
se referă atât la persoanele asistate, cât şi la personalul îngrijitor (asistentul personal). Ea cuprinde:
■ igien
oboselii. Ea se realizează prin odihnă pasivă (somn suficient) şi prin odihnă
activă (plimbări, sport, activităţi fizice)
igiena corporală - are ca scop păstrarea curăţeniei corpului şi, în special, a pielii
expusă permanent murdăriei (contactul cu mediul, secreţiile proprii, celule■Aceasta include:
■ spăl
■ igien
■ igien
■ măs
■ igien
■ Igie
înconjurător, reprezintă partea cea mai expusă a corpului nostru. Ele pot deveni sursa îmbolnăvirii. în
acest context, igiena lor este riguroasă şi obligatorie.
Toaleta pacientului face parte din îngrijirile de bază, acordate cu scopul de a asigura confortul şi
igiena asistatului. Constă în menţinerea pielii (tegumentelor) într-o stare perfectă de curăţenie şi în
prevenirea apariţiei leziunilor cutanate, pentru stimularea funcţiilor pielii care au un rol important în
apărarea organismului.
Toaleta pacientului poate fi:
■ zilni
■ săpt
Toaleta zilnică constă în spălarea, dimineaţa şi seara a regiunii feţei, urechilor, gâtului,
membrelor superioare, regiunii axilare, toaleta cavităţii bucale, îngrijirea părului, toaleta intimă.
în funcţie de tipul pacientului, acesta:
■ nu a
■ are
■ nece

Igiena patului şi a anexelor sale, schimbarea lenjeriei de pat

Patul reprezintă pentru fiecare asistat spaţiul în care-şi petrece timpul de boală şi
convalescenţă şi în care i se asigură îngrijirea. Atât patul, cât şi anexele (accesoriile) sale - saltea,
perne, pătura cu lenjeria de pat, feţele de pernă, o muşama şi o aleza - se vor păstra în condiţii de
perfectă curăţenie pentru a asigura starea necesară vindecării asistatului.

b. Satisfacerea nevoilor fizice, fiziologice şi de sănătate - 14 nevoi fundamentale -

1. Nevoia de a respira şi a avea o bună circulaţie
2. Nevoia de a bea şi a mânca
3. Nevoia de a elimina

4. Nevoia de a se mişca şi de a avea o bună postură

5.Nevoia de a dormi şi a se odihni, presupune:
6. Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca are în vedere:
7. Nevoia de a menţine temperatura constantă a corpului
8.Nevoia de a menţine tegumentele curate şi integre se referă la toaleta pacientului
9.Nevoia de a evita pericolele
10. Nevoia de a comunica
11. Nev
pacientului
12. Nev
13. Nev
14.Nevoia de a învăţa - educaţia pentru sănătate - promovarea sănătăţii.

3
 Reguli specifice şi tehnici de îngrijire a persoanei cu handicap grav
mobilizarea îndelungată la pat a unor asistaţi este consecinţa anumitor afecţiuni ale acestei
persoane. Astfel, unii asistaţi nu se pot scula din pat din cauza adinamiei, asteniei, paraliziilor,
leziunilor membrelor inferioare. Pielea asistatului imobilizat la pat îşi pierde elasticitatea, tranzitul
intestinal se încetineşte, arderile din organism se reduc. Din acest motiv patul asistatului trebuie să-i
asigure un confort maxim posibil.Patul este de preferat a se aşeza în apropierea geamului cu capul
spre lumină. Ar fi indicat ca patul să aibă acces pe ambele părţi, nu doar pe o parte. Trebuie avut
grijă ca salteaua să fie curată şi bine aerisită. Cearşaful trebuie să fie bine întins. Dacă acesta nu este
suficient de mare el trebuie fixat de saltea fie cu ajutorul acelor de siguranţă, fie cu ajutorul unor panglici
cusute pe cearşaf. Muşamaua trebuie să fie nelipsită de pe pat, ea fiind acoperită de aleză. Camera
asistatului trebuie să fie luminoasă, fără igrasie şi uşor de încălzit. Camera va fi aerisită de cel puţin
trei ori pe zi: dimineaţa, imediat după masă şi seara înainte de culcarea asistatului şi nu în ultimul
rând după fiecare scaun. în anotimpul rece, când aerisim camera, vom avea grijă ca asistatul să fie
bine învelit pentru a-l proteja de răceli.
Asistatul din familie trebuie supus aceluiaşi regim de viaţă ca şi cel din spital. De
aceea trebuie să i se facă toaleta completă, baia parţială la pat, îngrijirea părului, unghiilor, toaleta
cavităţii bucale. Alimentaţia este foarte importantă şi se va face în funcţie de regimul sau boala
fiecăruia în parte.
Efecte ale imobilizării
Prin lipsa de activitate, organismul este afectat treptat şi apar:
a)efecte sistemice:
1. resp
pulmonare
2. card
vasculari
1. derm
3. met
4. rena
5. dige

b) Efec
c) Efec
1. la tin
2. la pe
Tehnici specifice de îngrijire în efectele sistemice:
a) la nivelul metabolismului: dieta trebuie să aibă un înalt conţinut caloric şi vitamina C, minerale
şi electroliţi
b) la nivelul aparatului respirator:
■ schi
■ încu
■ uşur
c)la nivelul aparatului cardiovascular:
■ menţinerea tonusului muscular şi facilitarea întoarcerii venoase prin
exerciţii pentru picioare
■ ridicarea şi trecerea la mişcări mai complexe
■ folosirea ciorapilor elastici scade riscul formării cheagurilor de sânge
d) sistemul muscular şi osteo-articular - urmăreşte prevenirea atrofiei
musculare şi contracturii articulare
e) la nivelul pielii, prevenirea formării ulcerelor de decubit sau tratarea lor:
■ protejarea zonelor supuse presiunilor, folosindu-se colaci, saltele
■ dezinfectarea ariei lezate
■ folosirea de soluţii antiseptice la unii asistaţi cu incontinenţă
■ pentru zonele iritate se folosesc produse care lubrifiază pielea,
stimulează circulaţia şi grăbesc vindecarea rănilor
f)la nivelul aparatului excretor:

4
 ■ asigurarea unei hidratări adecvate
■ prevenirea formării calculilor renali, infecţii urinare
■ în constipaţie - dietă bogată în fructe şi legume proaspete,
administrarea de laxative
Tehnici specifice de îngrijire în efectele psihosociale:
încurajarea pacientului să desfăşoare activităţi care ţin de aspectul său exterior:
spălat, pieptănat etc
somnul se va întrerupe cât mai puţin între orele 2200-,00 7OO.
f. Noţiuni de prim ajutor
Primul ajutor în caz de stop respirator
Prin stop respirator se înţelege oprirea mişcărilor respiratorii sau existenţa unor mişcări foarte
slabe sau foarte rare. Victima poate fi surprinsă de salvator în două situaţii: cu mişcări respiratorii
oprite sau ineficiente,.dar cu inima bătând încă sau cu mişcările respiratorii şi inima oprită.
Oprirea respiraţiei se poate instala brusc sau după o fază în care victima prezintă umil sau mai
multe din următoarele semne: respiraţie cu pauze sau neregularităţi, respiraţie artificială cu amplitudine
diminuată, creşterea sau diminuarea frecventei respiraţiei pe minut, transpiraţii, cianoză (învineţirea
extremităţilor), diminuarea progresivă a cunoştinţei sau pierderea acesteia cu stare de agitaţie.
Primul ajutor:
Cel care constată primul aceste modificări respiratorii la victimă, chiar dacă pulsul este
perceptibil (la artera carotidă - de nivelul gâtului sau artera femurală - de la nivelul plicii inghinale),
trebuie să facă totul pentru a-i restabili respiraţia. în acest scop, aşează victima orizontal, cu faţa în sus,
pe o suprafaţă plană (dreaptă), cu o pernă sau un sul aşezat sub umeri, îi basculează capul pe spate,
îi verifică laringele dacă este liber (condiţie esenţială în asigurarea eficienţei respiraţiei artificiale) şi îi
face respiraţie artificială prin metoda „gură la gură" sau „gură la nas". Ritmul de insuflaţie va fi de
douăzeci respiraţii pe minut la adulţi şi de 20-30 respiraţii pe minut la copii. în cazul nou născuţilor sau
sugarilor, insuflarea se face cu o frecvenţă mai crescută. La fiecare 30 de secunde se va verifica dacă
bătăile inimii sunt normale, controlându-se pulsul la artera carotidă sau femurală.
Dacă oprirea respiraţiei este urmată şi de stop cardiac se va trece imediat la efectuarea
masajului cardiac extern.
Primul ajutor în caz de stop cardiac
Termenul de „oprire circulatorie" este de preferat celui de „oprire cardiacă" sau ..stop cardiac",
deoarece activitatea cardiacă persistă la bolnav sau accidentat şi în stare de moarte aparentă, dar
circulaţia sângelui nu mai este eficace, nu mai ajunge să irige creierul - cel mai sensibil organ la
lipsa de oxigen - iar timpul de supravieţuire a celulei nervoase este limitat la 3-5 minute. Oprirea
inimii este însoţită sau urmată la scurt timp de oprirea respiraţiei. Oprirea inimii se poate constata
astfel: accidentatul sau bolnavul îşi pierde brusc cunoştinţa, are o paloare cadaverică cu cianoză
(învineţire), pulsul controlat la artera femurală sau carotidă este absent, bătăile inimii au dispărut,
ambele pupile se dilată, semn al lipsei de oxigenare a creierului, mişcările respiratorii pot fi absente
sau conservate.
Primul ajutor în caz de sufocare cu gaze toxice sau cu un corp străin
Primul ajutor:
■ scoa
■ aeri
■ victi
■ victi
şi/sau masaj cardiac extern.
■ victi
Primul ajutor în cazul hemoragiilor
Cauzele care duc la hemoragii sunt numeroase, cele mai dese fiind rănile şi traumatismele
(loviturile). Traumatismele simple provoacă rupturi ale vaselor mici care se manifestă prin hematoame
(umflături) sau echimoze (vânătăi). Traumatismele violente pot duce la rupturi de vase sanguine mari,
ducând la hemoragii exteriorizate.
Hemoragiile sunt de mai multe feluri:
1. hem
sau prin ruperea unor oase şi sângele se scurge prin ţesuturile vecine osului.

