. Temperaturi admisibile în funcţionarea AE.

Clase de izolaţie
pentru materialele utilizate în construcţia AE

Temperaturile admisibile ale AE, respectiv ale componentelor acestora, în

funcţionare reprezintă valorile maxime ale temperaturii pentru care se
garantează funcţionarea sigură şi de lungă durată, pentru condiţii de exploatare
date în conformitate cu parametrii nominali şi cu funcţionalitatea acestora, cu
conservarea deci a proprietăţilor fizico-mecanice şi dielectrice ale compo-
nentelor.
In stabilirea temperaturilor admisibile ale AE respectiv a componentelor
acestora se ţine seama de transmiterea fluxului termic, de la sursa caldă către
sursa rece, pentru ansamblul heterogen de elemente componente, astfel încât
este evidentă tendinţa de uniformizare a temperaturii la funcţionarea de lungă
durată, dar şi de influenţa creşterii temperaturii asupra:
a) proprietăţilor fizico-mecanice ale componentelor;
b) proprietăţilor dielectrice ale materialelor izolante;
c) fenomenelor de oxidare a contactelor AE;
d) regimului de funcţionare a AE
e) destinaţiei AE.
In plus trebuie să se considere eventuale condiţii speciale cu privire la
mediul ambiant pentru alegerea corectă a valorilor temperaturilor admisibile.
Pentru a fixa o convenţie convenabilă vom utiliza în cele ce urmează
noţiunile de temperatură, notată cu  şi măsurată în grade Celsius, respectiv
temperatură absolută notată cu T şi măsurată în grade Kelvin, temperatura
ambiantă, notată cu a, de obicei 35 0C, sau Ta = 308 K, dar şi de
supratemperatura , ca diferenţă între temperatură şi temperatura ambiantă:
 =  - a = T – Ta (3.13)
Pentru simplificarea relaţiilor ce intervin în prezentarea aspectelor legate
de încălzirea AE vom prefera în cele ce urmează utilizarea noţiunii de
supratemperatură, .
In ceea ce priveşte influenţa creşterii temperaturii asupra proprietăţilor
fizico-mecanice ale elementelor componente din construcţia AE, trebuie
subliniat faptul că acestea se degradează atunci cînd temperatura creşte.
Astfel, ca exemplu sugestiv, rezistivitatea electrică a materialelor
conductoare, , se modifică în funcţie cu temperatura conform relaţiei bine
cunoscute:
 = a ( 1 +  ) (3.14)

unde a reprezintă rezistivitatea electrică la temperatura ambiantă. In consecinţă

rezistenţa căilor de curent creşte, pierderile de putere prin efect Joule-Lenz de
asemenea, ceea ce provoacă încălziri suplimentare nedorite ale acestora.
 De asemenea dacă se consideră de exemplu solicitarea mecanică
admisibilă a unui material, a [N/m2], aceasta are valori mereu mai reduse pe
măsură ce temperatura creşte, v. Fig.3.3, temperatura admisibilă fiind desigur
inferioară zonei de scădere bruscă a acestor valori.

Fig. 3.3

In plus, funcţionarea ciclică a AE conduce la încălziri şi răciri repetate ale

componentelor acestora, echivalente, prin dilatări şi contractări succesive, unor
solicitări mecanice specifice "la oboseală", cu schimbarea structurii cristaline a
metalelor de exemplu, ce devin casante, ce trebuie considerate la evaluarea
duratei de viaţă a ansamblului.

Influenţa creşterii temperaturii asupra proprietăţilor dielectrice ale

materialelor electroizolante utilizate în construcţia AE este de asemenea
nefavorabilă. La creşterea temperaturii cresc valorile tg  şi calităţile dielectrice
se deteriorează, cresc pierderile de putere în materialele dielectrice ceea ce
conduce la încălziri suplimentare ale acestora, v. rel. (3.12), fiind chiar posibilă
distrugerea termică a izolatorilor. In alegerea temperaturilor admisibile pentru
materialele dielectrice din construcţia AE trebuie să se ţină seama pe de o parte
de natura materialului dar pe de altă parte şi de valoarea tensiunii nominale a
acestuia, temperaturile admisibile pentru un acelaşi material fiind cu atât mai
mici cu cât tensiunea nominală este mai mare.
Pentru materiale dielectrice de tip ceramic temperaturile admisibile sunt
de ordinul a 80 – 85 0C pentru construcţii uzuale, deoarece valori mai mari pot
genera eforturi mecanice ce conduc la distrugerea izolatorului (fisuri la limită).
Influenţa temperaturii de funcţionare este încă mai mare în cazul
izolatorilor organici, pentru care creşterea cu 8 0C a temperaturii admisibile le
înjumătăţeşte durata de viaţă.
Pentru a evidenţia influenţa tensiunii de alimentare asupra temperaturii
admisibile a izolatorilor utilizaţi în construcţia AE vom semnala că pentru
materiale dielectrice de tip hârtie impregnată, utilizate în construcţia
condensatoarelor de exemplu, temperatura admisibilă este de 80 0C la tensiunea
nominală de 3 kV şi respectiv 50 0C la tensiunea nominală de 35 kV.
 Tabel 3.2
Clasa de izolaţie adm Materiale
Y 90oC Materiale textile neimpregnate
A 105oC Materiale textile impregnate
E 120oC Email
B 130oC Mică, fibră de sticlă, răşini epoxidice
F 155oC Mică, fibră de sticlă, lianţi şi compunduri organice
H 180oC Mică, fibră de sticlă, compunduri silico-organice
C >180oC Mică, sticlă, fibră de sticlă, porţelan

In funcţionarea AE ca ansambluri heterogene, cuprinzând materiale

metalice conductoare, materiale izolante, magnetice etc., temperatura de regim
permanent normal tinde să se uniformizeze, astfel încât temperaturile admisibile
caracterizează în fapt materialele utilizate în construcţia acestora. Aceste
materiale sunt clasificate pe "clase de izolaţie", v. Tabelul 3.2, pe seama
temperaturilor lor admisibile, şi, ansamblurile AE, trebuie în mod obişnuit să fie
armonioase din punct de vedere termic, permiţând utilizarea deplină a
posibilităţilor fizico-mecanice ale materialelor componente în timpul exploatării.

3.3. Transmiterea căldurii în funcţionarea AE

Transmiterea căldurii în funcţionarea AE, ca şi în natura, se realizează sub

forma unui flux termic, orientat de la sursa caldă către sursa rece, acesta fiind
cu atât mai intens cu cât diferenţa între acestea este mai mare, prin fenomene de
tip conductibilitate termică, convecţie termică şi radiaţie termică. Aceste
fenomene se manifestă de fapt simultan, cu pondere diferită în funcţie de
componentele de natură diferită ce intră în construcţia AE. Analiza comportării
termice a unui anumit element consideră fenomenul termic predominant, dar de
fapt interesează comportarea termică globală a AE, ca ansamblu heterogen de
elemente, deoarece la funcţionarea lor normală temperatura tinde să se
uniformizeze, şi anume această valoare stabilizată prezintă de obicei interes. In
acest sens pentru aprecierea încălzirii AE în funcţionare se preferă definirea
ecuaţiei de bilanţ termic care permite descrierea evoluţiei în timp a temperaturii
(supratemperaturii) acestora pe elemente sau ca ansamblu. Desigur
complexitatea fenomenelor ce intervin şi multitudinea factorilor de influenţă
impune acceptarea unor ipoteze simplificatoare, a căror acceptare o vom
comenta ulterior, ce afectează precizia rezultatelor de calcul. Din această cauză
confirmarea rezultatelor de calcul pentru încălzirea AE pe cale experimentală, pe
un model real (prototip) este calea ce poate valida rezultatele de calcul şi
justeţea ipotezelor propuse.

3. Transmiterea căldurii prin conductibilitate termică

Acest mod de transmitere a căldurii are la bază agitaţia termică a

moleculelor şi se referă în principal la corpurile solide, fiind caracterizat de
coeficientul de conductibilitate termică, . Valorile  mai mari pentru metale,
indică faptul că acest fenomen decurge mai intens în cazul acestora, care sunt
« bune conducătoare de căldură », în raport cu alte materiale solide, cum este
ceramica de exemplu, care sunt « izolatoare termice », caracterizate prin valori 
mai mici. Transmiterea căldurii prin conductibilitate termică poate fi descrisă de
legea lui Fourier :
d 2Q  d dSdt (3.17)
dx

care exprimă cantitatea de căldură d2Q, transmisă după direcţia normală la

elementul de suprafaţă dS situat pe sursa caldă în timpul elementar dt, ca
depinzând de calitatea materialului prin valorile constantei fizice , dar şi de
gradientul de temperatură în raport cu direcţia x, (d / dx), semnul (-) indicând
faptul că sensul de circulaţie a energiei termice este de la sursa caldă către sursa
rece. Daca se defineşte fluxul termic elementar transmis prin conductibilitate
termică cu 0, acesta fiind :
0 
d 2Q
dSdt

ct. W / m 2  (3.18)

se poate scrie relaţia :


 0   d W / m 2
dx
 (3.19)

unde s-a acceptat ipoteza că fluxul termic evoluează doar pe direcţia x. Pentru o
suprafaţă dată S, fluxul termic total,  va fi desigur:
 = 0 ꞏ S [w] (3.20)

Integrând ecuaţia (3.19), pe grosimea  a materialului prin care se

transmite căldura prin conductibilitate termică şi considerând sursa caldă de
temperatură 1 iar sursa rece de temperatură 2, se obţine :
  ꞏ RT = 1 - 2 (3.21)

ce reprezintă echivalentul legii lui Ohm pentru circuite termice cu transmiterea

căldurii prin conductibilitate termică, iar rezistenţa termică RT este definită cu
relaţia :
RT   (3.22)
S

iar distribuţia temperaturii pentru corpul solid izotrop şi omogen de grosime  şi

conductibilitate termică  este liniară după direcţia x. Dacă considerăm mai
multe porţiuni diferite prin care căldura se transmite prin conductibilitate
termică, panta dreptelor corespunzătoare distribuţiei temperaturii în lungul
direcţiei x depinde de raportul dintre grosimea porţiunii izotrope şi omogene şi
conductibilitatea termică a acesteia.
Atunci când transmiterea căldurii prin conductibilitate termică se referă la
un corp omogen şi izotrop, ecuaţia care descrie distribuţia temperaturii în
interiorul acestuia este de forma :
p c
     (3.23)
  t
unde :
 2  2  2
  2  2  2 (3.24)
x y z
corespunzător regimului termic nestaţionar. Corespunzător regimului termic
staţionar lipseşte ultimul termen al ecuaţiei, fiindcă în fiecare punct din volumul
corpului respectiv temperatura  este alta, dar are o valoare constantă. In relaţia
de mai sus   reprezintă laplasianul de , p – puterea pe unitatea de volum a
surselor termice v. rel.(1), c – căldura specifică a materialului, γ,  - densitatea,
respectiv conductibilitatea termică a materialului.
In cazul unui corp neomogen şi anizotrop ecuaţia de mai sus se scrie,
pentru regim staţionar, sub forma :
 2  2  2
x  2 y  2 z  2 p (3.25)
x y z
unde x, y, z reprezintă valorile conductibilităţii termice pentru corpul
considerat, corespunzătoare celor trei direcţii ale spaţiului cartezian, x, y şi z.

4 Transmiterea căldurii prin convecţie

Acest mod de transmitere a căldurii este propriu fluidelor (gaze sau
lichide) şi poate decurge laminar sau turbulent, având la bază practic deplasarea
particulelor de fluid. Fenomenul este desigur influenţat de natura fluidului prin
care se realizează convecţia, dar şi de poziţia elementului cald de la care se
transmite căldura (orizontală, verticală etc.), deci de geometria ansamblului.
Valoarea fluxului termic transmis prin convecţie, de la sursa caldă de
temperatură 1 către sursa rece de temperatură 2, printr-o suprafaţă dată S, se
poate calcula cu ajutorul relaţiei :
c = c (1 - 2) ꞏ S [W]
(3.26)

unde c reprezintă coeficientul de transmitere a căldurii prin convecţie. Valorile

acestui coeficient sunt influenţate de o multitudine de factori, în fapt de
construcţie şi geometria ansamblului, aşa cum sugerează expresiile de mai jos :
c = 0,6 ꞏ d- 0,25 (3.27)

valabilă pentru conductoare cilindrice de diametru (1 – 8) [mm], plasate

orizontal ;
c = 1,5 (1 - 2) 0,35 (3.28)

valabilă pentru lamele dreptunghiulare plasate orizontal ;

c = 6 + 9,2 ꞏ v (3.29)

atunci când este vorba de transferul de căldură prin convecţie, de la o placă

metalică cu asperităţi plasată într-un jet de aer suflat cu viteza v [m / s].
Se observă deci că valorile coeficientului de transmitere a căldurii prin
convecţie depind neliniar de diferenţa de temperatură dintre sursa caldă şi sursa
rece, putându-se exprima printr-o relaţie de forma :

c = k ꞏ (1 - 2)m (3.30)

unde valorile m se modifică în funcţie de natura fluidului, de poziţia

conductorului (ca sursă caldă) etc., cu valori cuprinse obişnuit între 0,25 şi 0,35.
Trebuie menţionat faptul că, pentru construcţiile moderne de AE, de
gabarit cât mai scăzut, se favorizează componenta de flux termic transmisă prin
convecţie forţată, ce necesită eventuala ventilaţie a acestora, dar care conduce în
acelaşi timp la avantajul scăderii consumului de materiale active (Cu, Fe).

5 Transmiterea căldurii prin radiaţie

Acest mod de transmitere a căldurii are ca bază oscilaţiile

electromagnetice, cu pondere în domeniul infraroşu (dar şi în ultraviolet), fluxul
termic transmis prin radiaţie între sursa caldă de temperatură absolută T1 către
sursa rece de temperatură T2, prin suprafaţa S, putând fi apreciat conform legii
Stefan Bolzman :
   
 4 4

 r  C0  T1  T2 S W 
 100 100 
(3.31)

unde  reprezintă « gradul de negru al corpului », cu valori subunitare pentru

AE, iar C0 = 5,77 [W / m2 ꞏK4], constanta de transmitere a căldurii prin radiaţie.

6. Ecuaţia de bilanţ termic în funcţionarea AE

Dacă se asimilează fluxul termic total, t, cu puterea atribuită surselor

termice ce intervin în funcţionarea AE, egală cu Ks ꞏ P pentru căile de curent ale
acestora de exemplu, v. Rel. (9), ecuaţia de bilanţ termic, de tip bilanţ
calorimetric, se scrie în acest caz sub forma :
Ks ꞏ P ꞏ dt = Kt ꞏ Sr ꞏ  ꞏ dt + m ꞏ c ꞏ d , P = R ꞏ I2 (3.36)
unde (KsꞏPꞏdt) reprezintă atribuţia surselor termice pentru intervalul
infinitezimal de timp, dt, (KtꞏSrꞏꞏdt) reprezintă energia termică transferată
mediului ambiant prin suprafaţa de răcire Sr, la supratemperatura , cu
coeficientul de transmitere a căldurii de valoare Kt şi în timpul dt, iar (mꞏcꞏd)
este energia termică utilizată pentru creşterea cu d a temperaturii proprii a căii
de curent de masă m, realizată dintr-un material având căldura specifică c.
Relaţia de mai sus se poate scrie şi sub forma:
d  A   P
*
(3.37)
dt C C

de fapt o ecuaţie diferenţială de ordinul I, în care s-au acceptat notaţiile:

P* = Ks ꞏ P , A = Kt ꞏ Sr , C = m ꞏ c (3.38)

Dacă în plus se defineşte constanta de timp T a fenomenelor legate de

evoluţia temperaturii acestei căi de curent, şi supratemperatura maximă a
acesteia, max :
P*
T  C ,  max  (3.39)
A A

dispunem de fapt de mărimile ce caracterizează fenomenele termice tranzitorii

ce intervin în functionarea AE.
 7. Soluţii şi regimuri termice tipice

Considerând condiţia iniţială corespunzătoare încălzirii acestei căi de

curent, la conectare, (0) = 0, soluţia ecuaţiei diferenţiale (3.37) este de forma :
(t) = max ( 1 – e – t / T ) (3.40)

şi descrie o evoluţie în timp a supratemperaturii căii de curent de forma indicată

în Fig. 3_4a.

Fig.3_4a

Corespunzător procesului termic de răcire a căii de curent, la deconectarea

AE de exemplu şi ignorând intervenţia arcului electric de comutaţie, condiţia
iniţială pentru ecuaţia diferenţială (3.37) este (0) = max , astfel încât soluţia
acesteia se scrie :

(t) = max e- t / T (3.41)

ce este ilustrată în Fig.3_4b, şi sugerează normal scăderea valorilor

supratemperaturii în timp.
 Fig. 3_4b
De menţionat faptul că, deşi expresia constantei de timp a celor două
procese termice, de încălzire şi respectiv de răcire a căii de curent, este aceeaşi,
v. rel.(3.401), experimental s-au obţinut valori diferite, ceea ce confirmă limitele
ipotezelor făcute în abordarea analitică a fenomenelor termice.
Examinând curbele (t), date în Fig.3_4a respectiv în Fig.3_4b, se
constată că se poate vorbi despre un regim termic « tranzitoriu », (de încălzire
respectiv de răcire), pe durata căruia valorile supratemperaturii se modifică în
raport cu timpul, a cărui durată este obişnuit apreciată la 4T, unde T este
constanta de timp termică, v. rel.(3.39), şi respectiv de un regim termic
« permanent », caracterizat prin valori constante ale supratemperaturii, fie max,
în cazul încălzirii, fie « zero », (temperatura ambiantă), în cazul răcirii.
In funcţionarea obişnuită a AE adesea intervin conectări şi deconectări
succesive, cu durate inferioare chiar valorii constantei termice de timp, T, deci
regimuri termice ciclice.

8. Regimuri termice ciclice în funcţionarea AE

Atunci când AE realizează conectări şi deconectări repetate în circuitele în

care sunt incluse ele asigură cicluri de funcţionare, ce pot fi identice sau nu, în
acest ultim caz ele repetându-se la reluarea unui anumit proces tehnologic, de
exemplu asigurarea temperaturilor necesare pentru un tratament termic la
folosirea cuptoarelor cu rezistenţe (efect Joule).
 Dacă ciclurile de funcţionare sunt identice, acestea se caracterizează de
fapt prin parametrii nominali, DC ce este durata relativă de conectare şi fC –
frecvenţa de conectare, v. rel. (1.3) şi (1.4) , care permit evaluarea timpului de
conectare, tc, a timpului de pauză, tp şi a duratei ciclului, τ, de fapt suma (tc+tp).
De remarcat că valorile τ sunt comparabile cu valoarea constantei termice de
timp, T.
In funcţionarea ciclică a AE cu cicluri identice, putem defini două tipuri
de regimuri termice ciclice :
- regimul termic ciclic de scurtă durată, pentru care la sfârşitul fiecărui
ciclu supratemperatura revine la valoarea iniţială (nulă) ;
- regimul termic ciclic intermitent, pentru care supratemperatura la
sfârşitul ciclului nu redevine nulă.

Regimul termic ciclic de scurtă durată

In cazul unui asemenea regim termic, căile de curent ale AE sunt parcurse
de un curent I, presupus continuu şi de valoare constantă, un timp de conectare,
tc, suficient de mic astfel încât, după timpul de pauză, tp , deci după un ciclu de
funcţionare de durată totală τ, supratemperatura redevine nulă, deci calea de
curent revine la temperatura ambiantă, aşa cum se poate urmări în Fig.3_5.

Fig.3_5

Pentru durata timpului de conectare supratemperatura (t) evoluează în

timp corespunzător procesului termic de încălzire, v. rel. (3.41), şi dobândeşte
final valoarea maximă *max:
*max = (tc) = max ( 1 – e –tc / T) < max (3.42)

cu max definit de relaţia (3.39).

Pentru durata timpului de pauză, tp, calea de curent se răceşte şi

supratemperatura acesteia evoluează în timp conform relaţiei (3.43) :
 r(t) = *max e – t / T . (3.43)

Dacă AE este proiectat pentru a funcţiona în regim termic permanent la

curentul :
I = In (3.44)
ceea ce înseamnă că poate suporta supratemperatura max, v. rel. (3.40), este
evident că la funcţionarea în regim termic de scurtă durată solicitările termice
sunt mai reduse, putându-se defini un coeficient de supraâncărcare termică, K :
K max 1 (3.45)
max
*

respectiv un coeficient de suplimentare a curentului, KI :

KI = K0,5 (3.46)

astfel încât dacă prin căile de curent ale acestui AE, la funcţionarea în regim
termic de scurtă durată trece curentul I* :
I* = KI ꞏ In > In (3.47)

se vor putea utiliza deplin posibilităţile fizice ale AE considerate la proiectare.

Invers, dacă un AE este proiectat pentru funcţionarea în regim termic de
scurtă durată la curentul In, la utilizarea eventuală în regim termic permanent
căile de curent acceptă doar o valoare a acestuia I’ :
I’ = In < In (3.48)
KI

Este evident deci că AE proiectate să funcţioneze în regim termic ciclic de

scurtă durată sunt echivalente unor AE care funcţionează în regim termic
permanent la un curent nominal mai mic, I’, deci pot fi realizate cu un consum
mai mic de materiale active şi cu un gabarit redus.

9. Regimul termic ciclic intermitent

Un asemenea regim termic se caracterizează prin aceea că

supratemperatura la sfârşitul fiecărui ciclu, de durată τ, nu redevine nulă, pentru
un curent I ce parcurge căile de curent ale AE, ci evoluează în timp, cu creşteri
şi scăderi, corespunzătoare respectiv timpilor de conectare, tc şi de pauză, tp, aşa
cum se poate urmări în Fig.3_6.
 Fig.3_6

Se constată că supratemperatura maximă de regim termic ciclic

intermitent, **max, este inferioară valorii max, corespunzătoare regimului
permanent normal pentru curentul I, v. rel. (3.40).
Prin similitudine cu regimul termic ciclic de scurtă durată, se poate defini
un coeficient de supraâncărcare termică posibilă pentru un AE proiectat să
funcţioneze în regim permanent la curentul I = In, în cazul utilizării acestuia în
regim termic ciclic intermitent, K’ :
tc
 1  e T
K
'
max
= > 1, **max = K’ꞏ max (3.49)
 *max
* t t c p

1  e T

şi respectiv un coeficient de suplimentare a curentului, KI :

K’I = K’0,5 (3.50)

astfel încât dacă AE este parcurs de curentul I** :

I** = K’I In (3.51)

ar putea fi utilizate deplin posibilităţile termice la funcţionarea în regim termic

intermitent. Dacă se face apel la dezvoltarea în serie a exponenţialelor ce
intervin în relaţia (50) şi se reţin doar primii doi termeni, aceasta devine :
tc
K’ = = DC (3.52)
tc  t p
unde DC reprezintă durata relativă de conectare a AE, aproximarea fiind cu atât
mai bună cu cât valorile tc şi tp sunt mai mici faţă de constanta de timp a
proceselor termice, T. In aceste condiţii valoarea curentului electric echivalent,
I’’, corespunzătoare funcţionării AE în regim termic ciclic intermitent, v. rel.
(51), devine :
I** = In ꞏ DC (3.53)

unde In este curentul pentru care s-a prevăzut funcţionarea de regim termic
permanent a acestuia.
Dacă se doreşte funcţionarea în regim termic permanent a unui AE
proiectat să funcţioneze în regim termic ciclic intermitent la curentul In, valoarea
curentului ce poate parcurge căile de curent ale acestuia în aceste condiţii este :
In
I’’ = (3.54)
DC

evident inferioară valorii In.

In cazul funcţionării AE cu cicluri termice oarecare, ce implică timpi de
trecere a curenţilor Ik (diferiţi), prin căile de curent de valori tck, şi respectiv
timpi de pauză tpk, se poate calcula o valoare echivalentă a curentului după
fiecare ciclu ce conţine m etape, Ie, folosind relaţia:
m
I2k t ck
Ie  m
k 1
(3.55)
 t ck  t pk 
k 1

valoare a curentului ce în regim termic permanent produce aceleaşi solicitări

termice ca regimul ciclic considerat.
Atunci când regimul ciclic nu presupune valori constante ale curentilor ik,
se poate aprecia contribuţia fiecărei perioade de conectare, tck, într-o relaţie de
forma (56), ca fiind :
Ie  0i 2k t dt
t
(3.56)
astfel încât este de asemenea posibil apoi de definit o valoare echivalentă a
curentului, Ie, ce reflectă mai precis solicitările termice ale AE în această situaţie
de funcţionare şi evită supradimensionarea căilor de curent de exemplu în etapa
de proiectare.
 10. Caracteristica de protecţie termică pentru căile de
curent. Considerarea dependenţei rezistivităţii electrice cu
temperatura în evaluarea încălzirii căilor de curent

Funcţionarea corectă din punct de vedere termic în regim normal, a căilor

de curent în particular, sau a AE în general, este legată de acceptarea unor valori
maxime ale supratemperaturii inferioare, la limită egale cu supratemperatura
admisibilă. Evoluţia în timp a temperaturii unei căi de curent parcurse de
curentul de valoare I, v. rel. (40), (57), (58), este de tip exponenţial, cu
supratemperatura maximă depinzând de I2, dar cu aceeaşi valoare a constantei
termice de timp, T. Acceptând ipoteza că pentru curentul nominal, In,
supratemperatura maximă este egală chiar cu supratemperatura admisibilă (în
cazul unei proiectări fără rezerve termice, dar cu economie de material
conductor), este evident că pentru valori ale curentului ce parcurge calea de
curent :

In < I1 < I2 < … < Ik (3.111),

valorile maxime ale supratemperaturii vor depăşi supratemperatura admisibilă :

adm< max 1 < max 2 < …. < max k (3.112)

unde :
RI2k
max k  (3.113),
K t Sr

notaţiile având semnificaţiile deja definite anterior.

Dacă se reprezintă grafic evoluţia în timp a supratemperaturii căii de
curent considerate, pentru valori diferite Ik ale curentului ce o parcurge,
v. Fig. 3.14a, se constată că valoarea supratemperaturii admisibile se obţine
după valori ale timpului t1, t2,…., tk, cu atât mai mici cu cât valorile curenţilor Ik
sunt mai mari.
Fig. 3.14a

Fig. 3.14b
 Dacă se reprezintă grafic dependenţa tk(Ik), în fapt t(I), corespunzătoare
supratemperaturii admisibile considerate pentru calea de curent, se obţine
caracteristica de protecţie, ce indică valorile limită ale timpului după care se
impune deconectarea curentului Ik, pentru a evita supraîncălzirea acesteia. De
remarcat că protecţia termică a căii de curent se realizează cu elemente ce
asigură o caracteristică de protecţie t*(I) plasată sub caracteristica t(I) definită
anterior, sau doar pentru valori ale curentului superioare valorii Ilim, dacă
caracteristica de protecţie are forma t**(I), v. Fig. 3.14b. In plus proiectarea
riguroasă şi economică a căii de curent presupune ca poziţia caracteristicii t*(I)
să fie cât mai apropiată de aceea a caracteristicii t(I).
De remarcat faptul că, în cele prezentate anterior, s-a ignorat dependenţa
rezistivităţii electrice a materialului conductor al căii de curent cu temperatura,
ceea ce permite desigur să se explice anumite diferenţe, între rezultatele analitice
şi cele experimentale, în legătura cu comportarea termică a căilor de curent ale
AE. Dacă se consideră această dependenţă, scrisa sub forma, v. rel. (3.14) :
 ( )   a (1   ) (3.114)

unde ρa reprezintă rezistivitatea electrică a materialului conductor la temperatura

ambiantă, θa, α – coeficientul de variaţie al acesteia cu temperatura iar  -
supratemperatura căii de curent, ecuaţia de bilanţ termic pentru o cale de curent
de perimetru q, secţiune transversală S, de lungime l, realizată dintr-un material
de densitate γ şi căldura specifică c, v. rel. (3.36), se scrie sub formă mai
riguroasă :
 0(1 )lI2
dt K t ql dt  Slcd (3.115)
S

respectiv :
d ( K t q   0 I )   0I
2 2
(3.116)
dt  Sc  S2 c  S2 c

sau final :
d a 0 b0, a 0  K t q   0 j  , b0   0 j
2 2
(3.117)
dt  Sc  c  c

j fiind densitatea de curent.

Se constată cu uşurinţă că valorile a° sunt mai mici decât valorile T-1 ce
intervin în ecuaţia de bilanţ termic pentru căile de curent atunci când se
consideră ρ(  )= ct., astfel încât se poate aprecia că dependenţa reală a
rezistivităţii materialului cu temperatura conduce la o evoluţie mai lentă a
procesului de încălzire a căii de curent, dar rezultă final supratemperaturi mai
mari decât cele estimate anterior, *max >  max , v. Fig. 3.15.
 In plus se constată că valorile a° pot fi pozitive, nule sau chiar negative,
când caracterul evoluţiei în timp a supratemperaturii se modifică, aceasta
decurgând cu atât mai rapid cu cât valorile densităţii de curent (ale curentului)
sunt mai mari. Rezultă deci că, dacă se consideră dependenţa  ( ) ,
caracteristica de protecţie a căii de curent, v. Fig. 14, se modifică mai ales în
domeniul curenţilor mari, deci al densităţilor de curent mari :
K t q
j  jcr (3.118)
 0 S

unde jcr reprezintă o valoare convenţională « critică » a densitătii de curent,

respectiv o valoare critică a curentului :
Icr  jcr S (3.119)

care depaşită schimbă caracterul evoluţiei în timp a supratemperaturii căii de

curent. Firesc, valorile curentului nominal pentru căile de curent ale AE sunt de
câteva ori mai mici decât curentul critic.

