Școala Națională de Studii Politice și Administrative

Facultatea de Comunicare și Relații Publice

Masterat Comunicare Managerială și Resurse Umane

Mentalizarea -
proces important în implementarea schimbării

DOMENTI Ana
DUMITRU Bianca-Elena

București
2023
 Conceptul de „mentalizare” a generat un interes larg și intens în ultima perioadă.
Acest interes se datorează varietății de procese de schimbare din cadrul conceptului de
mentalizare, care pot fi înțelese ca și contribuții la apariția funcționării reflexive. Unele
dintre acestea pot include implicarea corectivă în repetări ale maltratării anterioare ale
pacientului, dezvoltarea unei metafore centrale care a permis proto reflecția și jocul cu
afectele dureroase, dar și un proces de doliu precipitat de moartea unui membru al
familiei, etc.
„Mentalizarea se referă la o capacitate mentală în curs de dezvoltare, realizată într-un
proces crucial în dezvoltare în care copilul ajunge să înțeleagă că experiența lui
imediată și „obiectivă” este o experiență personală, care poate fi diferită de cea a altor
persoane.” (Seligman, 2007, p. 323) Copilul care se mentalizează are astfel un
sentiment al propriei sale subiectivități, care depinde de starea lui mentală, precum și
de orice se întâmplă în realitatea externă. Astfel, mentalizarea implică o serie de
distincții între propria minte și cea a altora, între intenții și efecte și capacitatea de a-și
imagina că propria experiență a unei „realități” exterioare poate fi una dintre multe altele
care îl înconjoară.
În procesul de mentalizare există două experiențe de dezvoltare corelate:
1. Copilul se vede văzut în ochii (și mintea) celui căruia îi pasă de el, iar, în același
timp, vede că acea persoană are o viziune asupra minții lui care nu este aceeași
cu propria viziune despre el însuși din interior.
2. În tandem cu aceasta, copilul ajunge să înțeleagă că același obiect este văzut
dintr-un punct de vedere mai mult sau mai puțin diferit de el și de ceilalți.
(Trevarthen, 1980)
Așadar, principiul fundamental de organizare a mentalizării este descris de momentul
în care copilul poate aplica această abilitate de a adopta perspective multiple despre
propria sa minte, poate înțelege cum propria experiență internă ar putea fi diferită de
ceea ce vede altcineva când îl privește.
„Dacă mentalizarea nu este consolidată, copilul în curs de dezvoltare este blocat în
stări mentale destul de greoaie și constrânse”. (Fonagy and Target, 1996) Astfel,
oamenii cu deficit de mentalizare pot fi predispuși la idealizare patologică, proiecții
paranoide ale afecțiunilor interne, ajungându-se chiar la tulburare de personalitate
borderline. Mai mult decât atât, adulții care și-au dezvoltat capacitatea de a reflecta
asupra experienței lor sunt mai siguri din punct de vedere psihologic decât cei care nu
au dezvoltat-o, chiar și atunci când experiențele lor reale sunt mai traumatizante.
Dezvoltarea mentalizării și evoluția simțurilor subiectivității/intersubiectivității include
faptul că persoana devine autoreflexivă, mai conștientă de diferența dintre propria ei
realitate psihică și realitatea externă în general și, în același timp, este capabilă să
conceapă distincția dintre propria ei viață mentală și experiențele celorlalți.
Mentalizarea este un precursor al intuiției: atunci când un pacient nu poate distinge
realitatea psihică de actualitate într-un mod semnificativ, este puțin probabil ca
interpretările obișnuite ale gândurilor și comportamentului să fie eficiente, deoarece se
bazează pe presupunerea că va fi semnificativ să contrastăm lumea internă inflexibilă a
motivațiilor, fanteziilor, apărărilor și anxietăților cu varietatea mediului extern. (Seligman,
2007, p. 341)
Psihopatologia ia naștere din funcțiile mentale care nu funcționează optim. Atât
simptomele, cât și trăsăturile de caracter pentru care pacienții solicită ajutor implică
perturbări subtile (sau nu) în funcționarea mentală (reglarea afectului, reglarea
narcisistă, constanța de sine și obiect etc.). Există două motive pentru apariția acestor
perturbări:
1. fie inhibarea activă a funcțiilor psihologice cheie sau eșecul acestor funcții de a
se dezvolta pe deplin din cauza unui conflict foarte timpuriu, a traumei sau a
limitărilor constituționale;
2. fie intruziunea/perturbarea prin conținut conflictual asupra funcțiilor dezvoltate în
mod adecvat.
Cu cât cunoașterea de sine conștientă a pacienților este extinsă mai mult, cu atât ei