5
 2. hem
hemoragii exteriorizate - atunci când hemoragia se face într-o cavitate (stomac, intestin), iar
eliminarea sângelui are loc după un anumit timp (hemoragie nazală, sânge în urină, sânge în
scaun, vărsături cu sânge, hemoragie din uter,
hemoragie eliminată prin tuse).
Bolnavii care au hemoragii interne, externe sau exteriorizate sunt:
■ paliz
■ ame
■ extr
■ au s
■ puls
bătrâni)
■ tens
■ resp
Primul ajutor se face astfel:
Se aşează bolnavul în poziţie orizontală cu picioarele ridicate mai sus decât restul corpului
şi cu capul într-o parte.
Dacă bolnavul este inconştient acesta este aşezat în poziţie laterală (într-o parte). Se va
observa dacă bolnavul are puls şi respiraţie. Bolnavul se va mişca cât mai puţin posibil.
Oprirea hemoragiei se va face pe mai multe căi:
■ Apăsare manuală sau digitală
■ Pansament compresiv (steril), după care se acoperă cu faşă
■ Prin îndoirea puternică a extremităţilor
■ Prin aplicarea unui tub de cauciuc (garou).
în hemoragiile exteriorizate bolnavul se va ţine nemişcat în poziţie laterală sau în poziţie
semişezând şi se interzice orice efort fizic. Se pot aplicape zona suferindă pungi cu gheaţă pentru
oprirea" hemoragiei. Bolnavul trebuie dus de urgenţă la spital.

Primul ajutor în caz de leşin sau pierderea cunoştinţei

Leşinul poate apărea datorită unor emoţii puternice, oboselii, statului prelungit în picioare,
expunerii la căldură, aer închis. Leşinul este cauzat de scăderea bruscă a tensiunii arteriale sau a
unor spasme ale vaselor cerebrale. Din aceasta cauză creierul nu mai este oxigenat suficient şi omul
îşi pierde cunoştinţa. De cele mai multe ori leşinul este prevestit de o senzaţie de ameţeală
amestecată cu
somn şi senzaţia de urechi înfundate. Bolnavul se face alb la faţă, cască şi după câteva secunde se
prăbuşeşte la pământ.
Primul ajutor:
Bolnavul trebuie culcat imediat pe spate cu capul mai jos decât trunchiul (pentru o mai bună
circulaţie a sângelui şi oxigenare a creierului). Faţa i se stropeşte cu apă rece, este pălmuit uşor peste
obraz şi i se va da să miroase o soluţie puternică (amoniac, oţet, alcool sanitar etc).
O altă cauză care poate duce la pierderea cunoştinţei sau leşin este insolaţia, care este
provocată de contactul prelungit al capului cu razele puternice de soare. Temperatura foarte crescută
se transmite oaselor craniului şi creierului. Bolnavul se va plânge de dureri mari de cap, ameţeli,
dureri în dreptul inimii, senzaţia de a urina, urechile sunt înfundate, apar dereglări ale pulsului (el nu
mai este ritmic, este mai alert sau poate să bată cu întrerupere).
Primul ajutor:
Bolnavul este aşezat la umbră cu capul mai sus decât restul corpului, îi vom desface cămaşa la
gât, nasturii la manşete, cureaua este slăbită la pantaloni. Se va aplica apă rece sau gheaţă pe
frunte şi pe cap pentru a reduce edemul cerebral. Se vor da bolnavului să bea ceaiuri şi cafele tari,
lichide sărate. Pentru combaterea durerilor de cap şi frisoanelor se pot administra Algocalmin,
Paracetamol, Aspirină sau Vitamina C.
Asistentul personal aflat în situaţia de a îngriji o persoană imobilizată la pat trebuie să \
cunoştinţe de bază din kinetoterapie pentru că rolul său principal este să lucreze i persoana
imobilizată şi să o ajute, cu răbdare şi înţelegere, pentru a o face să se cu minimum de sprijin în
vederea continuării recuperării într-un centru

6
 1.Mersul cu cadrul metalic
Se poate aborda această problemă a mersului cu cadru metalic numai în cazul bolnavilor ce nu
au afectate membrele superioare, sau a celor care se pot sprijini în mâini. Există o tendinţă greşită de a
începe deplasarea bolnavului cu ajutorul cârjelor. Experienţa noastră profesională a demonstrat că
trecerea imediată la mersul cu ajutorul cârjelor, fără abordarea exerciţiilor de mers cu cadrul metalic,
duce la învăţarea unor posturi greşite în timpul mersului, greu de corectat mai târziu, la căderea
bolnavului sprijinit în cârje datorită nesiguranţei în mers, a lipsei de echilibru. Este de dorit ca
procurarea cadrului metalic să se facă mai înainte de momentul în care va fi folosit pentru ca
bolnavul să îl vadă, să înţeleagă sensul folosirii acestuia, să dorească să parcurgă etapele
necesare câştigării poziţiei de mers corect. Cadrul metalic trebuie să fie reglat în aşa fel încât
bolnavul să nu stea aplecat atunci când îl foloseşte. Pentru început se va executa un singur pas,
insistându-se pe rularea tălpii cu genunchiul perfect întins. Se va executa şi înapoi acelaşi pas. Când
trecerea greutăţii de pe piciorul din spate pe cel din faţă se realizează corect, se vor face doi paşi
atât înainte, cât şi înapoi. Paşii înapoi sunt necesari pentru asigurarea unui cât mai bun echilibru.
Treptat se măreşte numărul de paşi, pentru început pe o suprafaţă fără denivelări şi
distanţe scurte.
2.Urcarea şi coborârea scărilor
Deoarece mulţi bolnavi trăiesc în case sau la diferite etaje ale blocurilor, este necesar ca atunci
când pot să meargă, să înveţe să urce şi să coboare scări.
Este recomandat ca acest gen de mişcări să înceapă cu urcarea scărilor. Iniţial se începe cu o
treaptă care se urcă şi se coboară cu spatele, apoi două, trei şi aşa mai departe. Abia după ce aceste
mişcări au fost bine însuşite se poate trece la coborârea scărilor cu faţa spre ele. Se procedează la
început la coborârea cu faţa spre scări, apoi urcarea lor cu spatele.
Menţionăm că urcatul şi coborâtul scărilor sunt mişcări foarte importante pe care bolnavul
trebuie să şi le însuşească lent. Asistentul personal îl va susţine la început, apoi bolnavul se va putea
sprijini de balustradă sau de perete, dacă are membrele superioare Se ştie că mulţi dintre bolnavii care
au fost imobilizaţi au rău de înălţime atunci când privesc scările în momentul coborârii, de aceea
asistentul personal trebuie sâ fie foarte atent, să încurajeze bolnavul, să-1 sprijine cu răbdare, să-i dea
încredere în sine. Familiarizarea cu urcatul şi coborâtul scărilor asigură bolnavului un plus de siguranţă
în deplasarea pe stradă.
Urcarea şi coborârea scărilor nu se poate face cu cadrul metalic deoarece suprafaţa acestuia
depăşeşte lăţimea scării.
Stările terminale şi îngrijirea muribundului
Perioada terminală este perioada trecerii de la viaţă la moarte. Această tranziţie poate avea
loc ca urmare a decesului brusc sau poate fi rezultatul agoniei lente, precedată de preagonie. Dat fiind
că, din punct de vedere biologic, nemurirea nu există, moartea trebuie privită
ca un fenomen natural, care pune capăt în mod obligatoţiu existenţei biologice a individului. Ea
echivalează cu încetarea funcţiilor vitale la nivelul organelor, sistemelor, aparatelor organismului uman.
Atitudinea faţă de moarte este o problemă care ţine de cultura, tradiţia, educaţia fiecărui popor.
Atitudinea faţă de muribund, deci faţă de omul aflat pe pragul dintre viaţă şi moarte, este o
problemă care ţine de respectul demnităţii umane. Din această perspectivă, asistenţa acordată
în faza terminală trebuie să respecte cel puţin trei cerinţe obligatorii:
■ lupta împotriva durerii fizice;
■ acordarea îngrijirilor necesare;
■ asigurarea confortului şi a suportului moral.
Asistenţa muribundului în faza terminală impune cunoştinţe, deprinderi, atitudini,
comportamente specifice.
Specificul activităţii în faza terminală
Sarcina cea mai grea a asistentului personal intervine acum, în faza terminală. De fapt, este
momentul cel mai dificil atât pentru cel asistat şi pentru familia acestuia, cât şi pentru profesionistul
care îl îngrijeşte. Munca de sacrificiu pe care o îndeplineşte asistentul personal în mod obişnuit,
este răsplătită prin bucuria de a-1 vedea pe cel îngrijit că s-a vindecat, prin satisfacţia şi
mulţumirea omului redat vieţii.
Dar, în faza terminală, asistentul personal este lipsit de această răsplată morală şi
îngrijirea devine cu atât mai grea cu cât există reflexul de apărare al oricărui organism ii faţa morţii. în