11. Metode de evaluare a încălzirii AE şi a elementelor acestora.

Metoda celor 3 puncte

Metodele analitice, care au la bază definirea supratemperaturii maxime şi

respectiv a constantei termice de timp se pot utiliza, dar ipotezele simplificatoare
ce permit abordarea analitică a fenomenelor termice conduc adesea la erori
destul de însemnate, şi de aceea trebuie acceptate cu rezervă, considerând
corecţii convenabile, în concordanţă cu ipotezele de studiu acceptate.
Cele mai sigure metode sunt desigur metodele experimentale, care
apelează la accesorii specifice : termometre, termocupluri, termoculori sau
termometre cu măsurare în infraroşu. De menţionat însă că pe de o parte
intervenţia elementelor de măsură poate perturba măsurarea propriuzisă, dar în
plus, pentru anumite situaţii (cum este de exemplu evaluarea distribuţiei
supratemperaturii în secţiunea transversală a bobinelor AE), aceste metode nu
sunt eficiente. Din această cauză, dar şi pentru a evita erorile datorate ipotezelor
de calcul unanim acceptate totuşi, se preferă metode ce au la bază măsuratori
experimentale pe prototip, pentru a valida comportarea termică în regim normal
a AE sau a componentelor acestora.
O metoda simplă, dar care furnizează rezultate dificil de interpretat, este
metoda variaţiei rezistenţei, ce permite definirea supratemperaturii medii, aşa
cum s-a prezentat în cazul bobinelor AE, v. rel. (128). O asemenea metodă nu
oferă desigur informaţii cu privire la distribuţia supratemperaturii în lungul căii
de curent, dar permite o apreciere globală a comportării termice pentru un
element dat.
Asemenea informaţii globale cu privire la încălzirea AE sau a
componentelor acestora pot fi obţinute mai riguros, ţinând seama de evoluţia
exponenţială a procesului de încălzire şi folosind « metoda celor trei puncte », ce
apelează la măsurări experimentale ce definesc punctele 1 (t1),  2 (t2) si  3 (t3)
ale curbei de încălzire  (t). Metoda este cu atât mai precisă cu cât momentele t1,
t2 şi t3 sunt mai evident plasate pe porţiunea iniţială a curbei de încălzire, şi se
succed la intervale de timp cât mai mici, oricum mult inferioare valorii
constantei termice de timp, T.
In aceste condiţii dacă se acceptă evoluţia în timp a temperaturii, într-un
anumit punct, definită de relaţia :
 t 
 t  max1e T  (3.135)
 

şi dezvoltarea în serie de puteri a exponenţialei e - x, x<<1, din care reţinem doar

primii trei termeni :
x x 2 x3
e-x = 1     ... (3.136)
1! 2! 3!

se obţin final relaţiile :

 max  2
 2 1 3
şi T 
 2 1  t 2  t 3  3 2  t1  t 2  (3.137)
2 2 1 3 22 2 1 3 

Este important de remarcat faptul că această metodă « a celor trei puncte »

permite evaluarea supratemperaturii maxime chiar atunci când aceasta depăşeşte
supratemperatura admisibilă, pe seama unor măsuratori experimentale ce se
referă la valori ale supratemperaturii, 1 ,  2 şi  3 inferioare acesteia, deci fără a
compromite funcţionarea ulterioară a ansamblului, dar cu considerarea unor
influenţe validate de experiment, ce nu se pot considera în calculul analitic.
Metoda celor trei puncte admite şi o versiune grafică, în care desigur
precizia poate fi influenţată mai mult de operatorul uman, ce are la bază faptul
că scriind relaţia (3.135) sub forma echivalentă :
 t  max  t 
e T (3.138)
 max
şi considerând :
d  max e T
t
(3.139)
dt T

rezultă :
 t  max T d (3.140)
dt

sau în creşteri finite :

 t  max T  (3.141)
t

ce este în fapt ecuaţia unei drepte ce intersectează axele de coordonate  (t ) şi

 
în punctele  max şi max .
t T
Pentru a defini această dreaptă se reprezintă grafic cele trei puncte
rezultate prin măsurare directă, 1 (t1) ,  2 (t 2) şi  3 (t 3) în coordonatele  (t ) ,
după care se rabat la 90° diferenţele ( 2  1) respectiv ( 3   2) , rezultând
punctele a şi b ale dreptei (3.141), deci cu factorii de scară consideraţi pentru
 max
reprezentarea grafică, valorile  max şi .
T
Diminuarea intervalelor de timp dintre două măsurători succesive
ameliorează precizia rezultatelor, dar depinde desigur de calitatea instrumentelor
de măsură a temperaturii utilizate, în principal de inerţia acestora.

Fig. 3.17
 Metoda celor trei puncte se dovedeşte eficientă mai ales pentru
supratemperaturi maxime superioare valorilor admisibile, deoarece este o
metoda nedistructivă.

12. Supracurenţi. Curenţi de suprasarcină şi curenţi de scurtcircuit

Conectarea AEC, şi deci închiderea contactului electric K, poate interveni

şi după ce între punctele M şi N ale schemei electrice din Fig.1.2 intervine o
legătură accidentală, care micşorează rezistenţa (impedanţa) consumatorului.
In cazul alimentării de la o sursă de tensiune continuă, v. rel.(1.11),
ecuaţia ce descrie comportarea circuitului este :

di1
L1   R1  i1  U , i1 0   0
dt (1.22),

având soluţia similară expresiei (1.19):

i1(t) = I1 ( 1 – e-t/T ) , (1.23),

unde valoarea I1 a curentului de regim permanent depăşeşte valoarea In :

I1  U , I1 In
R1 . (1.24).

Dacă sursa de tensiune ce alimentează circuitul este alternativă, v.

rel.(1.13), ecuaţia care descrie comportarea circuitului considerat este :

L1 di1  R1I1 ut , i10 0

dt , (1.25),

şi are soluţia de forma :

 t 
i1t  2 I1sin t   sin  e T 
  , (1.26)

unde valoarea efectivă a curentului de regim permanent, în această situaţie, I1,

depăşeşte valoarea efectivă normală a acestuia, In :
 U
I1  , Z1  R 12  2  L21
Z1 . (1.27)

De remarcat faptul că valorile curentului ce se stabileşte în circuit în aceste două

ultime situaţii, atât în curent continuu cât şi în curent alternativ, I1 depăşeşte
valorile normale, considerate « nominale », deci ne situăm în cazul apariţiei unor
« supracurenţi ».
Tot ca supracurenţi se manifestă fenomenele ce intervin dacă legătura electrică
accidentală între punctele M şi N din schema de principiu dată în Fig.1.2 se
manifestă după conectarea aparatului electric de comutaţie. Pentru simplificarea
comentariului vom accepta ipoteza că acest eveniment intervine după ce în
circuitul electric respectiv se stabileşte regimul electric permanent normal
corespunzător unei conectări prealabile.
In cazul în care sursa de alimentare este de tensiune continuă, v. rel.(1.11),
ecuaţia care descrie comportarea circuitului este :

di1
L1   R1  i1  U , i1 0   I n
dt , (1.28)

şi are soluţia, i1(t), de forma :

i1(t) = In + ( I1 - In) ( 1 – e-t/T) , (1.29)

reprezentată grafic în Fig.1.5.

Fig.1.5: Evoluţia curentului de defect pentru AEC de c.c.

Dacă circuitul considerat este alimentat de la o sursă de tensiune alternativă, v.
rel.(1.13), iar intervenţia accidentală a « defectului », între punctele M şi N ale
schemei de principiu din Fig.1.2, se manifestă după un timp suficient de lung,
deci după stabilirea regimului electric permanent normal, pentru simplificarea
concluziilor presupunându-se că acest timp reprezintă un multiplu întreg de
semiperioade în evoluţia u(t), ecuaţia care descrie evoluţia în timp a curentului
i1(t) după intervenţia « defectului » este :

L1 di1  R1i1 ut , i10  2 In sin  

dt , (1.30)

şi are soluţia :

  
t

i 1 t   2  I1  sin   t      1  m   sin     e T 
  ,(1.31)

unde :

m Z1
Z . (1.32)

Relaţia (1.31) pune în evidenţă două componenete pentru curentul de

scurtcircuit şi anume:
-componenta aperiodică:

i a ( t )  2I1 (1  m) sin  e  t / T (1.33)

-componenta periodică:

i p ( t )  2I1 sin(t  )
, (1.34)

unde α= -  este unghiul de comutaţie. Evoluţia curentului de scurtcircuit

pentru un unghi de comutaţie oarecare este prezentată în Fig. 1.6.
Fig.1.6: Evoluţia curentului de scurtcircuit pentru AEC de c.a.

indică « gravitatea defectului » prin valori subunitare, tinzând către zero în cazul
unor defecte grave, practic la bornele sursei de alimentare.
Dacă se compară curbele ce descriu comportarea în regim de defect a
circuitului propus în Fig.1.2, în curent continuu, v. Fig.1.5, respectiv în curent
alternativ, v. Fig.1.6, se pot face următoarele observaţii :
- pentru o sursă de alimentare de tensiune continuă, U, curentul de defect
dobândeşte valoarea maximă, I1, după epuizarea regimului tranzitoriu de
defect, t > 4 T ; dacă deconectarea intervine după un timp td suficient de mic,
AEC întrerupe de fapt un curent inferior curentului maxim de defect
prezumat, Id. Este una dintre căile de a realiza AEC performante, ultrarapide
ce funcţionează cu efect de limitare ;
- pentru o sursă de alimentare de tensiune alternativă, u(t), v. rel.(1.13),
evoluţia în timp a curentului de defect comportă o componentă armonică şi o
componentă continuă amortizată, ţinând seama atât de parametrii circuitului
(locul de manifestare a defectului) cât şi de momentul de manifestare a
acestuia ;
- în prima semiperioadă de la manifestarea defectului în curent alternativ
monofazat, curentul i1(t) prezintă o valoare maximă, i1 max, numită şi valoare
« de şoc », isoc, inferioară dublului amplitudinii curentului de defect (a cărui
valoare de regim permanent, uneori inferioară amplitudinii iniţiale a
componentei periodice a curentului de defect, se obţine după un timp t > 4 T ;
curentul maxim de defect în cazul curentului alternativ se manifestă deci la
începutul procesului tranzitoriu de defect şi de obicei trebuie suportat în bune
condiţii de AEC, aşa cum precizează condiţiile de stabilitate dinamică şi
respectiv de stabilitate termică, dacă timpul de deconectare, td este superior
unei semiperioade (0,01 s pentru frecvenţa de 50 Hz), ceea ce corespunde
performanţelor obişnuite ale acestora ;
- realizarea unor AEC ultrarapide cu efect de limitare pentru circuitele de
curent alternativ impune valori ale timpului de deconectare, td* cât mai mici
în raport cu semiperioada de evoluţie a tensiunii sursei, de obicei sub 1 ms ,
curentul de întrerupere (deconectare), Id,fiind în acest caz Id < i1 max;
- momentul de producere a defectului influenţează evoluţia în timp a
curentului i1(t), astfel încât, dacă este satisfăcută o condiţie de forma relaţiei
(1.22), stabilirea regimului permanent de defect decurge fără componenta de
« şoc » a acestuia, deci practic instantaneu.
Cum momentul de producere a defectului este aleator, pentru proiectarea şi
construcţia aparatelor electrice se consideră practic cele mai defavorabile
condiţii de funcţionare, care se precizează prin valori ale coeficientului de şoc,
Ksoc, definit ca fiind :

i1 max
K soc 
2  I1 , (1.35)

ale cărui valori sunt de obicei de (1,3 – 1,4) pentru circuite de joasă tensiune,
respectiv de (1,8 – 1,9) pentru circuite de înaltă tensiune.
In legătură cu stabilitatea termică a AEC de curent alternativ , prezintă
importanţă valoarea efectivă a curentului de şoc, care se poate aprecia cu
relaţia :

I soc  I1 1  K soc  1
2

. (1.36)

Diferenţele subliniate mai sus cu privire la comportarea în regim de defect

a AEC de curent continuu şi respectiv alternativ, se regăsesc evident în
condiţiile impuse la etapa de proiectare a acestora, dar şi în funcţionarea şi
exploatarea lor.

. Clasificarea supracurenţilor

După cum s-a prezentat anterior, în funcţionarea AEC pot interveni

situaţii în care căile de curent sunt parcurse de curenţi ce depăşesc valorile
normale (nominale), ce reprezintă supracurenţi.
Clasificarea acestor supracurenţi se poate face având în vedere doi
parametri, şi anume amplitudinea lor în raport cu curentul nominal, In şi
respectiv durata lor. Deosebim astfel :
1) Supracurenţi de foarte mare amplitudine, (100 –1000) In şi de foarte
scurtă durată, micro sau milisecunde. Aceştia sunt specifici regimurilor
tranzitorii de conectare pentru anumiţi consumatori (lămpi cu filament,
baterii de condensatoare etc.), şi de obicei evoluţia lor foarte rapid
 scăzătoare în raport cu timpul nu justifică adoptarea unor măsuri de
protecţie. Totuşi, în anumite situaţii, cum este aceea a lămpilor cu
filament de exemplu, alimentarea cu o tensiune lent crescătoare în timp
poate evita asemenea supracurenţi. Menţionăm că aceşti supracurenţi
intervin de obicei în condiţii normale de funcţionare a circuitului şi nu
se prevăd măsuri de protecţie pentru « deconectarea » circuitului, care
ar funcţiona într-un regim de « pompaj », situaţia repetându-se la
fiecare încercare de reconectare.
2) Supracurenţi de mare amplitudine, în jurul a 10 In şi de scurtă durată,
secunde sau zeci de secunde. Aceştia sunt de obicei specifici
regimurilor normale de pornire (conectare) a unor consumatori
electrici inductivi, cum sunt maşinile electrice. Nu se impune neapărat
utilizarea unor scheme de protecţie, dar, când este posibil se preferă
asigurarea unor condiţii care să permită evoluţia mai lentă a curentului
până la valoarea nominală : ca exemplu cităm procedeele de pornire a
motoarelor electrice :
- utilizarea unor rezistenţe (impedanţe) de limitare în circuitul motorului,
şuntate pe măsură ce acesta demarează ;
- alimentarea cu tensiune redusă dar lent crescătoare până la valoarea
nominală, pe măsura creşterii turaţiei motorului ;
- utilizarea unor scheme de pornire tip stea – triunghi pentru motoarele
electrice ;
- utilizarea în ultimul timp a unor scheme electrice de alimentare
convenabil concepute, cu aportul componentelor electronice de ultimă
generaţie, numite chiar « demaroare », care controlează demararea motorului
în funcţie de parametrii de funcţionare ai acestuia, turaţie sau curent ce-i
parcurge înfăşurările.
Toate aceste soluţii vizează reducerea solicitărilor termice şi mai ales mecanice
în timpul regimului tranzitoriu de pornire « normală ».
Trebuie menţionat faptul că aceşti supracurenţi de mare intensitate şi de scurtă
durată se pot manifesta şi în situaţii anormale de funcţionare a circuitului, aşa
cum sugerează legătura « accidentală » dintre punctele M şi N din schema de
principiu dată în Fig. 1.2. Asemenea supracurenţi sunt numiţi de obicei curenţi
de scurtcircuit, sesizaţi pe seama protecţiei de curent care comandă
deconectarea circuitului cu ajutorul AEC specializat, de tip întrerupător, într-un
timp cât mai scurt, td, corespunzător unei caracteristici de protecţie t(I) de tipul
independentă. Performanţele AEC intervin esenţial în limitarea efectelor unor
asemenea defecte, ele fiind concepute şi realizate pentru a suporta un anumit
număr de deconectări în situaţii de scurtcircuit.
3) Supracurenţi de mică amplitudine, (1 – 6) In şi de lungă durată, minute
până la ore, numiţi de obicei curenţi de suprasarcină, care sunt
sesizaţi de dispozitive de protecţie specializate, ce furnizează o
comandă de deconectare a consumatorului, după un timp cu atât mai
 mic cu cât valorile raportului m, v. rel (1.31), sunt mai apropiate de
unitate, ceea ce corespunde unor valori mai mari ale curentului de
defect de regim permanent, caracteristica de protecţie t(I) fiind în acest
caz de tipul dependentă. Asemenea situaţii intervin fie în caz de defect
(de obicei de izolaţie electrică), fie în situaţii de exploatare incorectă a
instalaţiei ca ansamblu.
Cele prezentate mai sus permit o mai bună înţelegere a semnificaţiei
parametrilor nominali ai aparatelor electrice şi mai ales a cerinţelor impuse la
funcţionarea în situaţii de defect.

13 Regimul de deconectare în curent continuu

Deconectarea unui circuit de curent continuu, adică deschiderea

contactului K al AEC, se poate asimila cu intervenţia, în locul acestuia, a
unei rezistenţe electrice, rK(t), caracterizată de o evoluţie rapid crescătoare
în timp, descrisă de o relaţie de forma:
p
t 
rk t   rk 0   
 t0  (2.1)

unde rK0 reprezintă rezistenţa contactului K pentru momentul t = t0, cu t0 –

momentul de desprindere a pieselor de contact iar p – un exponent
supraunitar [15], [23], [25].
Deschiderea contactului K poate considera şi un efect de capacitate
variabilă datorită schimbării distanţei între piesele de contact, dar un
asemenea efect este important mai ales la analiza unor procese de
deconectare ultrarapide. Curba corespunzătoare relaţiei (2.1) este
prezentată în Fig. 2.2 şi poate fi asimilată, în cazul comutaţiei “ideale”, cu o
evoluţie în treaptă a rezistenţei contactului K, Rk(t), care la momentul t0
dobândeşte valoarea RK max, mult mai mare decât rezistenţa R a
circuitului considerat, v. Fig. 2.2, corespunzând circuitului în starea
“întrerupt”. De altfel se poate defini gradul de comutaţie, γ, ca raport între
RK max şi rK0, cu valori obişnuite de 1010 - 1014 :

  R k max
r k0 (2.2)
Fig. 2.2 Evoluţia rezistenţei de contact la deconectare

Corespunzător acestei comutaţii ideale, valorile curentului din circuit scad

practic instantaneu, în momentul desprinderii pieselor de contact, de la
valoarea nominală:

In  U
R (2.3)

la zero, fără fenomene secundare, v. Fig. 2.2.

In realitate deconectarea acestui circuit de curent continuu poate fi
descrisă de o ecuaţie diferenţială de forma:

L di R  r k t i U , i0 In

dt (2.4)

avînd soluţia i(t) dificil de definit în fapt, fiindcă după creşterea valorii
căderii de tensiune pe contact, UK(t):

UK(t) = rK(t) ꞏ i(t) (2.5)

peste o anumită valoare (de fapt contează mai mult intensitatea locală a
câmpului electric dintre piesele de contact, EK(t), ca raport între valorile
UK(t) şi distanţa dintre piesele de contact, foarte mică la desprindere), se
amorsează arcul electric de comutaţie, pentru o durată dată, ta, a cărui
stingere validează în fapt întreruperea circuitului.
Intreruperea reală a circuitelor de curent continuu decurge deci într-un
timp de deconectare, td, măsurat de la comanda de întrerupere până la
validarea acesteia, ce include şi timpul de arc, ta, deci cu întârziere, timp în
care în zona contactelor se disipă o energie, Wcom:
Wcom  0 U K t it dt
td
(2.6)

Desigur pentru AEC performante, atât valorile td cât şi valorile Wcom, sunt
de dorit cât mai mici. Performanţele de comutaţie electrică ale AE sunt
influenţate desigur de principiul constructiv al camerei de stingere, dar şi de
natura şi parametrii circuitului în care sunt incluse.
Alura evoluţiei reale a curentului electric, i(t), la deconectarea unui circuit
de curent continuu este sugerată în Fig.2.2. Dacă se scrie ecuaţia ce descrie
comportarea circuitului (2.7), ţinând seama de expresia (2.4), sub forma:

U K t  U RiL di
dt (2.7)

se constată cu uşurinţă că, în cazul comutaţiei ideale, viteza de scădere a

curentului i(t) este infinită şi deci, cum curentul devine final nul, în momentul
întreruperii circuitului, la bornele contactului K al AE se manifestă o
supratensiune, UK*:

 di 
U *K  U  L   
 dt  (2.8)

Aceste valori depind esenţial de viteza de scădere a curentului i(t).

14 Regimul tranzitoriu de deconectare în curent alternativ. Tensiunea
oscilantă de restabilire

După deconectarea unei sarcini, la bornele întreruptorului apare o tensiune

tranzitorie de restabilire. Dacă deconectarea s-ar realiza ca urmare a unui
scurtcircuit, la bornele întrerupatorului, tensiunea de restabilire tranzitorie are un
caracter oscilant amortizat ca urmare a prezenţei în reţea a doua categorii de
acumulatoare de energie (inductive şi capacitive). In cazul deconectării unui
scurtcircuit, solicitarea dielectrică, determinată de tensiunea oscilantă de
restabilire, este sensibil mai mare decat tensiunea de restabilire în regim
permanent. In cazul deconectării sarcinilor capacitive, tensiunea tranzitorie de
restabilire nu are caracter oscilant, dar solicitarea dielectrică a întrerupătorului
este superioară tensiunii de exploatare, ca urmare a faptului că, dupa
deconectare, bateria de condensatori ramâne încărcată cu sarcina electrică [30],
[44], [48], [49].

In Fig.2.5,a s-a reprezentat schematic circuitul cu contactul care se deschide K,

la bornele căruia se stabileşte tensiunea oscilantă U, iar în Fig. 2.5b s-a
reprezentat în diagramă relaţia de fază între Us şi I în regim de scurtcircuit, între
punctele a şi b , cu contactul K închis.
Pentru a calcula tensiunea oscilantă de restabilire U, se admite că întreruperea
curentului de scurtcircuit are loc la trecerea lui naturală prin zero, ceea ce se
apropie mai mult de realitate, [30], [51], [52].

a) b)

Fig.2.5 Relativ la tensiunea oscilantă de restabilire

Curentul de scurtcircuit este de forma:


U
i sin ωt
R 2  L2 ω 2 (2.14)
Tensiunea de alimentare, în ipoteza considerării ca origine a timpului momentul
trecerii prin zero a curentului de scurtcircuit, este:

Us  U sin(ωt  φ); 0    90 (2.15)

unde φ  arctgωL / R
Ecuaţiile diferenţiale ale circuitului, după deconectareacontactului K, ţinând
seama că, din cauza scurtcircuitului la momentul t=0, condensatorul nu a fost
încarcat cu sarcină electrică, sunt:

U sin(ωt  φ)  R  i  Ldi / dt  u
i  C  du / dt (2.16)
sau în domeniul imagine:

1 Lu s
Lu 
LC p  2pδ  ω 02
2
(2.17)

în scriere complexă, expresia tensiunii sursei este:

us=Uej(ωt+φ) (2.18)

1 U
Lu  e jφ
LC (p  2pδ  ω 0 )(p  jω)
2 2
(2.19)
U sin(t    1 )
u(t)  
1
C R  ( 2
 L) 2

C
DUe t
( ) sin(e  t   )
2  LC  2 e (2.20)

cu notaţiile:

ωe  ω0  δ 2 A 2  B 2  2  A  B cos(β  α)
2

, D=

tg
γ  (A sin α  B sin β) /(A cos α  B cos β) (2.21)
α  φ 3  φ ,    2   , φ1  arctg(2ωδ / ω 0  ω ) , φ 2  arctg(δ / ω e  ω) ,
2 2

3  arctg( / e  ) ,
(1  ω / ω ) 2  (δ / ω ) 2
e e
1 / (1  ω / ω ) 2  (δ / ω ) 2
e e
A=1/ B=
Aceste relaţii reprezintă expresia tensiunii oscilante de restabilire, adică a tensiunii care se stabileşte la bornele
contactului, după deconectarea unui scurtcircuit. Această expresie are două componente şi anume componenta
periodică, de frecvenţă industrială:
 
U sin(ωt  φ  φ1 )
u(t) 
ωC R 2  (1 / Cω  Lω) 2 (2.22)

şi o componentă oscilantă amortizată cu pulsaţia ωe

DUe  δtt
uo  sin(ω e t  γ)
2LCω e2 (2.23)

In reţelele electrice, regimul de scurtcircuit este practic un regim pur inductiv, adică se poate considera


2 . Pentru a scoate în evidenţă caracterul oscilant al tensiunii de restabilire se consideră atenuarea nulă,
adică   0 . In acest caz se poate scrie:
2
D 2
ω
1   
φ1 φ2 φ3 0, ω e  ω 0 , γ  φ ,  ω0  (2.24)
In aceste condiţii expresia tensiunii de restabilire rezultă:
 
U U
u  δ 0
φ
π  2
cos ωt  2
cos ω 0 t
2 ω ω
1    1   
 ω0   ω0  (2.25)

Daoarece în reţelele electrice pu1saţia proprie  0 este cel puţin cu un ordin de

mărime mai mare decât pu1saţia industrială  (  0  2f 0  2  1000 iar
  2f  2  50 ), numitorul fiecărui termen din partea dreaptă a ecuaţiei se
poate considera egal cu unitatea. Astfel ecuaţia de mai sus reprezintă, în
condiţiile de simplificare menţionate, însumarea a două oscilaţii, de frecvenţe
deosebite, dar de aceeaşi amplitudine.
So1uţia simplificată. Se poate obţine o relaţie mai simplă pentru tensiunea
oscilantă de restabilire, dacă se fac următoarele ipoteze simplificatoare:
— întreruperea curentului de scurtcircuit are loc la trecerea lui naturală prin
valoarea zero;

— defazajul între tensiune şi curent este de 2 , adică regimul de scurt circuit
este pur inductiv;
— frecvenţa proprie de oscilaţie este mult superioară faţă de frecvenţa
reţelei; pe durata în care se studiază fenomenul, se consideră tensiunea

alternativă constantă şi egală cu tensiunea de vârf U .
După deschiderea contactului K, pentru schema din Fig. 2.5, se poate scrie:
 
di
U  Ri  L u
dt
du
iC
dt (2.26)
deci:

du d2u
U  RC  LC 2  u
dt dt (2.27)
Cu soluţia în domeniul imagine:

U 1
£u  
LC p(p  2pδ  ω 02 )
2
(2.28)
şi cu notaţiile:
R 2 1
δ ; ω0  ; ω e  ω 02  δ 2
2L LC (2.29)
Soluţia în domeniul original este:
   
δ
u  U 1  e  δt  cos ω e t  sin ω e t 
  ωe  (2.30)
Pentru    e , termenul în sinus se poate neglija şi se obţine:

u  U(1  e δt cos ω e t ) (2.31)
Parametrii tensiunii oscilante de restabilire. Ecuaţiile (2.20), (2.30) şi (2.31)
reprezintă ecuaţii care descriu tensiunea tranzitorie dc restabilire cu o singură
frecvenţă de oscilaţie. Diagramele corespunzătoare sunt date în:
— Fig. 2.7, a, pentru re1aţia (2.20)
— Fig 2.7, b, pentru re1aţia (2.30).
O astfel de tensiune de restabilire este caracterizată prin doi parametri şi anume:
factorul de oscilaţie şi frecvenţa proprie de oscilaţie.
Factorut de oscilaţie  este definit ca raportul între valoarea de vârf umax a
tensiunii de restabilire şi valoarea de vârf Û a tensiunii de frecvenţă industrială


t
(Fig. 2.7). In relaţia (2.31) se introduce  şi se obţine:
π
u max δ
γ 
 1 e ωe

U (2.32)
Frecvenţa proprie de oscilaţie rezultă din diagramele din figura 2.7 ca fiind:
1 1
fe  
Te 2 t e (2.33)
In locul frecvenţei proprii de oscilaţie, al doilea parametru se poate înlocui cu
viteza v de creştere a tensiunii oscilante de restabilire:

U 
v  2 U f e
te (2.34)
Factorul de oscilaţie  teoretic ar ajunge la valoarea 2, în absenţa amortizării (R
= 0), dar, realmente, valorile lui sunt cuprinse între 1,3 si 1,6.

Un
1 .5
In cazul reţelelor trifazate acest factor se aplică tensiunii sursei egală cu 3
care reprezintă solicitarea dielectrică la frecvenţă industrială a polului care
întrerupe primul arcul electric în întreruptor şi unde U n este tensiunea compusă
(între faze).

Fig.2.7 Tensiunea tranzitorie de restabilire

Parametrii tensiunii oscilante de restabilire  si f e , joacă un rol decisiv în
realizarea unei întreruperi reuşite de către un întreruptor. Intradevăr, după
separarea mecanică a contactelor, în polul unui întreruptor apare un arc electric,
care se stinge la trecerea prin valoarea zero a curentului. In acest moment, are
loc întreruperea electrică şi începe procesul de refacere a rigidităţii dielectrice în
camera de stingere a întreruptorului; tensiunea de ţinere se restabileşte după o
funcţie crescătoare în timp. Dacă în fiecare moment, tensiunea de ţinere este mai
mare decât tensiunea de restabilire, aceasta fiind solicitarea dielectrică a
întreruptorului, după trecerea prin valoarea zero a curentului, întreruperea este
reuşită. In caz contrar, are loc o reamorsare a arcului electric în întreruptor, iar
întreruperea este nereuşită
O tensiune tranzitorie de restabilire, cu un factor de oscilaţie  mai mare şi o
frecvenţă de restabilire mai mare, constituie o solicitare dielectricã mai
impontantă decât solicitarea produsă la parametri mai mici ai tensiunii de
restabilire. In primul caz probabilitatea reamorsării arcului electric este mai
mare decât în cazul al doilea, [30], [51], [52].
15. Amorsarea arcului electric de comutaţie
 Comutaţia , atât la conectare, dar mai ales la deconectare, este însoţită de obicei de
amorsarea, arderea şi stingerea arcului electric de comutaţie. Dacă viteza de deplasare a
contactelor depăşeşte (0,5 – 1) [m/s] la joasă tensiune şi respectiv (5 -10) [m/s] la înaltă
tensiune, se poate accepta ipoteza că arcul electric acompaniază doar manevra de deconectare.
Intervenţia arcului electric la deconectare conduce la solicitări, în principal termice, la
nivelul contactelor AE şi al elementelor componente ale camerelor de stingere, dar şi la
solicitări dielectrice, datorate supratensiunilor de comutaţie, ce intervin imediat după stingerea
arcului electric, regăsite de fapt sub numele de « tensiune tranzitorie de restabilire » (TTR).

