Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) – studiu de caz

- Eșecul Societății Națiunilor în a menține pacea în lume a dus la dizolvarea acesteia (1946);
- La 26 iunie 1945, la San Francisco, s-au pus bazele Organizației Națiunilor Unite (ONU), cu
sediul la New York (S.U.A.);
- Inițiativa înființării acesteia a aparținut statelor învingătoare în al Doilea Război Mondial (SUA,
URSS, Marea Britanie, Franța, China, care au drept de veto);
- Astăzi, ONU, cuprinde 193 de state membre, între care și România (membră din 1955);
- La 10 decembrie 1948, ONU a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului;
- Documentul cuprinde 30 de articole, care stabilesc drepturile și libertățile omului, universal
valabile și recunoscute de către statele lumii, indiferent de rasă, naționalitate, sex, religie;
- Drepturi garantate în Declarație:
o Drepturi civile: dreptul la viață, libertate, securitatea persoanei, căsătorie, familie,
viață privată, inviolabilitatea locuinței, secretul corespondenței, onoare și demnitate,
liberă circulație, întrunire pașnică;
o Drepturi politice: dreptul de a alege și a fi ales (vot), cetățenie, azil politic;
o Drepturi sociale: dreptul la educație, muncă, odihnă și timp liber, un trai decent,
asigurare în caz de boală, șomaj, bătrânețe etc.;
- Nu toate statele semnatare au respectat Declarația Universală a Drepturilor Omului;
- Încălcări ale drepturilor omului s-au produs cu precădere în statele comuniste;
- Declarația nu este un tratat, cei care o încalcă nu pot fi trași la răspundere.

Dicționar:

drept de veto – dreptul unei persoane sau a unui stat de a se opune, în anumite condiţii,
adoptării unei decizii, hotărâri sau legi.