Muzica violonistică în sec.

XIX
Cultura muzicală a secolului al XIX-lea este dominată de curentul romantic, care a adus mari
înnoiri ale limbajului muzical. Publicul tradiţional de la curţile princiare şi palatele nobililor nu
mai este singurul beneficiar al manifestărilor muzicale. În importantele centre europene au loc
concerte, recitaluri şi spectacole de operă organizate în săli publice. Scade rolul aristocratului în
favoarea impresarilor - mari organizatori de concerte publice. Unele teatre ale operelor de curte
devin instituţii publice. Eliberaţi de serviciile de la curţile aristocrate, muzicienii, în multiple
ipostaze de compozitori, interpreţi sau pedagogi, cunosc o faimă internaţională, fiind invitaţi ca
instrumentişti şi dirijori în toate centrele muzicale europene. O dezvoltarea vertiginoasă a vieţii
muzicale se datorează perfecţionării instrumentelor muzicale.
În primele decenii ale secolului, ultimul reprezentant al strălucitei şcoli violonistice
italiene, Giovanni Battista Viotti (1752-1824), scrie concerte pentru începători şi trece făclia în
mâinile reprezentanţilor şcolii franceze: Pierre Rode (Pier Rod) (1774-1830), Rodolphe
Kreutzer (Rudolf Kroițăr) (1766-1831) şi a fondatorilor şcolii franco-belgiene: Pierre Baillot
(Pier Baio), Charles de Beriot (Șarli de Beirio) (1802-1870), Henry Vieuxtemps (Anri
Viutam) şi amintitului german L. Spohr (1784-1859).
Cel mai mare nume al artei violonistice din prima jumătate a veacului al XIX-lea este Niccolo
Paganini (1782-1842). După ce Beethoven a adus la apogeu concertul instrumental clasic,
dându-i un bogat conţinut liric şi dramatic, urmaşii săi romantici i-au continuat traseul
dramaturgic. Gustul pentru melodia caldă, expresivă, patetică, şi succesul de care se bucurau
artiştii cu mare agilitate tehnică, au adus în circuit un nou gen de concert, acela în care pătimaşe
melodii alternează cu pasaje de extraordinară virtuozitate tehnică. Încântat de melodiile cantabile
şi uimit de dibăcia tehnică a virtuozităţii, publicul aclama artiştii care aduceau, pe lângă
frumuseţea sonoră, şi momente de performanţă sportivă. La fel ca pianiştii Thalberg,
Kalkbrenner, Liszt, şi Paganini a uimit lumea muzicală prin uluitoarea sa virtuozitate violonistică.
Melodiile foarte accesibile ale lui Paganini au consistenţă şi vigoare expresivă, datorită înrudirii
cu melosul italian. Pe lângă cele patru Concerte pentru vioară şi orchestră, a scris 24 Capricii,
12 Sonate pentru vioară şi chitară, diferite teme cu variaţiuni şi cvartete (unul pentru vioară,
violă, chitară şi violoncel).
Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 2 în Re major îşi datorează succesul finalului, intitulat
“Campanella”, după care Liszt realizează o valoroasă transcripţie pentru pian. Prima parte,
concepută în planul clasic al concertului, este clădită pe două teme principale, una dinamică,
foarte asemănătoare temelor din concertele lui Rode sau Viotti, şi alta lirică, între ele derulându-
se scânteietoare pasaje de virtuozitate. Cu caracter pastoral, mişcarea secundă prezintă cantilene
expresive, iar finalul voios şi zglobiu reia refrenul viu, ce imită clinchetul argintiu al unui clopoţel.
Lucrările lui Paganini sunt valoroase, întrucât în dificultăţile tehnice pe care le pun, au înlesnit
dezvoltarea scriiturii violonistice moderne.
Max Bruch (1838 – 1920) cunoscut și sub numele de Max Christian Friedrich Bruch, a fost un
dirijor și compozitor romantic german, autorul a peste 200 de lucrări, dintre care 3 concerte pentru
vioară, primul dintre acestea devenind o lucrare de referință a repertoriului de vioară.
Henryk Wieniawski (1835 -1880) a fost un compozitor și violonist polonez. Wieniawski nu a
fost apreciat doar ca violonist ce dispunea de o tehnică fenomenală, ci și ca mare interpret, fiind
deseori descris ca „poet al viorii”. A fost ultimul violonist virtuoz care a intrat în istoria muzicii
și în calitate de compozitor. Lucrările sale sunt scrise atât în caracter tehnic, cât și liric. A început
să compună de la o vârstă fragedă, fiind un „copil minune”.

Mulțumită lui Wieniawski, poloneza a pătruns în repertoriul european pentru vioară. Dintre
polonezele pe care le-a compus, două au un loc constant în repertoriile universale: „Poloneza în
Re major op.4” și „Poloneza în La major op.21.” Wieniawski a prelucrat de asemenea mazurci,
dintre care două au devenit populare: „Oberte spontane” și ”Cimpoierul. Multe miniaturi,
compuse în special la începutul anilor cincizeci, au fost însă doar lucrări tipice, cu un caracter
sentimental sau spectaculos, deseori folosind ritmuri de dans popular. De cea mai mare
popularitate a beneficiat „Concertul de vioară în re minor op. 22”. Exceptând concertele lui
Paganini, acesta este cel mai des înregistrat și interpretat concert de vioara compus de un violonist
virtuoz până în prezent. A găsit inspirația pentru a compune „Concertul în re minor” în iarna
anului 1855, însă a pus-o în practică abia după 7 ani. „Concertul de vioară în fa diez minor”, pe
care l-a compus la vârsta de 18 ani, este mai puțin popular. Concertul în fa diez minor stârnea
entuziasmul ascultătorului pe moment, pe când Concertul în re minor necesita un timp mai
îndelungat pentru a fi recunoscut.

Printre lucrările de o virtuozitate tipică, cele mai des interpretate în prezent sunt „Scherzo-
Tarantela” precum și variațiunile și fanteziile pe teme străine, universal cunoscute. Din această
serie de compoziții, de cea mai mare popularitate a beneficiat „Fantezia Faust”. Lirismul creației
lui Wieniawski este bine redat în „Legenda”, lucrare interpretată mai des în versiunea pentru pian
decât în versiunea originală pentru vioară și orchestră, compusă ca dovadă a dragostei pentru
Izabela Hampton, care ulterior îi va deveni soție.
Un rol important pentru dezvoltarea tehnicii violoncelului l-au avut concertiştii
virtuozi: Friedrich Dotzauer (Fridrih Dotțauăr) (1783-1860), Friedrich Kummer (1797-
1879), François Servais (Fransoa Sărvă) (1807-1866), August Franchomme (Ogust Franșom)
(1808-1884), care au lăsat concerte, cântate astăzi în şcolile de specialitate.