Apariţia arcului electric de comutaţie în funcţionarea AE cu contacte este asociată de

obicei cu deschiderea contactelor la deconectarea circuitelor electrice. Arcul electric de
conectare, la închiderea contactelor, se stinge suficient de repede (dacă viteza de deplasare a
contactelor mobile este suficient de mare), în mod natural, la atingerea contactelor aparatului
electric de comutaţie,[15], [1], [22], [30], [31].
Amorsarea arcului electric la deconectarea circuitelor se poate explica apelând la
modelul simplu al unui circuit R –L de curent continuu, alimentat de la o sursă de tensiune
U, în care contactul K al unui AEC se deschide, v. Fig.3.1.a. Evoluţia în timp a rezistenţei
contactului K, la deconectare, r(t), poate fi descrisă de o relaţie de forma :


rt r0  t
t0

(3.1)

Fig. 3.1. a) Schema de deconectare a unui circuit RL ; b) evoluţia rezistenţei de contact r(t)
real şi ideal

unde t0 reprezintă momentul imediat anterior desprinderii pieselor de contact, iar α – un

exponent supraunitar, v. Fig. 3.1b, curba reală. În comentariul nostru, vom prefera să
considerăm o evoluţie « ideală », în treaptă, a rezistenţei contactului K la deconectare, de
forma :
r(t) = 0 pentru t < 0
r(t) = rmax pentru t = 0 (3.2)
r(t) = rmax pentru t > 0

unde :
rmax = m ꞏ R , m >> 1 (3.3)
R fiind rezistenţa electrică a circuitului considerat, astfel încât valorile rmax sunt suficient de
mari pentru a corespunde circuitului întrerupt.
Ecuaţia care descrie comportarea circuitului la deconectare este de forma :

dit 
L R  rt it  U , i0 In  U (3.4)
dt R
şi admite soluţia, ce ţine seama de relaţiile (3.2) şi (3.3) :

U 1 me T  , T  L
t
it  (3.5)
R m1  
 R m1
Valorile reduse ale constantei de timp a circuitului, T, mult mai mici decât valoarea
(L/R), pe durata regimului tranzitoriu de deconectare indică o evoluţie scăzătoare, foarte
rapidă în timp, a curentului i(t). Dacă se consideră căderea de tensiune pe contactul K al AEC
în primul moment al desprinderii pieselor de contact, UK(0), rezultă :

UK(0) = rmax ꞏ i(0) = m ꞏ U >> U (3.6)

astfel încât intensitatea câmpului electric dintre piesele metalice de contact situate la distanţa
d, E(0), va fi :

U K (0)
E(0) = (3.7)
d
cu valori ce depăşesc un timp limita de 3 ꞏ 107 [ V / cm], deoarece distanţa d este practic nulă,
astfel încât se manifestă spontan fenomenul de autoemisie electronică. Purtătorii de sarcină ce
apar între piesele de contact, în deplasarea lor orientată sub acţiunea câmpului electric, asigură
amorsarea unei descărcări de tip scânteie electrică.
Prin bombardarea catodului (-) de către ionii pozitivi din descărcarea iniţială,
temperatura acestuia creşte (local) foarte mult, putând depăşi final 20000 K, în zona numită
« pata catodică », astfel încât în această zonă se manifestă spontan fenomene de autoemisie
termică, favorizând menţinerea descărcării electrice iniţiale.
Dacă puterea sursei de alimentare a circuitului este destul de mare, se produce
succesiv încălzirea, topirea şi volatilizarea proeminenţelor microscopice ale pieselor metalice
de contact, şi în prezenţa vaporilor metalici rezultaţi sunt favorizate fenomene de ionizare
termică, ce permit transformarea scânteii electrice iniţiale în descărcare de tip arc electric,
(plasmă termică), această evoluţie având loc în 10-9 [s].
Scânteia electrică este deci o descărcare de scurtă durată, instabilă, de formă
arborescentă, de culoare alb-violet, caracterizată prin valori mici ale curentului ce o parcurge
şi ale densităţii de curent, dar prin valori relativ mari ale tensiunii dintre piesele de contact, în
timp ce arcul electric este o descărcare de lungă durată, stabilă (autonomă), sub forma de
coloană, de culoare alb-gălbui, caracterizată prin valori mari ale curentului şi mai ales ale
densităţii de curent dar prin valori relativ reduse ale tensiunii dintre piesele de contact, doar de
(20-30) [V].

16. Caracteristicile arcului electric pentru modelul cilindric. Posibilităţi de aproximare

 Caracterizarea arcului electric în regim staţionar se poate face apelând la noţiuni de
fizica plasmei (natura gazului în care se manifestă descărcarea, presiunea acestuia, densitatea
purtătorilor de sarcină, temperatura electronilor, temperatura ionilor pozitivi, temperatura
gazului etc.), sau , mai util pentru a aprecia comportarea AEC şi interacţiunea aparat electric –
circuit, prin caracteristica tensiune – curent, U(I), corespunzătoare unui model de tip « cutie
neagră », ce pune uneori în evidenţă şi influenţa anumitor factori. În funcţionarea AEC la
deconectare arcul electric de comutaţie este un continuu proces dinamic, pe durata căruia
intensificarea fenomenelor de deionizare ce au loc în camera de stingere, asigură final
stingerea acestuia. Descrierea analitică riguroasă a evoluţiei descărcării de tip arc electric de
comutatie, pe durata deconectării circuitelor cu ajutorul AE, face obiectul a numeroase
cercetări în întreaga lume, concretizate în « modele matematice ale arcului electric de
întrerupere », dificil de abordat datorită multitudinii factorilor de influenţă, dar şi datorită
comportării total diferite a zonei de descărcare înainte şi după trecerea prin zero a curentului
din circuit.
În cele ce urmează vom considera cea mai importantă caracteristică a arcului electric,
în regim staţionar, corespunzător modelului cilindric, în curent continuu, caracteristica volt –
amper, U(I), ce asigură totuşi suportul unor comentarii utile cu privire la funcţionarea AEC
la deconectare, [15], [35], [36], [37].

Fig. 3.2 Arcul electric model cilindric

Pentru a considera aceste fenomene, Nottingham a propus o relaţie de aproximare a

caracteristicii Ua(I) de forma :
1
Ua = α1 + , n<1 (3.15)
I na
unde :
α1 = a1 + c1 l şi β1 = b1 + d1l

în care se evidenţiază influenţa lungimii coloanei de arc, a1, b1, c1 şi d1 fiind constante, ce
depind în principal de materialul pieselor de contact.
Pentru calculele tehnice, Ayrton a propus o expresie mai simplă :
β
Ua = α + , α = a + cl , b = b + dl, (3.16)
I
în care, pentru piese de contact din cupru, a= 30 [V], b = 10 [VA], c = 10 [V/cm], d = 30
[VA/cm], relaţie preferată adesea în cele ce urmează.
O aproximare mai nouă a caracteristicii Ua(I) a arcului electric de regim staţionar,
valabilă pentru curenţi I cuprinşi între 50 [A] şi 1000 [A], ce pune de asemenea în evidenţă
influenţa lungimii coloanei de arc, l [cm], este propusă de Rieder :
I 3
Ua = α + (β+l) γ (ln ) (3.17)
δ
în care : α = 26 [V], β= 1,3 [cm] pentru contacte din cupru şi β= 1,1 [cm] pentru contacte din
argint, γ = 5400 [V/cm], δ = 7,4 ꞏ 10-3 [A], [30], [31].

Caracteristici statice (de regim staţionar) ale arcului electric

Reprezentarea grafică a curbelor Ua(I), corespunzătoare uneia dintre relaţiile (3.15),

(3.17), pentru diferite lungimi l ale coloanei de arc electric, este dată în Fig. 3.3. Se constată
că valorile tensiunii de arc, Ua, sunt cu atât mai mari, pentru aceleaşi valori ale curentului de
arc, I, cu cât lungimea coloanei de arc electric (distanţa dintre contacte) este mai mare.

Fig.3.3 Caracteristici U(I) pentru diferite lungimi

Această observaţie este exploatată mai ales în construcţia AEC de joasă tensiune,
pentru care întreruperea circuitului se obţine în principal pe seama alungirii coloanei de arc în
interiorul camerelor de stingere, până când tensiunea necesară pentru manifestarea acestuia
depăşeşte tensiunea de alimentare a circuitului.

17 Ardere stabilă şi instabilă a arcului electric de comutaţie în circuite

inductive reale de curent continuu

Se consideră circuitul inductiv real, (R – L), de curent continuu, Fig.3.14, a cărui

comportare pe durata procesului tranzitoriu de deconectare, realizată prin deschiderea
contactului K al unui AEC, este descrisă de ecuaţia :
U
L di  Ri Uai  U i(0) = In = (3.66)
dt R
 Fig.3.14 Circuit R-L real de curent continuu

Pentru o viteză dată a contactelor mobile ale AEC, se vor obţine desigur lungimi
critice mai mari în cazul arcului electric de comutaţie pentru circuitele inductive reale faţă de
circuitele pur rezistive, afirmaţie confirmată dacă se evaluează energia disipată de coloana de
arc electric la deconectare, Wa. În acest scop, considerând ecuaţia 3.66, ce descrie
comportarea circuitului considerat, şi multiplicând-o cu iꞏdt, rezultă după integrarea pe durata
de ardere a arcului electric, ta L-R :

t a LR
0 UiRi dt
2
0
Ik
t a LR
Lidi0 Ua idt (3.69)
respectiv :

Wa = Ws + Wmagn (3.70)

unde energia arcului este deci suma între energia furnizată de sursa de alimentare, Ws şi
energia datorată comutaţiei magnetice inverse, Wmagn. Se poate afirma deci că stingerea
arcului electric în circuitele inductive reale de curent continuu decurge mai dificil decât în
circuitele pur rezistive, şi în plus faptul că deconectarea este însoţită de supratensiuni la
bornele AEC :

UK(ta L-R) = U + L di > U (3.71)

dt

În scopul de a defini punctul de ardere stabilă şi respectiv instabilă pentru arcul

electric, în cazul circuitelor inductive reale, se scrie ecuaţia 3.66 ce descrie comportarea
acestor circuite în prezenţa arcului electric, sub forma echivalentă :

di
(U – R ꞏ i) – Ua(i) = L (3.72)
dt
şi se reprezintă grafic, în Fig.3.16, caracteristica dinamică a circuitului, (U-Rꞏi) şi
di
caracteristica Ua(i). Punctele de intersecţie corespund unor valori  0 , deci arderii arcului
dt
electric în regim staţionar.

Fig.3.16 Stabilitatea arcului electric de curent continuu

di
Considerând de asemenea curba L =f(i), ca diferenţa între valorile definite de
dt
primele două curbe, se constată că punctul A corespunde arderii arcului electric într-un regim
staţionar instabil, în timp ce punctul B corespunde arderii arcului electric într-un regim
staţionar stabil, deoarece în acest caz, micile perturbaţii ale valorilor curentului în jurul valorii
I2, firesc mai mare decât I1, sunt compensate de circuit, în sensul revenirii la valoarea stabilă
I2.

18 Principii şi dispozitive de stingere a arcului electric de comutaţie în funcţionarea AE

Construcţia AEC se caracterizează prin existenţa unor ansambluri specializate, numite

camere de stingere, în interiorul cărora are loc amorsarea, arderea şi stingerea arcului electric
de comutaţie. Construcţia acestora trebuie să răspundă unor cerinţe specifice, legate de
performanţele AEC, şi anume :
- energia disipată de coloana de arc în interiorul camerei de stingere să fie minimă ;
- timpul de ardere al arcului electric de comutaţie să fie cât mai scurt ;
- uzura elementelor active, ce intervin în procesul de stingere al arcului electric de
comutaţie să fie minimă ;
- supratensiunile de comutaţie să fie cât mai reduse ;
- efectele secundare (acustice, optice etc.), legate de procesul de deconectare, să fie
cât mai reduse.
Cele mai importante procedee ce stau la baza construcţiei camerelor de stingere ale AE
sunt :
- alungirea mecanică a coloanei de arc electric de comutaţie ;
 - utilizarea grilelor metalice ce fragmentează coloana de arc electric ;
- suflajul cu fluide ;
- suflajul magnetic ;
- utilizarea fenomenului de expandare ;
- utilizarea materialelor gazogene ;
- utilizarea materialelor granuloase ;
- comutaţia în SF6 ;
- comutaţia în aer comprimat ;
- comutaţia în vid
- comutaţia fără arc electric.
Alungirea mecanică a coloanei de arc electric de comutaţie, se realizează obişnuit
prin deplasarea pieselor mobile de contact, dar trebuie considerată şi tendinţa ascensională
naturală a coloanei de arc, astfel încât lungimea reală a arcului electric de comutaţie depăşeşte
distanţa dintre piesele de contact ale AEC.

a)
b)
Fig.3. 9. Cu privire la alungirea coloanei de arc electric în funcţionarea AEC

Prin alungirea coloanei de arc electric de comutaţie, tensiunea necesară pentru menţinerea
descărcării electrice creşte, curentul din circuit scade, asigurându-se deconectarea
circuitului.
Un efect favorabil similar se obţine şi în cazul utilizării « ruperii duble », când viteza
de deplasare, v, a traversei contactelor mobile asigură o viteză de alungire a arcului electric de
comutaţie de valoare 2ꞏv. În plus, în acest caz se obţin şi avantaje legate de energia mecanică
necesară a dispozitivului de acţionare al AEC. Astfel, dacă se consideră o piesă mobilă de
contact de masă m, energia cinetică necesară pentru a asigura deplasarea acesteia, la
deconectare, cu viteza v, este :
mv2
Ec0  (3.32)
2
 Principiul ruperii duble

Acelaşi efect, în cazul ruperii duble, necesită o viteză de deplasare a traversei

contactelor mobile, presupusă de masă 2ꞏm, egală cu (v / 2), deci o energie cinetică :


2m v
2

2 1
E c1   Ec0 (3.33)
2 2
Principalul dezavantaj al AEC de joasă tensiune ce folosesc alungirea mecanică a
coloanei de arc electric pentru deconectarea circuitelor, îl reprezintă dimensiunile de gabarit
mari ale camerelor de stingere. Acest dezavantaj poate fi diminuat prin utilizarea unor
materiale izolatoare şi termorezistente ce asigură trasee suficent de lungi ale coloanei de arc
electric de comutaţie pentru înălţimi mai mici ale camerelor de stingere, sau chiar
« laminarea » coloanei de arc, în camere de stingere înguste, ce favorizează stingerea sa aşa
cum este prezentat mai jos.

Metode de reducere a dimensiunilor camerelor de stingere

Utilizarea suflajului cu fluide asupra coloanei arcului electric de comutaţie apelează de

obicei la suflajul transversal, ce favorizează fenomene de deionizare prin difuzie şi facilitează
desigur deconectarea circuitului, căci realizează în acelaşi timp şi alungirea coloanei de arc.
Atunci când suflajul transversal se realizează cu lichide, viteza acestora, de dorit cât mai
mare, şi calităţile dielectrice definesc construcţia camerei de stingere, cu unul sau mai multe
canale de suflaj, în cazul uleiului de transformator de exemplu viteza limită fiind de (20 – 40)
[m/s].

Principiul suflajului cu fluide

 Efecte favorabile s-au pus în evidenţă şi prin utilizarea suflajului axial, ce intervine
eficient chiar în zona petei catodice, astfel încât numeroase construcţii actuale de AEC, mai
ales de înaltă tensiune, utilizează suflajul mixt (transversal şi axial).

Utilizarea suflajului magnetic, pentru construcţia camerelor de stingere ale AEC este larg
răspândită atât pentru AE de joasă tensiune cât şi pentru cele de înaltă tensiune. În principiu,
Fig.3.10, se asigură alungirea coloanei de arc electric de comutaţie, considerată ca un
conductor parcurs de curent, sub acţiunea forţelor electrodinamice create prin prezenţa în zona
camerei de stingere a unui câmp magnetic, de inducţie magnetică B, orientat convenabil faţă
de direcţia coloanei de arc, de obicei perpendicular, pentru ca această interacţiune să fie
maximă. Câmpul magnetic de inducţie B, de obicei 10-2 [T], poate fi asigurat fie de o bobină
de suflaj magnetic, parcursă chiar de curentul de deconectat, fie de o bobină de tensiune
alimentată de la o sursă separată, fie de un magnet permanent. Orientarea corectă a câmpului
magnetic de suflaj în raport cu curentul de întrerupt, asigură deplasarea în sens convenabil a
arcului electric de comutaţie, către exteriorul AEC.
 Fig. 3.10. Principiul suflajului magnetic
Forţa electrodinamică F, ce acţionează asupra coloanei de arc electric de lungime l,
parcursă de curentul I şi amplasată într-un câmp magnetic de inducţie B, orientat
perpendicular pe direcţia axială a coloanei de arc, este :

F=BꞏIꞏl (3.33)
Un exemplu frecvent folosit în construcţia camerelor de stingere ale AEC de joasă
tensiune este ilustrat în Fig. 3.10, unde bobina de suflaj, 1 , este parcursă chiar de curentul de
întrerupt, amplasată pe miezul feromagnetic 2, şi ataşată de obicei contactului fix, 3. Arcul
electric de comutaţie, 4, se manifestă între contactul fix 3 şi contactul mobil 5, iar piesele
polare feromagnetice, 6, asigură orientarea convenabilă a inducţiei magnetice B în raport cu
curentul I. Semnalăm faptul că aceste piese polare sunt dimensionate astfel încât la defecte de
tip scurtcircuit să se asigure saturaţia lor magnetică, ce asigură limitarea uzurii pieselor de
contact la deconectare. Forţa electrodinamică, F, asigură alungirea coloanei de arc electric în
sensul indicat în desen, şi la depăşirea lungimii critice a acesteia se obţine deconectarea
circuitului. Aceste camere de stingere sunt amplasate de obicei la partea superioară a AEC,
pentru a cumula efectul suflajului magnetic cu tendinţa ascensională naturală a coloanei de
arc.

Fig. 3.11: Cu privire la suflajul magnetic cu bobine serie sau paralel

Dacă se ţine seama că prin utilizarea bobinei de suflaj serie, parcurse chiar de curentul
de întrerupt, inducţia magnetică B va fi desigur proporţională cu acesta:
Bs = Ks ꞏ I (3.34)
şi deci forţa electrodinamică în această situaţie, Fs, pentru o lungime constantă a coloanei de
arc, se poate scrie sub forma :
Fs = K1 ꞏI 2 (3.35a)
Similar, în cazul în care câmpul magnetic de inducţie B se realizează cu ajutorul unei
bobine, alimentate de la o sursă de tensiune constantă, sau pe seama unui magnet permanent,
valoarea forţei electrodinamice ce acţionează asupra coloanei de arc presupusă de lungime
constantă, Fp, este dată de expresia :
Fp = K2 ꞏ I (3.35b)
Dacă se reprezintă grafic curbele corespunzătoare relaţiilor forţelor, v. Fig.3.11, se
constată că bobina de suflaj serie se dovedeşte mai eficientă pentru valori mari ale curentului,
de exemplu curenţi de defect.

Forţe electrodinamice în vecinătatea pereţilor şi nişelor feromagnetice. Camere de

stingere cu grille metalice

Construcţia AE, de dorit cât mai compactă, asamblează elementele componente în

carcase adesea metalice, sau chiar feromagnetice. Aceasta conduce pe de o parte la creşterea
solicitărilor electrodinamice datorită gabaritului redus, dar şi la intervenţia unor solicitări
suplimentare, datorate prezenţei pereţilor şi nişelor feromagnetice.

Fig.3.14: Forţe electrodinamice în vecinătatea pereţilor feromagnetici

În cazul unui conductor parcurs de curentul I, amplasat în vecinătatea unui perete

feromagnetic plan, la distanţa « a », v. Fig.3.14, evaluarea forţei electrodinamice, Fed, ce tinde
să deplaseze conductorul către peretele feromagnetic, apelează la metoda « imaginilor
magnetice », interacţiunea fiind echivalentă cu aceea dintre calea de curent şi « imaginea » ei,
simetrică faţă de planul feromagnetic, parcursă de acelaşi curent I şi în acelaşi sens, rezultând:

 0 2 2l  0 2 l
Fed  I   I  (3.53)
4 2a 4 a
În cazul unui conductor cilindric, parcurs de curentul I şi amplasat la adâncimea x, într-o
nişă de formă dreptunghiulară, din material feromagnetic, de deschidere δ, de adâncime h şi
de lungime l, Fig.3.15,
 Fig.3.15: Forţe electrodinamice în cazul nişelor dreptunghiulare

a cărui permeabilitate magnetică µFe depăşeşte considerabil permeabilitatea magnetică a

aerului, µ0 = 4ꞏπꞏ10-7 [H / m], se pot scrie relaţiile :

 W mag
F= (3.54)
x

unde energia magnetică, Wmag, este :

Wmag  1 I (3.55)

2

iar fluxul magnetic,  :

 0Ilx
 (3.56)

astfel încât final rezultă :

F 1  0I2  l (3.57)
2 
forţa F fiind orientată către interiorul nişei.
In cazul unor căi de curent plasate în interiorul unor nişe triunghiulare, v. Fig.3.16,
realizate din material feromagnetic, de deschidere maximă δ0, de adâncime h şi de lungime l,
la adâncimea x în interiorul nişei, unde deschiderea acesteia este desigur δx :

hx
δx = δ0 (3.58)
h
 Forţe electrodinamice în cazul nişelor triunghiulare

Considerând forţa electrodinamică, orientată către interiorul nişei, Fx, depinzând de

poziţia x a conductorului, dată de o relaţie de forma :

Fx  1  0I2  l (3.59)
2 x
se obţine final :

Fx  1  0I2  l  h (3.60)
2  0 h x
deci valori crescătoare ale forţei Fx pe măsură ce conductorul avansează în interiorul nişei.
Această observaţie este exploatată în construcţia camerelor de stingere ale AE de c.a. cu nişe
triunghiulare, v . Fig. 3.17, cu unghiul α având valori de 60° - 90°, cu fanta de lăţime b,
comparabilă cu diametrul coloanei arcului electric de comutaţie, d a, şi cu înălţimea h ce
corespunde întreruperii pentru o durată egală cu o semiperioadă a curentului alternativ (0,01
s).

Fig. 3.17: Grilă metalică cu efect de nişă asupra coloanei de arc

 Valorile crescătoare ale forţei electrodinamice Fx compensează în aceste situaţii,
pentru valori reduse ale curentului nominal al AE, rezistenţa aerodinamică ce se opune
evoluţiei ascendente a arcului electric de comutaţie pentru a asigura întreruperea circuitului.

3.7 Calculul preliminar al camerelor de stingere cu grile metalice

Utilizarea grilelor metalice ce fragmentează coloana de arc electric de comutaţie, intervine

diferit în cazul AEC de curent continuu faţă de AEC de curent alternativ.

Fig. 3.18: Grile metalice pentru realizarea camerelor de stingere ale AEC

În cazul AEC de curent continuu, grilele metalice intervin pe seama efectului de

electrod, constituindu-se deci ca noi piese de contact pentru arcul electric de comutaţie,
fiecare pereche de piese de contact implicând o cădere de tensiune, u0 = (20 – 30) V.
Considerând tensiunea maximă ce se manifestă între piesele de contact ale AEC de
curent continuu la deconectare, Umax :
Umax = (1,5 – 2,5) ꞏ U (3.61)

unde U este tensiunea de alimentare a circuitului, rezultă numărul de perechi de electrozi, n :

U max
n= (3.62)
u0
şi deci numărul de grile metalice, ng :

ng = n - 1 (3.63)

Forma grilelor metalice este de obicei de tip nişă triunghiulară, v. Fig. 3.18, atât în cazul
curentului continuu cât şi în cazul curentului alternativ, fiind necesare mai puţin de 10 grile
metalice la un punct de contact, iar grosimea acestora, de ordinul (1-3) mm, depinde în
principal de valorile curentului de întrerupt.
În cazul utilizării grilelor metalice pentru realizarea AEC de curent alternativ,
(principiul « deion »), acestea realizează practic fragmentarea arcului electric lung în mai
multe porţiuni de arc electric « scurt », fiecare dintre acestea caracterizându-se printr-o
tensiune de ţinere U0. Numărul spaţiilor de arc electric scurt, ns, necesare pentru asigurarea
deconectării circuitelor de curent alternativ cu ajutorul AEC se poate evalua cu ajutorul
relaţiei :

ns  3Un    (3.64)
2U0
Un reprezintă tensiunea nominală a AEC, U0 – tensiunea de ţinere a unui spaţiu de arc electric
scurt, depinzând de valoarea curentului de întrerupt, Fig.3.19 şi de gradul de ionizare din
coloana de arc, α = 0,8, coeficient ce ţine seama de creşterea în timp a tensiunii de ţinere a
spaţiului de arc electric scurt, β = 1,1 coeficient ce ţine seama de neuniformitatea distribuţiei
tensiunii pe spaţiile de arc electric scurt, γ = 1,3 – 1,5, coeficient ce ţine seama de
amplitudinea tensiunii tranzitorii de restabilire (TTR).

Fig.3.19 Evoluţia tensiunii de ţinere

In cazul în care aparatul utilizează principiul ruperii duble relaţia (3.64) se scrie :

(3.65)
Numărul grilelor metalice în cazul ruperii simple, ng, este desigur :
ng = ns +1
iar în cazul ruperii duble rezultă ng*:

(3.66)
valorile de calcul aproximându-se cu întregul imediat superior.
Dimensiunile grilei metalice prezentate în Fig.3.18 se pot calcula cu
relaţiile:
- lăţimea placuţei bp =b + (4-10) [mm]
- lăţimea fantei b f  0,1 I r (mm) este comparabilă cu grosimea coloanei de arc.
- α = (60o-90o) în cazul curenţilor de valori mici.
In cazul AE de comutaţie de joasă tensiune de curenţi In< 2400 A s-au dovedit
suficiente maximum 10 grile metalice de grosime 1-2 mm şi distanţa între plăcuţe de (2-10)
mm.
 CONTACTELE APARATELOR ELECTRICE

Contactele AEC reprezintă locul de atingere dintre două sau mai multe
piese metalice, parcurse de un curent electric. După cum s-a precizat anterior, v.
Cap. 2.1.1., contactele electrice sunt componentele cele mai solicitate din
construcţia AE, atât datorită faptului că reprezintă o “strangulare locală” a căii
de curent, legătura electrică realizându-se prin puncte elementare de contact, cât
şi datorită faptului că acestea sunt expuse unor solicitări suplimentare, mecanice
(ciocniri la închidere) , termice (prin acţiunea arcului electric de comutaţie) etc.
În plus contactele electrice constituie elemente de rangul I în ansamblul AEC,
deoarece deteriorarea pieselor de contact face imposibilă utilizarea ulterioară a
acestora.

6.1. Clasificarea contactelor electrice. Forme constructive de

contacte electrice

Contactele electrice, considerate la modul general, pot fi fixe sau mobile.

Contactele fixe realizează de exemplu legătura între două porţiuni ale căii de
curent pentru un sistem de distribuţie a energiei electrice. În acest sens ele pot fi
nedemontabile (realizate prin lipire – sudare), sau demontabile, realizate ca
îmbinări cu şuruburi sau cu cleme elastice, v. Fig. 6.1.

Fig. 6.1: Contacte electrice fixe

Contactele mobile la rândul lor pot fi contacte glisante (alunecătoare),

pentru care deplasarea relativă a pieselor de contact nu realizează întreruperea
circuitului, v. Fig. 6.2, sau contacte mobile de comutaţie, utilizate frecvent în
construcţia AEC, v. Fig. 6.3.
Există o mare varietate de forme constructive de contacte mobile de
comutaţie, utilizate în construcţia AEC, adaptate în fond unor cerinţe considerate
prioritare dintre cerinţele contradictorii impuse pentru a realiza un contact
electric de calitate, iar în Fig. 6.3 semnalăm contacte de tip perie, contacte de tip
cuţit, contacte de tip deget, contacte de tip tulipă, contacte frontale şi chiar,
frecvent utilizate în ultimul timp, contacte metalo – lichide.
Tinând seama că legătura electrică dintre două piese metalice de contact
se realizează practic printr-un număr finit de puncte elementare de contact,
corespunzătoare proeminenţelor microscopice ale suprafeţelor de contact, pentru
valori reduse ale curentului nominal se acceptă contacte punctiforme, pentru
valori mai mari ale acestuia se utilizează contacte liniare, în timp ce în cazul
curenţilor nominali mari se asigură contacte de suprafaţă, eventual prin divizarea
pieselor de contact, a se vedea contactul de tip tulipă de exemplu, Fig. 6.3.

Fig. 6.2: Contacte electrice glisante

Fig. 6.3: Contacte electrice de comutaţie

Cerinţele principale impuse pentru realizarea contactelor electrice ale

AEC, sunt :
- realizarea unei legături electrice sigure, de calitate şi de lungă durată
între piesele de contact ;
- asigurarea unor fenomene minime de uzură a pieselor de contact în
funcţionare ;
- evitarea unor fenomene de lipire-sudare a pieselor de contact în timpul
funcţionării ;
- efecte minime asupra pieselor de contact sub acţiunea arcului electric
de comutaţie.
Cum aceste cerinţe sunt adesea contradictorii, realizarea unor contacte
electrice de calitate pentru AEC reprezintă adesea un compromis, ce ţine seama
de particularităţile funcţionale ale AE şi de parametrii săi nominali. Astfel, de
exemplu, pentru contactele întrerupătoarelor automate de joasă tensiune de
curenţi nominali mari se acceptă specializarea funcţională a diferitelor elemente
componente ale pieselor de contact, deosebind contact de rupere, contact
intermediar şi contact principal, ultimul caracterizat prin valori reduse ale
rezistenţei de contact ; această soluţie comportă şi adaptarea mişcării pieselor de
contact pentru a respecta ordinea firească la conectare şi respectiv la
deconectare, acţiunea arcului electric de comutaţie referindu-se la contactele de
rupere, amplasate de obicei accesibil, uşor de schimbat, la partea superioară a
AE.
De asemenea, pentru întrerupătoarele de înaltă tensiune cu comutaţie în
vid, cum incinta vidată a camerei de stingere are o durată de viaţă de (20 – 30)
ani, se apelează la construcţii speciale ale pieselor de contact, astfel încât
coloana de arc se manifestă « difuz » între piesele de contact, fără a se acroşa
într-un punct, ce ar deveni sursă de vapori metalici pe de o parte, dar şi evitând
formarea de « cratere » ce ar favoriza amorsarea arcului electric la o funcţionare
ulterioară.
Mai explicit încă este compromisul acceptat pentru întrerupătoarele de
înaltă tensiune de tip IUP, contactul de tip tulipă fiind realizat cu aliaje ce conţin
W, care deşi cresc valorile rezistenţei de contact, asigură o comportare mai bună
la acţiunea arcului electric de comutaţie. Se poate afirma că nu dispunem de un
material sau de o formă constructivă pentru piesele de contact ale AEC care să
răspundă tuturor cerinţelor de performanţă impuse de buna funcţionare a
acestora în exploatare, numeroase cercetări, mereu actuale, fiind dedicate acestui
subiect.