dezvoltă un control mai mare asupra funcționării mentale. „Mișcarea progresivă de la
funcționarea reflexivă, psihologică la controlul reflexiv, conștient, este marcată de o
trecere de la funcționarea mentală concretă la cea abstractă și o expansiune a minții.”
(Aron, 1993) Astfel, acest proces de mentalizare este esența schimbării structurale.
În condițiile în care psihopatologia apare din eșecul minții în a-și utiliza pe deplin și cu
succes funcțiile cruciale și stabile în procesul autoreglării, scopul procesului de
mentalizare este să extindă activitatea minții pentru a include toate funcțiile sale
mentale care funcționează optim și armonios. Este vorba despre capacitatea de a
reflecta în mod conștient asupra funcționării minții în toată complexitatea ei,
promovându-se stăpânirea mentală sau autoreglementarea pe care o considerăm ca
leac psihanalitic.
În procesul de mentalizare o importanță deosebită revine atât relației cu analistul, cât
și facilitării de către acesta a dobândirii perspicacității și capacității care promovează
autocunoașterea și în cele din urmă autoreglementarea. „Prin procesul analitic și prin
implicarea emoțională cu analistul, în special prin transfer, creăm un cadru necesar
pentru ca pacienții să își dezvolte treptat capacitatea de a reflecta asupra și de a deveni
conștienți de funcționarea complicată a minții lor.” (Alan, 2006, p. 969)
Alan Sugarman încearcă să descrie înțelegerea importanței organizării mentale, a
modului în care se dezvoltă și a ceea ce facilitează sau împiedică dezvoltarea acesteia.
Așadar, primul aspect important al organizării mentale constă în faptul că toate funcțiile
psihologice par să funcționeze mai bine și să faciliteze o mai mare autoreglare atunci
când funcționează în moduri simbolice. Reglarea afectului, de exemplu, se
îmbunătățește pe măsură ce se trece de la descărcarea sau acțiunea psihosomatică la
simbolizarea verbală ca mijloc de a experimenta, modula și exprima emoția. La fel și
reglarea narcisistă, auto-reflexivitatea, stabilizarea reprezentărilor de sine și obiecte etc.
O altă trăsătură importantă a acestui continuum de dezvoltare a organizării mentale
este faptul că modurile anterioare de organizare nu dispar niciodată. În schimb, ele sunt
subordonate și integrate în moduri mai avansate de organizare mentală. Astfel, atât
timp cât regresia este considerată un factor al psihopatologiei, progresul sau
perspectiva opusă regresiei face parte din dezvoltarea și organizarea mentală. În acest
caz, promovarea perspicacității (insightfulness) înseamnă că analiștii se străduie să-și
ajute pacienții să se gândească și să reflecte asupra minții lor în cele mai avansate
moduri de dezvoltare.
În centrul abordării tehnice a lui Sugarman este importanța atenției la organizarea
formală a minții pacienților, deoarece structurile mentale cheie și modurile de
funcționare mentală se manifestă clar în interacțiunea dintre pacient și analist. El pune
accent pe facilitarea unui proces de insightfulness, cu scopul de a ajuta pacienții să
obțină și să mențină o capacitate stabilă de mentalizare, în care funcțiile mentale cheie,
nu doar conținutul, sunt supuse auto reflecției și autocunoașterii afective cognitive.
„Mentalizarea reprezintă o transformare continuă, fără sfârșit, a conținuturilor psihice
prin multiplicarea și organizarea reprezentărilor, care permite apariția unor conținuturi
mentale și structuri cu niveluri din ce în ce mai înalte de complexitate, ceea ce duce la
simbolizare și abstractizare.” (Lecours and Bouchard, 1997)
Schimbările apărute în urma proceselor de insightfulness și mentalizare sunt
numeroase:
- Granițele dintre sine și celelalte sunt întărite pe măsură ce pacienții dobândesc o
conștientizare cognitiv-afectivă;
- Empatia se îmbunătățește odată cu conștientizarea că mințile altora pot fi
organizate și funcționează în moduri diferite;
- Interacțiunile interpersonale sunt mai ușor de înțeles;
- Relațiile se simt mai sigure pe măsură ce pacienții își dau seama că acțiunile
celorlalți sunt dictate de funcționarea lor mentală;
- Testarea realității este facilitată, separarea-individualizarea este promovată,
primatul gândirii proceselor secundare este sporit de mentalizarea simbolică;
- Reglarea afectelor este îmbunătățită, astfel încât emoțiile să poată servi o funcție
de semnal și să nu fie trăite ca copleșitoare. (Alan, 2006, p. 981)

