CARACTERISTICILE JOCULUI LA VÂRSTA

ȘCOLARĂ MICĂ
Rolul şi importanţa jocului didactic constă în faptul că el facilitează procesul de
asimilare, fixare şi consolidare a cunoştinţelor, iar, datorită caracterului său formativ,
influenţează dezvoltarea personalităţilor. Jocul didactic este un important mijloc de modelare
cognitivă, care antrenează şi pune în valoare capacităţile intelectuale şi creative, o metodă de
învăţare în care predomină acţiunea simulată ce valorifică la nivelul instrucţiei finalităţile
adaptative de tip recreativ proprii activităţii umane.

În viaţa de zi cu zi, jocul ocupă un loc important deoarece, jucându-se, copilul îşi
satisface nevoia de activitate, de a acţiona cu obiecte reale sau imaginare, de a se transpune în
diferite roluri şi situaţii care îl apropie de realitatea înconjurătoare. Este cunoscută nerăbdarea
cu care copiii îşi aşteaptă partenerii de joacă, seriozitatea cu care se încadrează în respectarea
regulilor şi realizarea sarcinilor jocului, dorinţa lor de a ieşi învingători în disputa directă cu
prietenii pe care astăzi îi vor învinge, dar de care mâine ar putea fi învinşi.

După împlinirea vârstei de 6 ani, în viaţa copilului începe procesul de integrare în viaţa
şcolară, ca o necesitate obiectivă determinată de cerinţele dezvoltării sale. De la această
vârstă, o bună parte din timp este rezervată şcolii, activităţii de învăţare, care devine o
preocupare majoră. În programul zilnic intervin schimbări impuse de ponderea pe care o are
acum şcoala, schimbări ce nu diminuează dorinţa de joc a copilului, deoarece, aşa cum
remarca A. Gesell, jocul rămâne o problemă majoră în timpul întregii copilării.

În sistemul influenţelor ce se exercită pe diferite direcţii pentru creşterea acţiunii

formative a şcolii, jocul didactic are un rol important, deoarece putând fi inclus în structura
lecţiei, se poate realiza o îmbinare între activitatea de învăţare şi cea ludică, îmbinare care
facilitează procesul de consolidare a cunoştinţelor.

Eficienţa lui depinde de cele mai multe ori de felul în care cadrul didactic-utilizatorul
ştie să asigure o concordanţă între tematica, sarcina jocului şi resursele materiale disponibile,
de felul în care ştie să folosească cuvântul ca mijloc de îndrumare a elevilor spre joc, prin
întrebări, răspunsuri, indicaţii, explicaţii, aprecieri, ş.a.m.d.
 Pentru elevii din clasele primare şi gimnaziale, un joc didactic bine pregătit şi
organizat constituie un mijloc de cunoaştere şi familiarizare a elevilor cu viaţa înconjurătoare,
deoarece în desfăşurarea lui cuprinde sarcini didactice care contribuie la exersarea anumitor
deprinderi, la consolidarea cunoştinţelor şi la valorificarea lor creatoare.

Prin joc, copilul învaţă cu plăcere, devine interesat de activitatea care se desfăşoară;
cei timizi devin cu timpul mai volubili, mai activi, mai curajoşi şi primesc mai multă
încredere în propriile capacităţi, mai multă siguranţă şi rapiditate în răspunsurile pe care le
elaborează.

Datorită conţinutului şi a modului de desfăşurare, jocurile didactice sunt mijloace

eficiente de activizare a întregului colectiv al clasei de elevi, dezvoltând spiritul de echipă, de
într-ajutorare; de asemenea, se formează şi se dezvoltă unele deprinderi practice elementare şi
de muncă organizată.

Acceptarea şi respectarea regulilor jocului, aşa cum aprecia J. Piaget, îl determină pe

elev să participe la efortul comun al grupului din care face parte (Bonchiș, 2004).
Subordonarea intereselor personale celor ale colectivului, lupta pentru învingerea
dificultăţilor, respectarea exemplară a regulilor de joc şi, în final, succesul, vor pregăti elevul
de azi pentru vremurile de mâine, în care un accent deosebit se pune pe problematica
integrării şi inserţiei sociale.

Pentru o cât mai eficientă şi o cât mai largă aplicabilitate a jocului didactic, acesta
poate fi folosit fie ca activitate organizată complementară lecţiei, fie ca secvenţă a unei
anumite lecţii.