6.2. Rezistenţa de contact. Componente şi factori de influenţă

Pentru a pune în evidenţă rezistenţa de contact se poate face un

experiment simplu, v. Fig. 6.4 : se măsoară rezistenţa unui conductor de secţiune
constantă, pentru o lungime dată, l, de valoare R ; se realizează o secţiune în
zona mediană a acestui conductor, după care se măsoară, pentru aceeaşi lungime
l, rezistenţa R*.
 Fig. 6.4: Cu privire la rezistenţa de contact

Valoarea rezistenţei de contact, ce presupune o forţă de apăsare între cele

două porţiuni ale conductorului după secţionare, va fi :

Rc = R* - R . (6.1)

Dacă se examinează la microscop două piese metalice de contact se

evidenţiază proeminenţe pe suprafaţa acestora, legate de rugozitatea şi deci de
gradul de prelucrare mecanică a acestor suprafeţe, astfel încât legătura electrică
între piesele A şi B se realizează printr-un număr finit de puncte elementare de
contact, aşa cum se poate urmări în Fig. 6.5.

Fig. 6.5: Puncte elementare Fig. 6.6: Contact elementar

de contact sferic

În zona acestor puncte elementare de contact intervin desigur creşteri

fireşti ale densităţii de curent, deci solicitări termice mai mari faţă de calea de
curent masivă. Holm a propus ipoteza, unanim acceptată, că toate aceste puncte
elementare de contact se comportă identic în funcţionarea AE, astfel încât pentru
o valoare Rc0 a rezistenţei contactului elementar şi pentru n puncte elementare de
contact, rezistenţa de contact, Rc, devine :

Rc0
Rc = . (6.2)
n

Forma geometrică a contactelor elementare poate fi diferită, dar se acceptă

de obicei o formă geometrică regulată, sferă de rază a, sau elipsoid de rotaţie. În
cele ce urmează vom considera doar contactul elementar de formă sferică, de
rezistenţă Rc0, ceea ce, după definirea numărului de puncte elementare de
contact, permite evaluarea rezistenţei de contact, Rc, conform relaţiei (6.2).
 Dacă se consideră un asemenea contact elementar de formă sferică, de
rază a, realizat între piesele metalice A şi B, caracterizate prin valori ale
rezistivităţii electrice ρA şi respectiv ρB, v. Fig. 6.6, se evidenţiază două
componente ale rezistenţei acestuia, rezistenţa de stricţiune, datorată strangulării
locale a căii de curent, Rs0, şi rezistenţa peliculară, Rp0, datorată peliculei de
oxizi metalici, de grosime infimă e drept, dar de rezistivitate electrică mult mai
mare ca a metalului piesei de contact, rezultând deci :

Rc 0 = Rs 0 + Rp 0 . (6.3)

Pentru a evalua componenta de stricţiune a rezistenţei contactului

elementar, Rs0, se foloseşte metoda analogiei electrostatice de exemplu, ce
permite scrierea unei relaţii de forma :

R ꞏ C = ρ ꞏ ε0 , (6.4)

unde R este rezistenţa, C – capacitatea condensatorului sferic de rază a,

ρ – rezistivitatea electrică a materialului piesei de contact, iar ε0 – permitivitatea
electrică a mediului, şi se acceptă ipotezele următoare :
- rezistivitatea electrică a materialului pieselor de contact este
constantă ;
- conductibilitatea termică a materialului în zona de contact este
infinită ;
- suprafeţele echipotenţiale reprezintă sfere concentrice cu contactul
elementar.
Capacitatea condensatorului sferic de rază a , având a doua armătură la
infinit, C, se calculează cu relaţia :

C = 4 ꞏ π ꞏ ε0 ꞏ a , (6.5)

astfel încât corespunzător piesei de contact A rezultă :

CA = 2 ꞏ π ꞏ ε0 ꞏ a , (6.6)

şi deci rezistenţa de stricţiune corespunzătoare piesei de contact A, Rs0A, devine :

A
Rs0A = . (6.7)
2 a

Similar, rezistenţa de stricţiune corespunzătoare contactului elementar

pentru piesa de contact B, Rs0B, se poate evalua cu relaţia :
B
Rs0B = , (6.8)
2 a
astfel încât rezistenţa de stricţiune a contactului elementar, Rs0, va fi desigur :
 A  B
Rs0 = Rs0A + Rs0B = . (6.9)
2 a

Deoarece în construcţia AEC se preferă utilizarea aceluiaşi material

pentru realizarea celor două piese de contact, deci :

ρA = ρB = ρ , (6.10)

relaţia (6.9) se scrie sub forma cunoscută :


Rs0 = , (6.11)
 a

şi rezistenţa de stricţiune depinde deci de natura materialului pieselor de contact

(ρ), şi de raza a a contactului elementar. În cazul unui contact elementar ce are
forma unui elipsoid de rotaţie, un raţionament similar permite evaluarea
rezistenţei de stricţiune a contactului elementar folosind o expresie de forma :


Rs0* = . (6.12)
2a

Pentru a evalua rezistenţa de stricţiune a contactului elementar, trebuie

cunoscut materialul utilizat pentru realizarea pieselor de contact, şi apoi
calculată raza contactului elementar, a ; în acest scop se poate folosi de exemplu
relaţia lui Hertz, valabilă în domeniul deformaţiilor elastice ale proeminenţelor
microscopice ale suprafeţelor de contact :

a 3 3Fc0
4  EA
 
1 2A 1 2B  1 1
 
E B  rA rB

1
, (6.13)

unde Fc0 este forţa de apăsare corespunzătoare unui contact elementar, σA şi σB –

coeficienţii lui Poisson (de formă) pentru piesele de contact, cu valori uzuale
cuprinse între (0,3 – 0,5), EA şi EB – modulele de elasticitate (ale lui Young)
corespunzătoare materialelor pieselor de contact (de obicei utilizându-se acelaşi
material), rA şi rB – razele de curbură ale pieselor de contact. Pentru a se calcula
forţa de apăsare corespunzătoare contactului elementar, Fc0, se consideră forţa
totală de apăsare între piesele de contact, Fc şi numărul punctelor elementare de
contact, n, ce va fi definit ulterior, rezultând deci :
 Fc
Fc0 = . (6.14)
n
Raza a a contactului elementar se poate deci evalua folosind o relaţie de
forma :
a = k1ꞏ 3 F c 0 ,
(6.15)

astfel încât rezistenţa de stricţiune corespunzătoare se scrie :

Rs0 = K ꞏ Fc0 – 1/3 . (6.16)

O relaţie similară se obţine pentru rezistenţa de stricţiune a contactului

elementar dacă se consideră « strivirea » proeminenţelor microscopice ale
suprafeţelor de contact, caracterizată prin coeficientul de strivire, σstr (constantă
fizică de material), astfel încât rezultă succesiv :

Fc0 şi 
a Rs0 = = K1ꞏ Fc0 -1/2 . (6.17)
  str  a

Se poate deci accepta astfel o relaţie bine confirmată experimental, pentru

evaluarea rezistenţei de stricţiune a contactului elementar, ce se scrie :

Rs0 = C ꞏ Fc0 -m , (6.18)

în care C şi m reprezintă constante depinzând de natura materialului pieselor de

contact, de forma pieselor de contact, dar şi de gradul de prelucrare al
suprafeţelor de contact. Oricum se remarcă faptul că prin creşterea forţei de
apăsare dintre piesele de contact, rezistenţa de stricţiune a contactului elementar
scade, asigurându-se o mai bună legătura electrică între acestea.
O a doua componentă a rezistenţei contactului elementar o constituie
rezistenţa peliculară, Rp0, datorată în fapt peliculei de oxizi, de grosime foarte
mică, δ (10-8 [m]), dar de rezistivitate electrică ρp de ordinul a (105 – 108) [Ωꞏm],
astfel încât rezultă :

 p
Rp0 = . (6.19)
 a 2

O relaţie mai simplă, bine confirmată experimental, [12], [31], propune

calculul rezistenţei peliculare a contactului elementar, folosind expresia :

Rp0 = R SS2 , (6.20)

 a
unde valorile Rss depind de natura materialului pieselor de contact şi de grosimea
peliculei de oxizi ce acoperă suprafaţa acestora. Desigur, prin întreţinerea
corectă a pieselor de contact se poate evita formarea acestei pelicule de oxizi
metalici, rezultând reducerea rezistenţei peliculare a contactelor.
În plus, la închiderea contactelor AEC, se asigură o « alunecare » la
atingerea pieselor de contact, « fritting mecanic », astfel încât componenta
peliculară a rezistenţei de contact devine nesemnificativă deoarece se realizează
astfel « autocurăţirea » pieselor de contact. În aceste condiţii, pentru evaluarea
rezistenţei contactului elementar, Rc0, este unanim acceptată o relaţie de forma :

Rc0 = C0 ꞏ Fc0-m , (6.21)

ceea ce corespunde expresiei pentru calculul rezistenţei de contact, Rc, v. rel.

(6.2) :

Rc = C ꞏ Fc-m , (6.22)

punând în evidenţă în primul rând influenţa forţei de apăsare între piesele de

contact, Fc, aşa cum se poate urmări în Fig. 6.7.

Fig. 6.7: Influenţa forţei de apăsare asupra rezistenţei de contact

Se constată că valorile rezistenţei de contact, Rc, la scăderea valorilor

forţei de apăsare între piesele de contact, Fc, sunt mai mici, ceea ce se poate
explica prin deformaţiile plastice, remanente, ale proeminenţelor microscopice
ale suprafeţelor pieselor de contact. De remarcat faptul că pentru valori
importante ale forţei de apăsare între piesele de contact, valorile rezistenţei de
contact rămân practic constante, deci pentru a realiza construcţii reuşite ale
AEC, se poate defini un domeniu optim pentru forţa de apăsare Fc, ceea ce se
concretizează, în etapa de proiectare a contactelor AE, prin adoptarea unor valori
convenabile ale forţei specifice de apăsare între piesele de contact, fsp[N/A],
astfel încât se obţine :
 Fc = fsp ꞏ In , (6.23)

unde In reprezintă curentul nominal al AEC. Valorile forţei specifice de apăsare

între piesele de contact depind de valoarea curentului nominal, v. Fig. 6.8, de
natura materialului pieselor de contact, dar şi de funcţionalitatea AEC, fiind în
mod obişnuit duble pentru piesele de contact din cupru faţă de cele din argint
(acoperite cu o peliculă fină de argint).
Alţi factori ce influenţează valorile rezistenţei de contact, Rc, ce nu
intervin explicit în relatia (6.22), dar se regăsesc în valorile constantelor C şi m,
sunt :
- natura materialului pieselor de contact, de dorit de rezistivitate
electrică cât mai mică, deşi astfel creşte riscul de a obţine lipirea-
sudarea acestora la deconectare, sau în cazul vibraţiilor în poziţia
« conectat », ce trebuiesc evitate ;
- forma geometrică a pieselor de contact ;
- gradul de prelucrare mecanică pieselor de contact, (rugozitatea
suprafeţelor acestora) ;
- temperatura pieselor de contact, mai ales în zona punctelor elementare
de contact.

Fig. 6.8: Forţa specifică de apăsare pe contactul electric

Aspecte diferite intervin în cazul contactelor metalo-lichide, utilizate în

ultimul timp pentru realizarea unor AEC, realizate între o piesă metalică de
contact şi un lichid conductor (mercur), când nu se mai pune problema forţei de
apăsare între piesele de contact ci aceea a densităţii de curent, deci practic a
suprafeţei de contact dintre metal şi lichidul conductor. Funcţionarea acestor AE
are la bază modificarea nivelului lichidului conductor în interiorul camerei de
stingere, ce realizează închiderea sau deschiderea contactelor.
 APARATE ELECTRICE NEAUTOMATE DE JOASA
TENSIUNE
Aparatele electrice de comutaţie sunt acele dispozitive pentru care principala funcţie este aceea de a
asigura conectarea şi deconectarea în circuitele în care sunt incluse. Aceste aparate electrice de comutaţie (AEC)
pot fi neautomate sau automate, fiind automate dacǎ mǎcar una dintre manevre, de obicei deconectarea, se
efectueazǎ fǎrǎ intervenţia operatorului, pe seama elementelor de protecţie de exemplu.
Aparatele neautomate de comutaţie se caracterizeazǎ prin:
- realizarea operaţiilor de conectare-deconectare prin intervenţia operatorului uman;
- lipsa elementelor de mǎsurare-protecţie-control-reglaj;
- funcţionarea la valori ale curentului comparabile cu In;
- parametrii nominali cum sunt durata de viaţǎ (numǎrul de manevre N) şi frecvenţa de conectare, fC), au
valori reduse.
Dintre aceste aparate electrice neautomate vom prezenta urmǎtoarele:
- prize şi fişe industriale;
- butoane de comandǎ;
- separatoare de joasǎ tensiune;
- întrerupǎtoare şi comutatoare cu pârghie;
- întrerupǎtoare şi comutatoare pachet;
- întrerupǎtoare şi comutatoare cu came;
- microîntrerupǎtoare şi limitatoare de cursǎ;
- controlere.
Vom urmǎri succesiv aceste aparate electrice neautomate din punct de vedere al funcţionǎrii şi al
construcţiei lor.

3. 1. Prize, fişe şi cuple industriale

Aceste elemente sunt folosite pentru alimentarea consumatorilor mobili, prin ataşarea la aceştia a unui
cordon flexibil cu o fişǎ, care se poate conecta la o prizǎ fixǎ. Ansamblul nu are de fapt funcţie de comutaţie, în
acest scop prevǎzându-se a se utiliza un întrerupǎtor, montat pe consumatorul mobil. La manevrarea fişei,
pentru a fi separatǎ de priza fixǎ, se impune a se manipula fişa şi nu a se trage de cablul flexibil, acesatǎ situaţie
fǎcând posibile unele accidente. Frecvenţa de conectare pentru aceste ansambluri este fC = 1 conectare/orǎ.
Prizele se realizeazǎ sub forma unor teci, electroizolante (din plastic sau chiar metalice cu elemente
dielectrice), în interiorul cǎrora se gǎsesc contacte electrice fixe, capabile sǎ suporte curenţi nominali de la 6 A
(pentru tensiunea de 250 V), pânǎ la 125 A (pentru tensiuni nominale de 500 V sau 660 V). Tecile folosite au rol
de protecţie dar şi de susţinere.
Aceste prize se pot realiza în variante monopolare, bipolare, tripolare sau multipolare, pentru uz casnic sau
sub formǎ de cuple pentru uz industrial (când carcasele lor metalice sunt prevǎzute şi cu dispozitiv de blocare,
pentru a evita întreruperea nedoritǎ a conexiunilor în timpul deplasǎrii consumatorilor respectivi), cu construcţie
similarǎ, dar în acest caz ambele elemente ale conexiunii electrice sunt mobile.
Contactele fixe ale prizelor se realizeazǎ obişnuit din alamǎ fiind convenabil profilate pentru a asigura o
valoare suficientǎ a forţei de apǎsare pe contact, Fig. III-1a. Pentru curenţi nominali mari se preferǎ chiar
utilizarea unor resorturi elastice, pentru a asigura forţa de apǎsare necesarǎ între piesele de contact, aşa cum se
observǎ în Fig. III-1b.
Prizele tripolare sau multipolare, dar chiar şi cele monopolare, sunt prevǎzute cu contacte de protecţie, de
„punere la pǎmânt”, care sunt dispuse astfel încât se conecteazǎ primele şi se deconecteazǎ ultimele, la
manevrarea ansamblului prizǎ-fişǎ.
In plus dispunerea contactelor ansamblului „prizǎ-fişǎ” se realizeazǎ astfel încât se obţine o „cheie” care nu
premite inversarea conexiunilor între prizǎ şi fişǎ, ceea ce ar conduce la schimbarea succesiunii fazelor pentru
alimentǎri trifazate, sau eventual la pericolul intervenţiei unor tensiuni la atingerea carcasei dispozitivului
monofazat astfel alimentat.
 a) b)
Fig. III-1 : Tipuri de contacte pentru prize

Un exemplu de dispunere a contactelor pentru o prizǎ tripolarǎ cu o unicǎ posibilitate de conectare este
indicatǎ în Fig. II-2, fiind precizatǎ şi dispunerea contactelor de punere la pǎmânt.

Fig. III-2 : Dispunerea contactelor pentru o prizǎ tripolarǎ

Fişele ataşate consumatorului mobil au contacte principale, care sunt realizate ca picioruşe metalice de
formǎ cilindricǎ (pentru consumatorii casnici sau industriali) sau de forma dreptunghiularǎ (de obicei pentru
consumatorii industriali), la acestea adǎugându-se contactele de protecţie (de punere la pǎmânt).

Fig. III-3 : Fişǎ monofazatǎ (ştecher) cu „cheie” şi poziţie unicǎ de conectare

Un exemplu de fişǎ monofazatǎ de conectare (ştecher), cu contact de protecţie care realizeazǎ o „cheie”
ce nu permite decât o poziţie de funcţionare, este prezentatǎ în Fig. III-3 şi apeleazǎ la un picioruş suplimentar de
contact ataşat prizei, care îşi gǎseşte locul în contactul de protecţie de pe ştecher şi nu permite inversarea
conexiunilor.
In Fig. III-4 sunt prezentate câteva produse din aceastǎ categorie.
Exemple de fişe, prize şi cuple industriale

Fig. III-4 : Exemple de fişe, prize şi cuple industriale

Menţionǎm faptul cǎ în funcţie de mediul în care se folosesc, prizele, fişele şi cuplele pot fi de
construcţie normalǎ, etanşǎ, antigrizutoasǎ sau antideflagrantǎ.
In prezent existǎ încǎ numeroase tipuri de prize şi fişe specializate, adaptate pentru domeniul
informaticii şi al calculatoarelor, pentru instalaţiile de telefonie, televiziune prin cablu etc. Acestea sunt de fapt
construcţii similare, dedicate aplicaţiilor respective, realizate pentru a fi parcurse de curenţi de valoare redusǎ,
mai performante dacǎ apeleazǎ la contacte electrice de calitate.

3. 2. Butoane de comandǎ
Butoanele de comandǎ sunt de fapt contacte normal deschise (care se închid doar atâta timp cât dureazǎ
intervenţia operatorului), respectiv contacte normal închise (care se deschid atâta timp cât dureazǎ interveţia
operatorului), folosite frecvent în circuitele de comandǎ ale aparatelor electrice, caracterizându-se deci prin
valori reduse ale curentului nominal, inferioare valorii de 10 A.
In Fig. III-5 sunt date exemple de butoane de comandǎ, cu contact normal deschis (ND), „I” sau de
pornire „P”, cu contact normal închis (NI) ,”O” sau de oprire, sau un „buton dublu”, ce le conţine pe cele douǎ
prezentate anterior, în concordanţǎ cu cerinţe practice ale schemelor de comandǎ. Acestea sunt plasate de obicei
într-o carcasǎ electroizolantǎ, C, conţinând un resort elastic R, care asigurǎ revenirea contactului respectiv în
starea iniţialǎ la încetarea acţiunii mecanice a operatorului uman.
De menţionat faptul cǎ butoanele de conectare sau de pornire sunt de obicei de culoare verde sau
galbenǎ, în timp ce butoanele de oprire sunt colorate în roşu, trebuins sǎ fie mai vizibile şi mai accesibile în
instalaţiile electrice, mai ales dacǎ este vorba de butoane de oprire în caz de urgenţǎ.
 Fig. III-5 : Butoane de comandǎ

Se observǎ cǎ prin acţiunea operatorului, în sensul sǎgeţilor cu linie plinǎ din Fig. III-5 se obţine
schimbarea stǎrii contactului respectiv, deci închiderea contactului normal deschis ce asigurǎ legǎtura electricǎ
între bornele „A” şi „B” şi respectiv deschiderea contactului normal închis, pentru ca acestea sǎ revinǎ la starea
iniţialǎ la încetarea acţiunii operatorului, conform sǎgeţilor cu linie întreruptǎ din Fig. III-5.
Pentru a menţine o comandǎ de „conectare”, realizatǎ prin închiderea contactului normal deschis al unui
buton de pornire de tip „P” sau „I”, va fi necesar sǎ se utilizeze un contact de „automenţinere”, care sǎ facǎ
posibilǎ încetarea acţiunii operatorului, aşa cum se poate vedea în Fig. III-6.
Automenţinerea comenzii de deconectare se realizeazǎ prin întreruperea alimentǎrii consumatorului ce
este însoţitǎ de deschiderea contactului de automenţinere, Ca, semnalat anterior.

Fig. II-6 : Utilizarea contactului de automenţinere, Ca, în schema de comandǎ a alimentǎrii unui electromagnet de
acţionare, EMA, al unui contactor electromagnetic

Atunci când se impune realizarea mai multor comenzi simultan, se pot folosi butoane de comandǎ cu
contacte multiple, atât de tip ND cât şi de tip NI, plasate pe un ax comun şi acţionate simultan de un operator (a
se imagina butoanele „I” şi „O” din Fig. III-5 asamblate pe un ax comun, unul sub celǎlalt şi amplasate într-o
carcasǎ unicǎ), aşa cum se observǎ în Fig. III-7, cu A-B contact normal deschis şi C-D contact normal închis.
Este desigur posibil ca un asemenea ansamblu sǎ conţinǎ mai multe contacte ND şi respectiv mai multe
contacte NI, în conformitate cu necesitǎţile impuse de o aplicaţie datǎ.
 Fig. III-7 : Buton de comandǎ cu contacte multiple

Pentru anumite aplicaţii este util sǎ se identifice rapid butoanele de comandǎ acţionate, astfel încât
acestora li se ataşeazǎ lǎmpi de semnalizare, conectate în secundarul unui transformator, care face corp comun
cu butonul de comandǎ. Dacǎ este necesar, se pot adǎuga şi elemente mecanice, care asigurǎ menţinerea
comenzii pentru butoanele respective.

3. 3. Separatoare de joasǎ tensiune

Separatoarele de joasǎ tensiune sunt folosite pentru separarea vizibilǎ a douǎ porţiuni de circuit din
instalaţiile de interior, realizându-se pentru valori ale tensiunii nominale de sub 1 kV, pentru valori mari ale
curentului nominal, de la 200 A la 1250 A, dar având frecvenţa de conectare fC = 1 – 12 manevre/orǎ şi durata de
viaţǎ N = 1000 manevre.
Aceste aparate electrice se manevreazǎ doar „la gol”, fǎrǎ a fi parcurse de curent, folosindu-se în acest
scop ansambluri „întrerupǎtor – separator” şi deci ele nu sunt prevǎzute cu camere de stingere. Manevrarea lor
sub sarcinǎ este echivalentǎ cu o avarie şi aceste situaţii se evitǎ prin deschiderea prealabilǎ a întrerupǎtorului
aferent la deconectare, respectiv prin închiderea separatorului înaintea întrerupǎtorului la conectare.
Asemenea aparate electrice se pot realiza în variantǎ monopolarǎ sau în variantǎ tripolarǎ, fiind
acţionate de obicei manual, putându-se utiliza în acest scop şi dispozitive de acţionare cu resort.
Principalele pǎrţi componente ale unui separator de joasǎ tensiune sunt prezentate în Fig. III-8, acestea
fiind suportul electroizolant 1, izolatoarele suport 2, contactul fix 3 realizat divizat cu mai multe elemente
elastice 4, contactul mobil de tip cuţit masiv 5, care este argintat în zona contactului fix, contactul fix 6 şi
izolatorul ceramic 7. Deschiderea se realizeazǎ în plan vertical, pentru un unghi de aproximativ 60°.

Fig. III-8 : Separator de joasǎ tensiune

Manevrarea separatorului se poate face prin rotirea axului O1 care deplaseazǎ contactul mobil în sensul
sǎgeţii, prin mecanismul patrulater O1 – A – B – O2, sau se poate apela la o prǎjinǎ electroizolantǎ care
antreneazǎ cuţitul contactului mobil.
Contactul fix 3 este realizat cu un numǎr convenabil de contacte elastice 4, conectare în paralel, soluţie
fireascǎ pentru valori mari ale curenţilor nominali.
Semnalǎm faptul cǎ, în ultimii ani, se realizeazǎ în ţarǎ şi separatoare de sarcinǎ de joasǎ tensiune
(conform standardelor SR EN 60947-1 respectiv SR EN 60947-3+A1), prevǎzute cu posibilitatea de a asigura
comutaţia la curenţii nominali şi la curenţii de suprasarcinǎ de serviciu, care sunt utilizate pentru aplicaţii cum ar
fi:
- conectarea unor consumatori la postul de transformare;
- secţionarea liniilor electrice de joasǎ tensiune şi asigurarea selectivitǎţii protecţiei cu siguranţe fuzibile,
la schimbarea secţiunii conductoarelor şi în cazul liniilor electrice lungi sau la trecerea la reţea în cablu
subteran;
- conectarea în reţea buclatǎ a douǎ reţele de joasǎ tensiune;
- racordarea ocazionalǎ a unor consumatori.
In Fig. III- 9 sunt prezentate câteva tipuri de separatoare de sarcinǎ de joasǎ tensiune.

Fig. III- 9 : Separatoare de sarcinǎ de joasǎ tensiune

Asemenea aparate electrice sunt realizate pentru tensiuni nominale de 500 V sau 660 V c.a., pentru curenţi
nominali de 4, 6, 10, 16, 25, 32, 50, 63, 80, 100 A, având gradul de protecţie IP 33. Funcţionarea acestora
decurge normal pentru valori ale temperaturii ambiante de la -33°C pânǎ la 40°C, pentru valori ale umiditǎţii
relative de 50% la 40°C sau 90% la 20°C, pentru un mediu ambiant fǎrǎ pericol de explozie şi fǎrǎ gaze
corozive, la valori ale altitudinii sub 2000 m.
De menţionat faptul cǎ asocierea separatorului de sarcinǎ cu siguranţele fuzibile asigurǎ o
funcţionalitate apropiatǎ de aceea a întrerupǎtorului în circuitele în care sunt utilizate aceste ansambluri.
3. 4. Intrerupǎtoare şi comutatoare cu pârghie
Construcţia unui asemenea aparat electric este ilustratǎ în desenul dat în Fig. III-10 şi evidenţiazǎ
contacte mobile de tip cuţit care sunt manevrate cu ajutorul unor pârghii.
 a) b)
Fig. II-10 : Intrerupǎtoare cu pârghie

Dupǎ cum se poate observa, pe suportul electroizolant 1 sunt plasate contactele fixe 2, (care se pot
realiza „cu legǎturǎ spate”, ca în figurǎ, dar şi cu legǎturǎ faţǎ sau cu legǎturǎ faţǎ de tip industrial), conectarea
întrerupǎtorului realizându-se prin deplasarea contactului mobil de tip cuţit, 3, în sensul sǎgeţii din Fig. III-10a,
cu ajutorul manetei M.
Desenul din Fig. III-10b prezintǎ o soluţie pentru ameliorarea comutaţiei electrice la deconectarea
întrerupǎtoarelor cu pârghie. Aceasta constǎ în utilizarea unui cuţit de rupere suplimentar, 4, care rǎmâne în
poziţia conectat la manevrarea în sensul deschiderii, indicat de sǎgeatǎ, a contactului de tip cuţit, 3, ceea ce
asigurǎ tensionarea resortului elastic, 5, astfel încât la deschiderea contactului de rupere 4, care este „smuls” din
contactul fix, viteza de separare a pieselor metalice de contact este suficient de mare asigurând reducerea duratei
de ardere a arcului electric de întrerupere, dar şi diminuarea uzurii contactelor aparatului electric.

Fig. III-11: Posibilitǎţi de manevrare a întrerupǎtoarelor cu pârghie

De menţionat faptul cǎ maneta de acţionare poate fi amplasatǎ la partea superioarǎ a ansamblului, ca în
desenul alǎturat, dar şi lateral ca în cazul „heblurilor”; pentru curenţi nominali mari este posibilǎ chiar utilizarea
unui ansamblu de pârghii, ce prezintǎ eventual chiar poziţii de punct mort, pentru acţionarea unor asemenea
întrerupǎtoare, v. Fig. III-11.
Aceste întrerupǎtoare cu pârghie se pot realiza în construcţie monopolarǎ, bipolarǎ sau tripolarǎ, iar la
curenţi nominali de valoare redusǎ, chiar în construcţie multipolarǎ, cu funcţionare care decurge similar atât în
curent continuu cât şi în curent alternativ.
 a) b)
Fig. III-12 : Comutatoare cu pârghie

Ansambluri având o construcţie similarǎ cu aceea a întrerupǎtoarelor cu pârghie, dar care sunt folosite
pentru a realiza o succesiune de conexiuni sau comutaţii în circuitele în care sunt incluse, se numesc
comutatoare cu pârghie, având adesea aplicaţii speciale, aşa cum se poate observa în Fig. III-12.
Comutatorul prezentat în Fig. III-12a foloseşte la descǎrcarea energiei magnetice a excitaţiei
generatorului de curent continuu G, care se conecteazǎ pe o rezistenţǎ convenabil calibratǎ, R, dupǎ manevrarea
pârghiei P în sensul sǎgeţii.
In Fig. III-12b se observǎ un comutator cu pârghie folosit pentru pornirea motoarelor de curent
continuu, care asigurǎ alimentarea motorului M de la sursa de tensiune continuǎ prin realizarea conexiunii între
bornele 0-1, dupǎ care, prin acţionarea pârghiei P în sensul sǎgeţii, se şunteazǎ succesiv rezistenţele de pornire
R3-R2-R1 din circuitul indusului, prin închiderea succesivǎ a contactelor 0-1-2-3-4.