7
general, nimeni nu-şi doreşte să asiste la moartea nimănui. Acest moment este refuzat pentru că
el aminteşte de propria moarte şi. mai ales. la vârstele tinereţii există tendinţa de respingere a ideii
de moarte cu toate că există conştiinţa că nimeni nu este nemuritor. Muribundul trebuie îngrijit la fel
ca oricare alt bolnav vindecabil chiar dacă asistentul personal ştie că eforturile pe care le face se
risipesc prin pierderea vieţii celui asistat. In acest caz, asistentul personal are nevoie de o forţă morală
deosebită, de înţelegere a faptului că el poate fi singura alinare la căpătâiul muribundului până în
ultimele clipe ale vieţii lui. Sfârşitul vieţii persoanei asistate poate fi brusc sau lent. Se poate
produce brusc, în câteva secunde, ca în emboliile artero-pulmonare ale infarctelor miocardice, dar, de
cele mai multe ori, moartea persoanelor cu handicap grav este un proces mai îndelungat de câteva
ore. până la câteva zile, cu parcurgerea stării de agonie. Asistenţa muribundului are un conţinut
precis şi trebuie să răspundă nevoilor fundamentale ale acestuia: nevoia de confort, de igienă,
de hrănire, de respiraţie, de odihnă. De asemenea, asistenţa morţii înseamnă un răspuns la nevoile
specifice: eliminarea sau atenuarea durerii şi un răspuns la nevoile general umane: prezenţa umană,
comunicarea, acordarea consideraţiei de persoană.
Asistenţa morţii nu se acordă cu scopul de a preveni moartea, ci cu scopul de a preveni suferinţa.
Starea de agonie
Pe parcursul ei se deteriorează funcţiile vitale ale organismului, circulaţia sângelui se
înrăutăţeşte, respiraţia devine greoaie, activitatea sistemului nervos central se micşorează.
Bolnavul este palid, pământiu, are nasul ascuţit, extremităţile, fruntea. urechile sunt reci, poziţia în
pat devine pasivă. Căderea mandibulei lasă gura deschisă şi respiraţia se produce prin acest orificiu.
Limba şi buzele se usucă. Muşchii obrajilor şi ai buzelor îşi pierd tonicitatea şi astfel permit umflarea
şi retragerea obrazului şi buzelor în timpul inspiraţiei şi expiraţiei. Ochii devin sticloşi, adânciţi în orbite.
înconjuraţi de cearcăne, pleoapele sunt semi-deschise. Persoana aflată în starea de agonie nu mai
înghite nimic, dar este bine să i se umezească buzele şi limba. Pulsul este slab, foarte moale şi
neregulat, respiraţia neregulată cu pierderea completă a ritmului respirator sau cu apariţia
horcăiturilor atunci când saliva secretată nu mai poate fi înghiţită şi nu se scurge din gură, ci este
aspirată în laringe sau trahee. Asistentul personal este la patul muribundului pentru a-i uşura aceste
clipe, pentru a-i şterge prin tamponări uşoare saliva sau pentru a-i umezi limba şi buzele când sunt
uscate.In această stare, unii bolnavi mai vorbesc, însă cu greutate şi prezintă alte dovezi că sunt
conştienţi. Este bine ca asistentul personal să le vorbească cu calm, liniştit şi cât mai apropiat.

CAPITOLUL II

Tema
 Comunicarea între asistentul personal şi persoana cu handicap
 Obiectiv
 Consolidarea/dezvoltarea competenţei asistentului personal de a comunica eficient cu persoana cu
handicap grav, în funcţie de particularităţile acesteia

a. COMUNICAREA
A) Limbajul oral indică starea afectivă şi disponibilităţile cognitiv-operaţionale ale individului.
Definirea termenilor
Definiţie: limbajul este sistem şi activitate de comunicare cu ajutorul limbii. Trebuie făcută o
diferenţiere între limbă şi limbaj.
Componentele şi mecanismele realizări vorbirii
Vorbirea este limbajul oral, activitatea de comunicare verbală manifestată, efectuată cu voce
tare.
în vorbire, ce implică pronunţare (emisie), ajustare la interlocutor, recepţie, înţelegere,
proiectare a unei noi emisii şi replică etc. - se investesc toate disponibilităţile sistemului verbal, iar
subiectul este maximal activ şi îşi exprimă cel mai evident personalitatea sa. Dialogul este forma
caracteristică a vorbirii.
Componentele vorbirii: emiţător (cel care iniţiază şi transmite informaţia), canalul de
comunicare, mesajul (informaţia) şi receptorul (persoana care decodifică mesajul).
Caracteristicile vorbirii:
1. caracter situativ - ansamblul concret în care se desfăşoară vorbirea

8
 2. adresabilitatea
Funcţiile limbajului şi rolul acesta în activitatea umană
a. Funcţia de comunicare - este principala funcţie a limbajului. Prin limbaj oamenii îşi
comunică rezultatele proceselor lor de cunoaştere sau altfel spus, experienţa proprie de viaţă.
b. Funcţia cognitivă - rezidă în faptul că la nivelul limbajului are loc fixarea informaţiei
generalizate, aceasta fiind realizată prin intermediul noţiunilor.
c.Funcţia reglatorie - ca mecanism al gândirii, limbajul exercită asupra întregii conduite a
omului o funcţie reglatoare, el intervenind în organizarea, sistematizarea şi integrarea
diferitelor procese ca şi în ierarhizarea relaţiilor dintre ele. Prin intermediul limbajului omul îşi poate
stăpâni voluntar reacţiile comportamentale.
d. Funcţia afectivă (expresiv-emoţională) - constă în exprimarea spontană sau
semideliberată a emoţiilor şi impulsurilor. Acest fapt se realizează cu ajutorul unor mijloace verbale
specifice care nu fac parte din conţinutul mesajelor, ci sunt legate mai mult de forma lor, cum ar fi: ritmul,
intonaţia, accentul, pauza etc.
e. Funcţia persuasivă - constă în capacitatea acestuia de a influenţa voinţa
celorlalţi.
f. Funcţia Indică - sau de joc, presupune repetiţii virtuale ajustării şi confruntării fonetice,
combinaţii de efect, glumele şi cuvintele de spirit.
Importanţa comunicării în viaţa cotidiană
Prin intermediul comunicării oamenii îşi transmit rezultatele propriilor procese de cunoaştere,
nevoi, sentimente şi aspiraţii. Altfel decât prin comunicare nu s-ar fi putut acumula întreaga experienţă a
societăţii umane, nu s-ar fi dezvoltat conştiinţa socială şi, ca atare, nici cea individuală. Deoarece stă la
baza relaţiilor dintre oameni, asigură transmiterea experienţei sociale, comunicarea are prin excelenţă o
funcţie socială.
Mesajul ca simbol
Mesajul are ca purtător material un grup de semne şi/sau litere aparţinând unui anumit alfabet.
Mesajul se formează prin operaţia de selecţie îmbinare a elementelor informaţionale. In planul
de recepţie a informaţiilor la nivelul analizatorilor, se întâlnesc mesajele elementare, care reflectă o
componentă a obiectului - stimul, având valoare de indice de recunoaştere.

