I.4.a.

Patimile – „boli ale sufletului”1 şi „flori ale răului”

„Sufletul e prin fire nepătimitor”2. Iată cum înţelege Isaac starea accidentală a patimilor.
Ele nu ţin de fire, pentru că doar „binele e sădit în fire, iar răul, nicidecum. Tot ce e străin şi intră
din afară în firea noastră are nevoie de un mijlocitor pentru primirea cunoştinţei lui.”3 Patimile şi
virtuţile nu reprezintă un dat al firii, ci se activează atunci când omul cumpăneşte într-o parte sau
alta, ataşându-se, hrănindu-se şi iubind pe unele sau pe celelalte: „Patimile şi virtuţile nu sunt
subzistenţe, ci licăresc în sufletul nostru plecând de la nişte prilejuri.”4
Ideea că patimile sunt străine naturii umane se regăsea şi la Ioan din Apamea, unul din
izvoarele lui Isaac: „natura sufletului a fost creată luminoasă şi foarte bună”5, iar Isaac, în acord
cu marele mistic sirian, afirmă că firea sufletului a fost întru început „străvezie şi curată prin
primirea fericitei lumini”6. Patimile se dezvăluie ca „legături ascunse”, „piedici văzute” şi
zădărnicesc alergarea omului în căutarea raiului pierdut: „Tu, Care dezlegi firea noastră,
dezleagă-mă [...] ca să pot alerga şi să intru în raiul tainelor Tale şi să mănânc din Pomul Vieţii din
care nu i s-a îngăduit să mănânce lui Adam [Fc 3, 22].”7
Deşi nu face o prezentare concentrată şi elaborată a patimilor, asemenea lui Evagrie,
Sfântul Isaac face distincţia între „patimile trupeşti”: „pofta, mânia, dragostea de întâlnirile
deşarte sunt domolite prin post, slujbă şi şederea în linişte”8 şi „patimile sufleteşti”: „risipirea
lipsită de cunoaştere, invidia, slava deşartă, mândria sunt făcute nelucrătoare prin rugăciune,
citire şi cunoaşterea care vine de aici.”9
Atât timp cât omul asaltat de patimi nu încetează să le urască, trăind cu teama de a nu-L
pierde pe Dumnezeu îndepărtându-se prea mult de El, chiar şi de va fi biruit cândva de patimă
sau va fi doar rănit cu „loviturile ei”, totuşi „nu-i va fi socotită drept păcat dacă el continuă să o
urască, fiindcă Dumnezeu este drept”10: „În trupul iubitor de plăcere nu locuieşte cunoaşterea lui
Dumnezeu.”11
Ura faţă de lucrarea degradantă a patimilor şi teama ce „nu părăseşte nici inima, nici
gândirea omului” sunt expresia smereniei redobândite prin experienţa părăsirii de către
Dumnezeu: „Seamănă în mine cunoaşterea smereniei şi un avânt nestăvilit în alergarea spre
Tine.”12 De cealaltă parte, ataşarea de patimi şi îndrăgirea lor sunt osândite de Dumnezeu. Chiar
dacă nu ajungem să le trăim efectiv în viaţa noastră, vom primi „pedeapsa fie aici fie în lumea

1
I, 83, p. 410.
2
I, 82, p. 407. Este evidentă apropierea de textul omiliilor macariene: „În urma neascultării primului om, a
intrat în noi ceva străin de firea noastră, (a intrat) răutatea patimilor” (Omilii duhovniceşti 4, 8, p. 101).
3
I, 84, p. 419. „«Străin ce intră din afară» numeşte aici răul. Aceasta o învaţă firea prin mijlocirea demonilor,
nu se mişcă în fire de la sine. Sfântul Isaac afirmă mereu aceeaşi viziune optimistă a firii noastre.” (I, 84, nota 533a –
Pr. D. Stăniloae, p. 419).
4
II, 3, C3, 66, p. 189. Cf. Patrik HAGMAN, Understanding Asceticism..., pp. 99-112.
5
JEAN D’APAMÉE, Dialogues et traités, X, 120, intr., trad. et notes René Lavenant, Éditions du Cerf, Paris,
1984, p. 151.
6
I, 82, p. 408. „Deci când se mişcă în chip pătimaş, este în chip vădit în afara firii, precum ne asigură cei
învăţaţi de Biserică. Deci patimile au intrat în suflet pe urmă şi nu e drept să se spună că patimile ţin de suflet, chiar
dacă acesta se mişcă în ele. Prin urmare, e vădit că se mişcă în cele din afară (când e pătimaş), nu în ale sale.” (I, 82,
p. 408).
7
II, 5, 20, p. 247.
8
II, 3, C4, 27, p. 206.
9
II, 3, C4, 27, p. 206.
10
II, 3, C2, 22, p. 143.
11
I, 56, pp. 281-282.
12
II, 5, 12, p. 245.

1
viitoare [...] pentru că ne-am complăcut în inima noastră într-un lucru despre care ştiam foarte
bine că e contrar voii lui Dumnezeu şi pentru că l-am îndrăgit şi îl iubim încă în amintirea
noastră.”13
Dumnezeu îngăduie asaltul patimilor asupra gândurilor omului14, pentru ca el să-şi
înteţească rugăciunea şi, astfel, să-şi „înţelepţească inima ca să cunoască aceste lucrări
ascunse”15. De cele mai multe ori omul percepe aceste încercări ca pe o certare din partea lui
Dumnezeu, însă El caută îndreptarea celui căzut şi tămăduirea celui bolnav, într-un cuvânt
vindecarea „chipului Lui” : „Dumnezeu ceartă din dragoste, nu ca să se răzbune, să nu fie, ci
voieşte să se vindece chipul Lui şi nu ţine mânia mult timp. Acest fel de dragoste urmăreşte
îndreptarea şi el nu se abate cu patimă spre răzbunare.”16„Înţelege aşa şi luptele ascunse: uneori
ele ne zdrobesc, alteori ne dau uşurare, uneori ne chinuie, alteori ne odihnesc.”17
„Arta luptelor duhovniceşti”18 nu se deprinde oricum şi oriunde, „aşa cum e cu neputinţă
să înveţi meşteşugul trasului cu arcul în mijlocul mulţimilor şi în pieţe, ci într-un loc pustiu şi gol,
bun pentru cursele de cai şi trasul săgeţilor, unde acestea pot alerga neîmpiedicat spre ţinta
lor”19. Pentru cei care veghează şi „se ţin în bună rânduială şi-şi păzesc cu grijă simţurile şi
gândurile”, încercările sunt primite ca „lupte”, fiind prilej de „povăţuire şi învăţătură”, pentru că
„vin dintr-o economie [dumnezeiască].”20 Aceştia vor şti întotdeauna cu înţelepciune „să le
îndepărteze prin smerenie şi mulţumire, ascultând de sfaturile bărbaţilor care au cunoaşterea şi
experienţa luptelor, chiar dacă faţă de alţii aceştia par simpli în ce priveşte educaţia şi învăţătura
dobândită prin scris şi prin cuvânt.”21 Pentru cei lipsiţi însă de răbdare şi neînţelepţi, ele sunt
socotite „supărări”, având drept cauză „o gândire neştiutoare, predată întunericului, lâncezelii
[akediei], tulburărilor şi întristării”22.
Isaac afirmă explicit că atât „akedia”, cât şi „întunecarea şi tulburarea gândirii
amestecate de purtarea de grijă a Duhului în făptuirea luminoasă” sunt inerente pe calea
desăvârşirii, experienţa chiliei nefiind nicidecum o revărsare neîntreruptă de bucurie. Remediul
akediei văzută ca o stare de întuneric lăuntric „se naşte din însăşi osteneala care însoţeşte
rugăciunea. Când te lupţi şi stărui în ea, vei simţi numaidecât ajutorul care vine de la
rugăciune”23.
Atunci când sufletul „slăbeşte din pricina ostenelilor şi a întristărilor liniştirii şi
singurătăţii”, mângâierea poate veni din cugetarea la „viaţa sfinţilor care nu se gândeau la ei
înşişi cât la voia lui Dumnezeu şi care au îndurat cu toţii această viaţă în aşezări [omeneşti] sau

13
II, 3, C2, 24, p. 143.
14
„Numai încuviinţarea lui Dumnezeu, în a Cărui mână e sufletul oricui e făcut din trup, le-a îngăduit să se
apropie de noi, ca să ne trezim şi să privim la noi înşine. Dar când umbrirea lui Dumnezeu e peste noi, nu se pot
apropia de noi.” (Partea I, 71, 10, p. 441 – ed. Deisis).
15
II, 3, C2, 28, p. 144. „Când gândul şi lucrările noastre se alipesc de un păcat”, Dumnezeu ne ceartă „ca să
nu ne pierdem şi să ne depărtăm de El.” (II, 9, 12, p. 264).
16
I, 73, p. 366.
17
II, 3, C4, 39, p. 211.
18
„alergarea iscusită spre ţinta dumnezeiască”, „meşteşugul gândurilor şi înţelepciunea navigării
duhovniceşti pe această mare cumplită” (II, 3, C4, 41, pp. 211-212).
19
II, 3, C4, 41, p. 211; „e nevoie de o liniştire neîncetată, în locul gol de tot ceea ce ţine şi împrăştie
inteligenţa, sau care o face să înceteze implorarea necontenită. Cine nu face aşa va cădea.” (II, 3, C4, 41, p. 212).
20
II, 3, C4, 39, p. 211; „Cunoaşterea dobândită din lupte are nevoie de încercare.” (II, 3, C4, 40, p. 211).
21
II, 3, C4, 39, p. 211.
22
II, 3, C4, 39, p. 211.
23
II, 6, 9, p. 254.

