În ultimul an de seminar, când am susținut prima mea predică în fața profesorului de liturgică

și a colegilor, primele mele cuvinte au fost: „dacă am ajuns până aici, nu înseamnă că am
reușit, ci că mi s-a îngăduit”. Întregul meu traseu prin viață a fost marcat de această idee, a
faptului că mi se îngăduie anumite lucruri, nu că le merit pe deplin. De aici și stima de sine
care niciodată nu a ajuns la cote ridicate. Dacă ar exista un barometru, eu m-aș situa undeva
sub medie. De aici și percepția celor din afară care văd uneori în această stimă de sine scăzută
a mea o smerenie de multe ori falsă în profunzimea ei. Stima de sine nu este invers
proporțională cu smerenia. Nu trebuie să crească una ca să scadă cealaltă. Cu siguranță
experiențele din copilărie și educația primită de la părinți au influențat gândirea și percepția
mea asupra vieții. Deși în perioada adolescenței am fost mereu încurajat să am încredere în
propriile mele puteri, experiențele copilăriei trăite sub semnul unui tată autoritar au rămas
imprimate în subconștient