Tipuri de comunicare
a. Comunicare interpersonală - reprezintă dimensiunea de cercetare a psihologiei sociale.
Comunicarea interpersonală include studiul de interacţiune (lingvistică, nonlingvistică, atitudinală,
emoţională etc), care se realizează între două persoane şi poate avea diferite finalităţi: o
conversaţie consumatorie, un dialog de afaceri, trasarea unui ordin etc.
b. Comunicarea de grup sau microgrupală - în ansamblu se au în vedere
specificaţiile comunicării în grupul format de 3-15 membrii.
c. Comunicarea de masă - studiază modalităţile şi efectele comunicărilor cu ajutorul
unor mijloace de masă: radio, TV, presa, teatrul, filmul, cartea etc.
d. Comunicarea culturală - include studiul interacţiunii omului cu cultura sau cu diferite
culturi, efectele culturii asupra omului şi condiţiile de comunicare culturală.
e. Comunicarea în sisteme informaţionale - decizionale - studiază, la nivelul unor
organizaţii sociale constituite, sistemele de circulaţie a informaţiei, precum şi manierele de geneză şi
pregătire a unei decizii.
f. Comunicarea prin mijloace tehnice - este domeniul de studiu al inginerilor, iar ca ştiinţă,
a telecomunicaţiilor.
Tulburările limbajului
Tulburările limbajului sunt în general consecutive tulburărilor gândirii. La copil sunt mult mai
frecvente dislaliile şi disartriile.
1) Audiomutitatea - tulburarea de vorbire care desemnează absenţa limbajului la copiii care nu
au nici un deficit de auz şi nici întârziere mentală.
a. Audiomutitatea de expresie în care există un deficit important de expresie
lingvistică, fără tulburări de auz. Copilul înţelege cuvintele, gesturile, execută ordinele, are
posibilităţi de comunicare mimico-pantomimică, dar nu poate pronunţa nici un cuvânt; uneori
articulează numai vocale, alteori numai consoane izolate, fără a putea reuni cuvintele.

9
 b. Surditate verbală cogenitală (surditatea verbală de dezvoltare) se caracterizează prin
neînţelegerea limbajului vorbit şi printr-o dezordine în expresie verbală. Expresia verbală poate fi
limitată uneori la un jargon nediferenţiat, cu o valoare simbolică de comunicare redusă, deşi corectat în
parte de o intonaţie şi o mimică expresivă.
2) Surdomutitatea - este tulburarea de limbaj consecutivă unui deficit de auz. Dacă deficitul
este sever, limbajul nu se dezvoltă; dacă deficitul este parţial, întârzierea în limbaj este variabilă,
existând diferite tulburări de articulare. în funcţie de etimologia lor, surdităţile pot fi grupate în două
categorii: ereditare (genetice) şi dobândite. Până la vârsta de 6 luni, dezvoltarea limbajului este
comparabilă cu a copilului care aude bine. Apare gânguritul, dar acesta sărăceşte treptat. Copilul surd
nu imită sunetele din anturaj, nu le acordă atenţie, dând impresia că nu înţelege limbajul vorbit al celor
din jur. în schimb, el urmăreşte atent mimica şi reacţiile afective, încercând să înţeleagă şi
foloseşte gesturile pentru comunicare. Astfel, se stabileşte un adevărat limbaj gestual care are însă
anumite limite şi nu permite în general dezvoltarea intelectuală corespunzătoare vârstei.
Balbismul - caracterizat prin ezitarea, repetarea sacadată, suspensia bruscă şi chiar
fcpiedicarea complexă a articulării cuvântului, alături de tulburări respiratorii, vasomotorii şi
emoţionale. Apare, de obicei, în perioade de intensă solicitare verbală şi afectivă (al III-lea şi al IV-lea an
de viaţă, intrarea în şcoală sau, mai rar, la pubertate).
4) Mutismul - apărut la un copil cu limbaj constituit şi fâră surditate - poate fi .emporar (ca
simptom al isteriei) sau elector (în prezenţa anumitor persoane, ca o reacţie de apărare a unor copii
timizi).
5) Dislaliile - tulburării ale pronunţării corecte a unuia sau mai multor sunete, sunt întâlnite
frecvent la copiii cu anomalii ale cavităţii bucale sau ale maxilarelor. De exemplu:
♦ sigmatismul(sâsâiala)
♦ rotacismul (dislalia pentru, „r"), pararotacismul
♦ rinolalie (vorbirea nazală - pe nas)
6) Disartriile - tulburări de articulare a cuvintelor datorate unor disfuncţii ale aparatului
neuromuscular, care se traduc prin imposibilitatea de a pronunţa, de a articula corect sau de a lega
sunetele între ele. Se întâlnesc în special în leziunile neurologice extrapiramidale sau cerebeloase.
La copil apar îndeosebi în encefalopatiile infantile.
Aspecte generale ale limbajului:
♦ claritatea - înlănţuirea logică a ideilor, conţinut accesibil, construcţii sintactice corecte
♦ proprietatea - folosirea celor mai potrivite cuvinte, sensuri, structuri sintactice în
exprimarea ideilor şi sentimentelor, alegerea registrului lingvistic adecvat potrivit conţinutului,
concordanţa deplină între conţinut şi expresie
♦ precizia - folosirea riguroasă a cuvintelor, formelor, structurilor pentru
exprimarea ideilor; organizarea clară, logică; absenţa digresiunilor
♦ corectitudinea - respectarea normelor limbii literare
♦ puritatea - utilizarea cuvintelor, sensurilor, formarea structurilor sintactice admise
de limba literară, omogenitatea structurilor lingvistice
Aspecte particulare ale limbajului:
♦ naturaleţea - exprimare firească, rezultat al stăpânirii perfecte a resurselor limbii
♦ simplitatea - pune în evidenţă valoarea sugestivă a cuvintelor şi structurilor
sintactice simple
♦ armonia - armonizarea conţinutului verbal, echilibru, ritm
♦ demnitatea - folosire de cuvinte şi expresii admise de limba literară
♦ concizia - utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare comunicării
♦ retorismul - expresia avântată, entuziastă
♦ fineţea - subtilitatea exprimării, rafinamentul ei
♦ ironia - prezentarea unor aspecte negative prin disimularea lor
♦ umorul - prezintă cu îngăduinţă aspectele ridicole ale vieţii

B) Comunicarea para-verbală

Componente: intonaţia, intensitatea şi tonalitatea, dicţia, accentul, volumul, vocii , ritmul, folosirea
pauzei ,timbrul vocii

10
C) Comunicarea non-verbală este de multe ori superioară calitativ celei orale.
dezvăluie intenţii şi tendinţe nemanifeste, potenţiale şi este dificil, uneori chiar imposibil,
să fie infirmată de instanţa orală.
Componente: 1. Proxemica
Se identifică patru tipuri de spaţii personale - cf. E. Hali - care reprezintă distanţa de la care
suntem dispuşi să comunicăm/interacţionăm cu alţii:
Distanţa publică
♦ Zona apropiată (3,5-8 m): indicată pentru întâlniri de informare (vorbitor şi
auditoriu)
♦ Zona îndepărtată (mai mult de 8 m): rezervată pentru politicieni sau alte personalităţi
publice, deoarece trebuie asigurată protecţia şi subliniază dominaţia personală
Distanţa socială
♦ Zona apropiată (1,2 - 2 m): utilizată pentru discuţii de afaceri sau conversaţii
ocazionale
♦ Zona îndepărtată (2 - 3,5 m): folosită pentru relaţii sociale şi de afaceri
Distanţa personală
♦ Zona apropiată (0,5 - 0,8 m): rezervată pentru cei care sunt apropiaţi
♦ Zona îndepărtată (0,7 - 1,3 m): limita dominaţiei fizice, oferind un anumit grad de
superioritate pentru discuţii personale
Distanţa intimă
♦ Zona apropiată (de contact sau de atingere): rezervată contactelor cu semnificaţie
intimă
♦ Zona îndepărtată (mai puţin de 1 m): permite o apropiere pentru o strângere de
mână
Kinestezia (limbaj gestual) reprezintă un ansamblu codificat care reglează
expresiile corporale nonverbale. Sunt indicii privitoare la tensiunea sau relaxarea emoţional-afectivă
a interlocutorilor.
Tipuri de gesturi:
♦ embleme: mişcări substitutive ale cuvintelor (cazul surdo-muţilor)
♦ ilustratorii: însoţesc şi completează comunicarea verbală
♦ gesturile de reglaj: dirijează, controlează şi întreţin comunicarea
♦ mişcările afective: comunică stările afective
♦ adaptatorii: mişcări ce corespund unor necesităţi umane
3. Fizionomia feţei
♦ expresia feţei
♦ mişcarea ochilor