2
locuri pustii, până ce au lăsat şi părăsit acest „trup al umilinţei” [Flp 3, 21] prin care au împlinit cu
osteneală calea fricii de Dumnezeu.”24
Lupta cu patimile nu se duce la întâmplare, ci învăţând „mai întâi stratagemele unei
adevărate lupte”. Gândirea plină de supleţe a lui Isaac descoperă aici tainele biruinţei asupra
patimilor. Înainte de toate, o chestiune de strategie: lupta cu patimile nu e un efort încrâncenat
al omului care se zbate în tulburare şi în roi de gânduri25, ci un meşteşug iscusit în a zădărnici
lucrarea patimilor, cunoscând hrana fiecăreia, pentru ca apoi să li se ia această hrană: „Îţi voi
spune un cuvânt şi să mă asculţi: nu încerca să birui patimile prin luptă, căci patimile nu se biruie
prin lupte; ci sileşte-te să le slăbeşti cât poţi, fără să te lupţi cu ele cum fac cei neştiutori. [...] Tu
însă răpeşte patimilor hrana lor, căci acesta e scopul strategiei. Vezi ce anume hrăneşte fiecare
patimă în parte şi fii iscusit când o întâlneşti. Când slăbesc patimile, se împuţinează şi gândurile,
care este fumul lor; când se împuţinează gândurile, gândirea încetează şi ea năvala mişcării ei; iar
când se linişteşte gândirea, strângerea [concentrarea, reculegerea] ei în locul ei devine uşoară,
îngăduindu-i să-şi vadă firea ei, iar prin strângerea [concentrarea, reculegerea] gândirii vom intra
uşor în curăţie prin darul lui Hristos.”26 Isaac nu recomandă lupta directă cu patimile care
asaltează sufletul prin războiul nevăzut al gândurilor, ci luminarea cugetării prin „citirea
duhovnicească”27 şi descoperirea comorilor lăuntrice: „Dar mai bine este a scăpa de patimi prin
aducerea aminte de virtuţi, decât prin împotriviri.”28
Curăţirea de patimi devine astfel nu un „zel lipsit de raţiune”, ci un efort de înţelegere, de
cunoaştere de sine, „prin darul lui Hristos”: „Curăţia e locul liniştit al firii a cărui uşă o ţin închisă
patimile. Dacă omul nu o deschide, nu va intra în locul liniştit al firii. Dacă s-a învrednicit cineva să
ajungă la el, primeşte, pe cât socot, simţirea înnoirii lui prin semnele curate care se pun în
mişcare în gândirea lui.”29 Şi aici, barometrul este tot rugăciunea, „fiindcă ea este oglinda
sufletului şi ea îi arată petele şi frumuseţea lui; aici se descoperă înşelăciunile şi frumuseţile
gândirii. Ea arată dacă sufletul e nepăsător sau zelos, dacă ne ostenim numai cu trupul sau şi cu
mintea, ori cu amândouă deodată, dacă suntem tăiaţi de lume în gândire sau suntem legaţi de
cineva sau ceva. În vremea rugăciunii se vede limpede ce anume pune în mişcare gândirea şi ce
mişcări se stârnesc în ea: dumnezeieşti, naturale sau lumeşti, dacă e tare sau slabă împotriva
patimilor. Cere sufletului tău o cercetare asupra tuturor acestor lucruri mai mult la vremea
rugăciunii decât oricând altcândva.”30
Demonul aduce tulburare sufletului chiar şi în acest timp: îndoială şi gânduri de mândrie.
Chiar şi unele descoperiri, „căci (demonii) iau înfăţişări şi arată sufletului năluciri care îl sperie.”31
Cernerea acestor „vederi întipărite în suflet” se face în palmele rugăciunii care hrăneşte
discernământul. Îmbărbătarea gândurilor se face prin amintirea elanului plin de hotărâre şi

24
II, 3, C4, 55, p. 217.
25
„Câtă vreme omul e în război şi adaugă luptă la luptă, nu poate să atingă lumina gândirii, nici să simtă
pacea gândurilor. „Nu sunt veşti bune în zilele luptei, spune Ecleziastul [8, 8]” (II, 3, C4, 57, p. 218).
26
II, 3, C4, 56, p. 218.
27
I, 68, p. 347. Cf. I, 56, p. 289.
28
I, 56, p. 287. Iar virtuţile se susţin unele pe altele în bine: „Virtuţile urmează una după alta, ca să nu fie
calea virtuţii neplăcută şi grea; şi pentru că se dobândesc pe rând. Şi aşa faptele grele săvârşite pentru bine se fac
plăcute ca unele ce se întăresc unele pe altele în bine.” (I, 46, p. 239).
29
II, 3, C4, 59, p. 218.
30
II, 3, C4, 62, p. 219; „Citirea acestor lucruri e pentru cel treaz care păzeşte regulile rugăciunii şi e ucenic al
liniştirii.” (II, 3, C4, 65, p. 221).
31
I, 33, p. 182.

3
statornicie dintru început: „Iar tu, o, omule, care mergi pe urmele lui Dumnezeu, adu-ţi aminte,
în tot timpul nevoinţei tale, mereu de început şi de întâia râvnă a începutului acestei căi.”32
Atunci când concentrarea asupra gândurilor şi lupta împotriva patimilor alternează cu
seninătatea liniştirii, revenirea în „arenele luptelor” nu înseamnă o întoarcere „în locul cunoscut
al luptelor”, ci o continuare având „însă în minte amintirea necontenită a lucrurilor minunate ca
ajutor neîncetat în rugăciune. Şi aşa vom înainta zi de zi în săltarea sufletului şi vom fi duşi spre
desăvârşirea în Dumnezeu.”33 În lupta aprigă cu patimile, descoperind cauzele şi prilejurile prin
care ele cuceresc „casa sufletului”, omul se întunecă, dar „o dată ce aceste lupte au trecut,
mintea devine ca un soare care străluceşte cunoaştere.”34 Ca în orice luptă, sunt şi biruinţe, dar şi
înfrângeri. Şi câştig, dar şi pierderi35.
Isaac învaţă despre lucrarea sufletului care se desparte de duhul lumii. Atunci când în
suflet rămâne o oarecare ataşare faţă de o patimă, chiar dacă omul renunţă la această însoţire,
amintirea ei „rămâne multă vreme” în minte. Dacă însă murim cu adevărat faţă de lume, „când
nici o iubire faţă de ceva anume nu se mai găseşte în noi, atunci şi patima lui se stinge, şi nu mai
suntem tulburaţi nici de amintirea, nici de vederea lui. Atunci însă când amintirea şi vederea lui
ne tulbură, e evident că patima lui e încă vie în noi din pricina iubirii pe care i-o purtăm.”36
Demonul întinde sau mai exact ascunde curse în calea omului, cu un scop precis: „să
împingă la necucernicia păcatului.”37 Cel rău, căutând să pătrundă în suflet, pentru a-l săgeta în
lăuntrul său, „pe toate le face ca să înduplece pe om, să se învoiască cu el şi să se predea în
mâinile lui”38. În toată viclenia sa, demonul nu-l întâmpină pe om dintru început, nici pe cei care
stau cu multă bărbăţie39, „ci se strânge pe sine şi le dă lor loc şi nu le iese înainte de la prima lor
pornire, nici nu intră cu ei în război. Căci cunoaşte că tot începutul războiului este mai fierbinte şi
ştie că nevoitorul are multă râvnă şi că nu pot fi biruiţi uşor cei mai nevoitori dintre nevoitori. De
aceea nu din laşitate face diavolul aceasta, ci pentru că se teme de puterea dumnezeiască ce-i
învăluie pe aceştia şi care-l înfricoşează pe el.”40
Dacă atunci când descrie manifestarea mâniei pătimaşe, Isaac consideră că este rodul
mândriei, „Uşurinţa spre mânie vine din mândrie. Mângâie-te cu acest cuvânt: de fiecare dată
când vei avea în tine gânduri smerite, nici cea mai mică urmă de mânie nu se va putea apropia de

32
I, 52, p. 269.
33
II, 10, 37, p. 274. „Dacă te înconjoară ce e rău, nu părăsi ce e bine, şi vei birui!” (III, 12, 36, p. 155).
34
II, 18, 1, p. 310; „Bătută de patimi în încercările îndurate pentru Domnul, ea este ca roadele de fiecare an care,
bătute de tăria razelor soarelui, dobândesc dulceaţă şi slujesc ca desfătare [oamenilor].” (II, 18, 1, p. 310).
35
„prin bătăile şi antrenamentul primit în luptele şi războaiele duhovniceşti, în inteligenţă se naşte în chip
simţit o putere care face la rândul ei să se nască în suflet o bucurie în toată vremea, prin care se apropie de curăţia
gândurilor, numită şi locul curat al stării naturale.” (II, 18, 3, p. 311).
36
II, 3, C2, 37, p. 146. „Inima care a primit simţirea celor duhovniceşti şi vederea întocmai a veacului viitor îşi
aduce aminte, în conştiinţa sa, de patimi, aşa cum un om sătul de mâncare aleasă priveşte la mâncarea proastă
aşezată înaintea lui. El nu-i dă nici o atenţie şi nu o pofteşte deloc, ci mai degrabă se îngreţoşează şi se întoarce de la
ea, nu numai pentru că mâncarea însăşi e greţoasă şi neplăcută, ci şi pentru că s-a săturat de mâncarea foarte bună
de care s-a îndestulat mai înainte.” (I, 38, p. 207).
37
III, 7, 44, p. 99; demonul „a câştigat o mare putere din obişnuinţa pe care a primit-o în aceia care s-au
predat pe ei înfrângerii, prin învoirea cu gândurile lor.” (I, 42, p. 219); cf. MACARIE EGIPTEANUL, Omilii duhovniceşti,
p. 335.
38
I, 53, p. 270.
39
Râvna şi căldura începutului de drum se păstrează numai prin necontenita înălţare a rugăciunilor, prin
dorirea lui Dumnezeu „cu rugăciune îndurerată şi cu răbdare” (I, 11, p. 74).
40
I, 52, p. 267; pentru ca mai departe să spună: „Deci când îi vede pe ei astfel, nu îndrăzneşte să se atingă
de ei, până ce nu-i vede cu râvna răcită şi aruncând armele pe care şi le-au pregătit în cugetele lor [...] şi sapă o
groapă de pierzanie sufletelor lor prin împrăştierea gândurilor ce le vin din lene, gânduri prin care se face stăpână
răceala în ei, sau în minţile şi în inimile lor.” (I, 52, p. 267).