Într-o altă cercetare despre mentalizare, „Attachment and reflective function: Their
role in self-organization” de Fonagy și Target, se descrie relația dintre procesele de
atașament și dezvoltarea capacității de a vedea stări mentale în sine și în ceilalți.
„Capacitatea de a mentaliza, de a reprezenta comportamentul în termeni de stări
mentale sau de a avea „o teorie a minții” este un determinant cheie al auto-organizării
care este dobândită în contextul relațiilor sociale timpurii ale copilului.” (Fonagy and
Target, 1997, p. 679) Este remarcabil cum copii și tinerii au dezvoltat capacitatea de a
interpreta comportamentul propriu și al celorlalți în termeni de stări mentale prin
intermediul funcției reflexive. Aceasta permite copilului să răspundă nu numai la
comportamentul altor oameni, ci să fie conștient și atent la concepția lui despre
credințele, sentimentele, speranțele, pretențiile, planurile lor etc. Prin urmare, procesul
de mentalizare permite copiilor să citească gândurile oamenilor. În ce sens?
Mentalizarea permite copiilor să analizeze și interpreteze comportamentele oamenilor,
care devin pline de sens și predictibile, de cele mai multe ori. Pe măsură ce copiii învață
să înțeleagă comportamentul oamenilor, ei pot activa în mod flexibil, din mai multe
seturi de reprezentări despre sine și despre alții, organizate pe baza experienței
anterioare, pe cea cel mai potrivită pentru a răspunde adaptativ la anumite tranzacții
interpersonale. Mentalizarea contribuie la dezvoltarea capacităților de reglare a
afectelor, controlul impulsurilor, auto-monitorizarea și experiența auto-agenției,
elementele de bază ale organizării sinelui. Funcția reflexivă, la rândul său, este funcția
mentală care organizează experiența comportamentului propriu și al altora în termeni
de constructe ale stării mentale și se referă la cunoașterea naturii experiențelor care
dau naștere la anumite credințe și emoții, a comportamentelor probabile. Aceasta are în
vedere cunoștințele despre credințe și dorințe, despre relațiile tranzacționale așteptate
dintre credințe și emoții și despre sentimentele și credințele caracteristice unor faze sau
relații specifice de dezvoltare.
Funcția reflexivă, funcția cheie din procesul de mentalizare, are mai multe rădăcini de
dezvoltare:
- Atitudinea „teleologică”: există un acord general că auto-organizarea implică
inițial integrarea experiențelor legate de corp. Odată stabilit eul fizic, schimburile
sociale, devin auto funcții centrale. Aceste procese au loc, de regulă, în primele 5
luni de viață.
- Maparea reprezentativă: este posibil să susțină trecerea de la modelele
teleologice la cele mentalizatoare ale minții. Între 6 și 18 luni copilul devine din ce
în ce mai capabil să-și potrivească starea psihică cu cea a îngrijitorului față de un
al treilea obiect sau persoană, ca, de exemplu, în solicitarea atenției sau atenția
comună.
- Transmiterea securității atașamentului: sistemul de atașament este strâns
legat de procesul de mapare reprezentativă și de dezvoltare a funcției reflexive a
sinelui. Dezvoltarea sinelui echivalează cu agregarea experiențelor de sine în
relații. Copilul care caută o modalitate de a-și gestiona suferința identifică în
răspunsul îngrijitorului o reprezentare a stării sale mentale pe care o poate
interioriza.
- Atașamentul copilului și dezvoltarea sinelui: interiorizarea apărărilor
îngrijitorului poate duce nu numai la eșecul de a reprezenta și afișa în mod
adecvat experiența emoțională reală, ci și la construirea unei experiențe de sine
în jurul acestei false internalizări. O strategie pe care mulți astfel de copii o
adoptă mai târziu în dezvoltare este să încerce să exteriorizeze această parte
falsă a reprezentării lor de sine și să manipuleze comportamentele celorlalți din
jurul lor, astfel încât acestea să se potrivească cu auto-reprezentarea
incongruentă.
 - Copilul sigur devine un copil mentalizator: Modelele de mediere ar necesita
ca procesele sociale specifice să fie implicate în acest aspect al dezvoltării auto-
organizării, iar astfel de procese sociale să fie îmbunătățite la indivizii atașați în
siguranță. Există cel puțin trei candidați care îndeplinesc aceste criterii: prima
este prefăcătoria (copiii din al treilea an care se angajează mai mult în
interacțiune cooperativă și în special în jocul de simulare în comun, arată o
mentalizare superioară și performanță de înțelegere a emoțiilor); a doua este
vorbirea (conversațiile despre sentimente și despre motivele din spatele
acțiunilor oamenilor sunt legate de realizarea relativ timpurie a funcției reflexive);
al treilea mediator potențial este interacțiunea grupului de egali (există o legătură
puternică între atașamentul sigur în copilărie și evaluarea competenței de la egal
la egal: orientare socială, reciprocitate, popularitate și empatie).
- Părintele reflexiv și dezvoltarea mentalizării: îngrijitorul facilitează crearea de
modele de mentalizare prin procese lingvistice și cvasi lingvistice complexe, în
primul rând prin comportamentul față de copil într-un mod care să-l determină în
cele din urmă să vadă că propriul său comportament poate fi cel mai bine înțeles.
- Funcția reflexivă și autodezvoltarea: interacțiunea care leagă percepțiile,
gândurile și emoțiile ca fiind cauze și consecințe ale acțiunii și contemplării
stărilor mentale fără teamă, contribuie în mod semnificativ la autoorganizare.
- Funcția reflexivă și autodezvoltarea patologică: impactul maltratării asupra
funcției reflexive: Copiii maltratați, poate chiar mai mult decât cei nesiguri, sunt
expuși riscului de a nu-și găsi propria ființă intenționată în mintea îngrijitorului și,
prin urmare, sunt expuși riscului unei dezvoltări slabe a mentalizării.