4. Mediul fizic - temperatura, aerul, umiditatea, distribuirea obiectelor în spaţiu,

luminozitatea, mărimea locului dezvăluie întotdeauna ceva despre noi
5. Timpul
Aspectul temporal este caracterizat prin punctualitate, întârziere şi perioada de
comunicare cu interlocutorul
Comportamentul non-verbal:
♦ are întotdeauna valoare comunicativă
♦ este ambiguu (în context situaţional)
♦ exprimă mai uşor atitudini şi sentimente, decât concepte şi idei
♦ leagă limbi şi culturi diferite (există o asemănare a semnificaţiilor)
♦ poartă o puternică amprentă culturală şi socială
Stiluri de comunicare
Stilul - variabila cognitivă, afectivă şi comportamentală, aferentă procesului de
comunicare.
Componentele de bază ale stilului sunt:
♦ privirea şi contactul vizual
♦ fizionomia, gestica
♦ vorbirea, tonul, inflexiunile vocii

11
 ♦ pauzele şi ritmul vorbirii
♦ ascultarea
♦ îmbrăcămintea şi accesoriile
♦ imaginea de sine
♦ dominanta psihologică
1. Stilul emotiv este specific indivizilor:
♦ expresivi, vorbesc repede, folosesc gesturile cu mâna şi mimica feţei
♦ care manifestă un comportament dinamic
♦ care sunt atraşi de relaţiile informale şi refractari la cele oficiale
♦ cu dominanţă şi sociabilitate puternică
2. Stilul director este caracteristic indivizilor care:
♦ au o atitudine serioasă
♦ exprimă opinii clare într-o manieră hotărâtă
♦ sunt dificil de abordat, comunică cu oarecare efort
♦ manifestă un comportament mai dur, mai ferm
♦ au gesturi ferme şi glas sonor
♦ au dominanţă ridicată şi sociabilitate scăzută
. 3. Stilul flexibil se caracterizează prin:
♦ ideea de a merge permanent în întâmpinarea nevoilor de comunicare ale
celorlalţi
♦ indivizii au dominanţă medie şi sociabilitate crescută
4. Stilul reflexiv, specific indivizilor care:
♦ au puternic control emoţional
♦ formulează cu atenţie propoziţiile
♦ sunt aparent liniştiţi şi par mereu preocupaţi de altceva
♦ preferă ordinea şi o fac mereu cu migală
♦ sunt lenţi şi nu iau decizii rapide
♦ au dominanţa slabă şi sociabilitate scăzută
5. Stilul îndatoritor se întâlneşte la indivizii care:
♦ sunt răbdători, sensibili, nu ţin să participe la actul deciziei
♦ ascultă cu multă atenţie şi înţelegere
♦ evită să-şi foloseacă puterea şi atuurile
♦ se bazează pe forţa de convingere a prieteniei
♦ exprimă deciziile într-o manieră serioasă, impersonală
♦ au sociabilitate ridicată şi dominanţă slabă
PENTRU O COMUNICARE REALĂ
Ascultarea Eficientă
- 10 sfaturi,
1. încetează să vorbeşti: nu poţi asculta în timp ce vorbeşti.
2. Uşurează situaţia vorbitorului: ajută-1 să se simtă liber să vorbească.
3. Arată vorbitorului că vrei să-1 asculţi: privirea şi comportamentul să denote
interesul; nu citi notiţele, corespondenţa sau ziarul în timp ce vorbeşte cineva; ascultă pentru a
înţelege, nu pentru a te opune (pentru a înţelege mai bine, încearcă să priveşti şi prin „lentilele"
experienţei celuilalt, nu numai prin lentilele propriei experienţe, iar dacă eşti jignit, zâmbeşte şi
spune: nu este în stare să
vorbească, să procedeze altfel).
1. Renunţă la gesturi care distrag atenţia: nu mâzgăli, nu bate „darabana" cu
degetele, nu umbla cu hârtii.
1. Pune-te în pielea vorbitorului: încearcă să vezi din punctul lui de vedere.
2. Fii răbdător: acordă timp destul, încearcă să nu întrerupi, evită să pleci în timp ce altul
vorbeşte.
3. Nu te înfuria: furia poate duce la interpretări greşite.
4. Nu fi dur în dispute şi critici şi nu te impune ca atotcunoscător: această
poziţie îi face pe oameni mai defensivi sau furioşi.

12
 5. Pune întrebări: aceasta îl încurajează pe vorbitor, îi demonstrează că îl asculţi, că poţi
şi vrei să-1 ajuţi să-şi dezvolte şi să-şi încheie demonstraţia.
6. încetează să vorbeşti: este primul şi ultimul sfat, deoarece celelalte depind de acesta.
Notă: Ascultarea este un proces activ, specific omului ca fiinţă dialogală, care simte nevoia
dialogului ce poate fi exprimat verbal, gestual, nonverbal. Astfel, limbajul
acceptării/neacceptării poate fi evidenţiat prin mişcarea capului, zâmbet/grimasă, ochi
(închidere/deschidere), sprâncene ridicare, încruntare, respiraţie, fluierat, gesturi etc.
Comportament Manierat
- 9 reguli de aur ale găsirii şi negocierii soluţiilor într-o activitate de grup -
1. Se vorbeşte pe rând.
2. Se discută în şoaptă.
3. Se respectă dreptul de a fi ascultat.
4. Se acceptă dreptul la eroare.
5. Se încuraj ează participarea.
6. Se evită critica.
7. Se preferă activitatea nonverbală.
8. Se stimulează limbajul argumentelor (la orice opinie se aduc exemple, date,
situaţii din experienţa de viaţă ).
Cel mai bun instrument al asistentului personal în această relaţie de suport este el însuşi.
Abilităţi/priceperi importante pentru asistentul personal:
1. priceperi în ceea ce priveşte comunicarea şi înţelegerea; această categorie
cuprinde:
♦ priceperi de a asculta;
♦ priceperi de a ajuta o persoană să se exprime;
♦ priceperea de a transmite ce am înţeles din ceea ce a spus interlocutorul.
Atitudinea şi relaţia pe care o avem cu persoana cu care comunicăm reiese atât din ceea ce spunem
(limbaj verbal), cât şi din gesturi, ton al vocii, intensitatea cu care vorbim, expresii ale feţei etc. (limbaj
nonverbal).

CAPITOLUL III

Tema
 Asistarea activităţii şi participării persoanei cu handicap grav în familie şi comunitate
    Obiectiv:
 Consolidarea/dezvoltarea competenţei asistentului personal de a antrena şi asista persoana cu
handicap grav într-o varietate de activităţi necesare dezvoltării personalităţii acesteia, recuperării,
integrării în comunitate, petrecerii timpului liber în acord cu particularităţile şi preferinţele ei

FAMILIA - MEDIUL FIRESC DE VIAŢĂ AL PERSOANEI CU HANDICAP GRAV

Metoda de asistenţă centrată pe familie este un model care se bazează pe principiul că fiinţa
umană poate fi înţeleasă şi ajutată doar în contextul sistemului uman, intim şi puternic, care este
familia, care se dezvoltă în timp şi are efecte îndelungate şi permanente asupra membrilor săi.
Sistemul familial acţionează ca o reţea de relaţii dintre membrii şi este un sistem cu evoluţii şi efecte în
trecut, prezent şi viitor.
Rolurile sociale în familie
Familia reprezintă o formă superioară de comunitate - în principal a soţului, soţiei şi copiilor -
care se bazează pe relaţii sociale şi biologice, având drept scop principal pregătirea unei generaţii
viitoare, sănătoasă şi temeinic educată, care să participe la dezvoltarea societăţii.
Personalitatea fiecărui individ este rezultanta unei întregi serii de circumstanţe biologice şi
sociale. In psihologia fiecărei persoane se disting o serie de particularităţi, cauzate de factori biologici
ereditari, care determină un anume temperament al fiecărui individ, iar pe de altă parte dintr-o serie de
13
condiţionări sociale care duc la formarea caracterului. între temperament şi caracter se stabilesc relaţii
reciproce, complexe, în cadrul cărora predomină condiţionările sociale care formează caracterul.
Prin condiţionări sociale se înţeleg relaţiile sociale ale fiecărei persoane cu semenii săi.

Distorsionarea rolurilor în familie

Nici un grup social nu se poate asemăna cu cel al familiei. Când un membru al familiei trece
printr-o tensiune sau dezordine psihică se resimte întregul grup familial în echilibrul său. în caz de
tulburare a echilibrului familiei intră în acţiune rezervele de echilibru ale acesteia, rezerve stabilizatoare.
Dacă tulburarea de echilibru nu este prea intensă, acesta se restabileşte. Există însă evenimente ce
pot tulbura mai profund echilibrul familiei. Aşa sunt evenimentele tragice precum moartea unui membru,
boala, degradarea morală a unuia din membrii ei. In astfel de situaţii echilibrul familiei este mult mai
profund afectat, uneori cu consecinţe ce vor marca întreaga dezvoltare a copilului. Tot consecinţe
nefaste pot avea neînţelegerile dintre părinţi, injuriile, divorţul, pierderea statutului şi rolului social al
părintelui cel mai avantajat pe acest plan, pierderi economice importante etc.
Afectivitatea din familie dacă este excesivă nu este vitalizantă pentru copil şi adolescent;
severitatea provoacă îndepărtare, anxietate şi tendinţe de eliberare; indiferenţa este însă cea mai
greu de suportat de către adolescent, cu consecinţele cele mai evidente privind cerinţele de afirmare de
sine, foarte importante în constituirea identităţii.
Comunicarea în familie este de asemenea o expresie a adaptării şi se realizează mai mult ca
în orice alte condiţii de grup prin coduri, conduite şi reacţii cu semnificaţiile unui sistem de comunicaţie
foarte specific, ce presupune multă fineţe în decodificare. In familie se comentează eşecuri şi reuşite, se
decodifică sensul şi cauza lor cu atenţie şi bunăvoinţă. Aceste forme de comunicare contribuie la
consolidarea echilibrului şi securităţii familiei.