4
tine. Fiindcă smerenia ştie să rămână fără mânie chiar şi în neputinţă, precum şi în necazurile şi
nenorocirile care ne vin de la aproapele.”41 El nu uită să amintească şi mânia din fire: „Există însă
şi o mânie care vine din mişcarea temperamentului; ea nu pricinuieşte asprime, se domoleşte
numaidecât şi e urmată de o străpungere necontenită.”42
Aşadar, mânia pătimaşă izbucneşte din mândrie, iar remediul este gândul smerit, care
potoleşte iuţimea şi îl fereşte pe om de căderi. Nu mânia din fire este vătămătoare, ci aceea
arătată „în faptă, aruncând de pildă un cuvânt nechibzuit care răneşte pe cineva sau făcând un
gest de mânie”. „O mânie deasă, uşor de stârnit şi prelungită e semnul unei boli serioase a
sufletului.”43 Sunt descrise şi cauzele unei astfel de stări: la începători, ea vine din „marea iubire
faţă de poftele lor” şi din mândrie sau slavă deşartă; pentru ceilalţi, ea pleacă „de la lâncezeală
[akedia] şi mâhnirea conştiinţei lor”44.
După ce prezintă tulburătoarea stare a mâniei, Sfântul Isaac scrie despre patima
desfrânării, căreia îi găseşte cauza: fie o ispitire din exterior „care ne vine prin simţuri”, fie „o
părăsire de Sus în scopul luptei”. Dumnezeu încetează să-l mai însoţească pe om ca o
„Călăuză”45 şi îi încearcă voinţa lăsându-l o vreme să lupte cu patima desfrânării. Pentru a arăta
sensul acestei părăsiri, Isaac afirmă că ea se face din două motive: apare când omul judecă şi
dispreţuieşte pe alţii care trec printr-o astfel de încercare sau când primeşte gândul amăgitor că
biruinţa în lupta cu patimile ţine doar de puterile omului, de efortul său. El vede şi în slava
deşartă o cauză a desfrânării: „Când slava deşartă sălăşluieşte într-un cuget trupesc, ne predă
patimii desfrânării”46; totodată, nu uită să recomande armele pentru biruirea acestei patimi:
„rugăciunea însoţită de îngenunchere, căderea prelungită la pământ înaintea crucii unită cu
durerea şi smerenia inimii, şi o înfometare autoimpusă.”47 Descriind lupta pe care un ascet o are
atunci când vederea unei femei sau simpla ei amintire tulbură şi „pun pe jar gândirea” lui, Sfântul
Isaac ajunge să dezvăluie dinamica şi interdependenţa patimilor. Vedere şi aducere aminte:
„Înclinaţia spre una trădează plăcerea încercată în cealaltă: înclinaţia spre aducere-aminte
trădează plăcerea vederii, iar înclinaţia spre vedere trădează plăcerea aducerii-aminte.”48. Acest
lanţ vicios se desfăşoară numai prin acceptarea „cu uşurinţă a impulsurilor pătimaşe. Cum poate
scăpa sufletul de strânsoarea acestui cerc vicios? Atâta vreme cât omul rămâne în „gândurile
trupeşti”, el nu-şi poate curăţi gândirea.
Patimile îmbată sufletul, tulburând cugetarea şi dându-i „libertatea care duce la robia cea
rea”49: „Cât timp poartă cineva în sine ameţeala beţiei păcatelor sale, toate cele săvârşite de el i
se par cuviincioase. Căci când firea iese din rânduiala sa, e la fel de beată, fie de vin, fie de
pofte.”50 Cel cuprins de patimi strigă ca un rob către Dumnezeu, pentru ca apoi, dobândind
„curăţia şi sănătatea sufletului”, să se roage ca un fiu. Cel bolnav „nu zice tatălui său: «Fă-mă
împărat!», ci se îngrijeşte întâi de boala lui şi, după însănătoşirea deplină, primeşte împărăţia de

41
III, 4, 29, p. 60.
42
III, 4, 29, p. 60.
43
II, 3, C2, 20, p. 142.
44
II, 3, C2, 20, p. 142.
45
„Călăuza ascunsă Care este cu ei” (II, 3, C2, 47, p. 152).
46
II, 3, C2, 25, p. 143.
47
II, 3, C2, 21, pp. 142-143.
48
II, 3, C3, 26, p. 177.
49
I, 55, p. 277.
50
I, 55, p. 276.

5
la tatăl său; aşa şi păcătosul ce se pocăieşte primeşte întâi sănătatea sufletului său şi, după aceea,
intră cu tatăl în ţara firii curate şi împărăţeşte întru slavă cu tatăl său.”51

I.4.b. Biruinţa asupra patimilor şi roadele pocăinţei

Prin cunoaşterea de sine, omul află pricinile patimilor52, descoperă ademenirile demonilor,
căci „mai de folos îţi este să te îngrijeşti să înviezi din patimi sufletul tău căzut, prin mişcarea
gândurilor tale în cele dumnezeieşti, decât să înviezi pe cei morţi”53. De aceea, în viziunea lui
Isaac, simţirea păcatelor e un dar dumnezeiesc: „A simţi cineva păcatele sale e un dar ce vine de
la Dumnezeu şi i se iveşte în cuget când vede Dumnezeu că a suferit de tot felul de încercări, ca
să nu plece de aici împovărat de toate strâmtorările şi necazurile, nefolosindu-se întru nimic de
lumea aceasta.”54 Conştientizarea păcatelor, a pricinilor lor şi a curselor amăgitoare întinse la tot
pasul nu stă doar în efortul şi trezvia omului, ci ţine hotărâtor de lucrarea harului dumnezeiesc,
căci „nu există dreptate care să nu vină din căinţă, nici conştiinţă fără har.”55
Adesea, spune Isaac, urâm păcatele, dar pricinile ce le aduc în noi le primim cu plăcere:
„Cine nu va fi uimit văzând toate cele făcute şi săvârşite pentru lume în Hristos Domnul? [...]
Văzând şi auzind acestea, cine va mai fi tulburat de amintirea păcatelor sale care aruncă astfel de
îndoieli în inima lui: «Îmi va ierta oare Dumnezeu, dacă-L rog, aceste lucruri de care-mi pare rău şi
a căror aducere-aminte mă chinuie? Lucruri spre care alunec, deşi mă scârbesc de ele şi pentru
care părerea de rău şi durerea pe care mi-o produc, atunci când vin, e mai mare decât înţepătura
unui scorpion; deşi le urăsc, stau în ele, şi deşi mă căiesc de ele cu durere, mă întorc în chip
nenorocit din nou la ele.»”56
Patimile se constituie într-un obstacol atât în calea interiorizării, cât şi în vederea luminii
tăinuite a lui Dumnezeu. „Acest zid trebuie surpat prin virtuţi. Prin aceasta, se câştigă şi pacea şi
transparenţa spre cele dumnezeieşti”57. Lumina curată a cugetării nu poate fi descoperită decât
prin convertirea patimilor. Eliberarea de patimi înseamnă părăsirea „lumii” păcatului, adunarea
omului în sine însuşi şi descoperirea adâncului fiinţei sale. Începutul căii pocăinţei este legat de
experierea fricii de Dumnezeu, care aduce păzirea poruncilor dumnezeieşti. Prin teamă,
Dumnezeu conduce pe om către „Edenul spiritual”, dăruindu-i harul Său negrăit. Înţelegând în
chip dinamic împătimirea, lupta cu patimile şi eliberarea de patimi, Isaac arată că fără „frică şi
întristare” nu se pot birui patimile. Omul se teme să nu piardă milostivirea lui Dumnezeu, iar prin
durere şi întristare conştientizează păcatul şi boala sufletului. Luând povăţuitor pe Sfântul
Apostol Pavel, Isaac învaţă că „întristarea pentru Dumnezeu” rodeşte pocăinţa spre mântuire:
„Întristarea pentru Dumnezeu lucrează căinţa sufletului şi întoarce la viaţă” (cf. 2 Co 7, 10)58.

51
I, Epist. IV, p. 488. „Nimeni nu poate birui patimile, decât prin virtuţile simţite şi văzute. […] Căci patimile
sunt un perete în faţa virtuţilor ascunse ale sufletului. Şi, de nu cad acestea prin arătarea virtuţilor, nu se văd cele
dinlăuntru. Şi nimeni nu vede Soarele în întuneric, nici virtutea firii sufletului, cât mai stăruie în el tulburarea
patimilor.” (I, 68, p. 347).
52
„Şi care sunt pricinile patimilor? Sunt momeli aşezate în lucrurile lumii acesteia, care mişcă trupul spre
cele de neapărată trebuinţă ale lui. Şi ele nu încetează să momească cât timp există lumea. Dar omul care s-a
învrednicit de harul dumnezeiesc şi a gustat şi a simţit ceva mai presus de acestea nu le lasă să intre în inima sa.
Pentru că în locul momelilor a pus stăpânire pe el o altă dorinţă mai mare şi mai bună ca ele. Şi nu se mai apropie de
inima lui nici ele, nici cele ce se nasc din ele. Ci rămân afară, nelucrătoare.” (I, 38, p. 207).
53
I, 23, p. 126.
54
I, 71, p. 359.
55
III, 6, 9, p. 71.
56
II, 40, 15, p. 381.
57
I, 68, nota 426 – Pr. D. Stăniloae, p. 347.
58
II, 3, C2, 99, p. 169. În Centuria a treia va echivala durerea lăuntrică motivată spiritual şi starea de
rugăciune: „Durerea pentru Dumnezeu este rugăciune” (II, 3, C3, 11, p. 172).

