1.

Familia și rolul ei în formarea educației

Octombrie 2022

Menirea educaţiei este aceea “ de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă – omul”. (Gentil,
G. The Reform of Education). Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu
problematica lumii contemporane, lume caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi
aspiraţii specifice, prin schimbări în toate domeniile.
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar
implicarea acestui deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest
lucru impune ca părinţii să fie parteneri egali în educaţia copilului. “Meseria” de părinte este
grea.
În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vârsta
preşcolară, familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al acestei dezvoltări. Un anumit
regim igienico – sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase şi armonioase înseamnă asigurarea
unui program al zilei care să respecte ore de somn, alimentare, activităţi, joc, plimbări.
Un judicios echilibru al acestora în raport cu disponibilităţile copilului preşcolar trebuie
să evite suprasolicitarea fizică şi mai ales nervoasă a organismului foarte fragil. În răgazul de
timp petrecut in mijlocul familiei obiectivul principal trebuie să fie al păstrării sănătăţii fizice, al
creşterii normale şi mai ales al călirii organismului prin mijloace ce trebuie bine cunoscute celor
ce asigura securitatea fizică a copilului.
Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de către copil în primul rând în familie este
comportamentul moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice dublat de un
permanent respect pentru copilul care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit. În accepţiunea cea mai
largă a termenului, “copil bun” reprezintă în fapt suma trăsăturilor pozitive structurate în
dinamica comportamentului : sârguinţă, cinste, iniţiativă creatoare, sociabilitate, politeţe,
dispoziţie de colaborare etc., după cum părinte bun înseamnă: răbdare, calm, înţelegere, un fond
afectiv numit în termeni obişnuiţi, dragoste faţă de copil.
Cultivarea la preşcolar a dragostei de bine, de adevăr trebuie să se desfăşoare adaptat
vârstei, ca un sistem referenţial. De asemenea, trebuie avute în vedere şi unele circumstanţe
particulare, printre care cele mai de seamă sunt împrejurările concrete ale fiecărei măsuri sau
acţiuni cu caracter educativ, considerarea educaţiei ca un proces neîntrerupt, continuitatea fiindu-
i asigurată prin influenţele pe care le exercită coabitarea, deprinderile, obiceiurile şi întreaga
comportare al tuturor membrilor grupului familial.
Cultivarea dragostei de bine, de adevăr are nevoie, mai ales, de acţiune şi nu de
verbalism, de activitate şi nu de dialog, de descoperirea virtuţilor de către copil şi nu de oferire a
lor de către părinţi. Binele ajunge la copilul mic, de cele mai multe ori, sub formula “e bine să
faci aşa !” şi – mai ales – “nu e bine ce faci !”. Dar, copilul se întreabă de fiecare dată “de ce nu
este bine?” Curent, la această întrebare părinţii răspund : “nu am timp să discut, aşa am zis, aşa
faci, dacă nu faci aşa ai s-o păţeşti !”.
 Apropierea copilului de bine (cu semnificaţia de normă de comportare şi nu de ordin
ce trebuie ascultat) constituie calea spre înţelegerea binelui cu participare şi cu satisfacţiile ce
decurg. Interdicţia de a nu se juca pe stradă sau pe trotuar cu mingea trebuie să fie înlocuită cu
măsuri concrete evidente, creându-se un alt loc, sau oferindu-i prilejul unor jocuri mai captivante
cu participarea directă chiar a părinţilor.
Care este rolul familiei în formarea educației?
Pentru a putea descoperi “binele” care mai târziu va deveni “principialitate, cinste, spirit de a-ţi
ajuta aproapele, criterii de evaluare a comportării” este necesar ca în grupul familial să existe un
cod de conduită bazat pe o egală respectare a normelor atât de către copii, cât şi de către părinţi.
Respectiv, cerând copiilor să acţioneze într-un anumit mod, părinţii să constituie modelul şi
imboldul în acea direcţie şi nu factor derutant.
Mobilizarea progresivă a efortului pentru a săvârşi fapte bune, de laudă, crearea
sistematică a unor condiţii favorabile dezvăluirii întregului potenţial spiritual reprezintă însăşi
logica pedagogică în munca cu preşcolarii. Participarea efectivă a părinţilor la necazurile
copiilor, la evenimentele din viaţa acestora, le dau liniştea şi siguranţa.
Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acţiune; e bine să li se explice natura
greşelilor săvârşite, gravitatea acestora şi nu să se apeleze la măsuri unilaterale de natură să
producă blocaje psihice şi dezadaptare socială. În directă legătură cu această ultimă precizare
menţionăm că dragostea de adevăr nu poate fi cultivată de către părinţii care instalează copiilor
frica de pedeapsă.
De asemenea, să se ştie că drumul spre adevăr nu are trepte: este sau nu este adevăr,
este ori nu este minciună sfruntată. Nu există adevăruri mici şi adevăruri mari, după cum nu
există minciună mică sau mare : nu există domenii mărunte şi domenii mari în care se manifestă
dragostea de adevăr ori înlocuirea acestuia prin neadevăr.
Importantă pentru formarea copilului în sensul cultivării şi promovării adevărului
este consecvenţa între vorba şi fapta adultului, între cele teoretizate şi cele ce-i pot fi concret
demonstrate. Aceluiaşi cadru educaţional de familie îi sunt proprii şi cultivarea dragostei faţă de
frumos, privită ca un aspect al pregătirii bunului gust al copilului faţă de îmbrăcăminte, de ţinuta
fizică, de cadru al locuinţei, precum şi ca frumuseţe în comportare, în relaţiile cu cei din jur.
Dragostea de frumos a preşcolarului se va întâlni peste ani, cu ordinea, cu curăţenia,
cu decenţa în înfăţişarea fizică şi cu demnitatea în comportare, au floarea în ghiveciul căruia
toarnă zilnic apa, cu grija de a realiza numai lucruri de bună calitate, sub aspect fizic, dar şi
spiritual. Familia şi căminul, convieţuirea şi cadrul convieţuirii laolaltă a părinţilor cu copiii lor,
reprezintă şcoala primilor ani ai copilului în care trebuie să primească bazele temeinice ale
viitoarei sale conştiinţe, ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru în epoca
maturităţii sale.