De-a lungul timpului au existat numeroase cercetări care au testat, într-un fel sau
altul, aplicabilitatea teoria bazată pe mentalizare sau anumite aspecte legate de
aceasta.
Există numeroase cercetări exclusiv la capitolul efectelor pe care le au procesele de
mentalizare asupra dezvoltării personale. „8-Year Follow-Up of Patients Treated for
Borderline Personality Disorder: Mentalization-Based Treatment Versus Treatment as
Usual” este o cercetare care a evaluat efectul tratamentului bazat pe mentalizare prin
spitalizare parțială, în comparație cu tratamentul ordinar pentru tulburarea de
personalitate borderline la 8 ani de la intrarea într-un studiu randomizat și controlat, și la
5 ani după finalizarea întregului tratament bazat pe mentalizare.
Cercetătorii au folosit interviurile pentru cercetare. Interviurile au fost efectuate de
psihologi de cercetare la alocarea inițială a grupului și revizuirea structurată a notelor
medicale a 41 de pacienți din studiul original.
La cinci ani de la externare, tratamentul bazat pe mentalizare prin spitalizare parțială
a continuat să prezinte superioritate clinică și statistică față de tratamentul obișnuit,
privind sinuciderea (23% față de 74%), starea diagnostică (13% față de 87% ), utilizarea
serviciului (2 ani față de 3,5 ani de tratament psihiatric ambulatoriu), utilizarea
medicamentelor (0,02 față de 1,9 ani luând trei sau mai multe medicamente), funcția
globală peste 60 de ani (45% față de 10%) și statutul profesional (angajat sau în
educație 3,2 ani față de 1,2 ani). (Bateman, and Fonagy, 2008, p.631)
Cercetătorii au ajuns la următoarele concluzii: pacienții cu 18 luni de tratament bazat
pe mentalizare prin spitalizare parțială urmate de 18 luni de terapie de menținere de
grup de mentalizare, se simt mai bine decât cei care primesc tratament obișnuit, dar
funcția lor socială generală rămâne afectată. În general, 46% dintre pacienți au făcut cel
puțin o tentativă de sinucidere (una cu succes), dar doar 23% au făcut-o în grupul de
tratament bazat pe mentalizare, în contrast cu 74% din grupul de tratament ordinar.
Acest studiu demonstrează că pacienții obțin succes într-un număr mai mare de
domenii după tratamentul bazat pe mentalizare și că acele câștiguri sunt menținute în
timp, funcția globală rămâne oarecum afectată. Acest lucru poate reflecta o concentrare
prea mare în timpul tratamentului asupra problemelor simptomatice în detrimentul
concentrării asupra îmbunătățirii adaptării sociale generale.
Mentalizarea este capacitatea de a gândi despre gândire. Ne ajută să înțelegem
gândurile, credințele, dorințele și sentimentele noastre și să le legăm de acțiunile și
comportamentele noastre. La rândul său, terapia bazată pe mentalizare (MBT) este un
tip de psihoterapie pe termen lung. Mai mult decât atât, MBT este un tip de psihoterapie
folosită pentru tratarea tulburarii de personalitate borderline (BPD) care se
concentrează pe capacitatea de a recunoaște gândurile, sentimentele, dorințele și
dorințele pentru a vedea cum sunt legate de comportament.
Tulburarea de personalitate borderline (BPD) este o tulburare mintală complexă și
gravă, care se caracterizează printr-un model generalizat de dificultăți de reglare a
emoțiilor, controlul impulsurilor și instabilitate atât în relații, cât și în imaginea de sine, cu
o rată înaltă a mortalității asociată cu sinucidere. „Reglarea emoției și reacția
catastrofală la pierderea legăturilor sociale, intens investite emoțional, plasează
tulburarea de personalitate bordeline în ceea ce privește atașamentul.” (Bateman and
Fonagy, 2006, p.412)
Având în vedere sugestia puternică a proceselor de atașament anormale sau
dezorganizate, și instabilitatea ulterioară a emoțiilor și relațiilor în BPD, autorii
sugerează că mecanismul care mediază schimbarea se realizează prin reglarea și
îmbunătățirea sistemelor neuropsihologice care stau la baza organizării relațiilor
interpersonal umane. În special, Fonagy consideră că „o mai bună înțelegere a
trăsăturilor tulburării de personalitate borderline ar putea fi realizată dacă am presupune
că pacienții care au acest diagnostic au o capacitate limitată de a se mentaliza, adică
de a înțelege și de a folosi cunoștințele lor despre propriile stări de spirit și despre
stările altora.” (Bateman and Fonagy, 2006, p. 413) Fonagy, împreună cu Bateman, au
susținut o teorie a disfuncției mentalizării, prin care se sugerează că aparenta
incapacitate de a procesa stările mentale în mod eficient și adecvat într-un context de
atașament, este reacția defensivă la abuzul fizic sau sexual, care a condus la o
decuplare a proceselor mentale de la baza gândirii despre sentimentele și gândurile în
sine și în ceilalți. Astfel, această teorie a mentalizării tulburării de personalitate bordeline
sugerează că indivizii fie vulnerabili din punct de vedere psihic/fizic și/sau expuși
neglijării în relațiile timpurii, în care experiența lor emoțională nu este reflectată în mod
adecvat de către cel care l-a îngrijit. „Trauma precoce poate provoca modificări ale
mecanismelor neuronale de excitare care duc la o declanșare relativ ușoară a
sistemului de excitare care susține activarea corticală posterioară, în timp ce părțile de