6
 „Împărăţia libertăţii” sufletului se câştigă însă cu multă osteneală, Dumnezeu sădind iubirea
Sa în mijlocul încercărilor. Demonul încearcă să semene în sufletul omului gândul că nu va izbuti,
fiind părăsit de Dumnezeu şi de oameni. Pentru aceasta, Isaac îndeamnă: „Când voieşti să pui
început unei lucrări bune, pregăteşte-te pentru ispitele ce vor fi aduse asupra ta şi să nu te
îndoieşti de adevăr. Căci este un obicei al vrăjmaşului ca, atunci când vede pe cineva începând cu
credinţă fierbinte o bună vieţuire, să-i aducă în cale ispite felurite şi înfricoşătoare, ca, venind
prin aceasta la frică, să-şi răcească hotărârea lui cea bună şi să nu mai aibă o râvnă fierbinte de a
se apuca de lucrarea plăcută lui Dumnezeu”59.
Asemenea lui Iov, sufletul nu primeşte acest noian al necazurilor decât din voia lui
Dumnezeu, care „poartă de grijă şi le cârmuieşte pe toate.[…] Nu lasă Domnul ca de zidirea Lui
să se apropie puterea demonilor şi să-şi împlinească în ea voia lor”60. Dumnezeu nu voieşte
osteneala de dragul acesteia, ci ca jertfă a iubirii. Încercările apar astfel ca leacuri binefăcătoare
dăruite de „Doctorul cel adevărat pentru sănătatea omului celui din lăuntru”61, printr-o
„iconomie nearătată”62, tainică. Întru necazuri şi-au arătat sfinţii iubirea de Dumnezeu, tăria şi
statornicia vieţii lor. Refuzul încercărilor aduce zădărnicirea voii lui Dumnezeu. Tocmai de aceea
Isaac sfătuieşte ca făptuirea să se împlinească „întru cunoştinţă”, ca să nu se piardă tot
drumul63. Cunoscând purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi roadele încercărilor, omul află un sens
în necazurile ce vin asupră-i. Numai printr-o astfel de înţelegere, încercările sunt primite în chip
liber, pentru a spori în cunoaştere, căci „cât de dulce este cunoştinţa câştigată prin deprinderea
din cercarea lucrurilor şi câtă putere dăruieşte celui ce a aflat-o pe ea prin multa lui cercare
(experienţă), este un lucru cunoscut celor ce s-au încredinţat despre aceasta şi au simţit ajutorul
ei”64.
Dumnezeu este Cel care dă omului puterea de a răbda toate necazurile şi ispitirile. Isaac
oferă aici pilda „unuia dintre sfinţi”, care mărturiseşte convorbirea sa cu „un bătrân prea cinstit
dintre pustnici”. „Iar el era bolnav şi se afla culcat. Şi după ce i-am făcut plecăciune, am şezut
lângă el şi am zis: „Roagă-te pentru mine, părinte, că mult sunt supărat de ispitele demonilor”.
Iar acela, deschizând ochii lui, a căutat la mine şi mi-a zis: „Fiule, eşti prea tânăr şi nu aruncă
Dumnezeu ispitele asupra ta”. Iar eu i-am spus: „Sunt tânăr, dar sufăr ispitele unor bărbaţi în
putere”. Acela îmi zise iarăşi: „Dumnezeu te va înţelepţi”. Iar eu i-am zis: „Cum mă va înţelepţi,
că eu în fiecare zi gust moartea?” Acela zise iarăşi: „Dumnezeu te iubeşte, taci. Dumnezeu îţi va
da harul Lui”. Apoi a zis iarăşi: „Cunoaşte, fiule, că treizeci de ani am făcut război cu demonii şi
până ce n-am trecut de al douăzecilea, n-am fost ajutat deloc. Iar după ce am izbutit să trec
peste al cincilea (după cei douăzeci), am început să aflu odihnă. Şi trecând încă un an, s-a
înmulţit odihna. Iar după ce a curs şi al şaptelea an, şi a venit al optulea, s-a înmulţit şi mai mult.
Iar trecând şi al treizecilea şi ajungând la sfârşit, aşa s-a înmulţit odihna, că nu mai cunoşteam
nici măsura la care am ajuns”65.
Moartea păcatului şi a patimilor nu este decât „moartea morţii”66 şi redobândirea
sănătăţii fireşti a sufletului. Respingerea ademenirilor demonului înlesneşte sufletului
dobândirea curăţiei şi a libertăţii spirituale: „Smulge greşeala cât încă este mică şi slabă, înainte
59
I, 5, p. 44.
60
I, 3, p. 37.
61
I, 8, pp. 63-64.
62
I, 71, p. 357.
63
I, 23, p. 124.
64
I, 48, p. 251.
65
I, 3, pp. 38-39.
66
I, 47, nota 273 - Pr. D. Stăniloae, p. 249. Cf. Hilarion ALFEYEV, „Solitude, humilité et souvenir de la mort...”,
pp. 25-26.

7
de a se lăţi şi de a se întări. Nu fi fără grijă când greşeala ţi se pare mică. Căci mai târziu îţi va fi ca
o stăpână nemiloasă şi vei umbla în faţa ei ca o slugă în lanţuri. Iar cel ce luptă de la început
împotriva patimii, curând o va birui”67.
Se vede limpede că Isaac se adapă din izvoarele Sfintelor Scripturi, dar şi dezvăluie mai
mult din strălucirea lor. Iată cum tâlcuieşte Avva Isaac cuvintele Apostolului Petru – „Dumnezeu
le stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har” (1 Petru 5, 5): „Simţirea harului cu
mintea se descoperă în lucrarea căinţei cu mintea.”68 Şi nu doar face să coboare harul peste cel
smerit, care trăieşte pocăinţa cu toată fiinţa, inclusiv cu mintea, ci şi să îl simtă cu mintea sa. Şi
continuă gândul asupra pocăinţei cu mintea numind-o „plânsul omului ascuns, vărsat în inimă
când înţelege iubirea Tatălui său, iar nu când se teme de osândă.”69 Mintea se subţiază prin
aceasta lucrare tainică a pocăinţei şi, smerindu-se înaintea noianului de iubire dumnezeiască,
poate să primească şi să păstreze harul. Isaac subliniază: abia acum omul înţelege lucrarea lui
Dumnezeu, iar înţelegerea stârneşte în sufletul său „nădejdea bucuroasă” a mângâierii lui
Dumnezeu. Această simţire a harului este nedespărţită de „lucrarea liniştirii”70.
Sfântul Isaac vede în tâlharul cel de-a dreapta „chipul credinţei şi al căinţei”71, iar „cei care
cred şi se roagă ca el nu vor fi fără îndoială departe de părtăşia împreună cu el la făgăduinţa pe
care a primit-o acesta, chiar dacă ar fi ucigaşi sau desfrânaţi, cu condiţia să pună capăt purtărilor
lor dinainte.”72 Înţelegem care este rodul pocăinţei: redescoperirea luminii lăuntrice, renaşterea
strălucirii sufletului, care de acum este gata să primească „taina descoperirilor cereşti” şi
„descoperirea celor neînţelese”73, căci „nici o virtute nu e mai presus de pocăinţă. Pentru că
niciodată nu se poate desăvârşi lucrarea ei. [...] Şi nu e hotar al desăvârşirii [...] De aceea
pocăinţei nu-i pun hotar nici timpurile, nici faptele, înainte de moarte.”74 Se vădeşte astfel
dimensiunea pocăinţei ca şansă unică de a regăsi calea spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi
regăsirea autentică de sine: „Pocăinţa s-a dat oamenilor după botez, ca un har peste har. Căci
pocăinţa este a doua naştere din Dumnezeu, şi darul a cărui arvună am primit-o prin credinţă îl
primim prin pocăinţă. Pocăinţa este uşa milei, deschisă celor ce o caută pe ea.”75
Minunată Pronie dumnezeiască! Până şi de păcatul şi patimile omului se foloseşte pentru
a-l înţelepţi: „Chiar dacă uneori se întâmplă să fii biruit, o milostivire e deja pregătită pentru tine,
mai ales dacă în înfrângerea ta n-ai slăbit şi n-ai dat înapoi, ci plin de durere, întristare şi plâns,
te-ai întors deîndată şi curajos la luptă împotriva ei, te-ai înarmat şi ai coborât în arenă împotriva
ei. Dacă faci aşa, atunci fiecare patimă te va face să înţelegi ceva.”76 Cel care însă nu se ruşinează
de păcatele sale ci, dimpotrivă, se adânceşte şi mai mult, în mod conştient, în vâltoarea patimilor,
acela nu va putea cunoaşte bucuria pocăinţei: „În schimb, sufletul neruşinat şi netemător care e
îndrăzneţ în păcat, povăţuit de amăgiri ticăloase, şi care nu cunoaşte căinţa sau durerea pentru

67
I, 5, p. 45. Cf. „Căci patimile sunt asemenea câinilor ce obişnuiesc să stea în preajma măcelăriilor şi care
fug la auzul unui cuvânt, dar dacă nu sunt luaţi în seamă, se năpustesc ca leii cei foarte mari. Dispreţuieşte pofta cât
timp e mică, pentru ca să nu-ţi aduci aminte de tăria fierbinţelii ei. Căci stăpânirea peste cele mici alungă primejdia.
Pentru că e cu neputinţă să stăpâneşti peste lucrurile mari, dacă nu biruieşti pe cele mai neînsemnate.” (I, 55, p.
279).
68
II, 3, C1, 76, p. 130.
69
II, 3, C1, 77, p. 130.
70
II, 3, C1, 78, p. 130.
71
II, 3, 46, p. 152.
72
II, 3, 46, p. 152.
73
II, 3, C2, 76, p. 162.
74
I, 55, p. 277.
75
I, 72, pp. 361-362.
76
II, 3, C2, 98, p. 169.