Folosirea jocului didactic ca activitate organizată este eficientă cu deosebire pentru

elevii din clasele I şi a II-a, precum şi pentru elevii celorlalte clase (III-VIII), atât pentru elevii
şcolilor de masă, precum şi pentru elevii din şcolile cu internat şi semi-internat, unde
pregătirea temelor de casă se realizează adesea sub supravegherea personalului calificat în
acest sens. Acest fapt permite o intervenţie utilă în procesul de pregătire al elevilor. Cele mai
recente studii şi experienţe şcolare relevă faptul că în desfăşurarea acestor ultime aspecte
menţionate, jocurile didactice, prin sarcinele specifice, permit reluarea într-o formă mai
dinamică şi atractivă a cunoştinţelor predate, ceea ce favorizează repetarea şi, în final, fixarea
acestora (Dîrjan, 2006).

Astfel, jocul didactic poate fi folosit:

- pentru consolidarea cunoştinţelor aritmetice (numeraţie, ordinea crescătoare sau
descrescătoare a numerelor, consolidarea deprinderilor de calcul oral sau scris, etc.)
- ca activitate organizată pentru consolidarea şi fixarea cunoştinţelor de limba şi literatura
română (la clasele I-VIII)
- la cunoaşterea mediului înconjurător (în clasele I şi a II-a), ş.a.
În această ordine de idei, ceea ce ne apare ca deosebit de important este realizarea unei
corelări cât mai strânse între conţinutul lecţiei în care inserăm jocul didactic şi sarcinile
ataşate acestuia.

După cum am mai amintit, jocul didactic poate fi folosit şi ca moment pentru fixarea
cunoştinţelor la sfârşitul unei lecţii. În acest caz, problema care se ridică este aceea a timpului
dedicat efectiv dimensiunii ludice a activităţii, dat fiind faptul că accentul cade adesea pe
secvenţa de dobândire nemijlocită a noilor cunoştinţe. Deseori, jocul didactic este folosit cu
succes în acele tipuri de lecţii care sunt dedicate recapitulării, constituind şi un reper de
evaluare pentru propunător, evaluare pe care elevii o conştientizează mai puţin decât în
cazurile strict anunţate de învăţător sau profesor.

Practic, în toate situaţiile, pentru ca jocul didactic să dea rezultate optime, una dintre
condiţiile esenţiale este buna pregătire a lui. Oricare ar fi tipul de joc, acesta impune cadrului
didactic respectarea anumitor etape şi cerinţe metodice. Prioritar, este vorba despre exigenţele
legate de proiectarea şi organizarea jocului, despre explicarea şi fixarea regulilor de joc,
precum şi despre desfăşurarea propriu-zisă a jocului didactic.

O problemă mult discutată în literatura de specialitate este aceea a finalizării acţiunilor

instructiv-educative care sunt focalizate structural pe ideea de joc didactic, respectiv
problematica recompenselor oferite elevilor ca participanţi la joc. În unele situaţii, se
obişnuieşte să se condiţioneze primirea unor recompense de obţinerea unor rezultate bune în
joc. Acest fapt însă, poate duce la modificarea caracterului jocului didactic, deoarece o mare
parte din elevi vor urmări obţinerea recompensei, fapt ce influenţează negativ scopul pentru
care a fost creat şi facilitează apariţia unor interese momentane, înguste din punct de vedere
valoric. Aprecierea rezultatelor, indiferent de forma pe care o folosim, creează numeroase
manifestări spontane de bucurie sau supărare, de mulţumire sau regret, care nu ne pot lăsa
indiferenţi (Dîrjan, 2006).

Pentru viitorii specialişti din domeniul ştiinţelor educaţiei şi nu numai, pentru orice
educator sau părinte care se dedică formării adecvate a unui copil de vârstă şcolară mică şi
mijlocie, supunem atenţiei taxonomia jocurilor didactice propusă de I. Neacşu et al. (2001),
precum şi un set de jocuri didactice, după cum urmează:

a) după obiectivele prioritar vizate, există jocuri senzoriale: auditive, vizuale,

motorii
b) după conţinutul instruirii: jocuri didactice matematice, jocuri muzicale, jocuri
de construcţie, jocuri literare, jocuri sportive
c) după resursele utilizate, jocurile didactice se clasifică în funcţie de materiale,
orale, scrise sau de orice altă natură
d) după regulile jocului, avem jocuri transmise prin tradiţie, jocuri didactice
inventate, jocuri spontane, jocuri protocolare
e) după forma de exprimare: jocuri simbolice, jocuri de orientare, de
sensibilizare, ghicitori, cuvinte încrucişate, etc., iar
f) după competenţele psihologice stimulate: jocuri de mişcare, de observare, de
atenţie, imaginaţie, de limbaj şi gândire.