mentalizare frontală ale creierului sunt „offline” ca răspuns la stimuli emoționali relativ
ușori.” (Arnsten, 1998)
Relațiile disfuncționale de atașament nu sunt numai consecința dificultății de a ține în
minte o reprezentare stabilă și consecventă a minții celorlalți și a propriei persoane, dar
provoacă și distorsiuni de dezvoltare în auto-organizare. Reprezentările emoțiilor nu pot
apărea fără interacțiunea cu o altă persoană, care oglindește experiența copilului și ale
cărei reflectări sunt interiorizate de copil. Când oglindirea îngrijitorului nu este
congruentă, copilul își crează experiența internă prin interiorizarea îngrijitorului, mai
degrabă decât oglindirea de către îngrijitor a copilului. Astfel, aceste reprezentări de
ordinul doi ale stărilor interne sunt prin definiție „străine”. Ele nu se potrivesc cu starea
constituțională a sinelui. În consecință, autoorganizarea evoluează într-o manieră
oarecum defectuoasă.
Un alt factor, și anume, trauma, contribuie la punerea în prim plan a auto-fragmentării
(difuzarea identității) în BPD. Indivizii se află mereu într-o stare de autoprotecție, iar
consecința tragică a acestui mod de autoprotecție este modificarea auto-organizarii
astfel încât eul să încorporeze acum intenția abuzivă, adică „identificarea cu agresorul”.
Această modificare generează pe moment experiențe de durere psihică insuportabilă
atunci când sinele se simte atacat literalmente din interior și aproape copleșit de o
experiență de „rău”, care cu greu este atenuată de reasigurare. „Experimentat în modul
echivalenței psihice, sentimentul de răutate se traduce direct în „răutate reală” din care
autodistrugerea ar putea apărea singura scăpare.” (Bateman and Fonagy, 2006, p. 413)
În concluzie, autorii propun ca un individ vulnerabil, care experimentează o traumă de
dezvoltare într-un context de atașament, devine vulnerabil din punct de vedere
psihologic în contextele de atașament ulterioare, ca urmare a instabilității sinelui. Prin
urmare, „intensificarea mentalizării și reducerea predominanței modurilor
nementalizante de experimentare a realității interne reprezintă calea de vindecare.”
(Bateman and Fonagy, 2006, p.413)
BPD este una dintre cele mai investigate dintre tulburările de personalitate. Pe baza
disfuncțiilor sale cheie, și anume impulsivitate și probleme interpersonale, există două
regiuni ale funcției cerebrale care leagă procesele psihologice de psihoterapia pentru
BPD și procesele biologice: ( 1) circuite de recompensă și atașament și (2) disfuncții ale
relațiilor interpersonale și ale mentalizării. Un deficit de conștientizare interpersonală
implică un eșec subiacent de a distinge clar între stările mentale proprii și ale altora.
Unele dintre anomaliile cerebrale identificate la pacienți sunt în concordanță cu sugestia
că eșecul reprezentării stărilor de sine, adică eșecul mentalizării, este o disfuncție cheie
a BPD. Cu toate acestea, mentalizarea în general nu pare a fi o problemă pentru
majoritatea persoanelor care au BPD; numai în contextul relațiilor intime prin
incapacitatea pacientului de a descrie cu acuratețe stările mentale ale altora. Totuși,
concentrarea asupra mentalizării abordează unele dintre disfuncțiile cognitive sociale
care generează un comportament neadecvat în BPD, în special suspiciunea,
agresivitatea, insensibilitatea la situații sociale și capacitatea inadecvată de a concentra
atenția asupra stărilor de sine într-o măsură relevantă pentru interacțiune.
Copiii atașați în siguranță sunt relativ precoci în dezvoltarea mentalizării, iar calitatea
mentalizării parentale a unui copil facilitează dezvoltarea atașamentului sigur. Mai
recent, s-a remarcat mai general intersecția capacității de mentalizare și experiența
socială. (Bateman and Fonagy, 2006, p.420) Așadar, avantajul specific al MBT
(Mentalization-Based Treatment of BPD) în procesul de schimbare poate fi
concentrarea sa pe activarea simultană a sistemului de atașament și încurajarea
dezvoltării proceselor psihologice care sunt în mod normal inhibate.
În continuare, dacă ar fi să ne referim și la schimbările ce se pot face în cadrul
organizațiilor, am putea spune că, schimbarea a devenit o forță inevitabilă care
modelează modul în care operează și se adaptează corporațiile din ziua de astăzi. Fie
că este vorba de progrese tehnologice, de fluctuații ale pieței sau de restructurare
internă, organizațiile se află în mod constant într-un proces de transformare. În mijlocul
acestor schimbări, apare componenta despre care s-a discutat în această lucrare – o
funcție adesea trecută cu vederea, dar de o foarte mare importanță, și anume funcția de
mentalizare sau auto-reflecție.
Încă o dată, putem defini mentalizarea ca fiind abilitatea de a înțelege și interpreta
propriile gânduri și sentimente, precum și pe cele ale altora, oferind o lentilă prin care
indivizii pot naviga într-un proces complex și complicat de schimbare. De asemenea,
aceasta oferă un instrument puternic pentru indivizi de a reflecta asupra propriilor
convingeri, idei și comportamente, permițându-le să se adapteze, să colaboreze și să
îmbrățișeze transformarea.
Studiile a mai multor cercetători, printre care și Mary M. Gergen și Kenneth J. Gergen