8
încălcările lui ci, dimpotrivă, îşi procură neîncetat mijloacele pentru săvârşirea păcatului său,
sufletul acesta rămâne prizonier osândei.”77
Trăind în duhul Evangheliei, încredinţat de „logica” totdeauna surprinzătoare a lucrării lui
Dumnezeu, Isaac scrie spre mângâierea celor care aşteaptă vindecarea de patimi, ca boli ale
sufletului. Cu cât rana este mai gravă, cu atât mila Domnului este mai mare. Este nevoie doar ca
omul să dorească scăparea şi întoarcerea la Dumnezeu: „Dumnezeu vrea să dea întotdeauna
vindecare oricui, dacă bolnavul îşi caută scăparea la El. Măreţia Lui nu se scârbeşte de bolile grele
şi pline de duhori. [...] Căci Dumnezeu nu închide uşa şi nu o deschide din când în când.”78
În pocăinţă, asemenea fiului risipitor, omul îşi aminteşte de greşelile lui, şi asta naşte
smerenia, dar mai ales redescoperă mila lui Dumnezeu, Care îl primeşte. „Jertfa împăcării e
smerenia adusă lui Dumnezeu dintr-o inimă moartă din pricina aducerii-aminte de greşelile de
care s-a făcut vinovat omul înaintea Celui care este Viaţa lumilor, fie de cele făcute în trecut, fie
de cele pe care le face greşind în fiecare zi. Un asemenea om îşi trezeşte sufletul, îl smulge din
acestea şi nu încetează să-l îndrepte spre întoarcere [căinţă] amintindu-şi în fiecare clipă de
milele lui Dumnezeu Căruia această rugăciune Îi place mai mult decât toate jertfele şi decât orice
ofrandă.”79 În fond, experienţa pocăinţei nu face decât să-L odihnească din nou pe Dumnezeu în
sufletul omului întors „la El ca să-I ceară împăcarea”80. Omul care se apropie „să guste din
vederea şi lucrarea” pocăinţei se luminează de încredere, iar rugăciunea se coboară în inima
„robită pe urmele lui Dumnezeu”81. Acum, chipul rugăciunii devine cel al mulţumirii82, ca o
împlinire a cuvântului Domnului: „Acestea vi le spun vouă ca să aveţi bucuria Mea desăvârşită
întru voi.” (Ioan 17, 18).
Îndreptarea omului nu priveşte o schimbare exterioară, ci o înnoire lăuntrică a sa:
„Tu, Care le faci noi pe toate [Ap 21, 5], înnoiește-mă făcându-mă să simt nădejdea Ta 83.
Bucurie a creaţiei, învredniceşte-mă de bucuria ce se mişcă dincolo de trup şi care se primeşte în
liniştea sufletului. Îngroapă în mădularele mele focul iubirii Tale. Pune în inima mea temeliile
minunării de Tine. Leagă mişcările mele lăuntrice cu tăcerea cunoaşterii Tale, întrucât aceasta e
cu desăvârşire mută. Învredniceşte-mă să Te văd cu ochi mai lăuntrici decât ochii larg deschişi.”84
Ni se descrie concomitenţa pocăinţei cu patimile, care „alear-gă”, asaltându-ne permanent85.
Prin parazitarea lor, patimile zădărnicesc lucrarea duhov-nicească, prefăcând elanul schimbării
lăuntrice în „cădere” şi deturnând gândul de la rugăciune86.

77
II, 3, C2, 98, p. 169.
78
II, 3, C2, 100, p. 169; „Ci ori de câte ori Îl cheamă cineva, e gata să-l ajute cu purtare de grijă şi nu-l
dispreţuieşte din pricina bolii lui reale, ci dacă acesta îl cheamă degrabă, îl învredniceşte de o purtare de grijă încă şi
mai mare faţă de el din pricina bolilor lui grele care duc spre moarte.” (II, 3, C2, 100, p. 169).
79
II, 3, C3, 16, p. 174.
80
II, 3, C3, 17, p. 175.
81
I, 40, p. 213.
82
„Iar inima lui se luminează de încredere şi nu mai rămâne în împietrirea de mai înainte şi în simpla grăire a
gurii. Şi când le cunoaşte acestea astfel, dobândeşte rugăciunea în suflet ca pe o comoară. Şi de multa veselie,
chipul rugăciunii lui se schimbă în glas de mulţumire.” (I, 21, p. 113); „o bucurie ce înalţă mulţumiri” (I, 21, p. 113); cf.
EVAGRIE, „Rugăciunea este rodul bucuriei şi al mulţumirii.”, în Cuvânt despre rugăciune 15, p. 89.
83
O inspiraţie constantă în gândirea Sfântului Isaac: „Tu, Care le-ai făcut noi pe toate [Ap 21, 5],
în-noieşte-mă cu cunoaşterea Ta şi pune în mişcare înăuntrul inimii mele adevărata Ta nădejde.” (III, 7, 20, p. 93).
84
III, 7, 33, pp. 95-96.
85
„Un plâns ascuns strigă în mine când îmi văd neputinţa. Şi deşi vreau să-mi tăgăduiesc păcatele cu
suspinele mele, iată că împreună cu ele aleargă şi poftele ce prefac în cădere durerea inimii mele şi depărtează
gândul meu de rugăciunea de cerere în care stărui meditând la Tine.” (III, 7, 22, p. 93).
86
III, 7, 22, p. 93.

9
 „Am spus-o şi o spun iarăşi: iubirea Ta e mai mare decât datoriile mele. Puţin lucru sunt
valurile mării faţă de numărul păcatelor mele, dar dacă le cântărim, pier ca nimic în faţa iubirii
Tale.”87 Re-cunoaşterea iubirii negrăite a lui Dumnezeu nu este pentru Isaac prilej de nelucrare.
Dimpotrivă. Conştientizarea manifestării iubirii dumnezeieşti faţă de om înseamnă pentru Isaac o
înteţire a luptei, un soi de „încăpăţânare” de a nu lăsa ultimul cuvânt păcatului, neputinţelor,
deznădejdii, răzbind dincolo, către „sfânta sfintelor a cunoaşterii” lui Dumnezeu88, „prin
gustarea iubirii” Sale89.
„Cele urâte care sunt în mădularele noastre ne ţin ca într-o închisoare; duhoarea lor să
iasă din trupul nostru prin îmbătarea noastră de darul Tău.”90 Isaac mizează şi de data aceasta nu
pe o luptă directă cu patimile, ca o concentrare asupra lor, ci pe dorirea cât mai firească a „tot ce
e mai bun”. Primind darul dumnezeiesc, omul nu mai trăieşte seducţia patimilor, ci este motivat
profund de iubirea faţă de Dumnezeu, urmând pilda sfinţilor care „în ceasul nopţii se îmbătau în
iubirea Lui.”91
Aducerea-aminte de păcate nu exclude simţirea proniei, ci îl menţine pe om în realismul
smereniei, nelăsându-l pradă gândului că i se cuvin toate, socotindu-se „vrednic de purtarea de
grijă a lui Dumnezeu.”92 De ce ar fi nevoie de această aducere-aminte „în toată vremea de
păcate”? Uitând de păcate, pe de o parte omul uită bunătatea lui Dumnezeu, Care l-a iertat, pe
de altă parte, socotindu-se drept, el renunţă la „ostenelile pentru ceea ce e mai bun”93.
Pocăinţa este nedespărţită de aducerea-aminte de mila lui Dumnezeu94. Conştien-tizarea
păcatelor nu înseamnă blocaj în amintirea greşelilor, ci dorinţa apropierii de Dum-nezeu, cu
„îndrăzneala inimii şi încrederea că păcatele sale de odinioară au fost iertate.”95 În acelaşi timp,
amintirea păcatelor nu reprezintă asumarea unei nelinişti sau convingerea apăsătoare că păcatul
nu poate fi iertat, ci înainte de toate cunoaşterea milostivirii lui Dumnezeu care iartă şi revarsă
„harul Său prin care uită marile greşeli pe care le-ai săvârşit şi nu te face să pieri şi, mai presus de
orice, te lasă să te apropii de El prin bunăvoirea Lui.”96 În acest punct, Isaac aruncă direct la ţintă,
spunând: „Cine uită măsura păcatelor sale uită şi măsura harului lui Dumnezeu faţă de el.”97
„Dulci sunt prilejurile păcatelor, dar amare sunt roadele lor. Amare sunt prilejurile care
fac să sporească virtutea, dar foarte dulci sunt roadele care strălucesc din ele.”98 Isaac reia
cugetarea formulată în aceiaşi termeni, în care „prilejurile” sunt motivaţiile, iar „roa-dele”
reprezintă finalitatea. Atâta vreme cât „gândurile şi înăuntrul său le iubeşte pe cele din urmă
[virtuţile]”, „cum va putea înmulţi oare în afară prilejurile celor dintâi [patimile]?”99

87
III, 10, 33, p. 130.
88
III, 10, 29, p. 128.
89
III, 10, 31, p. 129.
90
III, 10, 12, p. 123.
91
III, 10, 16, p. 125.
92
III, 12, 25, p. 152.
93
III, 12, 34, p. 155; în starea aceasta trufaşă, dar plină de „murmur şi laşitate”, omul va primi „judecata
hărăzită lui Satan [cf. Is 14, 12-15].”
94
„să-şi aducă aminte şi de mila lui Dumnezeu şi să se mângâie.” (III, 12, 25, p. 152) şi, în acelaşi Cuvânt 12:
„Adu-ţi aminte în toată vremea de păcatele tale, ca să te păzeşti pe tine însuţi […] Adu-ţi aminte cât de mari şi de
multe sunt ele, dar nu-ţi adu aminte de ele spre pierzania ta.” (III, 12, 33, p. 154).
95
III, 12, 28, p. 153; „Fiindcă mângâierea vine la cei care rabdă ispitele întâlnite în calea a ce e mai bun din
pricina încrederii în Dumnezeu, Care Se apropie şi îi ajută pe cei care-L iubesc spre bine.” (III, 12, 26, p. 152).
96
III, 12, 33, pp. 154-155.
97
III, 12, 35, p. 155.
98
II, 3, C3, 67, p. 190.
99
II, 3, C3, 66, pp. 189-190.

