Comunicarea cu prescolarul spitalizat

A comunica înseamna ,,a fi împreuna'', a împartasi si a te împartasi, arealiza o comunicare de gânduri,

simtire, actiune.
Prin definitie comunicarea este:
modalitatea fundamentala de interactiune psihosociala a persoanelor, interactiune ce presupune
realizarea unor schimburi informationale prin intermediul unor simboluri si semnificatii social
generalizate în vederea conservarii stabilitatii sau, dupa caz, a obtinerii unor modificari atitudinal-
comportamentale la nivelul unui individ sau a unui grup.
Copii mari, copii mici, copii activi, copii introvertiti, indiferent de tipul pacientului, asistenta medicala
de pe sectia de pediatrie are un rol important in vindecarea acestuia. Cu putin respect, umor si
comunicare, aceasta le poate diminua suferinta copiilor internati pe sectia de pediatrie.
Asistentii medicali care lucreaza pe sectia de pediatrie sunt asistenti inregistrati, specializati in
ingrijirea pacientilor inca de la nastere pana la adolescenta. Aceste cadre medicale trebuie sa aiba
cunostinte temeinice in cresterea si dezvoltarea copiilor, deoarece bolile si problemele de sanatate la
copii sunt deseori tratate diferit comparativ cu cele ale adultilor.
Desi unele sarcini sunt similare cu cele pe care le-ar indeplini intr-o unitate de asistenta medicala
pentru adulti, asistentele care lucreaza cu copiii trebuie sa isi indeplineasca sarcinile cu mai multa grija
si atentie sporita. Asistentii de pe sectia de pediatrie au o influenta mai mare asupra viitorului
pacientului – de la crestere si dezvoltare, la promovarea sanatatii sale.

O comunicare eficienta este esentiala nu numai pentru ingrijirea pacientilor pe sectia de pediatrie, ci
este principalul instrument al furnizorului de asistenta medicala pentru transmiterea respectului,
empatiei si compasiunii fata de pacienti si de familiile acestora.

Implicarea pacientilor in discutii este foarte importanta in procesul de vindecare, de aceea, asistentii
medicali care lucreaza pe sectia de pediatrie ar trebui sa comunice cu acestia nu numai despre starea lor
fizica, ci si despre starea lor psihica. Implicarea copilului trebuie sa fie constienta si deliberata.

O adresare prietenoasa poate ajuta la crearea unei relatii benefice cu copilul care se afla in suferinta.
Inainte de vizita initiala, asigurati-va ca stiti numele complet al pacientului pana veti intra in salon.

Pentru a va apropia si mai mult de acesta si a-l indemna sa comunice, verificati care este numele
preferat al copilului, in cazul in care acesta are prenume multiplu. Pentru a va simti aproape, adresati-
va intotdeauna pacientului si membrilor familiei pe nume, chiar daca acest lucru presupune sa aveti o
memorie buna si sa va documentati inainte.

Copiii se vor simti mai confortabil si vor dori sa comunice daca va veti purta cu acestia ca si cand ati fi
o persoana cunoscuta si nu un cadru medical de care sa le fie teama. Asadar, de fiecare daca cand intrati
in discutie cu un pacient, este bine sa va prezentati si sa il asigurati ca aveti intentii bune.
In momentul in care doriti sa interactionati cu copiii, pentru a le diminua si cea mai mica teama,
coborati fizic la nivelul ochilor acestora. Luati un scaun sau stati langa ei pe pat. Acest lucru
demonstreaza ca ii ascultati, ceea ce ii face mai cooperanti si se vor simti confortabil in prezenta
cadrelor medicale.
Unele proceduri si tratamente sunt dureroase si le creeaza o stare de disconfort copiilor, de aceea este
important pentru acestia daca sunt sustinuti de parinti si de cadrele medicale. Astfel, atunci cand se
poate, acceptati prezenta parintilor in salon si comunicati deschis cu acestia.
Comunicati-i copilului ca boala nu este in nici un fel legata de faptul ca a facut ceva rau.Nu pacaliti
copilul deoarece ei simt acest lucru si astfel isi pot pierde increderea in dumneavoastra.
Pot fi probleme principale urmatoarele:
1. Separarea - deşi capacitatea cognitivă şi de cooperare a preşcolarului este mai buna şi copilul
raspunde mai puţin violent la desparţirea de părinţi, separarea şi spitalizarea depăşesc
posibilităţile pacientului de a le face faţă.Copilul se poate simţi singur şi nesigur. Limbajul este
important deşi copilul poate să nu fie capabil să exprime tot ceea ce simte.
2. Mediul necunoscut - care presupune modificări ale rutinei zilnice şi determină senzaţia de
pierdere a controlului şi a nesigurantei.
3. Abandonarea şi pedepsirea - gândurile pot fi de răzbunare îndreptate spre persoanele de la care
copilul aşteaptă o răsplată. În acest context boala poate fi interpretată ca pedeapsă pentru
gândurile sale. Desparţirea forţata de părinţi poate fi interpretată ca pierderea dragostei acestora
şi abandonarea sa.
4. Imaginea corpului şi integritatea acestuia pot fi afectate de numeroasele proceduri invazive care
pot genera senzaţii de pierdere a identităţii. În jurul acestei vârste începe să se exprime
sentimentul de autonomie.
5. Imobilitatea - mobilitatea este forma dominantă de exprimare şi de adaptare la mediu. Copilul
simte o nevoie puternică de a se mişca şi de a-şi exersa muşchii. Totodată emoţiile sunt
exprimate în principal prin mişcări, care constituie şi un mijloc important de relaxare.
6. Pierderea controlului - influenţeaza percepţia preşcolarului despre desparţire, durere, boală
precum şi reacţiile fata de acestea

Intervenţii necesare care ar putea fi utile:

1.Diminuarea stresului cauzat de separarea de părinţi, prin implicarea acestora în îngrijirea
copilului. Veţi încerca să micşoraţi durata şederii în spital. Ajutaţi-i pe părinţi să înţeleagă
impactul spitalizării asupra copilului.
2.Identificarea apariţiei mecanismelor de apărare ale pacientului. Manifestarea dragostei şi
atenţiei permanente din partea dumneavoastră va ajuta copilul să depăşească situaţiile stresante.
3.Stabilrea anumitor limite pentru copil.
4. Încurajarea copilului să-şi dezvolte capacităţile de comunicare verbală.
5. Pregătire atentă, la nivelul de înţelegere şi dezvoltare al copilului, în vederea efectuării
diverselor proceduri.
6. Asigurarea pacientului cu posibilitatea de a se juca. Jocul este un mijloc important de
depăşire a temerilor şi anxietăţii. O schiţă a corpului, păpuşile şi stimulente vizuale simple pot fi
instrumente adecvate învăţării.
7. Încurajarea activităţilor la care participă mai mulţi copii.
8. Este importantă consecvenţa personalului de îngrijire.
9. Stimularea participării copilului la procesul de îngrijire şi la igiena personală, în funcţie de
posibilităţile sale.
10. Înlăturarea temerilor copilului despre eventuale mutilări. Dacă pacientul va suporta o
intervenţie chirurgicală, se va explica exact ce parte a corpului va fi „reparată” şi se vor da
asigurări că nu se va interveni în nici un alt loc.
Si nu in ultimul rand de câte ori este cazul i se va reaminti copilului că nu există nici un vinovat
pentru boala sau pentru spitalizarea sa.