Familia şi copilul cu handicap

Apariţia unui copil în familie este un moment pregătit şi aşteptat cu nerăbdare de ambii părinţi.
Există situaţii în care, din nefericire, copilul aşteptat şi dorit se naşte cu un handicap. Una dintre
cele mai delicate probleme cu care se confruntă pediatrul neonatolog este de a anunţa familiei
existenţa unor malformaţii congenitale identificate la primul examen clinic al nou-născutului. Este
indicat să se facă un examen complet al tuturor defectelor anatomice, iar rezultatul acestuia să fie
anunţat ambilor părinţi în acelaşi timp. Se cunoaşte reacţia psihologică a acestora. Ei trec printr-o
gamă variată de sentimente, dintre care neliniştea în legătură cu viaţa copilului lor, adaptabilitatea lui
socială, imaginea familiei în sistemul de relaţii sociale.... Adesea apare un sentiment de culpabilitate,
mai ales dacă este vorba de o malformaţie cu transmitere genetică. Este esenţial ca părinţii să fie corect
şi onest informaţi în legătură cu posibila evoluţie a copilului. Sunt cazuri de malformaţii grave ale
sistemului nervos, care nu permit supravieţuirea şi pentru care orice intervenţie medicală este inutilă
(anencefalie, holoprozencefalie).
Pentru anumite malformaţii grupate în categoria celor determinate multifactorial (fantele
faciale labio-palatine, unele categorii de boli congenitale de cord, piciorul strâmb congenital), familia
va trebui consiliată să interpreteze copilul ca normal, aşteptând cu răbdare momentul oportun pentru
intervenţia medicală de corectare. Există părinţi care abandonează psihic copilul cu fantă facială labio-
palatină9, deoarece existenţa acestei malformaţii îi îngrozeşte şi sunt neîncrezători în rezultatele
tratamentului chirurgical.
Părinţii traversează stadii diferite de reacţie la naşterea unui copil cu anomalii fizice sau
previzibile întârzieri în dezvoltarea neuropsihică.-
„S-a constatat că există o mare variabilitate, greu previzibilă, în legătură cu modul în care
cuplul parental acceptă ideea copilului malformat. Cei care îl abandonează psihic, nu doresc să facă
nici un compromis cu ei înşişi, nu au încredere în afirmaţiile medicului şi supraestimează impactul
negativ al apariţiei copilului în familie. Alte cupluri se consolează mai uşor şi au, din contră,
atitudine de protejare excesivă a copilului malformat de care se ocupă cu pasiune, căutând să-1
facă să resimtă cât mai puţin defectul fizic de care se simt vinovaţi".
Bolile cronice ale copilului (astmul bronşic, artrita reumatoidă, epilepsia, bolile neoplazice)
creează alt gen de probleme cuplului familial, obligându-1 la o supraveghere mult mai atentă şi la
eforturi de adaptare a copilului la mediul ambiant. Deoarece pe toată durata vieţii lor, copiii vor trebui să

14
aibă relaţii de comunicare în primul rând cu părinţii, vom enumera mai departe câteva situaţii a copiilor
cu handicap şi a evoluţiei limbajului lor:
a. unii copii cu paralizie cerebrală pot fi mintal competenţi, dar au mari dificultăţi în
pronunţarea cuvintelor din cauza deficitelor neuromusculare care acţionează mecanismul verbal de
producere a sunetelor;
b. copiii cu paralizie cerebrală pot să nu aibă probleme în înţelegerea limbii, dar au
probleme în reproducerea sunetelor; ei sunt capabili să înţeleagă relaţia dintre cuvântul scris şi cel
vorbit. Din cauza limitărilor motorii la care îi obligă boala, ei nu înţeleg sensul verbelor sau a cuvintelor
care denumesc poziţia obiectelor în spaţiu;
c. copiii surzi, chiar dacă au o dezvoltare mentală normală, au mari dificultăţi în
însuşirea vorbirii, deoarece în mecanismul de producere a cuvintelor este integrat şi auzul.
Copiii surzi care şi-au însuşit limbajul mimico-gestual, reuşesc să citească şi să socotească mai
repede decât cei care nu au avut ocazia de a învăţa acest gen de limbaj;
d. copiii cu disfazie nu au tulburări cognitive, în schimb au dificultăţi de vorbire. Deşi
intelectul lor pare normal, erformanţele lor verbale sunt modeste;
e. copiii orbi aud foarte bine modul de producere a sunetelor, dar nu îşi pot însuşi
comportamentul facial, gestica şi presivitatea privirii; ei trebuie încurajaţi să intre în interacţiune fizică
şi socială cu mediul, să înveţe folosirea alfabetului Braille.

CAPITOLUL IV

Tema
 Asistarea integrării şcolare şi a educaţiei permanente
 Asistarea integrării profesionale a persoanei cu handicap grav
   
Obiectiv:
 Consolidarea/dezvoltarea competenţei necesare asistentului personal privind asistarea persoanei
cu handicap grav în orientarea profesională, ocuparea unui loc de muncă şi menţinerea acestuia
 Consolidarea/dezvoltarea competenţei necesare asistentului personal privind asistarea persoanei
cu handicap grav în orientarea profesională, ocuparea unui loc de muncă şi menţinerea acestuia

INTEGRAREA PROFESIONALA A PERSOANELOR CU HANDICAP

Integrarea profesionala „permite persoanelor cu dizabilitati sa ocupe un loc de munca, sa se
mentina si sa promoveze intr-un loc de munca decent si productiv, integrându-se astfel in societate, in
conditii de libertate, egalitate, securitate si demnitate umana” (Conventia nr. 159/ 1983 a Organizatiei
Internationale a Muncii).
Sfera integrarii sau re/abilitarii profesionale cuprinde mai multe etape, respectiv sectoare de
activitate:
- evaluarea vocationala,
- orientarea si consilierea vocationala,
- formarea sau pregatirea vocationala,
- angajarea, mentinerea si promovarea la locul de munca.
In domeniul integrarii profesionale a persoanelor cu handicap, in tarile Uniunii Europene, ca si in
cele in curs de aderare la U.E. se manifesta in ultimii ani o schimbare radicala de atitudine.
Noua viziune este consecinta reconsiderarii conceptului de persoana cu handicap. Daca pana
spre anii ’80 persoana cu handicap era privita ca „pacient” al unui program medical de tratament sau ca
un „client” al programelor de recuperare, in ultima vreme persoana cu handicap isi revendica, pe buna
dreptate, statutul de „cetatean” cu drepturi depline de integrare si participare sociala.
Accesul cu sanse egale al persoanei cu handicap la toate activitatile si resursele societatii a
devenit principalul reper al politicilor de asistenta speciala in domeniul integrarii profesionale. Ca
urmare, includerea persoanelor cu handicap in programe nationale generale, de orientare, pregatire si
incadrare in munca in conditii individualizate de accesibilizare si sprijin, tinde sa inlocuiasca programele

15
speciale de reabilitare vocationala derulate in afara sistemului general de integrare profesionala, axate
in principal pe ocuparea unui loc de munca protejat.