10
 Lumea e o şcoală100, în care omul se pregăteşte pentru „o lume slăvită a cărei viaţă nu mai
cunoaşte asemenea suferinţe”, trecât prin moartea ce pune capăt „rătăcirilor născătoare de
chinuri”101. În această „şcoală duhovnicească”, Dumnezeu a descoperit omului căinţa ca dar
dumnezeiesc, al doilea după cel al creaţiei, „pentru ca omul să nu fie lipsit de acea fericire din
pricina abuzului de libertatea pe care a primit-o”102.
În ordinea condiţiei umane căzute, Dumnezeu lasă pocăinţa spre îndreptarea oamenilor,
„pentru ca ei să nu creadă că primesc totul ca pe un drept al lor, iar nu în întregime prin har, şi să
socotească cumva că stă în puterile lor”103; experienţa pocăinţei este văzută ca „o greutate care
ascunde o taină a înţelepciunii Lui, ca pe cât e cu putinţă oamenii să rămână ţinuţi de El.”104
S-ar putea naşte gândul că întreaga viziune valorizată entuziast spre iertare poate duce la
indiferenţă şi delăsare. Isaac priveşte cu discernământ realitatea vieţii duhovniceşti, afirmând că
Dumnezeu nu-l vrea pe om în păcat, ci în sfinţenie: „Că El nu se bucură de prilejurile de păcat e
limpede din faptul că iartă: aici Îşi arată deschis voia Sa, care e aceea de a avea milă
[compătimire]. [E ca şi cum ar spune:] «Iubesc iertarea, şi nu iert doar din anume pricini, ci
pentru că acest lucru e plăcut bunătăţii Mele; fie acolo unde sunt prilejuri de păcat, fie acolo
unde e dreptate, Eu dăruiesc oamenilor iertarea şi harul care acoperă cu un văl totul».
Arătându-Şi harul, El îl face să încolţească spre folosul acestuia [al omului].”105 De fapt, Isaac
înţelege starea omului căzut, neputinţa lui, persistenţa într-o viaţă plină de păcate, ceea ce nu-L
împiedică pe Dumnezeu să lucreze mântuirea: „Fiindcă Economia [mântuirea] Sa nu ţine seama
de prilejurile de păcat datorate relaxării, pentru că nu sunt de nici un folos, şi chiar dacă el arată
limpede toată înţelegerea Sa faţă de ele, totuşi păcătoşii vor continua să le facă. Şi chiar dacă
înclinarea noastră n-ar fi în stare să facă ceea ce trebuie, şi drept urmare răul sporeşte nemăsurat,
acest lucru nu e o piedică pentru ca, oriunde se întâmplă, să lucreze deschis harul Său pe care îl
arată faţă de datornicii care-i datorau unul 500, iar altul 50 de dinari.”106
Gândirea lui Isaac rămâne constant evanghelică, nelăsându-se purtat de vreo
sen-sibilitate fără discernământ; reperele lui nu sunt sentimentale, ci inspirate din Scriptură:
îndurarea lui Dumnezeu în Vechiul Testament pe de o parte, necântărind faptele, ci văzând
iubitor „foarte mica bunăvoinţă”107 a omului (2 Rg 12, 13; Iş 32, 1-14), iar pe de altă parte cuvântul
veşnic al lui Hristos, oglindit în pilde: fiul risipitor (Lc 15, 11-32), vameşul şi fariseul (Lc 18, 9-14), cei
doi datornici (Lc 7, 41-42).
Isaac aduce spre înţelegere punerea faţă în faţă a omului cu Dumnezeu: pe de o parte
„păcatele” omului, de cealaltă parte „bunăvoinţa” biruitoare a lui Dumnezeu; „necucer-niciile”
omului şi mila dumnezeiască; „datoriile” omului în faţa iubirii covârşitoare a Domnului. Iar omul,
în acest punct, tace, smerindu-se. El rămâne mirat că în chip neaşteptat Dumnezeu răspunde cu
bunătate, cercetând viaţa omului şi răsplătind. E un paradox. Pentru ce să răsplătească

100
„Lumea aceasta e ca o şcoală în care Dumnezeu învaţă în cunoaştere tinereţile noastre şi îndreaptă lipsa
noastră de minte.” (II, 3, C3, 71, p. 191).
101
II, 3, C3, 69, p. 190; „chinurile condiţiei noastre muritoare” (II, 3, C3, 72, p. 191).
102
II, 10, 19, p. 269; „prin care acela să poată fi înnoit în fiecare zi şi îndreptat în orice timp, şi pe care a
rânduit-o fără să-i fixeze timp, nici limite sau osteneli care să întreacă puterile [omeneşti], ci numai în gândire, în
voinţă, în cuget, într-o inimă îndurerată care simte străpungere, aşa încât pentru fiecare să fie uşor să scoată folos
din ea, repede şi în orice clipă.” (II, 10, 19, p. 269).
103
II, 10, 21, p. 269.
104
II, 10, 21, p. 269; „Dar motivul lucrului despre care vorbim, şi anume pentru ce e nevoie de darul pocăinţei
[...] e ascuns cunoaşterii noastre a tuturor.” (II, 10, 21, p. 269).
105
III, 6, 28, p. 77.
106
III, 6, 30, p. 77.
107
III, 6, 25, p. 76.

11
Dumnezeu? Lucrarea Lui depăşeşte logica de tip merit-răsplată, pentru că are ca bază iubirea.
„Darul tău m-a apropiat de cunoaşterea Ta, nu pedeapsa Ta! mila Ta m-a rourat cu iubirea Ta, nu
nevoinţele mele [ascetice].”108 Încrederea Sfântului Isaac în manifestarea iubirii lui Dumnezeu nu
vrea să conducă spre delăsare şi indiferenţă, ci să-l întărească pe om, arătându-i minunata
realitate în care păşeşte şi încredinţându-l că îl aşteaptă nu un tată pus pe răzbunare şi dornic de
pedepsire, ci un părinte iubitor. „Prin slăbiciunea noastră înţelepciunea Ta ne descoperă iubirea
Ta faţă de noi. Ai aşezat în noi o înclinare ca ea să dea mărturie de firea Ta; îndelungă răbdarea
Ta e mai mare decât greşelile şi păcatele noastre.”109
„Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre,
prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.” (Rm 5, 5). Pătrunzând logica Evangheliei, potrivit căreia „nu
cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei
păcătoşi la pocăinţă.” (Mc 2, 17), Sfântul Isaac dezvoltă cugetarea despre împărtăşirea harului şi
mirabila lucrare a lui Dumnezeu în viaţa omului, în ciuda căderilor sale, a slăbiciunii firii chemate
să se întărească şi să se statornicească în bine: „De aceea, chiar dacă omul e păcătos,
agăţându-Se de cel mai mic pretext, El îl numeşte numaidecât drept; şi pentru binele unei
singure zile îi iartă ticăloşiile întregii sale vieţi. Pentru o singură faptă bună, El îl socoteşte
nevinovat pe cel care şi-a petrecut toate zilele sale în păcat. Numai să se mâhnească în conştiinţa
sa şi El îi iartă fărădelegi nemăsurate: în locul unei mulţimi de fapte El îi primeşte de la acesta
chiar şi cea mai mică voinţă; şi pentru păcate de ani de zile, grele şi îndelungate, îi e de ajuns
căinţa unei singure clipe. El îi socoteşte acest lucru ca dreptate, chiar dacă mai apoi trupul nu e în
stare nici măcar să se oprească de la căderile de odinioară. E ca şi cum ar spune: «Nu poţi să nu
păcătuieşti, şi atunci nu voi socoti aceste păcate făcute de tine. Dă-ţi seama numai de harul care
ţi s-a dat!» […] Căci s-a spus: «Acolo unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit şi harul110.»”111
Minunarea în faţa iconomiei dumnezeieşti nu stârneşte temerea omului copleşit de
milostivirea lui Dumnezeu, ci bucuria lui privind „toate aceste minunăţii ale lui Dumnezeu şi
judecăţi ale iubirii Lui”112; „Bucuria sa e o bucurie care vine din har şi nu e omenească. Şi deşi nu
are nimic, în credinţă are totul, fiindcă pricina bucuriei lui e Cel prin care subzistă totul.”113; „Căci
cine se bucură de Firea lui Dumnezeu şi pentru bogăţia pe care o revarsă asupra noastră acea
înaltă Fire – fiindcă Dumnezeu Însuşi e toată bogăţia noastră, iar bogăţia Sa e pentru noi milă,
iubire şi bunătate –, cel a cărui bucurie ţâşneşte de aici, acela are o bucurie care se veseleşte
pentru lumea întreagă, fiindcă tot ce e al lui Dumnezeu e şi al nostru.”114
„Bunătatea, iubirea şi înţelepciunea” pe care Isaac le numeşte „semnele distinctive ale
Firii lui Dumnezeu”115 sunt readuse în Cuvântul 7, socotindu-le măsura cu care Dumnezeu va
judeca pe oameni: „Căci bunătatea Ta, iubirea Ta şi puterea binelui care e în Firea Ta sunt,
Doamne, cumpăna pe care vei aşeza povara păcatelor noastre. De aceea dai timp păcătosului
chiar şi fără să aştepţi întoarcerea lui.”116 Isaac duce cugetarea mai departe, arătând că

108
III, 7, 38, p. 97.
109
III, 7, 38, p. 97.
110
„Textul siriac al lui Isaac are aici a prisosit şi bunătatea (tabuta) în loc de harul (taybuta). Dată fiind
diferenţa grafică minimală între cele două vocabule siriace, ar putea fi vorba de o eroare de copist, dar nu e exclus
ca însuşi Sfântul Isaac să fi operat această schimbare de termeni, pentru a sublinia ideea că harul lui Dumnezeu e de
fapt bunătatea Lui.” (Sabino Chialà, Partea III, nota 17, p. 79).
111
III, 6, 34-35, pp. 78-79.
112
III, 6, 38, p. 80.
113
III, 6, 39, p. 80.
114
III, 6, 40, p. 80.
115
III, 4, 4, p. 53.
116
III, 7, 41, p. 98.