3. 5. Intrerupǎtoare şi comutatoare pachet

Asemenea întrerupǎtoare se realizeazǎ prin împachetarea unui numǎr convenabil de module (etaje), E,
maximum 12, pe un ax comun, cu observaţia cǎ acţiunea mecanicǎ a operatorului, în sensul realizǎrii comutaţiei,
intervine prin intermediul unui dispozitiv de sacadare, DS. Maneta de acţionare, MA, asupra cǎreia acţioneazǎ,
operatorul, poate avea de la 2 la 8 poziţii succesive distincte, unghiul minim dintre acestea fiind de 45°. Acestea
se folosesc la comanda maşinilor unelte şi la asamblarea panourilor sau a pupitrelor de comandǎ în instalaţii de
automatizare.
Parametrii nominali uzuali înseamnǎ tensiunea nominalǎ, Un, cu valori de pânǎ la 440 V în curent
continuu şi respectiv pânǎ la 500 V în curent alternativ, pentru curenţi nominali, In, având valori sub 100 A,
pentru durata de viaţǎ de N=10000 manevre, efectuate cu frecvenţǎ de conectare, fC, sub 10 cicluri/orǎ.
Utilizarea ansamblului de sacadare, DS, în construcţia acestor întrerupǎtoare pachet, conduce la
avantaje tehnico-funcţionale, dintre care menţionǎm:
- funcţionarea performantǎ a întrerupǎtorului indiferent de poziţia sa, chiar în condiţii de şocuri sau/şi
vibraţii mecanice;
- controlul corect al poziţiei contactelor mobile pentru fiecare din poziţiile posibile ale manetei de
acţionare, MA;
- creşterea vitezei de deplasare a contactelor mobile la comutaţie, cu avantaje certe cu privire la stingerea
arcului electric de deconectare, care, pe lângǎ camera de stingere îngustǎ realizatǎ între cele douǎ
discuri electroizolante ale fiecǎrui etaj, poate beneficia şi de principiul ruperii duble a arcului valori ale
curentului de rupere de 6 In pentru curenţi nominali de pânǎ la 25 A, respectiv de 1,25 In pentru valori
mai mari ale curentului nominal;
- se pot realiza în construcţii speciale, etanşǎ sau antiexplozivǎ;
- permit realizarea unor funcţionalitǎţi diferite, de întrerupǎtor sau de comutator, apelând eventual la
conexiuni exterioare între contactele diferitelor etaje ale ansamblului.
Schema de principiu a unui asemenea întrerupǎtor pachet este datǎ în Fig. III-13a şi evidenţiazǎ maneta
de acţionare, MA, dispozitivul de sacadare, DS, etajele E asamblate pe axul comun şi contectele fixe 1, în numǎr
de douǎ pe fiecare etaj, indicând utilizarea principiului ruperii duble a arcului electric de comutaţie.
 a) b)
Fig. III- 13 : Intrerupǎtoare pachet

In Fig. III-13b se prezintǎ detalii cu privire la construcţia unui etaj, care evidenţiazǎ pereţii
electroizolanţi 3, tija contactului mobil 2, ce se roteşte odatǎ cu axul ansamblului, dar şi contactele fixe 1,
prezentându-se şi diferite forme posibile ale contactului mobil, 2, în concordanţǎ cu succesiunea de conexiuni
doritǎ pentru acest ansamblu.
Realizarea dispozitivului de sacadare, DS, care asigurǎ poziţionarea corectǎ a contactelor mobile în
timpul funcţionǎrii, dar şi viteze mari de mişcare a acestora necesare mai ales la întreruperea circuitului,
presupune utilizarea unui ansamblu specializat, constând dintr-o rolǎ R, situatǎ pe braţul unei pârghii P, fixatǎ în
articulaţia O, care, prin acţiunea unui resort elastic de constantǎ K, este în mǎsurǎ sǎ urmǎreascǎ profilul camei
C, corespunzǎtor energiei potenţiale minime a resortului elastic, deci fixându-se final mereu pe minimul
profilului camei C, dupǎ o cursǎ de unghi θ, aşa cum se poate observa în Fig. III-14.

Fig. III-14 : Dispozitivul de sacadare DS

Semnalǎm faptul cǎ asemenea ansambluri permit realizarea unor construcţii cu funcţii diferite, cum ar fi
acelea de întrerupǎtoare multipolare, inversoare de sens sau comutatoare stea-triunghi respectiv comutatoare
pentru schimbarea în trepte a vitezei motoarelor asincrone cu rotor bobinat, prin amplasarea convenabilǎ a
contactelor pe diferitele etaje dar şi prin modul de realizare exterioarǎ a unor conexiuni între acestea, ceea ce
permite şi reducerea numǎrului total necesar de etaje.

3. 6. Intrerupǎtoare şi comutatoare cu came

 Principial, întrerupǎtoarele şi comutatoarele cu came sunt realizate similar cu întrerupǎtoarele şi
comutatoarele pachet, v. Fig.III-13a, prin asamblarea pe un ax comun a unui numǎr de 1-12 etaje, care conţin
însǎ fiecare câte douǎ contacte, a cǎror acţionare se realizeazǎ cu o manetǎ de acţionare MA, prin intermediul
unui mecanism de sacadare de tipul celui descris mai sus, DS. Maneta de acţionare poate avea pânǎ la 8 poziţii
succesive, pentru unghiuri de rotaţie de minim 45° şi maximum 180° (ce pot fi obişnuit de 90° dacǎ se folosesc
mai puţin de 4 poziţii succesive), dintre care unele pot fi cu menţinere sau cu revenire.

Fig. III-15 : Etaj cu douǎ contacte pentru întrerupǎtoare cu came

Acţiunea asupra contactelor unui etaj al ansamblului se realizeazǎ printr-o camǎ convenabil profilatǎ, K, al
cǎrei profil este urmǎrit de un palpator, P, pe seama rotirii axului comun în sensul sǎgeţii, cu alegerea riguroasǎ a
poziţiilor de funcţionare ce este asiguratǎ de dispozitivul de sacadare, cum se indicǎ în Fig. III-15.
Valorile tensiunii nominale sunt de 440 V c.c. sau 500 V c.a., iar treptele de curent nominal sunt de 10 A, 16
A, 25 A, 40 A, 63 A, 100 A, 160 A, 200 A, cu frecvenţa de conectare de pânǎ la 300 cicluri/orǎ, pentru o duratǎ
de viaţǎ de 100000 manevre. Pentru valori ale curentului nominal peste 40 A, se poate folosi şi câte o camerǎ de
stingere cu grile metalice şi efect de nişǎ, pentru fiecare loc de întrerupere.
Aspectul unor asemenea ansambluri este prezentat în Fig. III-16.

Fig. III-16 : Exemple de întrerupǎtoare (comutatoare) cu came

Pentru aceste aparate se folosesc simbolizǎri şi scheme electrice tipizate, astfel încât de exemplu:
C.16.04.50.002, semnificǎ: C- funcţia de comutator, 16- curentul nominal în [A], 04- numǎrul de etaje, 50- prima
cifrǎ numǎrul de poziţii ferme, a doua cifrǎ– numǎrul de poziţii cu revenire; 002:- numǎrul de ordine al schemei
de conexiuni.
Realizarea unor comutatoare cu came apeleazǎ, de obicei, la conexiuni exterioare între etajele unui
ansamblu de forma celor prezentate anterior, care au ca scop reducerea numǎrului total de etaje, întâlnindu-se
mai des comutatoare ampermetrice sau voltmetrice (pentru mǎsurarea acestor mǎrimi pentru fiecare din fazele
unui ansamblu trifazat), inversoare de sens sau comutatoare stea-triunghi.
 Astfel de exemplu, pentru a realiza un inversor de sens pentru un motor asincron cu rotor bobinat, este
necesar sǎ utilizǎm un comutator cu came cu 6 contacte, dispuse pe trei etaje, care vor asigura conexiunile
necesare, conform schemei date în Fig. III-17.

Fig. III-17: Comutator cu came utilizat ca inversor de sens

De menţionat faptul cǎ motorul electric cu înfǎşurǎrile (A-X, B-Y, C-Z) conectate în stea, conexiune
exterioarǎ comutatorului, îşi schimbǎ sensul de rotaţie dacǎ se inverseazǎ fazele S-T la închiderea contactelor C1-
C2-C3 respectiv la închiderea contactelor C4-C5-C6 ale comutatorului, în concordanţǎ cu tabelul de conexiuni
alǎturat. Se precizeazǎ astfel şi faptul cǎ înainte de inversarea sensului de rotaţie (poziţia II-direct respectiv
poziţia IV-invers), este necesarǎ o poziţie III, de siguranţǎ dar şi de „aşteptare”, în care alimentarea motorului
este întreruptǎ, pentru a evita eventuale avarii, dar şi pentru limitarea şocurilor de curent în circuitul rotoric al
motorului în cazul unor asemenea manevre.
Utilizarea acestor ansambluri pentru realizarea unor comutatoare stea-triunghi manuale cu came,
presupune folosirea a 9 contacte, (câte douǎ pe un etaj), deci a minimum 5 etaje, conform schemei date în Fig.
III-18 şi a tabelului de conexiuni care o însoţeşte.

Fig. III-18: Comutator stea-triunghi realizat cu întrerupǎtoare cu came

Se observǎ cu uşurinţǎ faptul cǎ prin contactele C1-C2-C3 se asigurǎ alimentarea înfaşurǎrilor

motorului, în timp ce conexiunea stea este asiguratǎ prin închiderea contactelor C4-C5-C6, cu conexiuni
realizate pe comutator, iar conexiunea triunghi se asigurǎ prin conectarea contactelor C7-C8-C9, când contactele
C4-C5-C6 trebuie sǎ fie deschise. Protecţia la supracureznţi este asiguratǎ cu siguranţele fuzibile, SF, plasate în
amonte de contactele C1-C2-C3. Momentul trecerii de la conexiunea stea la conexiunea triunghi este la
latitudinea operatorului.
Pentru funcţii de comutaţie mai frecvent utilizate ale comutatoarelor cu came, acestea se realizeazǎ ca
atare de cǎtre producǎtor, dar pentru alte situaţii, utilizatorul va adapta comutatorul scopului propus.

3. 7. Microîntrerupǎtoare şi limitatoare de cursǎ

 Microîntrerupǎtoarele, ca şi limitatoarele de cursǎ, sunt contacte comandate prin deplasarea unui element
mobil.
Limitatoarele de cursǎ controleazǎ deplasarea unui ansamblu mobil, în sensul cǎ, la extremitǎţile cursei
acestuia (la final de cursǎ), se asigurǎ o comandǎ care va permite doar deplasarea de „întoarcere”, între limitele
preconizate prin amplasarea acestora.
Aceste limitatoare de cursǎ pot fi realizate pentru utilizare în circuitele de comandǎ ale instalaţiilor
industriale, când se numesc chiar limitatoare de cursǎ pentru circuite secundare, caracterizându-se prin valori
reduse ale curentului nominal, de 2 [A] pentru curent continuu şi 6-10 [A] pentru curent alternativ, cu valori ale
tensiunii nominale de 250 [V] sau 500 [V. Schema de principiu a unor limitatoare de cursǎ este datǎ în Fig. III-
19.

a) b)
Fig. III-19: Limitatoare de cursǎ pentru circuite secundare (a) şi respectiv primare (b)

Se observǎ cǎ limitatoarele de cursǎ obişnuite, pentru circuite secundare, Fig. III-19a, conţin rola
(palpatorul) 1, care poate transmite o acţiune mecanicǎ, în sensul sǎgeţii, la contactele 2-3 care se închid,
revenirea lor fiind asiguratǎ de resortul elastic 5, ansamblul fiind amplasat în carcasa 4, metalicǎ sau din plastic,
contactul acestora intervenind în circuitele de comandǎ. Numǎrul de manevre pentru un asemenea ansamblu,
(care poate conţine perechi de contacte ND-NÎ), este relativ redus şi depinde de valorile curentului nominal, fiind
de 100000 manevre pentru In=10 [A], cu o frecvenţǎ de conectare ce poate ajunge la 100 conectǎri/orǎ,
performanţe ce cresc considerabil dacǎ se utilizeazǎ un dispozitiv de sacadare pentru comutaţia bruscǎ a
contactelor.
Menţionǎm faptul cǎ aceste limitatoare de cursǎ pentru circuite secundare pot fi de tip „cu contacte”, ca cele
prezentate anterior, sau „fǎrǎ contacte”, ce funcţioneazǎ prin efect capacitiv sau sau prin efect inductiv,
asigurând o modificare importantǎ a parametrilor în circuitul electric (magnetic) de control, pentru o anumitǎ
poziţie, controlatǎ, a elementelor ansamblului.
Limitatoarele de cursǎ pentru circuite primare, Fig. III-19b, se caracterizeazǎ prin valori mai mari ale
curenţilor nominali, de la 40 [A] la 100 [A], cu contacte ce intervin direct în circuitele de forţǎ ale motorului de
acţionare de exemplu. Un asemenea limitator conţine şurubul melc, 1, ce angreneazǎ cu roata melcatǎ, 2, pe care
sunt amplasate camele 5 şi 6; în funcţie de sensul de rotaţie al motorului de antrenare, una dintre aceste came
poate asigura comutaţia contactelor de forţǎ, 3 sau 4, asigurând astfel oprirea motorului la sfârşitul cursei
preconizate; dupǎ inversarea sensului de rotaţie, poate interveni o acţiune similarǎ la celǎlalt capǎt de cursǎ.
Evident parametrii nominali, la valori mai mari ale curenţilor nominali, vor însemna duratǎ de viaţǎ mai redusǎ şi
valori mai mici ale frecvenţei de conectare faţǎ de limitatoarele de cursǎ pentru circuite secundare. Exemple de
limitatoare de cursǎ sunt prezentate în Fig. III-20.

a) b) c) d)
Fig. III-20: Limitatoare de cursǎ: a) capsulat cu rolǎ şi tijǎ, b) cu rolǎ şi tijǎ cu acţionare liniarǎ, c) cu rolǎ şi
braţ de lungime variabilǎ respectiv d) cu rolǎ şi pârghie
Microîntrerupǎtoarele sunt de asemenea contacte comandate printr-o acţiune mecanicǎ, similare cu
limitatoarele de cursǎ secundare, dar sunt prevǎzute cu dispozitive de sacadare cu resort şi punct mort, ceea ce le
conferǎ performanţe deosebite. Se realizeazǎ pentru funcţionarea în curent continuu, pentru curenţi nominali de
(1-2) [A] şi respectiv pentru curent alternativ pentru curenţi nominali de (6-10) [A], cu frecvenţa de conectare de
pânǎ la 1000 cicluri/orǎ şi duratǎ de viaţǎ având valori cu atât mai mari cu cât curentul nominal este mai mic,
ajungând la 30000000 acţionǎri pentru In=0,1 [A], respectiv 15000000 acţionǎri pentru In =0,5 [A].
Principala calitate o reprezintǎ gabaritul redus al acestor dispozitive, ceea ce necesitǎ energii de valori foarte
mici şi deplasǎri infime pentru acţionare, ele fiind imperceptibile, sub covor, pentru a semnala prezenţa unei
persoane de exemplu.
Schema de principiu a unui microîntrerupǎtor este indicatǎ în Fig. III-21.

Fig. III-21: Schema de principiu a unui microîntrerupǎtor

Se observǎ cǎ acesta conţine palpatorul 1, cu sau fǎrǎ rolǎ, care poate acţiona asupra pârghiilor articulate
2 (fixǎ)-3 (mobilǎ), pe care este prins resortul elastic 4; în starea neacţionat este închis contactul între A şi B;
prin intervenţia palpatorului 1, care se deplaseazǎ în sensul sǎgeţii, pe seama unei acţiuni exterioare, la depǎşirea
poziţiei de „punct mort” (în prelungire) între pârghiile 2-3, pârghia 3 basculeazǎ astfel încât se deschide
contactul dintre A-B şi se închide contactul între A-C. La încetarea acţiunii mecanice asupra palpatorului 1,
ansamblul, amplasat în carcasa 5, revine în poziţia iniţialǎ.
Semnalǎm faptul cǎ existǎ diferite soluţii pentru realizarea resortului elastic 4, fie ca o lamǎ elasticǎ de
formǎ specialǎ, fie sub forma unui cilindru decupat (arc de cerc), aşa cum se poate urmǎri în Fig. III-22.

a) b)
Fig. III-22: Soluţii constructive pentru resortul elastic pentru limitatoare de cursǎ
O primǎ soluţie se referǎ la resortul elastic lamelat, în formǎ de E, Fig. III-22a, care este prins în
articulaţia D şi în punctele B, pentru ca punctul H sǎ se refere la contactul mobil; în poziţia normalǎ se realizeazǎ
contactul între H şi P, pentru ca prin intervenţia acţiunii mecanice exterioare, indicatǎ prin forţa F, sǎ se asigure
bascularea punctului H cǎtre contactul fix Q, cu deschiderea contactului H-P şi închiderea contactului H-Q.
A doua soluţie foloseşte resortul cilindric (arc de cerc), 3, care este în legǎturǎ mecanicǎ cu pârghiile 1
şi 2; prin intervenţia forţei F, pârghia 1 schimbǎ poziţia resortului 3 pânǎ la depǎşirea unei poziţii de „punct
mort”, când pârghia 2 este împinsǎ cǎtre partea superioarǎ, ceea ce asigurǎ bascularea contactului mobil C, din
poziţia A-C închis, cǎtre poziţia B-C închis, v. sǎgeţile din Fig. III-22b.
Asemenea dispozitive sunt larg utilizate în automatizǎri industriale sau pentru limitarea deplasǎrii unor
elemente mobile: astfel de exemplu microîntrerupǎtoarele pot fi folosite pentru limitarea mişcǎrii de închidere
sau de deschidere automatǎ a porţii unui garaj sau a unei bariere de acces la o parcare pentru automobile.
 3. 8. Controlere

Controlerele reprezintǎ aparate electrice neautomate de comutaţie, ce pot realiza funcţii complexe în
alimentarea motoarelor electrice, astfel încât acestea permit cuplarea, decuplarea, pornirea cu limitarea
curentului prin folosirea unor rezistenţe adiţionale, inversarea de sens, reglarea turaţiei sau chiar funcţionarea
dupǎ un program dat a motoarelor în schemele în care sunt incluse.
Controlerele pot fi realizate pentru circuite principale (primare), când sunt caracterizate prin valori mari ale
curentului nominal, deoarece intervin direct în circuitul de forţǎ al motoarelor sau al componentelor instalaţiei
industriale, sau pentru circuite secundare, pentru curenţi nominali ce nu depǎşesc valoarea de 6 [A].
Controlerele pentru circuite primare se pot realiza constructiv de tip plan (tobǎ) sau cilindric (tambur).
Un exemplu de controler de tip plan este ilustrat în Fig. III-23, un controler cilindric pentru circuite primare
fiind prezentat în Fig. III-24.

Fig. III-23 Fig. III-24

In cazul controlerului de tip plan se evidenţiazǎ suportul electroizolant 1, pe care este fixatǎ o manetǎ
mobilǎ de contact, 2, ce poate ocupa succesiv poziţiile A, B, C, prin manevrerea în sensul sǎgetii a manetei M.
Identificarea corectǎ a poziţiilor de contact, 4, se realizeazǎ folosind ansamblul cu bilǎ , B şi resort, R, amplasat
într-o incintǎ de obicei metalicǎ, I, prezentat în partea de jos a Fig. III-23. Conexiunile dorite în funcţionarea
ansamblului se realizeazǎ cu ajutorul sectoarelor 3, urmǎrite de contactele mobile de pe maneta 2, astfel încât se
obţin legǎturi de contact atunci când pe sectoarele respective existǎ plasate contacte fixe metalice, de obicei din
alamǎ.
Pentru controlerele de tip tambur, v. Fig. II-24, contactele fixe, CF, de tip palpator, pot atinge contactele
mobile, CM, amplasate pe generatoarele unui cilindru suport, care se poate roti prin intervenţia manetei de
acţionare, MA. Pentru poziţionarea corectǎ a contactelor controlerului în timpul funcţionǎrii se poate apela la un
dispozitiv de sacadare, DS. Conexiunile dorite se realizeazǎ între palpatorii contactelor fixe şi depunerile
metalice de pa generatoarele cilindrului, pentru poziţiile succesive A, B, C obţinute prin rotirea cilindrului.
Semnalǎm faptul cǎ în instalaţiile electrice actuale se preferǎ utilizarea controlerelor pentru circuite
secundare (de comandǎ), realizate pentru curenţi nominali de 1-2 [A] în curent continuu şi respectiv de 6 [A] în
curent alternativ, acestea asigurând comanda aparatelor de comutaţie din circuitele primare (contactoare sau
întrerupǎtoare). Controlerele de comandǎ asigurǎ logica conexiunilor în funcţionarea instalaţiei, pentru ca funcţia
de comutaţie sǎ fie asiguratǎ de aparate de comutaţie specializate, conform funcţionalitǎţii lor şi în concordanţǎ
cu parametrii lor nominali.
Astfel de exemplu, pentru a asigura succesiunea de conexiuni necesare pentru un proces tehnologic care
decurge ciclic, se poate apela la un controler de comandǎ realizat astfel: se defineşte durata ciclului şi se alege un
ansamblu motor-reductor mecanic, care va realiza o rotaţie completǎ a axului reductorului dupǎ un timp egal cu
durata ciclului; se ataşeazǎ pe axul de ieşire al reductorului un numǎr de discuri, profilate convenabil, egal cu
numǎrul elementelor care se cer comandate în desfǎşurarea procesului tehnologic considerat; profilul fiecǎrui
disc se defineşte astfel încât palpatorul (rola) unui microîntrerupǎtor, ataşat acestuia, sǎ realizeze programul de
conexiuni impuse de procesul tehnologic; singura comandǎ care necesitǎ eventual intervenţia operatorului fiind
aceea de reluare a ciclului de funcţionare.
Progresele remarcabile ale tehnicii de calcul şi ale circuitelor numerice au permis, firesc, realizarea unor
controlere de comandǎ cu microcontroler sau automat programabil, care furnizeazǎ succesiunea de impulsuri de
comandǎ la ieşire, în concordanţǎ cu necesitǎţile procesului tehnologic considerat şi conform unei baze de timp
proprii acestui µ-controler şi în concordanţǎ cu un program care poate fi implementat în unitatea proprie de
memorie. Pentru procese tehnologice complexe existǎ posibilitatea extensiei controlerului de comandǎ de bazǎ
prin conectarea unor unitǎţi suplimentare cu aceeaşi structurǎ, pe seama tehnicii modulului. Asemenea elemente
funcţioneazǎ cu semnale tipizate, de micǎ amplitudine, care rǎspund cerinţei de asigurare a izolaţiei galvanice
faţǎ de circuitele de forţǎ, prin utilizarea optocuplorilor de exemplu între semnalul de comandǎ şi elementul de
execuţie.

ELEMENTE DE PROTECTIE A INSTALATIILOR ELECTRICE

Instalaţiile electrice, care includ aparatele electrice de comutaţie, pentru a asigura alimentarea corectǎ a
consumatorilor, pot funcţiona în regim normal, corect, sau în regim anormal, de defect.
In cazul manifestǎrii unor situaţii de defect, este necesarǎ intervenţia unor elemente de protecţie specializate,
care sesizeazǎ valorile anormale ale unor parametri electrici sau neelectrici, putând genera o comandǎ eficientǎ,
pentru evitarea daunelor cauzate de defect, de obicei impunându-se doar alarmarea sau deconectarea zonei în
care se manifestǎ defectul.
Elementele de protecţie trebuie deci sǎ fie „cele mai slabe componente ale schemei” în raport cu parametrul
fizic pentru care se urmǎreşte obţinerea comenzii de protecţie, deoarece acestea trebuie sǎ „cedeze” controlat, în
mod repetat, înaintea altor elemente ale schemei, în scopul de a realiza protecţia acestor consumatori.
Dupǎ modul în care intervin, elementele de protecţie pot fi:
-declanşatoare, care, în situaţii de defect, asigurǎ o comandǎ mecanicǎ cǎtre dispozitivul de acţionare al
unui întrerupǎtor automat, rezultând deconectarea circuitului respectiv;
-relee de protecţie, care în situaţii de defect realizeazǎ închiderea sau deschiderea unui contact, ce se
concretizeazǎ final într-o comandǎ fermǎ de deconectare, completatǎ eventual cu semnalizarea aferentǎ.
In consecinţǎ declanşatoarele de protecţie dezvoltǎ acţiuni mecanice, deci forţe sau cupluri mecanice,
concretizate în energii de deconectare, mai mari decât cele corespunzǎtoare releelor de protecţie, având în
consecinţǎ şi dimensiuni de gabarit, de obicei mai mari decât cele ale releelor. Totuşi comanda mecanicǎ directǎ
în vederea deconectǎrii, face ca protecţia cu declanşatoare sǎ fie în principiu mai rapidǎ decât cea realizatǎ cu
relee, care implicǎ şi funcţionarea altor accesorii pentru asigurarea întreruperii circuitului defect.
Din aceastǎ cauzǎ, în realizarea releelor de protecţie, performanţele de regim dinamic sunt foarte importante,
reducerea masei în mişcare la acţionarefiind foarte importantǎ: în consecinţǎ, adesea releele de protecţie se
realizeazǎ cu un singur contact de protecţie, normal deschis (ND) sau normal închis (NI), dupǎ cum este starea
contactului pentru semnal nul la circuitul de intrare al releului, (releu neexcitat).

1. Tipuri de defecte în instalaţiile electrice. Caracteristici de protecţie

Proiectarea, realizarea şi exploatarea corectǎ a instalaţiilor electrice şi a elementelor lor componente,
presupune respectarea unor condiţii normale de funcţionare, care se constituie în restricţii, ce garanteazǎ evoluţia
nepericuloasǎ a unor parametri fizici (temperaturǎ, eforturi mecanice, presiune etc.). Aceste restricţii se referǎ cel
mai frecvent chiar la parametrii electrici de bazǎ, curent electric, tensiune electricǎ sau putere electricǎ, sensul
câmpului învârtitor sau succesiunea fazelor, dezechilibrul între mǎrimile ce caracterizeazǎ cele trei faze, sensul
de circulaţie al curentului, etc.
Defectele care se referǎ la valorile curentului, pot consta în urmǎtoarele:
- depǎşirea unei valori normale, prescrise, a curentului din circuit, când pot interveni supracurenţi, de
suprasarcinǎ sau de scurtcircuit, cum sunt situaţiile de scurtcircuit (monofazat, bifazat sau trifazat),
respectiv punerile la pǎmânt;
- scǎderea valorilor curentului sub o valoare minimǎ impusǎ, eventual întreruperea curentului ce parcurge
una dintre fazele unui sistem trifazat;
- inversarea sensului curentului pe o porţiune de circuit, sau inversarea sensului câmpului învârtitor
pentru un sistem trifazat (la inversarea a douǎ faze);
- diferenţe prea mari între valorile curenţilor pe porţiuni ale aceluiaşi circuit sau pentru fazele unui sistem
trifazat.
Defectele care se referǎ la valorile tensiunii pot fi:
 - depǎşirea valorii normale (nominale) prescrise a tensiunii, deci manifestarea unor supratensiuni (de
comutaţie sau atmosferice);
- scǎderea valorilor tensiunii sub o valoare impusǎ, ce condiţioneazǎ funcţionarea unei instalaţii, eventual
întreruperea tensiunii pe una dintre fazele unui sistem trifazat;
- inversarea polaritǎţii sau modificarea fazei tensiunii, cu schimbarea eventualǎ a sensului câmpului
învârtitor al unui sistem trifazat;
- dezechilibru între fazele unui sistem trifazat, cu tensiune de deplasare a neutrului.
Defectele care se referǎ la puterea electricǎ pot fi:
- cu privire la depǎşirea unei valori limitǎ a puterii;
- cu privire la controlul unor valori ale puterii, care nu sunt acceptate sub un anumit prag;
- cu privire la sensul de circulaţie al puterii în reţelele buclate, cu alimentǎri multiple.
Sesizarea situaţiilor de defect poate folosi direct mǎrimile care se controleazǎ, sau poate analiza efectele
recunoscute ale acestor mǎrimi: astfel pentru a evidenţia defecte de tip supracurent (de tip suprasarcinǎ sau de tip
scurtcircuit), se poate mǎsura direct valoarea curentului, care se comparǎ cu o valoare de referinţǎ-normalǎ, sau
se pot evalua efectele trecerii curentului prin conductor, mǎsurând temperatura acestuia, evaluând eventualele
efectele creşterii temperaturii (sǎgeata lamelelor bimetal asociate), sau eforturile electromagnetice ori
electrodinamice care însoţesc trecerea curentului prin acel conductor.
Comanda de protecţie a circuitului în care se manifestǎ un defect, depinde atât de natura defectului cât şi de
natura circuitului.
De exemplu, pentru defecte de tipul curent de suprasarcinǎ, comanda de protecţie, care are în vedere ca
obiectul protejat sǎ nu depaşeascǎ o valoare impusǎ, admisibilǎ, a temperaturii proprii, corespunde unei
caracteristici de protecţie timp de deconectare-curent, t(I), de tipul dependent, cu valori ale timpului de
deconectare cu atât mai mici cu cât valorile curentului sunt mai mari, depǎşind valoarea nominalǎ, In, v. Fig. 5-
1a.

a b
Fig. V-1: Caracteristici de protecţie

In cazul unor defecte severe, protecţia circuitului, la depǎşirea unei valori I* a curentului, impune
deconectarea în timp cât mai scurt, în timp propriu, tp, conform unei caracteristici de protecţie de tip
independent, aşa cum se poate observa în Fig. V-1b.
Caracteristica de protecţie, tipicǎ pentru aparatele de comutaţie de tip întrerupǎtor automat de joasǎ tensiune,
este semidependentǎ, cumulându-le pe cele de mai sus: deci fǎrǎ deconectare pentru curenţi de valori normale,
pânǎ la valoarea In, cu o porţiune dependentǎ pentru curenţi de valori ce depǎşesc In, dar rǎmân mai mici decât
valoarea, prescrisǎ, I*, completatǎ cu o porţiune independentǎ, pentru curenţi de valori mai mari decât I*.
Influenţa naturii circuitului impune deconectarea ultrarapidǎ în situaţii de defect pentru circuitele în care
folosim elemente semiconductoare, recunoscute pentru capacitatea redusǎ de a suporta supracurenţi.
Elementele de protecţie care intervin în schemele instalaţiilor electrice pot fi deci cu acţionare instantanee-
netemporizatǎ, sau cu acţionare dependentǎ-temporizatǎ; adesea, în vederea asigurǎrii selectivitǎţii protecţiei, se
apeleazǎ la o întârziere a comenzii de deconectare generatǎ de un element de protecţie, care poate fi asiguratǎ
prin folosirea unui releu de timp.