(2016), subliniază rolul mentalizării în facilitarea comunicării eficiente în timpul unor
schimbări organizaționale. Mentalizarea le permite indivizilor să înțeleagă diverse
perspective, să rezolve conflicte și să se angajeze într-un dialog constructiv, favorizând
o înțelegere comună a viziunii și obiectivelor schimbării.
Din acest motiv, am ajuns la câteva ipoteze în privința mentalizării ca proces în calea
schimbării, susținute de studii pentru a argumenta aceste lucruri.
În primul rând, mentalizarea promovează flexibilitatea și adaptabilitatea, atribute cheie
necesare pentru a naviga cu succes în schimbare. Atunci când indivizii recunosc că
gândurile și emoțiile nu sunt întotdeauna aceleași, se dezvoltă o capacitate de a prelua
convingeri și perspective ferme, acceptând ideea de schimbare. Această deschidere
către idei noi și puncte de vedere alternative le permite indivizilor să își adapteze
gândurile și comportamentele ca răspuns la circumstanțele schimbătoare din jurul lor,
sporindu-i astfel capacitatea de a îmbrățișa și de a valorifica oportunitățile de creștere și
schimbare personală. (Sharp, 2011).
De asemenea, mentalizarea ajută oamenii să-și regleze emoțiile și comportamentele
în mod eficient, un lucru important pentru a face față provocărilor asociate schimbării.
Înțelegându-și propriile stări mentale și ale altora, indivizii obțin o perspectivă asupra
factorilor de bază care contribuie la reacțiile emoționale și la comportamentele dificile.
Această conștientizare permite dezvoltarea unor strategii de coping mai sănătoase și o
capacitate de a face alegeri informate, în concordanță cu schimbările dorite. (Allen,
2018).
Mentalizarea intensifică reziliența emoțională, permițând indivizilor să facă față și să
depășească provocările emoționale care apar adesea în timpul procesului de
schimbare. Înțelegând experiențele emoționale proprii, dar și ale altora, indivizii își pot
regla emoțiile mai eficient și pot dezvolta strategii pentru a gestiona aceste eșecuri
emoționale. Această rezistență emoțională încurajează perseverența, adaptabilitatea și
capacitatea de a reveni din eșecuri, susținând în cele din urmă implementarea cu
succes a schimbării (Allen, 2018).
Mentalizarea stimulează empatia și colaborarea, facilitând dezvoltarea relațiilor de
susținere necesare schimbării. Prin mentalizare, indivizii pot înțelege și aprecia
perspectivele, nevoile și emoțiile celorlalți implicați în procesul de schimbare. Această
înțelegere empatică promovează cooperarea, comunicarea eficientă și un simț comun
al scopului, creând un mediu de susținere care să conducă la schimbare (Fonagy &
Luyten, 2009).
Mentalizarea contribuie la cultivarea schimbărilor prin stimularea autenticității și a
dezvoltării personale. Prin procesul de mentalizare, indivizii își pot alinia
comportamentele și acțiunile cu valorile și aspirațiile lor de bază. Această aliniere
promovează un sentiment de împlinire personală, satisfacție și bunăstare, deoarece
indivizii experimentează un sentiment mai mare de congruență între lumea lor interioară
și comportamentele lor externe, conducând în cele din urmă la o schimbare durabilă și
semnificativă (Bateman & Fonagy, 2016).
Prin urmare, acești factori oferă o bază solidă pentru a naviga cu succes în
provocările și oportunitățile prezentate de schimbare. Pe măsură ce continuăm să
explorăm complexitățile comportamentului uman, cercetările suplimentare asupra
mentalizării și a aplicării acesteia în procesul de schimbare vor contribui, fără îndoială,
la îmbunătățirea înțelegerii noastre și la facilitarea transformărilor pozitive ale indivizilor.
Astfel, schimbarea în cadrul unei organizații este un proces complex care implică
diverse elemente, inclusiv leadership, comunicare, dar și implicarea angajaților. Putem
stabili, astfel, că o componentă a unei schimbări reușite este capacitatea de
mentalizare.
Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor beneficii ale mentalizării în schimbarea
organizațională, există și provocări potențiale asociate cu promovarea acestei abilități.
De exemplu, mentalizarea poate fi dificil de dezvoltat și necesită practică și feedback
continuu (Barnard, 2018). În plus, mentalizarea poate fi mai dificilă pentru indivizii din
anumite medii culturale sau cu anumite profiluri cognitive sau emoționale (Day și
Dragoni, 2015). Pentru a aborda aceste provocări, este posibil ca organizațiile să fie
nevoite să investească în programe de formare și dezvoltare care să promoveze
abilitățile de mentalizare și să ofere sprijin și feedback continuu angajaților.
Astfel, mentalizarea este o componentă critică a schimbării organizaționale care poate
sprijini comunicarea eficientă, leadershipul adaptiv și bunăstarea angajaților. Prin
promovarea mentalizării în rândul angajaților și liderilor, organizațiile pot crea un mediu
de lucru mai incluziv și mai colaborativ, care apreciază diverse perspective și
promovează inovația. Cu toate acestea, promovarea mentalizării poate pune, de
asemenea, provocări, cum ar fi nevoia de formare continuă și sprijin. În general,
beneficiile mentalizării în schimbarea organizațională sunt clare, iar organizațiile care
prioritizează această abilitate au mai multe șanse să reușească în eforturile lor de
schimbare.