12
aşteptarea lui Dumnezeu se manifestă chiar şi atunci când Dumnezeu ştie că omul nu se va
întoarce. Ce sens ar avea o astfel de îngăduinţă? „[…] dacă prin bunătatea Ta şi prin milostivirea
Ta nemăsurată îl rabzi pe cel păcătos - chiar şi pe cel despre care ştii că nu se va întoarce - nu e
pentru că nu ştii cele făcute, ci fiindcă-l rabzi din pricina bunăvoinţei Tale. Şi deşi cunoşti limpede
orice lucru, nemăsurată e, Ziditorule, iubirea Ta pentru oameni!”117
Taina îndelungatei răbdări a lui Dumnezeu este aprofundată într-una din rugăciunile
Cuvântului 7. Isaac descrie două căi: pe de o parte înstrăinarea de cuvântul Scripturii într-un ţinut
al păcatului, iar pe de altă parte o înţelegere pătrunzătoare a lucrării lui Dumnezeu pentru binele
veşnic al omului, aşteptând întoarcerea, pocăinţa lui: „Fă, Doamne, să nu ne oprim cu înţelesurile
noastre la calea din afară a Scripturilor care osândesc prilejurile păcatului. Ci învredniceşte-ne de
adevărul Tău care e înăuntrul lor.”118 Dumnezeu „rabdă pe cei păcătoşi” – spune Isaac – nu
pentru a descoperi alegerea omului, căci El cunoaşte „mişcările firii noastre” în chip desăvârşit
dintru început. Şi încheie: „Căci faptul de a nu şti ce se va întâmpla în viitor e propriu făpturilor
create.”119
În sufletul omului neputincios şi pătimaş, realitatea „iubirii nemăsurate” a lui Dumnezeu
poate încolţi ca o îndrăzneală spre cele rele, având convingerea că Dumnezeu este bun şi
iertător. Conştient de neputinţa sa ca om, Isaac cere ajutorul lui Dumnezeu, dar într-un fel
neobişnuit: „Ţine-mă cu frâiele milei Tale120, ca să fiu în stare să mă împotrivesc mişcărilor care
mă asaltează şi prilejurilor care mi se ivesc.”121 „Frâiele” nu sunt însă constrângătoare, anulând
libertatea omului, căci nu manifestă puterea sau autoritatea lui Dumnezeu, ci mila Sa şi stăruinţa cu
care îl călăuzeşte pe om.122 Nici însoţirea îngerului păzitor nu este trecută cu vederea, căci se roagă:
„Trimite lângă mine pe sfântul Tău înger păzitor.”123

I.4.c. Realitatea harului şi experienţa pocăinţei

Fără lucrarea harului, omul nu ar putea scăpa de lanţul păcatelor; de aceea revărsarea
bunătăţii lui Dumnezeu, ca har, asupra omului depăşeşte logica omenească, cea care nu uită să
cântărească atent şi să vadă mai degrabă lipsurile şi căderile. Tocmai pentru că Dumnezeul
nostru este „un Dumnezeu milostiv”, „cu roua harului Tău birui pururea focul păcatelor
noastre”124, iar „harul Tău a întrecut măsura cunoaşterii noastre”125. Apare aici ideea în-frânării
omului prin puterea harului: „Cu un prisos al harului Tău ai pus frâu păcatelor noastre.”126 De
aceea, în focul încercărilor şi al necazurilor, cine ar putea pătrunde lucrarea minunată a harului
dumnezeiesc: „La urma urmei – o, mila lui Dumnezeu! – cine va măsura oceanul harului Tău?”127

117
III, 7, 43, pp. 98-99.
118
III, 7, 42, p. 98.
119
III, 7, 42, p. 98.
120
Ideea o regăsim şi într-o rugăciune alcătuită de Arhimandritul Sofronie Saharov, tradusă de Ieromonahul
Rafail Noica: „… iar de mă va duce voia mea cea stricăcioasă pe alte căi, atunci nu mă cruţa, Mântuitorul meu, ci cu
sila mă întoarce la calea Ta cea sfântă.” (subl. n.)
121
III, 7, 44, p. 99.
122
În alt Cuvânt, Isaac învaţă astfel: „Să se întărească sila harului Tău peste intelectul nostru prin mişcările
meditării noastre, iar prin darul Tău să fim conduşi la sălaşul făpturilor netrupeşti, spre casa de odihnă a sfinţilor, iar
în credinţă să ne facem părtaşi ai locului înalt al celor ce sălăşluiesc acolo prin ajutorul puterii harului Tău.” (III, 10, 29,
p. 128).
123
III, 7, 44, p. 99.
124
III, 7, 2, p. 87.
125
III, 7, 3, p. 87.
126
III, 7, 3, p. 87.
127
II, 19, 11, p. 317.

13
Isaac aminteşte neobosit că „a răbda nu stă în puterea noastră. Căci cum ar putea vasul de lut să
ţină apa curgătoare, dacă nu l-ar fi întărit focul dumnezeiesc?”128
Cunoaşterea păcatelor şi întoarcerea prin pocăinţă nu sunt posibile fără har, zdrobirea
lăuntrică fiind ea însăşi un dar: „Fie ca prin zdrobirea ei, care e un dar al Tău, să găsesc uşurare de
năprasna păcatelor, căci fără puterea harului Tău nu sunt în stare să intru în mine însumi ca să-mi
cunosc întinăciunile mele şi văzându-le să opresc multele mele împrăştieri.”129 Intrat în vâltoarea
patimilor şi mânat de făgăduinţa lor mincinoasă şi amăgitoare, omul nu mai poate să cunoască
frumuseţea lăsată de Dumnezeu în el; harul ajută ca sufletul să vadă „marile şi negrăitele comori
pe care Dumnezeu le-a aşezat în el, şi care îi erau ascunse lui de veşmântul murdar al patimilor şi
neştiinţei.”130
Începutul eliberării de patimi şi apropierea de „limanul curăţiei” se fac simţite nu doar ca
roade ale trezviei şi-ale ostenelilor, ci prin lucrarea harului care-i arată omului că nu este singur, ci
rămâne în purtarea de grijă a lui Dumnezeu131: „Nu există gând bun, care să nu se ivească în inimă
venind din harul lui Dumnezeu.”132 Deşi atunci „când omul se depărtează de liniştire şi
îmbrăţişează relaxarea, acesta [darul] se retrage de la el. Când însă intră iarăşi în liniştire, ia
seama la sufletul său şi-şi reia cu putere osteneala obişnuită, el iese din nou spre sufletul său şi-i
arată puterea.”133
Această descoperire a harului dumnezeiesc este o putere în sufletul omului, însoţită mai
totdeauna de „uimire şi tăcere”, de „lacrimile (care) curg ca nişte pâraie”. Omul începe să
cunoască atât realitatea văzută a lumii, cât şi ordinea ei nevăzută, dar nu rămâne la această
cunoaştere exterioară, ci descoperă toată mizeria patimilor ascunse în el134. Harul aduce
cunoaştere, dar şi ocrotire în faţa vrăjmaşilor nevăzuţi: „Din pricina harului odraslele
stăpânitorului întunericului nu se pot apropia de noi, nici nu pot să ne înconjoare fiindcă ne
încercuieşte sabia şi suliţa harului.”135
După cugetarea Sfântului Apostol Pavel: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe
care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Rm 7, 19), Sfântul Isaac deplânge neputinţa sa, în viaţa în
care regretul păcatelor, dorinţa de îndreptare sunt permanent pândite de revenirea patimilor şi
de „răzvrătirea trupului”136; de aceea el cere har, prin ajutorul lui Hristos, „Doctorul care
cunoaşte zbaterile inimii; puterea care alină suferinţele care se află în ea”137: „Tu, Doamne, ştii că
sunt trist, pentru că păcatele mele sunt pururi înaintea Ta. Un plâns ascuns strigă în mine când
îmi văd neputinţa. Şi deşi vreau să-mi tămăduiesc păcatele cu suspinele mele, iată că împreună

128
I, 48, p. 252.
129
II, 5, 4, p. 243; „Căci Tu dai căinţă şi inimă mâhnită păcătosului care se căieşte, şi Tu eşti Cel Care prin
mângâierea plânsului şi darul lacrimilor uşurezi inima lui de povara păcatului care apasă asupra ei.” (II, 5, 3, p. 242);
„Stârneşte în mine străpungere şi căinţă la vederea rănilor din mine, măcar că ele nu vor fi pe măsura păcatelor
mele [...]. Vino în ajutorul slabelor mele mişcări spre adevărata căinţă.” (II, 5, 4, p. 242).
130
Partea I, 75, 4, p. 443 – ed. Deisis. Patimile au imprimat lumii „sensul fără sens”, opacitatea luată drept
realitate. (cf. I, 30, nota 185 b – Pr. D. Stăniloae, p. 169).
131
„[...] purtarea de grijă dumnezeiască îl însoţeşte pe om în toată vremea, deşi el nu-şi dă seama şi nu ştie
acest lucru, îl fereşte tot timpul de cele potrivnice şi-l îndreaptă spre ce-i este mântuire şi odihnă atât pentru sufletul,
cât şi pentru trupul său şi spre dobândirea vieţii.” (Partea I, 71, 1, p. 438 – ed. Deisis).
132
I, 73, p. 364.
133
Partea I, 71, 3, p. 439 – ed. Deisis.
134
„În acest timp vei găsi că demonul mândriei, mai mult decât toate celelalte patimi, e legat şi azvârlit sub
picioarele sufletului tău. Prin acest dar omul se învredniceşte de iubirea lui Dumnezeu şi de smerenia desăvârşită.”
(Partea I, 71, 2, p. 439 – ed. Deisis).
135
Partea I, 71, 9, p. 441 – ed. Deisis.
136
III, 7, 24, p. 94.
137
III, 7, 23, p. 93.