2. Parametrii şi caracteristicile releelor de protecţie

 Principalele pǎrţi componente ale unui releu clasic de protecţie sunt indicate în Fig. V-2, acestea fiind:
- elementul sensibil, sau blocul de intrare, BI;
- elementul de comparaţie, sau blocul de prelucrare şi decizie, BPD;
- elementul sau blocul de execuţie, BE.

Fig. V-2: Elementele componente ale unui releu clasic de protecţie

Blocul de intrare, BI, transformǎ mǎrimea de intrare a releului, X, într-o mǎrime fizicǎ de aceeaşi naturǎ cu
aceea prescrisǎ de blocul de prelucrare şi decizie, BPD, care la rândul sǎu transferǎ decizia de la ieşirea sa cǎtre
blocul de execuţie, a cǎrui mǎrime de ieşire, Y, în cazul releelor cu contacte, poate avea una din valorile codului
binar, deci fie valoarea „0”, fie valoarea „1”, ceea ce corespunde unui contact deschis, respectiv unui contact
închis.
Mǎrimea de intrare, curent electric, tensiune electricǎ, presiune a unui fluid etc., este convertitǎ de BI într-o
mǎrime fizicǎ, de obicei de tip forţǎ sau cuplu mecanic, care se comparǎ în BPD cu forţa sau cuplul mecanic date
de un resort elastic; dacǎ valoarea forţei (a cuplului mecanic) datorate mǎrimii de intrare, depǎşeşte valoarea
prescrisǎ datǎ de resortul elastic a cǎrui tensionare este reglabilǎ, se transmite comanda de execuţie la blocul BE,
care realizeazǎ schimbarea stǎrii contactelor releului.
Cea mai importantǎ caracteristicǎ a releelor este caracteristica intrare-ieşire, Y(X), de tipul TOT-NIMIC
sau DA-NU, care evidenţiazǎ faptul cǎ, la modificarea continuǎ a mǎrimii de intrare X, în sens crescǎtor,
respectiv în sens descrescǎtor, se obţine variaţia discontinuǎ, prin salt, crescǎtor sau descrescǎtor, a mǎrimii de
ieşire Y, între limitele binare ce corespund celor douǎ stǎri posibile, „0” şi „1”.
Trebuie remarcat faptul cǎ releele de protecţie folosesc de obicei un singur contact care valideazǎ
funcţionarea acestora, ND (normal deschis, evoluând la acţionare de la „0”la „1”) sau NÎ (normal închis,evolând
la acţionare de la „1” la 0”), mai rar contacte duble, perechi ND-NÎ.
In plus, semnalǎm cǎ releele pot fi realizate fie pentru a interveni cu o comandǎ convenabilǎ (a „acţiona”),
la depǎşirea unei valori date, reglate, a mǎrimii de intrare, XR, când se numesc relee maximale, fie pentru a
interveni (a „acţiona”) cu o asemenea comandǎ, la scǎderea valorilor mǎrimii de intrare sub valoarea reglatǎ
prescrisǎ, XR, când se numesc relee minimale. Operaţiunea inversǎ acţionǎrii releelor se numeşte „revenire”.
Alura caracteristicii intrare-ieşire evidenţiazǎ valorile de acţionare, Xa şi respectiv de revenire, Xr, ale
mǎrimii de intrare, X, care precizeazǎ dacǎ ansamblul funcţioneazǎ ca releu maximal (Xa > Xr) sau ca releu
minimal (Xa < Xr), dar şi particularitǎţile cu privire la utilizarea unui contact ND sau a unui contact NÎ, aşa cum
se poate urmǎri în Fig. V-3.

a b
Fig. V-3 : Caracteristica de tip releu
a - pentru releu maximal cu contact ND , b – pentru releu minimal cu contact NÎ

Un indicator de calitate pentru releele de protecţie îl constituie factorul de revenire, Kr, definit ca raport
între Xr şi Xa:
 Xr
Kr  , (V - 1)
Xa
anunţând realizǎri cu atât mai performante cu cât valorile Kr sunt mai apropiate de unitate (subunitare pentru
releele maximale respectiv supraunitare pentru releele minimale), ceea ce corespunde unor zone de
insensibilitate, între Xa şi Xr, cât mai înguste.
Corespunzǎtor valorii reglate, prescrise, XR, a mǎrimii de intrare a unui releu, se poate defini precizia,  [
%]:

Xa  XR
  100% , (V – 2)
XR

cu valori performante, de dorit cât mai mici.

Coeficientul de siguranţǎ a unui releu maximal la acţionare, Ks, este definit considerând valoarea nominalǎ
de acţionare a mǎrimii de intrare, Xn şi valoarea de revenire a protecţiei, Xrev p:

X revp
Ks  . (V – 3)
Xn

Intre parametrii care definesc performanţele unui releu mai semnalǎm:

- consumul propriu al releului, mǎsurat în [W] sau [VA], de dorit cât mai mic;
- timpul de rǎspuns al releului de protecţie, de ordinul 10-3 [s] pentru relee ultrarapide sau de 10-2 [s]
pentru relee obişnuite;
- capacitatea de comutare a contactelor releului pentru un numǎr dat de manevre, obişnuit de ordinul a 1
[A];
- gabaritul releului, un indicator tehnico-economic de calitate, ce poate fi corelatcu parametrii nominali
dar şi cu costul aparatului.
Principalele calitǎţi impuse elementelor de protecţie, dar şi sistemului de protecţie în ansamblul sǎu, sunt
urmǎtoarele:
- selectivitatea;
- sensibilitatea;
- rapiditatea;
- siguranţa în funcţionare.
Selectivitatea reprezintǎ proprietatea elementelor de protecţie, ca şi a unui sistem de protecţie în ansamblul
sǎu, ca la funcţionarea în cazul schemelor complexe de distribuţie şi de utilizare a energiei electrice,
corespunzǎtor unei situaţii de defect, sǎ realizeze doar deconectarea elementului sau a zonei în care a intervenit
defectul, cu întreruperea unui numǎr minim de consumatori.
In scopul asigurǎrii selectivitǎţii, elementele de protecţie trebuie sǎ sesizeze situaţiile de defect, dar apeleazǎ
şi la o ierarhizare în raport cu parametrul timp, respectiv la informaţii suplimentare care considerǎ sensul de
circulaţie a puterilor de exemplu, pentru a asigura comenzile corecte de deconectare aferente defectului.
Sensibilitatea se referǎ la capacitatea unui element de protecţie de a acţiona la toate defectele pentru care a
fost realizat, indiferent de valoarea mǎrimilor (electrice sau neelectrice) supravegheate la producerea defectului.
Problema sensibilitǎţii se pune mai ales pentru valori ale mǎrimii supravegheate, X, situate în vecinǎtatea
regimului normal de funcţionare, putându-se evalua cu ajutorul coeficientului de sensibilitate, Ksens, care
comparǎ valoarea limitǎ la care funcţioneazǎ protecţia, Xp, cu valoarea minimǎ de defect a mǎrimii respective,
X d:

Xd
K sens  , (V-4)
Xp

având valori supraunitare pentru elemente de protecţie de tip maximal.

O soluţie evidentǎ pentru a creşte valorile Ksens, este aceea de a micşora valorile Xp, numite şi valori de
pornire a protecţiei, ceea ce implicǎ eventual utilizarea unor accesorii specializate, cum ar fi folosirea filtrelor de
componente simetrice în cazul protecţiilor împotriva defectelor nesimetrice.
Rapiditatea este o calitate importantǎ a elementelor de protecţie şi a ansamblurilor de protecţie, care constǎ
în asigurarea în timp cât mai scurt a comenzii de deconectare în cazul unor defecte nete, pentru a nu depǎşi
posibilitǎţile fizice pentru care au fost concepute şi realizate elementele componente ale schemei, ceea ce ar
putea spori amploarea urmǎrilor defectului. Rapiditatea protecţiei poate evita regimul nedorit de pendulare, la
defecte în reţelelor buclate, cu dublǎ alimentare, de la douǎ generatoare sincrone conectate în paralel.
S-a impus astfel, pentru anumite aplicaţii, necesitatea realizǎrii unor elemente de protecţie ultrarapide, care
conferǎ performanţe deosebite schemei de distribuţie şi componentelor acesteia, cum ar fi efectul de limitare,
despre care s-a vorbit în legǎturǎ cu întrerupǎtoarele ultrarapide.
Siguranţa în funcţionare a elementelor de protecţie şi a protecţiilor în ansamblul lor se referǎ la capacitatea
acestora de a acţiona întotdeauna corect, numai dacǎ sunt îndeplinite condiţiile de funcţionare pentru care au fost
concepute şi realizate, ceea ce implicǎ desigur o siguranţǎ a neacţionǎrii, dacǎ aceste condiţii nu sunt satisfǎcute.
Creşterea siguranţei în funcţionare a elementelor de protecţie este o preocupare care însoţeşte toate etapele
vieţii acestora, putându-se interveni favorabil atât la proiectare cât şi la producere sau la exploatare.
Aceste calitǎţi ale elementelor de protecţie sunt mai bine puse în valoare prin extinderea de la simplu la
dublu a domeniului de utilizare a acestora, apelându-se adesea şi la procedee care dubleazǎ scala unui releu,
pentru care domeniul de reglaj este uzual (0,5-1) XRmax, unde XRmax reprezintǎ valoarea maximǎ de reglaj a
mǎrimii de intrare, astfel cǎ un asemenea releu poate fi utilizat de la 0,5 XRmax la 2 XRmax.
Menţionǎm faptul cǎ tipul elementelor de protecţie şi numǎrul acestora aferent unei scheme de protecţie
depinde de natura consumatorului şi de nivelul de siguranţǎ a funcţionǎrii instalaţiei care se cere asigurat.

3. Variante constructive de relee de protecţie

Existǎ o mare diversitate constructivǎ de elemente de protecţie, care trebuiesc cunoscute pentru a concepe
corect o schemǎ de protecţie pentru o instalaţie datǎ.
In practicǎ existǎ schema de protecţia adaptate pentru diferite tipuri de instalaţii şi diferiţi consumatori,
vorbindu-se obişnuit de scheme de protecţie pentru generatoare, scheme de protecţie pentru transformatoare,
scheme de protecţie pentru motoare etc.

Clasificarea releelor de protecţie

Releele de protecţie pot fi clasificate dupǎ diferite criterii, dupǎ cum urmeazǎ:
a) dupǎ natura mǎrimii de intrare, X, deosebim:
- relee electrice, când mǎrimea de intrare este de exemplu curentul electric, tensiunea electricǎ, puterea
electricǎ, impedanţa electricǎ, frecvenţa tensiunii;
- relee neelectrice, când mǎrimea de intrare este presiunea, temperatura, deplasarea mecanicǎ etc.
b) dupǎ principiul de realizare a elementului sensibil, putem avea:
- relee electrice;
- relee electromagnetice;
- relee electrodinamice;
- relee de inducţie;
- relee magnetoelectrice;
- relee polarizate;
- relee electronice, ce pot fi cu prelucrare analogicǎ sau numericǎ a semnalelor.
c) dupǎ modul de intervenţie a elementului de execuţie, pot exista:
- relee cu contacte, la care mǎrimea de ieşire, Y, evolueazǎ între valorile limitǎ ale logicii binare, „0 şi
„1”;
- relee fǎrǎ contacte, realizate adesea cu semiconductoare, pentru care mǎrimea de ieşire se modificǎ
practic între o valoare minimǎ, asimilatǎ cu „0” logic, de obicei sub un anumit prag de funcţionare şi o
valoare maximǎ, asimilatǎ cu „1” logic, de obicei peste un anumit prag de funcţionare.
d) dupǎ modul în care acţioneazǎ la modificarea valorilor mǎrimii de intrare, X, existǎ:
- relee maximale, care acţioneazǎ la creşterea mǎrimii de intrare peste o valoare Xa;
- relee minimale, care acţioneazǎ la scǎderea mǎrimii de intrare sub o valoare, Xa;
- relee de timp, la care acţionarea se realizeazǎ dupǎ o întârziere reglabilǎ.
e) dupǎ tipul contactelor releului, deosebim:
- relee cu contact normal deschis, ND;
- relee cu contact normal închis, NÎ;
- relee cu contacte duble, ND + NÎ;
- relee polarizate sau bipoziţionale, care memoreazǎ ultima stare a releului, dupǎ întreruperea intervenţiei
mǎrimii de intrare, X, putând deci avea douǎ stǎri ale contactului la întreruperea mǎrimii de intrare.
f) dupǎ forma caracteristicii de protecţie, întâlnim:
- relee cu caracteristicǎ de protecţie independentǎ;
- relee cu caracteristicǎ de protecţie dependentǎ.
g) dupǎ numǎrul mǎrimilor de intrare, putem avea:
 - relee cu o singurǎ mǎrime de intrare;
- relee cu douǎ mǎrimi de intrare;
- relee cu mai multe mǎrimi de intrare.
h) dupǎ modul în care intervin releele de protecţie în circuit, semnalǎm:
- relee primare, care sunt montate direct în circuitul protejat;
- relee secundare, care intervin în circuitul protejat prin intermediul unor transformatoare de protecţie, de
curent sau/şi de tensiune: astfel, pentru instalaţiile de înaltǎ tensiune, releele de curent au obişnuit
curentul nominal, impus de secundarul transformatorului de curent TC, de 1 A sau de 5 A, în timp ce
tensiunea nominalǎ, impusǎ de secundarul transformatorului de tensiune, TT, este de 100 V.

Relee electromagnetice

Releele electromagnetice reprezintǎ cea mai rǎspânditǎ categorie de elemente de protecţie, deoarece
funcţionarea electromagneţilor, care stau la baza realizǎrii acestora, implicǎ deja caracteristica de tip releu, cǎci o
modificare continuǎ a solenaţiei (NI), produse de bobina electromagnetului, asigurǎ o evoluţie prin salt,
discontinuǎ, a deplasǎrii armǎturii mobile, deci o evoluţie bruscǎ a stǎrii contactului ataşat de armǎtura mobilǎ,
între cele douǎ limite ale logicii binare , „0” şi „1”, respectiv între poziţia „deschis” şi poziţia „închis”.
Cele mai importante tipuri de relee electromagnetice care se pot întâlni în instalaţiile electrice sunt:
- releele electromagnetice de curent;
- releele electromagnetice de tensiune;
- releele electromagnetice intermediare;
- releele electromagnetice polarizate.
Construcţia electromagnetului trebuie adaptatǎ pentru funcţionalitatea de releu, ceea ce presupune, de
exemplu, alegerea convenabilǎ a cursei armǎturii mobile, asigurarea unei mase minime în mişcare pentru
armǎtura mobilǎ împreunǎ cu contactele mobile, utilizarea unui element de referinţǎ de tip resort elastic de
calitate cât mai bunǎ, care sǎ realizeze condiţii identice de funcţionare pe toatǎ durata de viaţǎ a releului,
funcţionarea electromagnetului cu flux de pornire nenul pentru a apropia de unitate valorile factorului de
revenire etc.

Relee electromagnetice de curent

Releele electromagnetice de curent se realizeazǎ de obicei ca electromagneţi cu douǎ semibobine serie (de
curent), cu spire puţine dar de diametru mare, care se conecteazǎ adiţional, în serie sau în paralel, asigurând
solenaţia (fluxul magnetic) capabile sǎ realizeze, la depǎşirea unor valori prescrise prin reglarea poziţiei unui
resort elastic, valori suficiente ale acţiunii mecanice (de tip cuplu sau forţǎ), cauzând deplasarea ansamblului
mobil în sensul atragerii armǎturii mobile; prin aceastǎ deplasare schimbându-se starea contactelor releului,
ansamblul mobil cuprinzând armǎtura mobilǎ a electromagnetului, o lamelǎ feromagneticǎ în formǎ de Z, pe
acelaşi ax cu contactul mobil, adesea cu rupere dublǎ pentru a micşora uzura sa, dar şi cu resortul antagonist de
reglaj. Forma pieselor polare este astfel realizatǎ încât sǎ asigure valori practic constante ale întrefierului la
mişcarea armǎturii mobile.
Schema electricǎ de principiu este datǎ în Fig. V-4.

Fig. V-4 : Releu electromagnetic Fig. V-5 : Simbol şi montare în circuit pentru
de curent de tip RC releele de curent

Se evidenţiazǎ miezul feromagnetic, 1, cu piesele polare de formǎ specialǎ, 2, semibobinele de curent, 3,

armǎtura mobilǎ, 4, plasatǎ pe acelaşi ax, 8, cu resortul antagonist spiral, 5 şi contactul 6, care se mişcǎ odatǎ cu
axul 8, datoritǎ braţului 6.
 Atunci când fluxul magnetic în miezul feromagnetic, care depinde de valoarea curentului ce parcurge spirele
semibobinelor 3, Ma, depǎşeşte o valoare prescrisǎ, Mr, datoratǎ resortului spiral 5, intervine mişcarea de rotaţie
a armǎturii mobile 4, ce antreneazǎ şi contactul mobil prin intermediul braţului 6, astfel încât se închide contactul
normal deschis (ND) al releului, intervenind deci acţionarea releului, pentru Ma > Mr.
Valoarea cuplului activ, Ma, datorat curentului I ce parcurge spirele semibobinelor, deci fluxului magnetic
 produs de acest curent în miezul magnetic 1 al releului, este dat de o relaţie de forma:

M a  K1   2  K 2  I 2 , (V – 5)

unde K1 şi respectiv K2 sunt constante constructive pentru miezul feromagnetic al releului, în timp ce valoarea
cuplului rezistent, Mr, prescris prin reglarea poziţiei indicatorului 9 al resortului spiral 5, poate fi evaluat cu
relaţia:

M r  M ro  K (   o )  M fr , (V - 6)

în care Mro este cuplul rezistent iniţial al resortului (electromagnetul funcţioneazǎ cu flux de pornire nenul, cu
resortul pretensionat), K – constanta elesticǎ a resortului spiral,  şi  o -deplasǎrile unghiulare ce definesc
acţionarea releului, Mfr – cuplul rezistent datorat frecǎrilor mecanice.
Condiţia de acţionare a releului se poate deci scrie sub forma:

Ma > Mr , (V – 7)
limita de egalitate definind practic curentul de acţionare, Ia, pentru un reglaj dat, IR.

La scǎderea valorilor curentului ce parcurge semibobinele 3 ale releului, scad şi valorile fluxului magnetic,
ca şi valorile cuplului electromagnetic ce acţioneazǎ asupra armǎturii mobile 4, astfel încât sub acţiunea culului
rezistent dat de resortul antagonist spiral, 5, se obţine cursa inversǎ a armǎturii mobile şi deci deschiderea
contactului releului, adicǎ revenirea releului în starea iniţialǎ, neacţionat.
Valoarea curentului de acţionare se regleazǎ prin tensiunea mecanicǎ din resortul antagonist 5, prin poziţia
indicatorului 9, cu domeniul de reglaj între (0,5-1)Imax , unde Imax este curentul maxim al releului respectiv,
pentru o conexiune datǎ a celor douǎ semibobine 3.
Semnalǎm faptul cǎ prin eclisele E1 şi E2, cele douǎ semibobine de curent, care au bornele de conexiune A-
C, respectiv B-D, pot fi conectare în serie, cu o conexiune între B-C, respectiv în paralel, cu conexiunile A-B şi
C-D, aşa cum se observǎ în Fig. V-4, cu observaţia cǎ pentru conectarea în serie a semibobinelor releul lucreazǎ
în domeniul (0,5-1)In, unde In este valoarea curentului nominal al releului, iar pentru conectarea în paralel a celor
douǎ semibobine acelaşi releu lucreazǎ în domeniul (0,5-1)2In sau (1-2)In. Aceasta constituie un avantaj atât
pentru producǎtor, care realizeazǎ mai puţine tipodimensiuni de relee, cât şi pentru utilizator.
In Fig. V-5 se prezintǎ semnele convenţionale pentru simbolizarea releelor de curent în schemele
instalaţiilor electrice, evidenţiind şi modul în care se realizeazǎ alimentarea circuitului bobinelor acestora, prin
conectare directǎ sau prin conectarea în secundarul unui transformator de curent, TC, care asigurǎ adaptarea
valorilor curentului din circuitul de protejat, I, la valoarea curentului de funcţionare a releului, I1.
De menţionat faptul cǎ, în ultimii ani, s-au realizat relee electromagnetice de curent pentru care extinderea
scalei releului de la simplu la dublu nu mai apeleazǎ la douǎ semibobine, cum s-a precizat anterior, ci doar la o
bobinǎ cu prizǎ medianǎ, astfel încât adaptarea se obţine cu ajutorul unei singure eclise, care include în circuitul
de protejat întreaga bobinǎ sau doar o jumǎtate a acesteia, dupǎ cum se poate observa în Fig. V-6.
 a b
Fig. V-6 : Relee de curent cu o singurǎ bobinǎ

Se constatǎ cǎ pentru a asigura solenaţia necesarǎ acţionǎrii releului de curent RC, corespunzǎtor Fig. V-6a,
cu eclisa care realizeazǎ legǎtura între bornele 1-2, bornele de racord A-B ale bobinei releului în circuit folosesc
întreaga bobinǎ, care având N spire parcurse de curentul In, produce o solenaţie  :

  N  In . (V-8)

Pentru a produce aceeaşi solenaţie, în cazul eclisei care face conexiunea între bornele 2-3 şi foloseşte doar
jumǎtate din spirele bobinei, v. Fig. V-6b, curentul din circuit va trebui sǎ fie dublu faţǎ de prima situaţie, deci:

N
*   I*  N  I n    I*  2  I n . (V-9)
2
Dezavanta jul unei asemenea soluţii constǎ în faptul cǎ întreaga bobinǎ a releului trebuie sǎ fie realizatǎ
din conductor de cupru de diametru corespunzǎtor curentului 2In, deşi pentru primul caz, Fig. V-6a, bobina este
parcursǎ doar de curentul In, ceea ce înseamnǎ un consum nejustificat de cupru în aceastǎ situaţie, faţǎ de aceea
în care, pentru extinderea domeniului de utilizare al releului, se folosesc douǎ semibobine.
Releele maximale de curent de tip RC, cu caracteristicǎ de protecţie independentǎ, se pot realiza pentru
curenţi nominali de 0,2-200 A, având un factor de revenire Kr = 0,85 şi valori ale timpului de acţionare de (20-
40) [ms], consumul propriu fiind sun 5 VA, ele putând fi folosite atât în circuite de curent alternativ cât şi în
circuite de curent continuu.
Releele de curent sunt folosite în mod obişnuit pentru realizarea protecţiilor maximale de curent, dar şi în
componenţa unor protecţii specializate, cum sunt protecţia diferenţialǎ, protecţia de componentǎ simetricǎ
homopolarǎ de curent sau protecţia de componentǎ simetricǎ de secvenţǎ inversǎ de curent, vezi Cap. V-4. De
asemenea aceste relee sunt preferate în schemele de protecţie a motoarelor electrice, în situaţii de funcţionare a
acestora în douǎ faze, când controlul curentului este mai sigur decât controlul tensiunii pe cele trei faze.

. Relee electromagnetice de tensiune

Construcţia releelor electromagnetice de tensiune este practic identicǎ cu aceea a releelor electromagnetice
de curent, v. Fig. V-4, cu observaţia cǎ cele douǎ semibobine sunt realizate ca înfǎşurǎri de tensiune, cu numǎr
mare de spire, ce folosesc conductor de diametru foarte mic, acestea caracterizându-se deci prin valori mari ale
rezistenţei şi/sau impedanţei proprii, aşa cum se poate urmǎri în Fig. V-7.
Fig. V-7: Releu electromagnetic de Fig. V-8: Simbol şi conectare în circuit a
tensiune de tip RT releelor de tensiune

Un asemenea releu de tensiune, de tip RT, v. Fig. V-7, este practic un electromagnet, cu miezul
feromagnetic 1, cu piesele polare 2, semibobinele de tensiune 3, armǎtura mobilǎ în formǎ de Z, 4, plasatǎ pe
acelaşi ax 8, cu braţul 6, care acţioneazǎ asupra contactului mobil, dar şi cu resortul antagonist spiral, 5, axul
fiind fixat prin lagǎrele 7. Semibobinele 3 pot fi conectate în serie sau în paralel, folosind eclisele metalice, E1-
E2.
Pentru un releu de tensiune de tip maximal, valoarea cuplului mecanic de acţionare, Ma, datorat alimentǎrii
semibobinelor de la sursa de tensiune U, ce produce în circuitul magnetic al releului fluxul magnetic  , este dat
de relaţia:
M a  K 1'   2  K '2  U 2 , (V – 10)
unde K’1 respectiv K’2 sunt constante constructive.
Atunci când acesta depǎşeşte valoarea cuplului rezistent, Mr, prescris prin reglarea poziţiei indicatorului 9,
ataşat resortului spiral 5 din Fig. V-7, v. rel. (V-6):

M r  M ro  K (   o )  M fr , (V-11)
în care Mro este cuplul rezistent iniţial al resortului (electromagnetul funcţioneazǎ cu flux de pornire nenul, cu
resortul pretensionat), K – constanta elesticǎ a resortului spiral,  şi  o -deplasǎrile unghiulare ce definesc
acţionarea releului, Mfr – cuplul rezistent datorat frecǎrilor mecanice, intervine acţionarea releului, care este
asociatǎ deci cu o valoare de acţionare a tensiunii la bornele releului, Ua. La scǎderea valorilor tensiunii la
bornele releului, pentru o valoare Ur, se obţine revenirea contactelor acestuia în starea iniţialǎ, fǎrǎ alimentarea
semibobinelor, raportul acestor valori definind factorul de revenire al releului, cu valori de 0,85.
Releele de tensiune se folosesc atât în varianta de relee maximale, RT-3 şi RT-3S de exemplu, cât şi în
varianta de relee minimale, RT-4 şi RT-4S de exemplu, care intervin la scǎderea valorilor tensiunii la borne sub
o valoare reglatǎ prescrisǎ, pentru releele electromagnetice minimale de tensiune factorul de revenire, Kr, fiind
supraunitar, Kr = 1,2.
Contactele releelor electromagnetice de tensiune pot fi normal deschise (ND), obişnuit pentru cele
maximale, normal închise (NÎ), obişnuit pentru cele minimale, sau perechi normal deschis-normal închis (ND-
NÎ).
Puterea consumatǎ, în circuitul semibobinelor, de releele de tensiune de curent alternativ, este de sub 5 VA,
asemenea ansambluri putând funcţiona similar şi în curent continuu, desigur pentru valori mai mici ale tensiunii
la borne, deoarece curentul ce parcurge înfǎşurarea releului este limitat doar de rezistenţa electricǎ a bobinajului
şi nu de impedanţa acestuia, astfel încât pentru a se asigura solenaţia impusǎ de miezul feromagnetic pentru
funcţionare vor fi necesare tensiuni la borne de valori mai mici, de obicei sub 30 % din valoarea de curent
alternativ. Pentru a obţine funcţionarea unui asemenea releu de tensiune la aceeaşi valoare a tensiunii de lucru ca
şi în curent alternativ pentru alimentarea semibobinelor acestuia de la o sursǎ de tensiune continuǎ, cel mai
simplu este sǎ se adauge în circuit o rezistenţǎ convenabil calibratǎ, calculatǎ din condiţia de a realiza aceeaşi
solenaţie în miez.
Timpul de acţionare al unor asemenea relee de tensiune, la funcţionarea în curent alternativ, este de ordinul
(20-40) [ms], fiind mai mare la funcţinarea în curent continuu, deoarece electromagneţii de curent continuu sunt
mai lenţi pentru o aceeaşi construcţie.
Extinderea gamei de reglaj pentru funcţionarea releelor electromagnetice de tensiune apeleazǎ fie la
conectarea în paralel a celor douǎ semibobine, eclisele E1 şi E2 din Fig. V-7, când tensiunea de reglaj este în
domeniul (0,5-1) Un, fie la conectarea în serie a acestora, eclisa E3 din Fig. V-7, când tensiunea de reglaj este în
domeniul (1-2) Un, când deci se dubleazǎ scala releului.
Simbolul pentru reprezentarea releelor de tensiune în schemele instalaţiilor electrice, ca şi modul de
conectare a acestora, direct sau în secundarul unui transformator de tensiune, TT, care are tensiunea tipizatǎ de
100 [V], sunt indicate in Fig. V-8.
Existǎ şi pentru releele electromagnetice de tensiune soluţii constructive cu o singurǎ bobinǎ, similare cu
cele prezentate pentru releele de curent, care permit dublarea scalei releului, folosind o singurǎ eclisǎ.
Releele de tensiune se folosesc deci pentru realizarea protecţiilor maximale respectiv minimale de tensiune,
dar şi în cazul altor sisteme de protecţie care sesizeazǎ urmǎri ale defectelor de tip scurtcircuit, sau care se referǎ
la situaţii de nesimetrie, apelând la filtre de componente simetrice (homopolare sau inverse), cum se va vedea în
Cap. 5. 4.