Pregatirea pentru munca

Conceptia moderna asupra orientarii si formarii profesionale a persoanelor cu handicap a fost
preluata, cu nuante specifice, de mai toate legislatiile nationale din spatiul european. La nivel practic
insa, cerintele legislative nu s-au concretizat decât partial in masuri eficiente de interventie sociala.
Cele mai reusite abordari in aceasta directie apartin unor tari cu preocupari deosebite si
experienta in domeniul protectiei sociale: Suedia, Danemarca, Norvegia, Irlanda, Marea Britanie s.a.
In statele mentionate se practica formula „centrelor de munca si pregatire pentru munca”
care asigura servicii de calificare pentru persoane cu dizabilitati stabile (infirmitati motorii, afectiuni
neurologice, deficiente sau tulburari mintale), in paralel cu servicii de recuperare.
Pregatirea pentru munca are la baza programe individualizate dar se deruleaza in mediul
obisnuit de munca pe care il ofera comunitatea de apartenenta. De altfel, aceste centre functioneaza in
baza unui parteneriat cu furnizorii de servicii de sanatate si cu operatorii din sectorul economic din
comunitatea locala.
In alte tari europene se pune accent pe programe de „formare-insertie”. In aceste programe,
rolul principal ii revine unui „job-coach”, persoana care sprijina persoana cu handicap sa-si insuseasca,
la locul de munca, deprinderile si cunostintele necesare (profesionale si de relatii sociale) precum si
atitudinile utile pentru mentinerea locului de munca ocupat; persoana de sprijin pentru munca este
angajata, cu contract de munca, pe o perioada determinata de timp iar retribuirea sa este acoperita
(partial sau integral) de catre stat.
Angajarea in munca
In arealul european, tendinta de normalizare a procesului de integrare socio-profesionala a
persoanelor cu dizabilitati, se manifesta in forme si ponderi diferite in politicile sociale privind
incadrarea, mentinerea si promovarea la locul de munca. Ca o consecinta fireasca, prima optiune este
„munca deschisa” (open work), angajarea pe piata libera, competitiva a muncii.
Cea mai importanta masura promovata pentru stimularea acestor modalitati de integrare in
munca o reprezinta asa-numita cota Levy. Aceasta prevede obligatia ca orice angajator cu un anumit
numar de personal (ce difera de la tara la tara), sa ocupe un procent (de asemenea variabil) de posturi,
cu personal din rândul persoanelor cu dizabilitati.
Cel mai adesea, categoriile de persoane cu dizabilitati avute in vedere sunt:
- persoane cu dizabilitati severe;
- persoane cu dizabilitati de o anumita vârsta, stabilita prin lege (de exemplu: tineri sau persoane
care au cel mult 10 ani pâna la vârsta pensionarii);
- persoane care doresc sa paraseasca locuri de munca protejate si pot face fata cerintelor muncii pe
piata libera.
.
„Munca asistata” reprezinta cea de-a doua optiune de integrare profesionala a persoanelor cu
handicap, in tarile din spatiul european. Sintagma „munca asistata” defineste o activitate profesionala
remunerata, desfasurata intr-un loc de munca obisnuit din comunitate si acompaniata pe o perioada
determinata de servicii sau facilitati de sprijin pentru mentinerea locului de munca.

Desi are un evident caracter discriminator, „munca protejata” ramâne o optiune – adesea
singura viabila – pentru unele categorii de persoane cu handicap. De aceea, cerinta de a crea
suficiente locuri de munca protejate se regaseste in „Regulile Standard privind Egalizarea Sanselor
Persoanelor cu Handicap (O.N.U., 1993).
Munca protejata are ca obiectiv sa asigure persoanelor cu dizabilitati care nu pot ocupa un loc
de munca obisnuit in comunitate, conditii pentru a desfasura o activitate utila. Munca protejata poate
constitui un stagiu de pregatire pentru persoanele cu dizabilitati, in vederea integrarii lor ulterioare pe
piata competitiva a muncii.
Sistemul muncii protejate include:

16
a) atelierele protejate (productie sau servicii) pentru persoane care detin un contract de angajare si
primesc o retributie;
b) centrele ocupationale (rezidentiale sau de zi) care desfasoara activitati productive, fara a incheia
un contract de munca si fara a plati o retributie, putandu-se acorda „prime” pentru completarea
alocatiei pentru handicap.
Intreprinderile sociale constituie o optiune de munca a persoanelor cu dizabilitati, utilizata pe
scara larga in Europa. Acestea sunt intreprinderi eficiente sub raport economic, infiintate cu scop
social, care ofera oportunitati de munca, sustinere economica si incluziune socio-profesionala
persoanelor cu dizabilitati. Sunt unitati care nu apartin sistemului public si sunt conduse si organizate
democratic. Membrii lor au drepturi egale practicandu-se un regim special al proprietatii si distributiei
profitului.
Incadrarea in munca a persoanelor cu handicap este deficitara din motive care tin de:
- lipsa unor structuri eficiente (bazate pe un parteneriat activ intre toti „actorii” sociali implicati) menite
sa asigure monitorizarea activitatilor si serviciilor de orientare, formare si incadrare in munca a
persoanelor cu handicap;
- lipsa sau insuficienta accesibilizare a mediului fizic (stradal, arhitectural, transport adaptat etc.);
- lipsa sau insuficienta adaptare a locului de munca pentru a raspunde cerintelor persoanelor cu
dizabilitati;
- lipsa unor servicii de tip „munca asistata”, de tip „job-coach”, compensatii pentru angajatori;
- slaba productivitate a persoanelor cu handicap conduce adesea la pierderea locului de munca;
- nivelul scazut de instruire generala si profesionala al persoanelor cu handicap;
- lipsa unor deprinderi sociale necesare persoanelor cu handicap pentru integrarea intr-un colectiv de
munca;
- insuficienta locurilor de munca protejate;
- lipsa de informare a angajatorilor privind nevoile si abilitatile de munca ale persoanelor cu
handicap;
- lipsa unor masuri eficiente de stimulare a micilor intreprinderi si a muncii la domiciliu s.a.

CAPITOLUL V

Tema 9: Supravegherea respectării drepturilor persoanei cu handicap

    Obiectiv: Dezvoltarea competenţei necesare sprijinirii persoanei cu handicap grav în cunoaşterea şi
exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ce îi revin în calitate de membru al comunităţii

DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ
Rolul asistentului personal şi limitele de intervenţie
Rolul asistentului personal nu este de a schimba persoana cu handicap, ci de a îmbunătăţi
capacitatea acesteia de a se ajuta singură, de a se descurca în situaţia în care se află, de a se simţi cât
mai bine integrată în mediul său de viaţă. Asistentul personal nu rezolvă problemele în locul persoanei
asistate, ci împreună cu persoana. De aceea asistentul intervine în situaţia celui asistat, fie el individ
sau familie, atunci când acesta recunoaşte că are o problemă şi doreşte să o rezolve.
Respect faţă de propriul statut
Asistentul personal trebuie să cunoască foarte bine care este rolul său în procesul de
intervenţie, să respecte acest rol şi să facă în aşa fel încât acesta să-i fie respectat şi de către ceilalţi.
Cei cu care vine în contact trebuie să afle de la el care îi este rolul, faptul că este o persoană chemată
să ajute, să amelioreze calitatea vieţii persoanei cu handicap. El nu trebuie să se considere o
persoană intrusă în viaţa familiei din care face parte persoana cu handicap. De asemenea, nu trebuie
să permită ca ceilalţi să considere acest lucru. Asistentul personal este o persoană care doreşte şi este
pregătită să ajute, iar cei cu care vine în contact trebuie să înţeleagă şi să respecte acest lucru.
Spirit critic şi autoanaliză
Chiar dacă are bune intenţii şi pregătirea necesară pentru a asista persoana cu handicap,
aceasta nu înseamnă că asistentul personal nu greşeşte niciodată. A greşi este ceva omenesc, dar
important este ca el să aibă capacitatea de a recunoaşte când a greşit, pentru a repara situaţia şi

17
pentru a evita ca în viitor să comită aceeaşi greşeală. Cu alte cuvinte, putem spune că el trebuie să
aibă spirit critic faţă de propria sa persoană şi faţă de activitatea pe care o desfăşoară. Nu este
obligatoriu ca ceea ce el consideră că este bun, valoros, folositor pentru persoana cu handicap să fie
considerat la fel şi de către aceasta. Asistentul personal trebuie să aibă capacitatea de a se analiza pe
sine şi de a recunoaşte dacă anumite opinii ale sale nu coincid cu cele ale persoanei cu handicap.
Trebuie să aibă în vedere faptul că oamenii sunt diferiţi unii de ceilalţi şi gândesc, simt, trăiesc în mod
diferit.
Valorizare practică şi autoeducaţie
Asistentul personal trebuie să caute în permanenţă informaţiile de care are nevoie pentru
îngrijirea persoanei cu handicap şi să se bucure pentru fiecare informaţie sau abilitate practică pe care
a dobândit-o, toate acestea fiind de ajutor în activitatea sa.
Principii etice
Asistarea unei persoane nu înseamnă să modifici acea persoană sau mediul în care trăieşte
în direcţia unui model ideal, ci să încerci să potriveşti legăturile dintre persoană şi mediul său astfel
încât să creşti calitatea vieţii persoanei asistate.
în acest sens, sunt de respectat anumite principii etice în relaţia de ajutare, şi anume:
a. să fii preocupat de situaţia celuilalt, să ai o atitudine care reflectă căldură,
sinceritate, prietenie;
b. să fii implicat, să îţi asumi responsabilităţi în relaţia de ajutare;
c. să îl accepţi pe celălalt cu calităţi şi defecte, fără a-1 judeca;
d. să fii empatic, adică să înţelegi situaţia celuilalt ca şi cum ai trăi-o tu, dar fără a-i transmite
milă sau compasiune;
e. să fii sincer în relaţia ta cu persoana asistată;
f. să nu abuzezi de autoritatea cu care eşti investit prin contract şi prin cunoştinţele pe care
le ai;
g. să urmăreşti întotdeauna scopul relaţiei de ajutare - creşterea calităţii vieţii
persoanei cu handicap - care trebuie să fie întotdeauna clar atât pentru tine, cât şi pentru cel asistat;
h. să păstrezi confidenţialitatea informaţiilor, să nu dezvălui altora datele personale ale celui
asistat; dacă acest lucru este neapărat necesar şi în interesul persoanei cu handicap, poţi furniza
altora informaţii personale despre cel asistat numai cu acordul expres al acestuia sau (după caz) al
reprezentantului său legal.