Tulburarea de personalitate Borderline și mentalizarea (TPB)

Tulburarea Borderline este o afecțiune de sănătate mintală care afectează o parte
semnificativă a populației, estimările sugerând că până la 2% din populația generală
poate avea TPB (Gunderson, 2011). Persoanele cu TPB întâmpină dificultăți în a-și
regla emoțiile, a forma și a menține relații stabile și în a-și gestiona sentimentele.
Aceste provocări pot fi deosebit de pronunțate în perioadele de schimbare
organizațională, care pot implica modificări semnificative la locul de muncă, fie în ceea
ce privește responsabilitățile postului, dinamica nouă a echipei sau schimbarea de
proiecte.
Schimbările organizaționale pot fi o sursă semnificativă de stres și anxietate pentru
persoanele cu TPB. Aceste schimbări pot perturba rutina, relațiile sau dinamica muncii,
declanșând astfel reacții emoționale puternice, cum ar fi anxietatea, frica și/sau furia.
Mai mult, persoanele cu TPB pot avea o teamă sporită de abandon sau respingere,
care poate fi declanșată de schimbări din cadrul organizației (Lieb, 2004). În contextul
schimbării organizaționale, mentalizarea poate ajuta persoanele cu BPD să își înțeleagă
mai bine propriile reacții emoționale, dar și pe cele ale celorlalți, permițându-le să-și
gestioneze emoțiile mai eficient și să se adapteze la circumstanțele în schimbare.
Persoanele cu TPB se luptă adesea cu dereglări emoționale, care poate duce la un
comportament impulsiv, schimbări de dispoziție bruște și reacții emoționale intense.
Mentalizarea poate ajuta persoanele cu TPB să devină mai conștiente de stările lor
emoționale și reacțiile care survin, permițându-le să-și regleze emoțiile mai eficient în
perioadele de schimbare. Înțelegându-și reacțiile emoționale, persoanele cu BPD pot
dezvolta strategii de coping pentru a-și gestiona sentimentele, cum ar fi exerciții de
mindfulness sau tehnici de relaxare (Bateman & Fonagy, 2004).
În ultimii ani, a existat o recunoaștere tot mai mare a importanței sănătății mintale la
locul de muncă, inclusiv impactul afecțiunilor de sănătate mintală precum TPB asupra
bunăstării și productivității angajaților. Organizațiile investesc din ce în ce mai mult în
inițiative care promovează bunăstarea mentală și sprijină persoanele cu afecțiuni de
sănătate mintală în perioadele de schimbare.
Un exemplu de astfel de sprijin este implementarea programelor de asistență pentru
angajați (EAP) care oferă servicii de consiliere pentru angajații care se confruntă cu
probleme personale sau la locul de muncă. EAP-urile pot juca un rol crucial în a ajuta
persoanele cu TPB să dezvolte abilități de mentalizare și reglare emoțională, care sunt
deosebit de valoroase în timpul schimbărilor organizaționale (Flynn, 2020).
Cercetările au demonstrat că persoanele cu TPB pot aduce îmbunătățiri semnificative
în abilitățile lor de mentalizare prin intervenții direcționate, cum ar fi terapia bazată pe
mentalizare (MBT) (Bateman & Fonagy, 2016). MBT se concentrează pe îmbunătățirea
capacităților de mentalizare și a arătat rezultate promițătoare în reducerea simptomelor
TPB și îmbunătățirea funcționării generale. Organizațiile pot lua în considerare
parteneriate cu profesioniști în psihoterapie care se specializează în MBT sau alte
terapii pentru a oferi sprijin persoanelor în nevoie cu TPB (Chanen, 2008).
În concluzie, mentalizarea este un proces necesar în schimbările organizaționale,
deoarece îmbunătățește implicarea angajaților, facilitează comunicarea și colaborarea,
susține reziliența și adaptarea și ajută la rezolvarea conflictelor. De asemenea,
înțelegând și răspunzând la gândurile și emoțiile indivizilor și grupurilor, liderii pot crea
un mediu mai inclusiv și mai favorabil în perioadele de schimbare.
Bibliografie
Allen, J. G., Fonagy, P., & Bateman, A. (2018). Mentalizing in Clinical Practice.
American Psychiatric Pub.