14
cu ele aleargă şi poftele ce prefac în cădere durerea inimii mele şi depărtează gândul meu de
rugăciunea de cerere în care stărui meditând la Tine.”138
Conştient de neputinţa omului, Sfântul Isaac mărturiseşte că nu poate birui fără Hristos
care, cu mărinimie, atribuie omului biruinţa: „Tu ştii că nu mi-a fost dat să birui în această
generaţie. Puterea Ta biruie şi îmi atribuie mie biruinţa ei. Biruie Tu în mine, fiindcă Tu ştii să
câştigi biruinţa şi atribui-o mie potrivit înţelepciunii Tale. Fiindcă El a fost biruinţa pentru cei ce au
biruit în acest fel.”139
Curăţindu-se de patimi, omul desluşeşte tot mai mult tainele lui Dumnezeu şi începe să
vadă „în el însuşi lumina frumuseţii sufletului său”. Într-un fragment scurt, dar concentrat, Isaac
prezintă viziunea sa asupra conlucrării dintre harul lui Dumnezeu şi voinţa omului. Omul este bun
prin firea lui, dar pentru manifestarea binelui este nevoie atât de harul dumnezeiesc, cât şi de
râvna omului: „Binele e aşezat în firea sufletului, aşa cum focul e aşezat în firea cremenii şi a
fierului; are nevoie de cineva care să-l pună în mişcare, adică de harul lui Dumnezeu şi râvna
omului. Harul lucrează în chip firesc şi invariabil, dar râvna omului cere o voinţă neatârnată şi
liberă, nelegată de nici o necesitate.”140
În treptele înaintării sale către luminarea minţii şi curăţia inimii, nevoitorul simte lucrarea
harului, dar şi încordarea voinţei sale. Vorbind despre eliberarea de patimi, Isaac rămâne foarte
realist.
I.4.d. Nepătimirea – vindecarea lăuntrică
„Nepătimirea nu înseamnă că patimile nu se mai mişcă în suflet, ci că stârnirile lor nu mai
sunt simţite cu plăcere.”141 Făcând analogie între experienţa nepătimirii şi deprinderea rugăciunii
curate, Isaac afirmă că nu în acest stadiu, adică pe „treapta făptuirii rugăciunii”, va trăi omul
„încetarea gândurilor, a mişcărilor şi atacurilor gândurilor şi a stăpânirii lor asupra noastră”142, ci
pe piscul cel mai înalt al „vieţuirii treptei duhovniceşti”. Isaac nuanţează: nu putem primi
descoperirile duhovniceşti fără efortul curăţirii de poftele pătimaşe, însă aceste descoperiri pot
veni odată cu purificarea de patimi, „în măsura în care biruim patimile, (şi) putem vedea din zi în
zi în noi urmările curăţiei. Cu fiecare patimă învinsă străluceşte numaidecât în noi binele opus ei:
pe măsura curăţiei găsim odihna duhovnicească, şi pe măsură ce gândirea se eliberează de
legăturile gândurilor pătimaşe, strălucesc în inima noastră razele cunoaşterii.”143
Sufletul nu poate dobândi liniştea, care este „maica pocăinţei”144, dacă amintirea
păcatelor este încă vie. Lumea complexă a patimilor apare sufletului, care se angajează pe
drumul pocăinţei, cu toată inconsistenţa sa amăgitoare. Curăţirea de patimi, ca primă treaptă a
înaintării duhovniceşti nu reprezintă decât însănătoşirea firească a sufletului145, tămăduirea lui de
această „fiinţă învârtoşată”146, care este patima. Atât timp cât omul este în trup, ispitele nu vor
înceta, nici măcar după dobândirea unei minţi curate; ea „e însă ispitită, nu şi robită”. Ispitele vin,
dar sufletul le dispreţuieşte.

138
III, 7, 22, p. 93.
139
III, 7, 23, pp. 93-94. Iar în alt loc, Isaac afirmă că firea „se numeşte biruitoare numai prin harul Lui.
Niciodată n-a cunoscut biruinţa prin propria ei fire.” (III, 7, 25, p. 94).
140
II, 3, C1, 39, p. 123.
141
II, 3, C3, 41, p. 180. Sau în alt Cuvânt din prima Centurie: „Nepătimirea nu înseamnă a nu mai simţi patimile,
ci a nu le mai primi.” (II, 3, C1, 33, p. 121).
142
II, 3, C3, 41, p. 180; „fără luptă, rugăciunea nu va putea fi curată decât din când în când, pentru scurtă
vreme, cu ajutorul îngerilor.” (II, 3, C3, 41, p. 180).
143
II, 3, C3, 63, p. 188.
144
I, 34, p.193.
145
„Nepătimirea”, ca „sănătate a sufletului”, apărea la EVAGRIE în Tratatul practic 56.
146
I, 69, p. 349.

15
 Ca şi în viziunea Sfântului Apostol Pavel, reflectată în Epistola către Filipeni 3, 13-14, Isaac
socoteşte esenţială privirea şi alergarea nerătăcită către „Pământul Făgăduinţei”, limanul
mântuirii. Deprinzând „meşteşugul lung şi anevoios” al vieţuirii duhovniceşti, Isaac anticipează
una din temerile celui ce caută „curăţia inimii”: greutatea drumului şi imposibilitatea atingerii
ţărmului147: „Să nu-ţi fie greu în ochii tăi, frate, atunci când un gând îţi şopteşte: «Cine poate
atinge curăţia inimii şi să se bucure de odihna şi fericirea de dincolo?» Căci tocmai din pricina
acestui gând acest lucru ne devine greu şi încetăm să-l mai aşteptăm şi să ne ostenim pentru el.
Curăţia inimii nu este un lucru neînsemnat şi puţin şi în ea nu putem să intrăm şi să ne sălăşluim
dintr-o dată”148.
Isaac nu oferă mângâierea unui drum uşor de parcurs, ci caută să convingă despre
necesitatea parcurgerii lui „încetul cu încetul”, folosind imaginea recâştigării „Pământului
Făgăduinţei”149. Omul care tinde spre „bunătăţile duhovniceşti” se aseamănă fiilor lui Israel care
„n-au ieşit din Egipt într-o clipă, nici n-au intrat şi ocupat numaidecât Pământul Făgăduinţei, ci au
ieşit încetul cu încetul şi până au ajuns să intre în el pe drumul istovitor spre el n-au văzut nici una
din bunătăţile pământului, şi abia încetul cu încetul au pus stăpânire pe pământul popoarelor pe
care le biruiau şi ale căror pământuri bune le moşteneau: pentru fiecare popor nimicit şi pentru
fiecare popor ocupat moşteneau o parte din Pământul Făgăduinţei locuit de toate acele popoare
ale căror nume denumesc patimile.”150
Recunoscând în nepătimire condiţia prealabilă a contemplării, Isaac spune: „Nepătimirea
nu constă în a nu simţi patimile, ci în a nu le primi, din pricina multelor şi feluritelor virtuţi, arătate
şi ascunse, pe care le-au dobândit unii care au slăbit patimile în ei, încât ele nu se mai pot răscula
uşor împotriva sufletului.[…] De aceea, când încep să se mişte, cugetarea e răpită dintr-o dată
din apropierea lor de vreun înţeles ce s-a ivit în minte. Şi patimile rămân nelucrătoare.”151 Astfel,
nepătimirea nu reprezintă anularea simţirii, ci dobândirea stării de linişte, de pace a sufletului
eliberat de patimi: „Libertatea omului adevărat constă în eliberarea de patimi, în învierea cu
Hristos şi-n bucuria sufletului”152, va spune Părintele Iustin Popovici, reflectând la conceptul de
„nepătimire” în viziunea Sfântului Isaac Sirul.

Pr. Georgian Păunoiu

147
„Aceasta [curăţia inimii] e un pământ întins şi cu hotare vaste, în care mulţi din cei ce merg spre ea se
întâlnesc, înainte de a o atinge, desfătări minunate, chiar dacă în drum spre ea se războiesc cu ei filistenii şi nu
întâlnesc nici minuni, nici odihnă duhovnicească.” (II, 3, C3, 64, pp. 188-189).
148
II, 3, C3, 64, p. 188.
149
„Pământul Făgăduinţei” „desemnează limpezimea” (II, 3, C3, 64, p. 189).
150
II, 3, C3, 64, p. 189. „Cunoştinţa subţire a tuturor acestora (patimile) şi a semnelor pe care trebuie să le
aibă omul despre ele e ca să simtă la tot pasul pe care-l face unde a ajuns şi în ce pământ a început sufletul să calce,
în pământul Canaan sau dincolo de Iordan.” (I, 8, pp. 65-66). Iată şi tâlcuirea lui Nichifor Theotokis: „Pă-mântul lui Canaan
arată curăţia trupului şi desăvârşirea câştigată în viaţa omenească. Iar cele de dincolo de Iordan arată necurăţiile pricinuite
de patimi şi tulburarea produsă de păcat şi vieţuirea pătimaşă.” (I, 8, nota 56, p. 66).
151
I, 81, pp. 399-400.
152
JUSTIN POPOVITCH, „Théorie de la connaissance et connaissance de Dieu chez Saint Isaac le Syrien”, în
Contacts, n° 69, 1970, p. 41.

16