. Relee electromagnetice intermediare

Releele electromagnetice intermediare sunt de fapt electromagneţi de curent continuu sau de curent
alternativ, cu armǎturǎ mobilǎ având o mişcare de translaţie, de rotaţie sau plan-paralelǎ generalǎ, care asigurǎ la
acţionare şi respectiv la revenire, schimbarea simultanǎ a stǎrii unui numǎr convenabil de contacte, de tip normal
deschis (ND şi de tip normal închis (NÎ). Principalul rol funcţional al releelor intermediare, (RI), este deci acela
de a multiplica o comandǎ, datoratǎ unui releu de protecţie (de curent sau de tensiune, direcţional), prevǎzut de
obicei cu un singur contact, comandǎ care, prin contactele multiple ale RI, poate fi transferatǎ, simultan, cǎtre a
realiza deconectarea, semnalizarea, intreblocarea cu alte comenzi etc.
Schema de principiu a unor relee electromagnetice intermediare este datǎ în Fig. V-9.

a b
Fig. V-9: Relee electromagnetice intermediare

Deosebim relee intermediare cu mişcare de rotaţie a armǎturii mobile a electromagnetului de acţionare, Fig.
V-9a, respectiv cu mişcare de translaţie a armǎturii lor mobile, Fig. V-9b. Bobina electromagnetului de acţionare
este de obicei o bobinǎ de tensiune, iar funcţionarea poate decurge în curent continuu sau în curent alternativ, cu
respectarea condiţiilor tehnice specifice pentru electromagneţi şi anume:
- atragerea armǎturii mobile şi schimbarea stǎrii contactelor releului pentru tensiuni de alimentare a
bobinei între (0,85-1,1) Uc, unde Uc este tensiunea de comandǎ, nominalǎ a bobinei releului;
- menţinerea armǎturii mobile în poziţia acţionat, eventual cu vibraţii, pentru valori ale tensiunii de
alimentare a bobinei de (0,7-0,85) Uc;
- eliberarea armǎturii mobile a releului, cu revenirea acesteia în poziţia iniţialǎ şi a contactelor releului în
starea iniţialǎ, pentru valori ale trensiunii de alimentare cuprinse între (0,7-0,35) Uc la funcţionarea în
curent alternativ, respectiv cuprinse între (0,7-0,15) Uc la funcţionarea în curent continuu.
Examinând aceste condiţii tehnice de funcţionare, se constatǎ cǎ performanţele releelor intermediare sunt
inferioare celor impuse releelor de protecţie, cu valori mai mici pentru factorul de revenire, dar şi valori mai mari
de obicei pentru timpul de acţionare, ce depǎşeşte 40 [ms]. Numǎrul de manevre pentru un releu inermediar este
de 105 cicluri, cu frecvenţa de conectare sub 100 [manevre/orǎ]. Curentul care poate parcurge contactele releului
are valori reduse, sub 6 [A], adesea de maximum (1-2) [A].
 Pentru a evita consumul de putere în circuitul bobinei releului, la funcţionarea în regim permanent (de lungǎ
duratǎ), s-au realizat relee intermediare de tip RI-7, care apeleazǎ doar la impuls de tensiune pentru acţionare,
respectiv un alt impuls de tensiune pentru revenire, menţinerea stǎrii de acţionat obţinându-se pe seama unui
zǎvor mecanic, aşa cum se poate vedea în Fig. V-10.

Fig. V-10 : Releu intermediar Fig. V-11 : Variante constructive de relee intermediare
cu zǎvorâre mecanicǎ

Releul RI-7 este prezentat în Fig. V-10 în starea acţionat, obţinutǎ prin aplicarea unui impuls de tensiune la
bornele U-V ale bobinei de conectare, ceea ce deplaseazǎ ansamblul mobil, inclusiv contactele mobile, în sensul
sǎgeţii şi armeazǎ resortul antagonist 1. In acelaşi timp este acţionat şi zǎvorul mecanic 3, astfel încât chiar la
încetarea alimentǎrii bobinei de conectare, U-V, starea releului rǎmâne neschimbatǎ.
Pentru a realiza revenirea releului, se alimenteazǎ bobina de deconectare, între bornele U1-V1, cu un impuls
de tensiune, de duratǎ puţin mai mare decât timpul de eliberare a zǎvorului mecanic 3, leectromagnetul de
deschidere asigurând deplasarea acestuia în sensul sǎgeţii ce este trasatǎ cu linie întreruptǎ.
In ultimii ani s-au realizat o multitudine de tipodimensiuni de relee intermediare, adaptate la cerinţe speciale
ale instalaţiilor electrice: întâlnim astfel relee intermediare industriale, relee intermediare miniaturǎ, pentru
schemele electronice de comandǎ-control, relee de tip REED, relee intermediare auto, specializate pentru
condiţiile de utilizare de pe automobile, ce se pot urmǎri în Fig. V-11.
Intre acestea, semnalǎm o construcţie specialǎ pentru releele de tip REED sau „TRESTIE”, care constau
într-un tub din sticlǎ vidat sau umplut cu gaz inert, în care sunt amplasate 1-2 perechi de lamele de contact.
Aceste lamele de contact sunt realizate din material magnetic, astfel încât câmpul magnetic axial al bobinei, care
este amplasatǎ în jurul tubului de sticlǎ, produce practic schimbarea stǎrii contactelor releului, ce pot fi normal
deschise (ND, sau normal închise (NÎ), eventual perechi ND-NÎ. Curentul ce poate parcurge contactele
respective este de obicei sub 1 [A]. Performanţele de regim dinamic ale acestor relee REED sunt deosebite, ele
având o duratǎ de viaţǎ de (108-1012) manevre, cu frecvenţa de conectare, pe seama construcţiei miniaturizate, de
pânǎ la 500 [cicluri/s], cu valori ale timpului de rǎspuns de ordinul (1-2) [ms], ceea ce le impune pentru aplicaţii
speciale.
Releele intermediare sunt larg utilizate în instalaţiile electrice, atât în schemele de protecţie, cât şi în
schemele de comandǎ ale instalaţiilor de utilizare, intrând eventual în componenţa unor ansambluri specializate,
cum ar fi releele de pâlpâire, ce utilizeazǎ douǎ relee intermediare de curent continuu, v. Cap. 5. 3. 4.

. Relee electromagnetice polarizate

Releele electromagnetice polarizate se caracterizeazǎ prin aceea cǎ, spre deosebire de releele
electromagnetice neutre prezentate anterior, sunt realizate folosind douǎ sau mai multe surse de solenaţie, dintre
care una de polarizare, adesea un magnet permanent, mai rar o bobinǎ de tensiune continuǎ.
 Deci practic releele polarizate sunt realizate ca electromagneţi polarizaţi, v. Cap. 2. 3, cu circuit magnetic
serie, derivaţie sau punte, cu observaţia cǎ armǎtura lor mobilǎ asigurǎ, la acţionare sau/şi la revenire, mişcarea
unui contact mobil ataşat acesteia, contactele releului fiind de obicei pereche, normal deschis-normal închis
(ND-NÎ) şi mai rar ND sau NÎ.
Principalele pǎrţi componente ale unui releu polarizat sunt prezentate în Fig. V-12.

Fig. V-12 : Elemente componente ale releelor polarizate

Se constatǎ cǎ toate variantele constructive de relee polarizate, cu circuit magnetic serie, derivaţie sau punte,
conţin magnetul permanent 1, miezul magnetic 2, armǎtura mobilǎ 3, cǎreia i se ataşeazǎ contactele mobile şi
înfǎşurǎrile de lucru 4.
Variantele cu circuit magnetic derivaţie sau punte, reduc efectele de demagnetizare nedoritǎ a magnetului
permanent, când acesta este parcurs de fluxul magnetic datorat înfǎşurǎrilor de lucru, care reprezintǎ principalul
dezavantaj al electromagneţilor polarizaţi serie.
Posibilitǎţile de funcţionare ale releelor polarizate sunt ilustrate de caracteristicile intrare ieşire pe care
acestea le pot realiza, indicate în Fig. V-13.
Se constatǎ cǎ prezenţa magnetului permanent, Fig. V-13a, asigurǎ sensibilizarea funcţionǎrii releului
polarizat la sensul fluxului magnetic de lucru, comportarea releului fiind diferitǎ în funcţie de sensul curentului
care parcurge spirele înfǎşurǎrilor de lucru, cu valori de acţionare mai mici dacǎ fluxul de polarizare, dat de
magnetul permanent, este de acelaşi sens cu fluxul de lucru, datorat curentului de lucru. Astfel, pentru valoarea
+X* a curentului de lucru, contactul ND al releului este acţionat, în timp ce pentru valoarea –X* a curentului de
lucru, contactul ND al releului este în starea iniţialǎ, neacţionat.

Fig. V13: Posibilitǎţi de funcţionare pentru releele polarizate

Mai mult, pentru releele polarizate cu circuit magnetic derivaţie sau punte, este posibilǎ obţinerea unei
caracteristici intrare-ieşire de formǎ specialǎ pentru asemenea relee, care pentru curentul de lucru nul poate avea
contactul ND în starea „0” sau în starea „1”, memorând practic ultima stare a releului. Aceste relee polarizate
dobândesc deci şi calitǎţi logice, astfel încât sunt preferate pentru anumite aplicaţii, cum se observǎ în Fig. V-
13b.
Din punct de vedere al performanţelor funcţionale, releele polarizate se caracterizeazǎ prin valori foarte mici
ale timpului de acţionare, de doar (1-2) [ms], şi necesitǎ puteri consumate în circuitul înfǎşurǎrilor de lucru mult
mai mici decât cele necesare pentru funcţionarea altor relee electromagnetice, datoritǎ contribuţiei magnetului
permanent.

Relee de inducţie

Releele electromagnetice prezentate anterior realizeazǎ o caracteristicǎ de funcţionare intrare-ieşire de tip

independent, asigurând schimbarea stǎrii contactului din circuitul lor de ieşire în timpul propriu, de obicei foarte
scurt (10-3-10-1) [s], la depǎsirea valorii prescrise a mǎrimii de intrare, acest timp fiind practic independent de
valorile mǎrimii de intrare.
In funcţionarea instalaţiilor electrice intervin însǎ şi situaţii de defect de tip curent de suprasarcinǎ, care
impun deconectarea consumatorului protejat în timp cu atât mai scurt cu cât curentul din circuit are o valoare
mai mare, elementele de protecţie adaptate pentru asemenea situaţii trebuind sǎ realizeze o caracteristicǎ de
protecţie dependentǎ.
Intre elementele de protecţie ce realizeazǎ caracteristici de pretecţie, t(I), de tip dependent, semnalǎm releele
şi declanşatoarele cu lamele bimetal, siguranţele fuzibile, declanşatoarele cu picǎturǎ de material uşor fuzibil de
tip H din construcţia întrerupǎtoarelor automate universale OROMAX de joasǎ tensiune, a cǎror funcţionare are
la bazǎ fenomene termice, la care se adaugǎ releele de inducţie, cu motor Ferraris sau elemente de protecţie
magneto-pneumatice din construcţia întrerupǎtoarelor automate Westinghouse.
In cele ce urmeazǎ vom prezenta construcţia şi funcţionarea releelor de inducţie secundare de tip RTpC-2,
care pot realiza o caracteristicǎ de protecţie, t(I), semidependentǎ, cu posibilitǎţi de reglare atât a timpului de
rǎspuns, cât şi a pragului I* la care intervine secţionarea de curent.
Construcţia unui asemenea releu de curent, v. Fig. V-14, evidenţiazǎ miezul feromagnetic din tole, 1, cu
spirele în scurtcircuit, 2, bobina de curent 3, cu prize multiple pentru ajustarea curentului „nominal”, de la o
valoare In1 la o valoare In2 , prin schimbarea numǎrului de spire cu conservarea solenaţiei:

N 1  I n1  N 2  I n 2  const. . (V-12)

In întrefierul miezului magnetic 1 se poate roti discul din aluminiu, 4 (poate fi şi din cupru), ceea ce, prin
angrenarea între şurubul melc 5 şi sectorul dinţat 6, asigurǎ micşorarea întrefierului clapetei 7, care când este
atrasǎ de miezul magnetic 2, pe seama fluxului magnetic de dispersie, realizeazǎ închiderea contactului releului,
8.
Asigurarea cuplajului între şurubul melc 5 şi sectorul dinţat 6 se obţine pe seama unei lamele feromagnetice
9, ataşate cadrului10, care susţine ansamblul disc din aluminiu-lagǎre-şurub melc-sector dinţat.
Uniformizarea vitezei de rotaţie a discului 4 se obţine cu ajutorul magnetului permanent 11, plasat în
vecinǎtatea acestui disc.

Fig. V-14: Releu de inducţie cu motor Ferraris tip RTpC-2

 Funcţionarea acestui releu de inducţie decurge astfel: la alimentarea bobinei de curent a releulu, 3, cu un
curent care depǎşeşte curentul reglat cu ajutorul eclisei 15, lamela 9 este atrasǎ de miezul feromagnetic 1, astfel
încât prin rotirea discului 4 se asigurǎ angrenarea între şurubul melc 5 şi sectorul dinţat 6, cu deplasarea
ascendentǎ a pârghiei 13, care atingând armǎtura mobilǎ 7, realizeazǎ reducerea întrefierului dintre aceasta şi
miezul 1, pânǎ când, datoritǎ fluxului magnetic de dispersie, armǎtura mobilǎ este atrasǎ cǎtre miezul 1 în sensul
sǎgeţii, realizând închiderea contactului ND, 8. Timpul este reglat prin poziţia iniţialǎ a sectorului dinţat 6, fiind
cu atât mai mare, cu cât cursa acestuia pânǎ la atingerea armǎturii mobile 7, este mai mare.
Menţionǎm faptul cǎ pentru a obţine cuplul activ Ma, ce provoacǎ rotirea discului din aluminiu, 4, având
doar o bobinǎ de curent, deci o singurǎ sursǎ de solenaţie, este necesarǎ utilizarea spirelor în scurtcircuit 2, care
ecraneazǎ parţial piesele polare ale miezului feromagnetic 1, asigurând acţiunea localǎ, în zona întrefierului, a
douǎ fluxuri magnetice defazate,  e1 în zona ecranatǎ, respectiv  e 2 în zona neecranatǎ, defazate între ele la
unghiul  , aşa cum sugereazǎ diagrama fazorialǎ, ataşatǎ desenului de detaliu cu zona pieselor polare, din Fig.
V-15.

Fig. V-15 : Cu privire la funcţionarea releelor de inducţie

Considerând fluxurile 1 , respectiv  2 din zonele ecranatǎ respectiv neecranatǎ, proporţionale cu

secţiunile transversale S1 şi S2 ale miezului feromagnetic 1, fiind valabile relaţii de forma:

S1 m 1
S  S1  S 2 , m  , 1   o , 2  ,  o  1   2 , (V-13)
S2 m 1 m 1

vom considera fluxurile magnetice produse de spirele în scurtcircuit,  sc1 şi  sc 2 , ca fiind identice:

E sc
 sc1   sc 2   sc ,  sc  L sc  I sc , I sc  (V-14)
Zsc

ele rezultând datoritǎ curentului ce le parcurge, I sc , produs de tensiunea electromotoare E sc , indusǎ în spire de
fluxul magnetic rezultant din zona ecranatǎ, Z sc fiind impedanţa unei spire.
Se pot scrie deci relaţiile:
  e1  1   sc1   sc 2 ,
 (V- 15)
 e 2   2   sc1   sc 2 ,

care în urma unor calcule simple, considerând mǎrimile complexe, conduc la :

m 1  2 sin 2  sc  j  2 sin  sc cos  sc

 e1   o   ,
m 1 1  8 sin 2  sc

1 1  2(3m  4) sin 2  sc  j  2m sin  sc cos  sc

 e2  o   , (V-16)
m 1 1  8 sin 2  sc

m(  e1   e*2 ) (m  1)  sin 2 sc

sin    ,
 e1   e 2 1  4(m  1)(m  2) sin 2  sc

unde  sc este unghiul de defazaj dintre E sc şi I sc , propriu unei spire în scurtcircuit.

Cuplul activ Ma, care acţioneazǎ asupra discului metalic 4, datorat celor douǎ fluxuri defazate ce intervin
local în zona întrefierului miezului 1, se poate calcula cu ajutorul relaţiei:

M a  K   e1   e 2  sin  , (V-17)
rezultând final:
m 2 tg sc
M a  K   o2   . (V-18)
m  1 1  9 tg 2  sc
Expresia de mai sus a cuplului activ, care asigurǎ rotirea discului de aluminiu 4 al releului de inducţie de tip
RTpC-2, evidenţiazǎ posibilitatea de a realiza relee mai performante, prin valori Ma mai mari, cu acelaşi
consum de materiale active, pentru valori optime ale unghiului  sc :

1
tg sc  , deci  sc  1826'6" , (V-19)
3
acompaniate de valori cât mai mari ale raportului m dintre aria ecranatǎ şi aria neecranatǎ a pieselor polare ale
miezului 1.
Pentru valori destul de mari ale curentului ce parcurge spirele bobinei 3 a releului de tip RTpC-2, clapeta 7
este atrasǎ imediat de miezul 1, fǎrǎ aportul rotirii discului 4, astfel încât releul realizeazǎ o caracteristicǎ de
protecţie t(I) de tip semidependent cu secţionare de curent, la depǎşirea valorii I*, ce poate fi reglatǎ cu şurubul
12, v. Fig. V-14 şi Fig. V-16.

Fig. V-16: Alura caracteristicii de protecţie a releului secundar de inducţie tip RTpC-2
Trebuie menţionat faptul cǎ prin reglajele cu care este prevǎzul un asemenea releu, se pot realiza practic
familii de caracteristici de protecţie care sǎ fie cât mai bine adaptate la posibilitǎţile funcţionale ale
consumatorului, cu modificǎri care se referǎ atât la porţiunea dependentǎ (cu valori diferite ale timpului reglat),
cât şi la porţiunea independentǎ, putându-se modifica valoarea I*, pentru valori ale timpului propriu de ordinul
0,04 [s].
 Alimentarea releului RTpC-2 se realizeazǎ, pentru valori ale curentului peste 10 [A], prin intermediul unui
transformator de curent, TC, la utilizarea în reţele de înaltǎ tensiune aceastǎ soluţie asigurând şi nivelul de
izolaţie necesar.
Intervenţia unui releu de tip RTpC-2 pentru asigurarea protecţiei într-un circuit dat, presupune utilizarea
unei surse auxiliare de tensiune, U*, care, la închiderea contactului K al releului, sǎ realizeze alimentarea bobinei
BD a unui electromagnet de deschidere, ce sǎ comande dispozitivul de acţionare al întrerupǎtorului în sensul
deconectǎrii tronsonului defect, aşa cum se observǎ în Fig. V-17a.

a b
Fig. V-17: Posibilitǎţi de deconectare folosind relee de inducţie

O soluţie mai performantǎ permite eliminarea sursei suplimentare de tensiune, U* şi folosirea curentului
operativ de defect pentru deconectarea circuitului respectiv: în acest scop releul de inducţie se regǎseşte ca bloc
DPCA (dispozitiv de protecţie în curent alternativ) în schema datǎ în Fig; V-17b, realizat de aceastǎ datǎ cu
contactele K drept pereche normal închis-normal deschis. Releul de inducţie DPCA, conectat în secundarul
transformatorului de curent TC, supravegheazǎ practic valorile curentului din circuit, iar la funcţionarea sa la
supracurenţi, dupǎ un timp dat, se închide în primul rând contactul K de tip ND, se deschide apoi contactul K de
tip NÎ, astfel încât în secundarul transformatorului de curent este inclusǎ şi bobina de deconectare, BD, ce
comandǎ deschiderea contactelor întrerupǎtorului din circuit, fǎrǎ a fi necesarǎ încǎ o sursǎ de energie, curentul
de defect fiind astfel curent operativ.
Releele de inducţie se pot realiza şi cu douǎ înfǎşurǎri, când pot funcţiona ca relee direcţionale, relee
diferenţiale sau ca relee de impedanţǎ.

Relee de timp

Procesele tehnologice, dar şi selectivitatea schemelor cu relee de protecţie, impun adesea necesitatea
utilizǎrii unor relee specializate, care sǎ asigure o comandǎ în circuitul de ieşire, dupǎ un anumit timp, de obicei
reglabil, deci cu o anumitǎ întârziere. Aceastǎ funcţie o realizeazǎ releele de timp, care asigurǎ o comandǎ în
circuitul lor de ieşide, dupǎ un anumit timp, reglabil, de la alimentarea circuitului de intrare al acestora. Valorile
timpului de funcţionare al acestor relee reprezintǎ întârzieri în raport cu comanda din circuitul de intrare, care pot
fi de la câteva secunde, pânǎ la ore.
Existǎ numeroase variante constructive de relee de timp, care se pot clasifica dupǎ diferite criterii, cel mai
sugestiv fiind cel care considerǎ principiul care stǎ la baza realizǎrii temporizǎrii (al întârzierii) comenzii în
circuitul de ieşire, deosebind:
- relee cu remporizare electricǎ, a cǎror funcţionare are la bazǎ regimul tranzitoriu de încǎrcare-
descǎrcare, în curent continuu, a unui condensator electric, care asigurǎ comutarea unui releu
intermediar;
- relee cu temporizare electromecanicǎ, la care sursa de energie mecanicǎ, de obicei un electromagnet,
acţioneazǎ un mecanism de ceasornic, ce realizeazǎ întârzierea doritǎ a comenzii în circuitul de ieşire;
- relee cu temporizare electropneumaticǎ, la care sursa de energiemecanicǎ acţioneazǎ un ansamblu de
întârziere cu fluid (gaz sau lichid), adesea de tip amortizor cu piston, comutaţie întârziatǎ în circuitul de
 ieşire fiind condiţionatǎ de deplasarea pistonului, ce depinde de deplasarea fluidului prin orificii
speciale, convenabil calibrate;
- relee cu temporizare electrotermicǎ, care funcţioneazǎ pe seama regimului tranzitoriu de încǎlzire-
rǎcire al unui element sensibil la valorile temperaturii, de tip termistor sau lamelǎ bimetal;
- relee cu temporizare prin inducţie, a cǎror funcţionare are la bazǎ procese tranzitorii ce au loc într-o
înfǎşurare în scurtcircuit, care se adaugǎ înfǎşurǎrii de bazǎ, de curent continuu, ca circuit de intrare al
unui releu electromagnetic;
- relee cu temporizare chimicǎ, a cǎror funcţionare se bazeazǎ pe evoluţia unei reacţii chimice controlate.

Relee de timp cu temporizare electricǎ

Asemenea relee funcţioneazǎ de obicei în curent continuu, putând fi realizate cu temporizare la acţionare sau
cu temporizare la revenire, prin asocierea unui releu intermediar, RI, cu un ansamblu R-C, aşa cum se observǎ în
Fig. V-18.

a b
Fig. V-18 : Relee de timp cu temporizare electricǎ

In cazul schemei din Fig. V-18a, la conectarea sursei de tensiune continuǎ, U, prin circuitul R-C, se
realizeazǎ încǎrcarea condensatorului C, a cǎrui tensiune la borne, Uc, creşte în timp dupǎ o exponenţialǎ, cu o
constantǎ de timp T:
T = RC , (V-20)
ajungând la valoarea U dupǎ un timp to:
to = 4 RC . (V-21)
Atunci când tensiunea la bornele condensatorului, aceeaşi cu cea aplicatǎ la bornele releului intermediar, RI,
devine egalǎ cu tensiunea de acţionare a acestuia, Ua, deci dupǎ timpul t*, se obţine comutarea contactelor
releului de timp astfel realizat, care funcţioneazǎ evident cu temporizare la închiderea contactelor ND ale RI.
Schema propusǎ în Fig. V-18b, asigurǎ închiderea fǎrǎ temporizare a contactelor ND ale releului intermediar
RI, la conectarea sursei de tensiune continuǎ U. Simultan se produce încǎrcarea condensatorului C din schemǎ,
astfel încât, la deconectarea sursei de tensiune continuǎ, condensatorul menţine alimentatǎ bobina releului RI,
tensiunea Uc la bornele sale scade dupǎ o exponenţialǎ, caracterizatǎ prin constantǎ de timp T, v. rel. (V-20),
permiţând deschiderea contactelor ND ale RI dupǎ un timp t1*, la valoarea de revenire, Ur, a tensiunii la bornele
condensatorului. Releul de timp astfel realizat funcţioneazǎ deci cu temporizare la deschiderea contactelor ND
ale RI.
Reglarea valorilor timpului de rǎspuns pentru asemenea relee de timp se obţine prin modificarea valorilor
constantei de timp T, de obicei prin ajustarea valorilor rezistenţei R.
In fig. V-19 este prezentatǎ schema unui releu de pâlpâire, tip RP-7, care semnaleazǎ anumite defecte,
eventual neconcordanţa dintre poziţia separatorului şi aceea a întrerupǎtorului într-o schemǎ de distribuţie de
înaltǎ tensiune, prin aprinderea intermitentǎ a lǎmpii de semnalizare LS, sau prin avertizarea sonorǎ intermitentǎ
datoratǎ unei sonerii.
 Fig. V-19 : Releu de pâlpâire cu temporizare electricǎ

La închiderea contactului K, ce poate fi în realitate realizat cu mai multe contacte ale unor elemente a cǎror
poziţie se cere controlatǎ, se asigurǎ alimentarea releului de pâlpâire cu tensiune continuǎ, având polaritatea din
figurǎ, între bornele (1) şi (4), pe traseul 1-bobina 2RP-contact NÎ 1RP, LS-K-4, astfel încât lampa de
semnalizare LS se aprinde cu o intensitate luminoasǎ scǎzutǎ, deoarece curentul care o parcurge este limitat de
rezistenţa releului intermediar 2RP. Prin alimentarea bobinei releului 2RP, contactul sǎu ND se închide şi
realizeazǎ alimentarea bobinei releului intermediar 1RP, pe traseul 1-bobina 1RP-contact ND 2RP-4. Bobina
1RP fiind alimentatǎ, se deschide contactul NÎ 1RP, ceea ce întrerupe alimentarea bobinei releului 2RP, dar se
închide contactul ND 1RP, ceea ce realizeazǎ alimentarea lǎmpii LS la tensiunea de alimentare (1-ND 1RP-LS-
4).
La întreruperea alimentǎrii bobinei releului 2RP, datoritǎ circuitului R-C conectat în paralel, care asigurǎ o
temporizare la deconectare, v. Fig. V-18b, contactele sale ND rǎmân încǎ un timp conectate, dupǎ care, prin
deschiderea contactului ND 2RP, se întrerupe alimentarea bobinei releului 1RP. Lampa de semnalizare va
continua însǎ sǎ lumineze intens, deoarece circuitul R-C conectat în paralel cu bobina releului 1RP, realizeazǎ o
întârziere la deconectare, dupǎ care se deschid contactele 1RP ND, se închid contactele 1RP NÎ, schema revine
în starea iniţialǎ, din momentul închiderii contactului K, lampa LS va lumina slab, iar funcţionarea se reia
similar, cu o succesiune de pâlpâiri ale LS. Frecvenţa acestor pâlpâiri este desigur funcţie de constanta de timp,
T=RC, a circuitului R-C montat în paralel cu bobinele releelor intermediare 1RP şi 2RP.
Se pot realiza relee electronice de timp cu temporizare electricǎ, a se vedea Cap. 5. 3. 5.