Barnard, L. K., Acosta, L. M., & Harenski, C. L. (2018). Mentalizing in organizational

change: A review and critique. Journal of Organizational Behavior, 39(8), 1019-1031.

Chanen, A. M., Jackson, H. J., McCutcheon, L. K., Jovev, M., Dudgeon, P., Yuen, H. P.,
... & McGorry, P. D. (2008). Early intervention for adolescents with borderline
personality disorder using cognitive analytic therapy: Randomised controlled trial. The
British Journal of Psychiatry, 193(6), 477-484.

Day, D. V., & Dragoni, L. (2015). Leadership development: An outcome-oriented review

based on time and levels of analyses. Annual Review of Organizational Psychology and
Organizational Behavior, 2, 133-156.

Gergen, K. J., & Gergen, M. M. (2016). Toward reflexive methodologies in psychology:

Social constructivism and its relevance for inquiry. Journal of Personality, 84(3), 293-
305.

Gunderson, J. G. (2011). Borderline personality disorder: Ontogeny of a diagnosis.

American Journal of Psychiatry, 168(5), 456-458.

Lieb, K., Zanarini, M. C., Schmahl, C., Linehan, M. M., & Bohus, M. (2004). Borderline
personality disorder. The Lancet, 364(9432), 453-461.

Fonagy, P., & Bateman, A. (2016). The development of borderline personality disorder:
Mentalization-based treatment. Journal of Personality Disorders, 30(1), 2-26.

Fonagy, P., & Luyten, P. (2009). A developmental, mentalization-based approach to the

understanding and treatment of borderline personality disorder. Development and
Psychopathology, 21(4), 1355-1381. doi: 10.1017/S0954579409990198

Flynn, P. M., Foster, S. L., Kothari, C. L., & Christie, C. A. (2020). Supporting
employees with mental health conditions in the workplace: A scoping review of
interventions. Journal of Occupational Rehabilitation, 30(4), 583-599.
Sharp, C., Fonagy, P., & Goodyer, I. M. (2011). Imagining your child’s mind:
Psychosocial adjustment and mothers' ability to mentalize in mothers of adolescents
with depression. Psychological Medicine, 41(8), 1589-1598.