     Drepturile persoanelor cu handicap

    - Persoanele cu handicap beneficiază de drepturi la:

   a) ocrotirea sănătăţii - prevenire, tratament şi recuperare;
   b) educaţie şi formare profesională;
   c) ocuparea şi adaptarea locului de muncă, orientare şi reconversie profesională;
   d) asistenţă socială, respectiv servicii sociale şi prestaţii sociale;
   e) locuinţă, amenajarea mediului de viaţă personal ambiant, transport, acces la mediul fizic,
informaţional şi comunicaţional;
   f) petrecerea timpului liber, acces la cultură, sport, turism;
   g) asistenţă juridică;
   h) facilităţi fiscale;
   i) evaluare şi reevaluare prin examinarea la domiciliu a persoanelor nedeplasabile de către membrii
comisiei de evaluare, la un interval de 2 ani.

  - Persoanele cu handicap beneficiază de protecţie împotriva neglijării şi abuzului, indiferent de locul
unde acestea se află.
   - În cazul în care persoana cu handicap, indiferent de vârstă, este în imposibilitate totală sau parţială
de a-şi administra bunurile personale, aceasta beneficiază de protecţie juridică sub forma curatelei sau
tutelei şi de asistenţă juridică.
Persoanele cu handicap grav sau accentuat beneficiază de următoarele facilităţi fiscale:
   a) scutire de impozit pe veniturile din salarii şi indemnizaţii de natură salarială;
   b) scutire de la plata impozitului pe clădire şi teren;

18
   c) scutire de la plata taxei asupra autoturismelor, motocicletelor cu ataş şi mototriciclurilor, adaptate
handicapului;
   d) scutire de la plata taxei pentru eliberarea autorizaţiei de funcţionare pentru activităţi economice şi
viza anuală a acestora;
   e) scutire de la plata taxei hoteliere.
   Persoanele adulte cu handicap grav şi accentuat pot beneficia de credit a cărui dobândă se suportă
din bugetul de stat, prin bugetul Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, pentru
achiziţionarea unui singur mijloc de transport şi pentru adaptarea unei locuinţe conform nevoilor
individuale de acces, cu condiţia plăţii la scadenţă a ratelor creditului.
   (2) Beneficiază de prevederile alin. (1) şi familia sau persoana care are în îngrijire cel puţin un copil
cu handicap grav ori accentuat.
   Persoanele cu handicap, deţinătoare de autoturisme adaptate handicapului, precum şi persoanele
care le au în îngrijire beneficiază de scutire de la plata tarifului de utilizare a reţelelor de drumuri
naţionale.
Persoana cu handicap grav are dreptul, în baza evaluării sociopsihomedicale, la un asistent personal.
   (1) Poate fi încadrată cu contract individual de muncă în funcţia de asistent personal persoana care
îndeplineşte următoarele condiţii:
   a) are vârsta minimă de 18 ani împliniţi;
   b) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni care ar face-o incompatibilă cu exercitarea
ocupaţiei de asistent personal;
   c) are capacitate deplină de exerciţiu;
   d) are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată de medicul de familie sau pe baza unui examen
medical de specialitate;
   e) a absolvit cel puţin cursurile învăţământului general obligatoriu, cu excepţia rudelor şi afinilor până
la gradul al IV-lea inclusiv ale persoanei cu handicap grav, precum şi cu excepţia soţului sau soţiei,
după caz; în situaţii excepţionale, la propunerea asistentului social din cadrul aparatului propriu al
consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana care urmează să
îndeplinească funcţia de asistent personal, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap poate
aproba derogarea de la îndeplinirea condiţiilor de studii şi în cazul altor persoane.
   (2) Nu pot deţine calitatea de asistent personal persoanele care beneficiază de concediu pentru
creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 7 ani.
    (1) Pe perioada îngrijirii şi protecţiei persoanei cu handicap grav, pe baza contractului individual de
muncă, asistentul personal are următoarele drepturi:
   a) salariu de bază stabilit potrivit dispoziţiilor legale privind salarizarea asistentului social cu studii
medii din unităţile de asistenţă socială din sectorul bugetar, altele decât cele cu paturi, precum şi spor
de vechime şi alte sporuri aferente acordate în condiţiile legii;
   b) program de lucru care să nu depăşească în medie 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână;
   c) concediu anual de odihnă, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile personalului încadrat în instituţii
publice;
   d) transport urban gratuit, în condiţiile prevăzute la art. 23;
   e) transport interurban, în condiţiile prevăzute la art. 24.
   (2) Pe perioada concediului de odihnă, angajatorul are obligaţia de a asigura persoanei cu handicap
grav un înlocuitor al asistentului personal, inclusiv în cazul în care asistentul personal este rudă până la
gradul al IV-lea inclusiv a acesteia.
   (3) În situaţia în care angajatorul nu poate asigura un înlocuitor al asistentului personal, persoanei cu
handicap grav i se acordă o indemnizaţie echivalentă cu salariul net al asistentului personal sau
găzduirea într-un centru de tip respiro.
   - Asistentul personal are următoarele obligaţii principale:
   a) să participe, o dată la 2 ani, la instruirea organizată de angajator;
   b) să semneze un angajament, ca act adiţional la contractul individual de muncă, prin care îşi asumă
răspunderea de a realiza integral planul de recuperare pentru copilul cu handicap grav, respectiv planul
individual de servicii al persoanei adulte cu handicap grav;
   c) să presteze pentru persoana cu handicap grav toate activităţile şi serviciile prevăzute în contractul
individual de muncă, în fişa postului şi în planul de recuperare pentru copilul cu handicap grav,
respectiv în planul individual de servicii al persoanei adulte cu handicap grav;

19
   d) să trateze cu respect, bună-credinţă şi înţelegere persoana cu handicap grav şi să nu abuzeze
fizic, psihic sau moral de starea acesteia;
   e) să comunice direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale
ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în termen de 48 de ore de la luarea la cunoştinţă, orice
modificare survenită în starea fizică, psihică sau socială a persoanei cu handicap grav şi alte situaţii de
natură să modifice acordarea drepturilor prevăzute de lege.
   - (1) Contractul individual de muncă al asistentului personal se încheie cu primăria localităţii de
domiciliu sau reşedinţă a persoanei cu handicap grav, după caz, în termen de maximum 30 de zile de
la data înregistrării cererii.
   (2) Contractul individual de muncă se întocmeşte în 3 exemplare, câte unul pentru fiecare parte
contractantă, iar cel de-al treilea exemplar se transmite direcţiilor generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în termen de 5 zile
de la încheierea acestuia.

Bibliografie:
Materialele prezentate au fost preluate din urmatoarele, carti, articole, reviste, documente etc. :
 « Aspecte contemporane in asistenta sociala » - Doru Buzducea – Editura Polirom 2005
 “Tratat de asistenta sociala” – coordonator George Neamtu, editura Polirom, 2003
 “Handicap, readaptare, integrare – ghid fundamental pentru protectia speciala, recuperarea si
integrarea socio-profesionala a persoanelor in dificultate” – coordonatori dr. Gabriela Popescu si
dr. Ovidiu Plesa, Editura Prohumanis Bucuresti 1998
 “Clasificarea internatioanala a functionarii, dizabilitatii si sanatatii” Organizatia Mondiala a
Sanatatii Geneva 2001
 « Asistenta sociala studii si aplicatii » George Neamtu si Dumitru Stan -– Editura Polirom 2005
 « Elemente de asistenta sociala » George Neamtu si Cristian Bocancea - Editura Polirom 2000
 « Managementul serviciilor de asistenta psihopedagogica si sociala » Alois Ghergut - Editura
Polirom 2004
 «  Asistenta in familie a persoanei cu deficienta functionala – tehnici de ingrijiresi manevrare a
bolnavului » -Adriana Albu, Constantin Albu, Ioan Petcu - Editura Polirom 2001
 « Psihopedagogia persoanelor cu cerinte speciale. Startegii de educatie integrata » - Alois
Ghergut - Editura Polirom 2004
 « Lucratorul social – Note de curs » Maniac Andreea Raluca, Durus Ioan –Editura Calauza
1998
 Toata colectia « Revista de asistenta sociala » dintre 1998- 2005
 « Cadrul Juridic si organizatoric al asistentei sociale in Romania»Florin Pasa, Luminita Mihaela
Pasa – Polirom 2003

20