Ar fi absurd să credem că Dumnezeu stă sus în Cer pe un tron și așteaptă ca oamenii să-L

caute și mai ales să-L găsească. Dumnezeu vine mereu în întâmpinarea omului, îl caută pe om
și nădăjduiește ca omul să răspundă chemării Sale. Primul meu răspuns la chemarea lui
Dumnezeu venită printr-un prieten a fost în jurul vârstei de zece ani. Într-o duminică jucându-
mă prin curte, trece un prieten care mă cheamă la vecernie. Nu știam ce-i vecernia. Dar îmi
amintesc cuvintele prietenului care a zis „vino și vezi”. Ajungând la biserică Dumnezeu a
lucrat și prin înțelepciunea preotului care mi-a dat un stihar de copii și o lumânare primindu-
mă în Sfântul Altar. Nu înțelegeam cum de am eu voie să intru în cel mai sfânt loc din
biserică. Lucrul acesta m-a marcat atât de mult, încât de atunci nu am mai lipsit niciodată de
la biserică. A fost prima mea întâlnire cu Dumnezeu. Lucrul acesta a avut un impact imens nu
doar asupra mea, ci și asupra întregii familii. În Săptămâna Mare, mi-a dat părintele stiharul
acasa să-l spăl. L-a spălat bunica cu mare evlavie în vasul cel mai curat, în ligheanul în care
frământa pâine. Iar bunicul i-a reparat închizătoarea de la gât că era defectă. În noaptea de
Înviere, mergând înaintea preotului prin biserică cu lumânarea aprinsă l-am văzut pe tata
plangand. El, care era de o autoritate de nedescris, cand m-a văzut înveșmântat în hainele
Bisericii, a început să plângă. Atunci am văzut pentru prima dată și latura sensibilă a tatălui
meu. Asta înseamnă că planul lui Dumnezeu de a mă „pescui” nu mă viza doar pe mine, ci
mai bine zis prin mine pe toată familia