. Relee de timp cu temporizare electromecanicǎ

Asemenea relee de timp apeleazǎ la o sursǎ electricǎ de energie mecanicǎ, de obicei electromagnet (RTp-1,
RTk-410), care pune în funcţiune un mecanism de ceasornic, realizat de obicei cu balansiere, cum este cel
prezentat în Fig. V-20a.

a b
Fig. V-20 : Releu de timp tip RTk-410 cu mecanism de ceasornic
 Cuplul acţiv Ma, respectiv forţa activǎ, Fa, produc rotirea roţii dinţate 1, în ritmul propus de cǎlǎreţii 2, care
prin balans (vezi sǎgeţile), permit trecerea unui dinte la o perioadǎ a oscilaţiei. Tactul acestui balans este impus
de contragreutǎţile 3, care, prin distanţa dintre ele, definesc momentul de inerţie, J, al ansamblului, cu braţul 4
care se poate roti în jurul articulaţiei O cu un unghi  o .
Ecuaţia de mişcare a acestui ansamblu este:
d 2
J  Ma ,  (0)  (0)  0 , (V-22)
dt 2
cu soluţia:
Ma 2
( t )  t , (V-23)
2J
astfel încât unghiul  o va fi parcurs în timpul to:

2  J  o
to  . (V-24)
Ma
Perioada T, a mişcǎrii de balans a cǎlǎreţilor va fi:

2  J  o
T  2 to  2 , (V-25)
Ma

şi deci viteza unghiularǎ,  , a roţii dinţate 1, care are Z dinţi, va fi:

2 2 Ma
  , (V-26)
ZT Z 2  J  o
dovedindu-se practic constantǎ. Reglarea întârzierii de funcţionare a unui asemenea releu de timp, de tip RTp-1
de exemplu, se obţine prin modificarea cursei unghiulare,  * , a contactului mobil, pânǎ la atingerea cntactului
fix, timpul de rǎspuns, t*, fiind deci:
*
t*  . (V-28)

Schema electricǎ a unui asemenea releu, de tip RTk-410, evidenţiazǎ bobina electromagnetului de acţionare,
EMA, alimentatǎ de la o sursǎ de tensiune continuǎ, rezistenţa economizoare, Re, care permite asigurǎ acţionarea
fermǎ, cu erori minime, a electromagnetului EMA, la care se adaugǎ contactele releului de timp, C1 de tipul NÎ
fǎrǎ temporizare, care la accare la aţionarea electromagnetului include rezistenţa economizoare în circuitul
bobinei EMA, la acestea adǎugându-se contactele C2 şi C3, utilizate drept contacte normal deschise, ND, cu
temporizare la închidere.
La închiderea contactului K, se realizeazǎ alimentarea bobinei releului, electromagnetul de acţionare îşi
atrage armǎtura mobilǎ şi asigurǎ cuplul mecanic ce pune în funcţiune mecanismul de ceasornic. Simultan cu
acţionarea electromagnetului, se deschie contactul C1, de tip NÎ netemporizat, ceea ce insereazǎ în circuitul
bibinei EMA şi rezistenţa economizoare, Re, beneficiind astfel pe de o parte de acţionarea rapidǎ a
electromagnetului, şi pe de altǎ parte de limitarea curentului din circuitul bobinei, la o valoare ce menţine însǎ
armǎtura mobilǎ atrasǎ.
Dupǎ un timp, prescris prin reglarea cursei  * a contactului mobil, ce poate fi de secunde pânǎ la zeci
de secunde, se închid contactele ND din circuitul de ieşire, C2 şi C3, realizându-se acţionarea releului.
Pentru a evita închiderea lentǎ a contactelor din circuitul de ieşire al releelor de timp, se poate apela la un
dispozitiv care, dupǎ cursa întârziatǎ a contactelor mobile, asigurǎ închiderea bruscǎ a acestor contacte.
Atunci când sursa de energie a releelor de timp este un micromotor electric, cum este cazul pentru releele de
tip RTpa-7, respectiv RTpr-7, întârzierea la acţionare respectiv la revenire, este asiguratǎ pe seama unui reductor
mecanic cu roţi dinţate, care elibereazǎ opritorul ce blocheazǎ contactele mobile, dupǎ un timp prescris, cu valori
reglabile de la (0-6) secunde la 6 ore, permiţând final asigurarea comenzii întârziate a contactelor în circuitul de
ieşire.
Un alt exemplu de releu de timp cu temporizare electromecanicǎ este relul de scarǎ de tip K-11, folosit
pentru a alimenta un timp dat lǎmpile de iluminat din scara unui bloc de locuinţe.
Un asemenea releu de scarǎ funcţioneazǎ astfel: prin apǎsarea unuia dintre butoanele B, care existǎ la fiecare
etaj, se asigurǎ alimentarea circuitului micromotorului electric de curent alternativ, M, v. schema din Fig. V-21,
dar şi aprinderea lǎmpilor LS; rotirea motorului M, antreneazǎ, prin reductorul cu roţi dinţate, R, piesa P, care
prezintǎ cama C; la începerea deplasǎrii acesteia, aceastǎ camǎ înceteazǎ acţiunea asupra contactului normal
închis al releului, K, acesta se închide şi asigurǎ automenţinerea comenzii de demarare a releului de scarǎ,
nemaifiind necesarǎ apǎsarea butonului B; lǎmpile de iluminat, LS, rǎmân aprinse pânǎ când piesa P, cu cama C,
se roteşte astfel încât împinge braţul mai lung al contactului K, când se întrerupe atât alimentarea micromotorului
M, cât şi alimentarea lǎmpilor LS, iar funcţionarea releului înceteazǎ. Durata în care contactul releului rǎmâne
închis corespunde unei rotaţii a piesei P cu cama C, fiind impusǎ prin turaţia micromotorului M şi prin valorile
raportului de transmitere al reductorului R, fiind de obicei de câteva zeci de secunde.

Fig. V-21 : Releu de scarǎ cu temporizare electromecanicǎ

Semnalǎm faptul cǎ existǎ o mare diversitate de realizǎri de relee de timp cu temporizare electromecanicǎ,
interesant pentru a fi menţionat, datoritǎ simplitǎţii sale, fiind releul de scarǎ care realizeazǎ excitarea unui
pendul mecanic, folosind un electromagnet de curent alternativ, care lucreazǎ in regim de impuls, ce-şi atrage
armǎtura mobilǎ scoţând pendulul din echilibru, închizând contactul ND al releului, dupǎ care, prin întreruperea
alimentǎrii bobinei electromagnetului, pendulul oscileazǎ cu amplitudine mereu mai micǎ, pe seama pierderilor
de energie prin frecare mecanicǎ, pentru ca la oscilaţii de amplitudine suficient de micǎ sǎ deblocheze contactul
care revine în starea iniţialǎ, deschis.

Relee de timp cu temporizare electrotermicǎ

Releele de timp cu temporizare electrotermicǎ folosesc obişnuit o lamelǎ bimetal, LB, care este încǎlzitǎ
indirect, la comanda de punere în funcţiune, pe seama cǎldurii produse de o rezistenţǎ, R, astfel încât, dupǎ un
timp dat, de obicei de ordinul zecilor de secunde, lamela bimetal ce se deformeazǎ, asigurǎ deschiderea unui
contact, C1 şi încetarea funcţionǎrii. Un exemplu îl reprezintǎ releul de scarǎ tip GL-6, prezentat în Fig. V-24.

Fig. V-24 : Releu de scarǎ cu temporizare electrotermicǎ tip GL-6

 Funcţionarea acestui releu de scarǎ, cu temporizare electrotermicǎ, decurge astfel: la apǎsarea unuia dintre
butoanele B, situate la fiecare etaj, contaclul ND corespunzǎtor se închide şi realizeazǎ alimentarea releului
intermediar RI, în serie cu rezistenţa de încǎlzire, R şi cu contactul C1, NÎ, ataşat lamelei bimetal LB; releu
intermediar acţioneazǎ şi închide contactele sale RI1, de automenţinere, respectiv RI2, care asigurǎ alimentarea
lǎmpilor de semnalizare, LS; dupǎ un timp de încǎlzire a lamelei bimetal, LB, aceasta se deformeazǎ şi
realizeazǎ deschiderea contactului C1, cu întreruperea alimentǎrii bobinei releului intermediar, RI, cu deschiderea
contactelor RI1 şi RI2, asigurând simultan închiderea contactului C2, astfel încât lǎmpile de semnalizare LS
rǎmân aprinse, pânǎ când, prin rǎcirea lamelei bimetal, contactele C1-C2 revin în starea iniţialǎ, indicatǎ în Fig.
V-24, moment dupǎ care poate urma un nou ciclu de funcţionare.
Releele de timp cu temporizare prin inducţie sunt practic relee intermediare de curent continuu, care au în
plus o înfǎşurare în scurtcircuit. Aşa cum s-a indicat în Cap. 2. 4. 4, în legǎturǎ cu modificarea regimului
tranzitoriu pentru electromagneţii de curent continuu, bobina în scurtcircuit intervine atât la acţionarea releului
intermediar, cât şi la revenirea acestuia, realizând în ambele situaţii o întârziere, de duratǎ de obicei sub o
secundǎ, suficientǎ pentru a sigura secvenţele dorite între etapele de funcţionare ale unei instalaţii electrice.
Releele cu temporizare chimicǎ asigurǎ o întârziere în realizarea unei comenzi pe seama unei reacţii chimice
controlate.

Relaţii de bazǎ în funcţionarea lamelelor bimetal

Bimetalele sunt ansambluri de douǎ metale cu coeficienţi de dilatare cât mai diferiţi, prinse intim între ele
(prin sudare sau nituire), astfel încât prin încǎlzire, la capǎtul lor liber, acestea realizeazǎ o deplasare (liniarǎ sau
unghiularǎ), completatǎ cu apariţia unor forţe sau cupluri mecanice, care se pot concretiza în producerea unui
lucru mecanic.

Relaţii de bazǎ în funcţionarea lamelei bimetal dreptunghiulare

Dacǎ se considerǎ un ansamblu de douǎ asemenea lamele de secţiune transversalǎ dreptunghiularǎ, cu

coeficienţii de dilatare α1 şi α2 (α2 > α1), având lungimea iniţialǎ  o , aşa cum se poate observa în Fig.I-1, în
cazul încǎlzirii acestora la supratemperatura  , se vor obţine firesc alungiri prin dilatare, de valori  1 şi
respectiv  2 (  1 <  2 ), care se pot evalua cu ajutorul relaţiilor:

 1 =  o α 1  ,  2 =  o α 2  . (I-1)

Fig. I-1 : Lamela bimetal dreptunghiularǎ încastratǎ la un capǎt

Menţionǎm faptul cǎ lamela superioarǎ este termoactivǎ (se marcheazǎ practic), cu coeficientul de dilatare
α2 > α1, astfel încât dacǎ cele douǎ lamele sunt prinse între ele, ansamblul se va încovoia, aşa cum se vede în Fig.
I-2, dar practic alungirile celor douǎ componente devin egale,  1   2 :
* *

Fi  o Fi  o
 *1   1  şi respectiv  2   2 
*
. (I-2)
E 1S1 E 2S 2
 Tinând seama de relaţiile (I-1) şi (I-2), forţa care intervine între cele douǎ lamele de lǎţime b şi grosime δ1
respectiv δ2, Fi, va fi datǎ de relaţia:

ES( 2  1 )
Fi  , (I-3)
2
unde s-au considerat condiţiile de funcţionare optimǎ pentru lamela bimetal, ce vor fi justificate ulterior:

E1 = E2 = E şi S1 = S2 = S = bδ1 = bδ2 . (I-4)

Fig.I-2 : Sǎgeata şi forţa pentru lamela bimetal dreptunghiularǎ

Solicitarea mecanicǎ la întindere, datoratǎ dilatǎrii diferite a celor douǎ componente ale lamelei bimetal
(prinse intim între ele), pe seama încǎlzirii la supratemperatura  , notatǎ cu σî, se poate determina cu relaţia:

F i E ( 2   1 ) 
î   , (I-5)
b 4
unde grosimea δ a ansamblului şi respectiv secţiunea transversalǎ (bδ) sunt respectiv:

δ = δ1 + δ2 = 2δ1 = 2δ2 , bδ = 2 S . (I-6)

In secţiunea transversalǎ a lamelei bimetal apar de asemenea solicitǎri mecanice la încovoiere, σînc, cu
valori ce depind de raza de curburǎ a lamelei, r, de poziţia punctului în care se evalueazǎ acestea faţǎ de
secţiunea medianǎ, y dar şi de materialul lamelei prin modulul lui Young, E:

Ey
 înc  . (I-7)
r
Realizarea unor lamele bimetal performante, presupune obţinerea unor valori cât mai mari ale sǎgeţii, f,
cu un consum cât mai mic de material bimetalic (scump), ceea ce înseamnǎ asigurarea unor valori cât mai mici
pentru raza de curburǎ, r.
Realizarea unor lamele bimetal performante, presupune obţinerea unor valori cât mai mari ale sǎgeţii, f,
cu un consum cât mai mic de material bimetalic (scump), ceea ce înseamnǎ asigurarea unor valori cât mai mici
pentru raza de curburǎ, r.
Expresia razei de curburǎ a lamelei bimetal, r, este datǎ de relaţia:

1 
C , E 112  E 2  22  0
r 
(I-8)

în care C este constanta lamelei bimetal, δ-grosimea totalǎ a acesteia, iar  -supratemperatura. Valorile
constantei C sunt definite de grosimile lamelelor şi de parametri fizici de material:
 3 1
C ( 2   1 ) , (I-9)
2 (E   E 2  22 ) 2
2
1 1 1

4 E 1 E 2 1  2  2

astfel valorile minime ale razei r, ce corespund valorilor maxime ale constantei C, se vor obţine când sunt
satisfǎcute condiţii de forma, v. rel.(I-9):

E1δ12 – E2 δ22 = 0 , deci pentru E1= E2 , rezultǎ δ1 = δ2 , sau S1 = S2 , (I-10)

obţinându-se: Final se obţine

3
C max  ( 2   1 ) , (I-11)
2
şi deci valorile minime ale razei de curburǎ, rmin:

1 3 
 ( 2   1 ) . (I-12)
rmin 2 

Dacǎ se considerǎ o lamelǎ bimetal dreptunghiularǎ încastratǎ la un capǎt, la supratemperatura  , v.

Fig.I-3, considerente geometrice ne permit definirea relaţiei care defineşte sǎgeata f şi forţa mecanicǎ la capǎtul
liber, dupǎ cum urmeazǎ.

Fig. I-3 : Cu privire la sǎgeata lamelei bimetal dreptunghiulare încastrate la un capǎt

Poziţia lamelei bimetal dupǎ încǎlzirea la supratemperatura  , se modificǎ de la A-B la A-C, v. Fig. I-
3, cu observaţia cǎ unghiurile BÂC = AÔD ca având laturile perpendiculare, iar AOC fiind isoscel, conduce
la AÔD = DÔC. Din ABC poate fi definitǎ deci sǎgeata f:

f  AC sin  , (I-13)

astfel încât considerând sinα definit din ADO :

 AC
sin   , (I-14)
2r
se obţine de fapt:

AC 2  2  f 2  2
f    , (I-15)
2r 2r 2r

rezultând final o proporţionalitate între f şi  :

3   2 Ko    2 3
f ( 2   1 )  , Ko  ( 2   1 ) . (I-16)
4   4
Deoarece valorile sǎgeţii specifice, Ko, sunt prea mici, caracterizarea materialului lamelei bimetal se
face cu o valoare mult mai mare, K, ce este sǎgeata referitoare la o lungime de lamelǎ de 100 [mm] şi de grosime
1 [mm], la încǎlzirea cu un grad Celsius, K=104 Ko.

RELEE PENTRU PROTECŢIA TERMICĂ

Releul termic are la bază fenomenul de dilatare termică a unei lamele care este încălzită ca urmare a
trecerii unui curent electric prin conductorul bobinat pe aceasta.
Practic se utilizează două lamele sudate între ele, din materiale cu coeficienţi diferiţi de dilatare termică,
deci un bimetal. După cum rezultă din figura 16, lamela 2 se dilată mai mult decât lamela 1, astfel că bimetalul
se curbează, deplasarea l depinzând de valoarea curentului Ir. La o anumită valoare a curentului deplasarea l
este suficient de mare pentru a se acţiona asupra propriului contact NI aflat în circuitul de alimentare a bobinei
contactorului.

Fig.16. Schema releului termic cu bimetal

În figura 17 este arătat un releu termic din seria TSA.

Releele din această serie sunt folosite pentru curenţi cuprinşi între 0,4 şi
400A.

10 2
7
3
2
4
8 12

11 3
9 1 4
5
6 5 6

7 8
R S T
 Fig. 17. Releu termic cu bimetal
a – Schema funcţională : 1 – lamelă bimetal cu încălzire mixtă; 2 – punte de declanşare; 3 – resort de
compresiune; 4 – termobimetal de compensare a temperaturii mediului; 5 – pârghie de declanşare; 6 –
întreruptor auxiliar de declanşare (cu rupere bruscă); 7 – şurub de reglare a curentului de declanşare; 8 –
pârghie de blocare; 9 – buton de declanşare manuală; 10 – chit de fixare a reglajului fiecărui bimetal, la
producător; 11 – bornă de racord la bobina contactorului; 12 – bornă de racord la un circuit de semnalizare a
declanşării; s – cursa de reglaj; F – sensul de îndoire a bimetalelor. b – Bloc de releu termic tip TSA – 16
A : 1 – soclu presat din bachelită ; 2 – bornă de racord la circuitul exterior ; 3 – buton de rearmare şi reglare
a curentului la care releul să declanşeze ; 4 – pârghie de declanşare ; 5 – întreruptor auxiliar de declanşare ; 6
– lamele bimetalice din bandă ; 7 – sistem mecanic care transformă mişcarea de încovoiere a bimetalelor în
mişcare de separare a contactului auxiliar ; 8 – buton de reglare a curentului de declanşare ; 9 – bornă de
racord la un circuit de semnalizare sau de comandă.

Principalul dezavantaj al releelor termice este inerţia mare, motiv pentru care nu pot fi utilizate în cazul
protecţiei la suprasarcină de scurtă durată (scurtcircuit). De aceea ele se cuplează în majoritatea cazurilor fie cu
relee electromagnetice, fie cu siguranţe fuzibile.

PROTECTIA IJT CU ÎNTRERUPATOARE AUTOMATE

Spre deosebire de contactoare, întreruptoarele automate se caracterizează prin faptul că, odată închise
contactele principale, ele sunt menţinute in poziţia “ închis “ cu ajutorul unui zăvor mecanic numit “ broască “;
acesta blochează la sfârşitul cursei de închidere contactele mobile, asigurând presiunea necesară în contacte, şi le
menţine în această poziţie un timp oricât de lung, fără vreun consum suplimentar de energie. Întreruptorul
automat rămâne în această poziţie până când, la comanda voită a unui operator sau la comanda automată a unui
releu de protecţie, se îndepărtează zăvorul mecanic, eliberând contactele mobile, care se deschid cu mare viteză
sub acţiunea unor reostate puternice.
Dată fiind varietatea mare a domeniilor de utilizare, se întâlneşte şi o varietate a soluţiilor constructive de
întreruptoare automate. Se pot distinge totuşi cinci categorii de asemenea aparate, şi anume:
 întreruptoare automate monopolare;
 întreruptoare automate tripolare comandate prin buton;
 întreruptoare automate în construcţie deschisă;
 întreruptoare automate capsulate;
 întreruptoare automate limitatoare.
Întrerupătoare automate mici au capacitate de rupere sub 3-5 KA şi pot fi
regăsite în c.a şi în c.c. pentru curenţi nominali cuprinşi în gama de reglaj: 0,5;
1; 1,6; 2; 2,5; 3,2; 6; 10; 16; 20; 25; 32 A. 63A. Variantele constructive sunt de
tip monopolar, bipolar şi tripolar, echipate cu DT şi DE în gama (3-5)In sau (5-
10)In) şi/sau DTm. Realizările tehnice din ultimi ani au condus la creşterea
capacităţii de rupere a acestor microîntreruptoare la valori de pana 10-15kA.
 a b
Fig. 26 a - intrerupătoare automate mici, b - echipamentul întrerupătoarelor

Elementele componente sunt evidenţiate în anexa 7.

Întrerupătoarele compacte sunt utilizate pentru protecţia liniilor şi a
motoarelor electrice. În această categorie se întâlnesc fabricate în ţara noastră
două tipuri de întrerupătoare: AMRO şi USOL. având capacitate de rupere
cuprinse între 3-25KA.
a) Întrerupătoarele compacte de tip AMRO reprezintă o serie modulară
completă în carcasă izolată pentru receptoare şi linii de c.a. cu valori nominale
ale curentului cuprinse între 10 – 400 (630, 800, 1000)A. Constructiv aparatele
conţin: carcasă izolată, contacte fixe şi mobile, mecanisme de acţionare, DT şi
DE, manetă de acţionare, cameră de stingere cu plăcuţe. Semnalizarea situaţiei
deschis prin acţionarea protecţiei la supracurenţi se face prin rămânerea manetei
de acţionare pe poziţia de cuplare. Recuplarea aparatului este posibilă numai
prin acţionarea manetei în poziţia deschis.
Aparatele din gama AMRO pot fi echipat cu protecţie la :
 suprasarcină (DT) şi pot fi reglate în domeniul (0,67 – 1)Ir, cu Ir – curent
reglat termic;
 scurtcircuit realizat prin relee electromagnetice fixe pentru AMRO 25 –
100A reglate în domeniul (2 – 4) In şi (3 – 6)In pentru AMRO 250 – 400A;
 minimă tensiune (DTm) reglate în intervalul (0,35 – 0,7)Un din tensiunea
de lucru. Schemele electrice tipice ale acestor întrerupătoare sunt funcţie de
varianta constructivă, prezentată pe lângă contactele de forţă şi contactele
auxiliare.
b) Întrerupătoarele compacte de tip USOL (fig. 2.10) se construiesc pentru
valori normale ale curenţilor în gama (100 – 1000) A, construcţia fiind
asemănătoare cu ce a celor de tip AMRO. Aceste întrerupătoare de sarcină pot fi
echipate cu aceleaşi tipuri de protecţii definite mai sus, iar comanda poate fi
manuală (curenţi sub 100A), cu electromagnet (250A), sau cu motor (1000).
Schema electrică completă este funcţie de varianta constructivă şi de tipul
acţionării.

6 5 6 ' '

7 8 

100 A
7 
8   
7
5
  <
4   

3 3  '7 &6'


'(

21
 Fig. 27. Întreruptor de sarcină de 100 A:
a – vedere: 1- releu termic, 2 – axul declanşatorului; 3 – maneta de acţionare, 4 – mecanismul de anclanşare şi
declanşare, 5 – contact mobil, 6 – cameră de stingere; 7 – contact fix,; 8 – carcasă;
b – schema electrică.

Declansatorul combinat al intrerupatorului compact

Întrerupătoarele compacte sunt echipate cu un declanşator termic şi electromagnetic ca în figura 28. În
zona declanşatorului calea de curent 1 ia forma literei U. În paralel cu calea de curent şi suprapus peste aceasta
este aşezată lama bimetal 2, care se încălzeşte, deoarece conductorul căii de curent sub formă de U are aria
secţiunii transversale uşor diminuată. Armătura fixă 3 a declanşatorului electromagnetic, sub forma literei
L, se află plasată sub calea de curent, în timp ce armătura mobilă 4 se află deasupra, pe clapeta 6, care poate
oscila în jurul axului 7. În cazul scurtcircuitelor acţionează declanşatorul electromagnetic prin forţa dezvoltată
între calea de curent şi armătura mobilă 4. La apariţia unei suprasarcini, lama bimetal se curbează, iar vârful
piesei de reglaj 5 împinge clapeta 6. Axul 7 comandă declanşarea întreruptorului.

Fig. 28.
Declanşatorul combinat şi caracteristica de protecţie pentru USOL-
250
1-cale curent, 2-bimetal, 3-armatură fixă, 4-armatura
mobilă, 5-piesă reglaj, 6-clapetă , 7-ax

Fig. 29.
Declanşatorul electronic
Are protecţie la suprasarcină pe valoare efectivă (RMS) cu prag de declanşare reglabil.
Protecţia la scurtcircuit este temporizată şi instantanee în două variante:
 protecţie cu temporizare cu prag de declanşare reglabil şi temporizare fixă a declanşării;
 protecţie instantanee cu prag fix de declanşare.
 În cazul întreruptoarelor cu 4 poli, protecţia neutrului se reglează utilizând un comutator cu 3 poziţii pe
4P 3d (neutru neprotejat), 4P 3d N/2 (neutru protejat la 0,5 In) sau 4P 4d (neutru protejat la In).
Pragurile de declanşare a protecţiilor se reglează utilizând comutatoare, astfel:
1 - prag de declanşare a protecţiei la suprasarcină (LTD) Ir = 0,4...1x In ;
2 - temporizarea la declanşarea protecţiei la suprasarcină(LTD) ;
* temporizarea este la: 90-180 s la 1,5 Ir ;
5-7,5 s la 6 Ir;
3,2-5 s la 7,2 Ir;
3 - prag de declanşare a protecţiei la scurtcircuit (STD) Im=(2-10)Ir;
4 - temporizarea la declanşarea protecţiei la scurtcircuit(STD) timp de 40ms fără să declanşeze timp total de
declanşare (rupere) 60ms;
5 - prag de declanşare a protecţiei la scurtcircuit instantanee Ii>11 In;
6 - priză de test;
7 - indicarea sarcinii.

Firme constructoare in aparatura de joasă comutaţie:

a. Mitsubishi Electric produce
 intreruptoare Super AE
- program complet pentru orice aplicaţie;
Fig. 30. Întreruptoare Super AE
- design compact: economiseşte spaţiu;
- capacitate înaltă de rupere;
- sistem de declanşare la suprasarcină optimizat;
- suport pentru comunicaţie: managementul
energetic de mâine;
- versiuni fixe sau debroşabile cu 3 sau 4 poli.
 intreruptoare compacte PSS
Fig.31.Întreruptoare compacte PSS
- construcţie modulară;
- tehnologie inovativă cu sistem electronic de declanşare;
- soluţii economice prin dimensionare optimă funcţie de aplicaţie.
b. Moeller produce intrerupatoare cu performanţe crescute: noua gamă de întreruptoare automate
capsulate de la 0,16A până la 6300A
 întreruptoarele automate din familiile PKZ, NZM şi IZM într-o concepţie unitară care îmbină
caracteristicile convenţionale cu tehnologiile moderne. Noutăţile se referă, de exemplu, la posibilităţile de
comunicare la distanţă a unor informaţii, dar şi la creşterea capacităţilor de rupere sau reducerea dimensiunilor
de gabarit. Cele trei familii acoperă o gama foarte mare de curenţi şi diverse tipuri de aplicaţii. În general,
Fig.35. Întreruptoare automate
modulare: XPOLE şi XCLEAR
accesoriile pot
fi montate sau demontate ulterior instalării, ceea ce este
foarte convenabil pentru întreţinere şi
modernizări.

Fig.32. Întreruptoare automate capsulate de la 0,16A

până la 6300A

Domeniul de curenţi menţionat este acoperit astfel:

* PKZM - întreruptoare automate în doua gabarite pentru curenţi nominali cuprinşi între 1,6 şi 63A;
* NZM - întreruptoare automate în patru gabarite pentru curenţi nominali cuprinşi între 40A şi 1600A;
* IZM - întreruptoare automate în trei gabarite pentru curenţi nominali cuprinşi între 630A şi 6300A .
Noua gama NZM (fig.33) se caracterizează printr-o abordare omogenă pe toate planurile:
funcţionalitate, montaj, utilizare, accesorii. Îmbunătăţirea sistematică a performanţelor întreruptoarelor automate
este o caracteristica specifică pentru Moeller, dovedită de-a lungul timpului. Noua gama face apel la cele mai noi
tehnologii pe care le combină cu inovaţii brevetate, dând naştere unei oferte flexibile, capabilă să răspundă cvasi-
totalităţii aplicaţiilor. Printre ideile novatoare aplicate la noua gamă pentru îmbunătăţirea performanţelor se
număra şi sistemul de contact. Un sistem cu dublu contact accelerează procesul de întrerupere a curentului. În
caz de scurtcircuit, forma sa specială şi materialele din care este realizat conduc la forte magnetice de respingere
mari, care separă brutal contactele în numai câteva milisecunde. Se reduce, astfel şi puterea disipată în tablou,
ceea ce conduce la optimizarea utilizării spaţiului.

Fig.33. Întreruptoare automate de tip NMZ

 întreruptoare automate modulare:

XPOLE şi XCLEAR (fig. 2.18). Ele acoperă toate
aplicaţiile, de la protecţia cablurilor la protecţia aparatelor sau a circuitelor de comandă. Realizate în
conformitate cu standardele IEC şi testate de laboratoarele acreditate, ele sunt produse fiabile, cu un design
plăcut şi cu multe facilităţi pentru producătorii de tablouri de distribuţie.

Date globale:
- Curenţi nominali de utilizare: 0,25A … 125A;
- Caracteristici de declanşare: B, C, D;
- Capacităţi de rupere: 4,5kA …6kA…10kA … 25kA;
- Protecţia optimă în orice aplicaţie.
Se definesc curbele de forma B - (3-5) In, C - (5-10) In şi D - (10-20) In.

Există variante cu declanşatoare termomagnetice şi variante cu declanşatoare electronice (fig. 36).

Există variante de declanşatoare pentru protecţie linii, pentru protecţie motoare, pentru protecţie transformatoare,
pentru protecţie generatoare.

Fig. 36. Tipuri de

întreruptoare

O noutate
importantă este posibilitatea de comunicare la distanţă a unor informaţii de stare sau a unor parametri, cum ar fi:
valori de curenţi, evenimente, număr de declanşări, date de service. Aceste informaţii pot fi afişate pe un display
local (DMI) sau pot fi transmise pe o magistrala PROFIBUS (fig.37).

Fig.37. Tipuri de întreruptoare cu display local

(DMI)
 SIGURANŢE FUZIBILE
Siguranţele fuzibile sunt cele mai rǎspândite elemente de protecţie împotriva supracurenţilor, ele putând
interveni atât pentru defecte de tip suprasarcinǎ, cât şi pentru defecte de tip scurtcircuit.
Funcţionarea lor este bazatǎ pe încǎlzirea unui element fuzibil convenabil calibrat, care pentru curenţii de
valori care corespund regimului normal de funcţionare nu depǎşeşte o temperaturǎ admisibilǎ (inferioarǎ
temperaturii de topire a materialului din care este realizat), dar pentru valori ce depǎşesc curentul nominal
încǎlzirea decurge pânǎ la valori ale temperaturii care depǎşesc temperatura de topire a materialului, ceea ce are
drept consecinţǎ întreruperea circuitului protejat în situaţii de defect.
Se poate afirma deci cǎ siguranţele fuzibile reprezintǎ elementul cu cea mai scǎzutǎ stabilitate termicǎ inclus
în circuitul de protejat, care asigurǎ protecţia prin întreruperea circuitului respectiv la locul de topire a
elementului fuzibil, prezentând dezavantajul cǎ necesitǎ schimbarea patronului fuzibil dupǎ funcţionare.

Pǎrţi componente şi parametrii nominali ai siguranţelor fuzibile

Principalele pǎrţie componente ale unei siguranţe fuzibile sunt:

- elementul fuzibil, care este realizat ca un fir sau ca o bandǎ metalicǎ, din Cu, Al sau Zn;
- suportul ceramic sau din sticlǎ, electroizolant, în care este plasat elementul fuzibil, ansamblul
reprezentând patronul fuzibil;
- suportul sau soclul electroizolant al siguranţei fuzibile, în care sunt plasate contactele fixe ale acesteia,
între care este plasat patronul fuzibil ( soclul fiind cu legǎturi faţǎ, LF, cu legǎturi spate, LS sau cu
legǎturi faţǎ de tip industrial, LFi);
- accesorii de prindere sau de racordare în circuitul protejat, eventual indicatorul de funcţionare.
Principalii parametri nominali ai siguranţelor fuzibile sunt:
- tensiunea nominalǎ, Un, cu aceeaşi valoare pentru patronul fuzibil şi pentru soclul siguranţei fuzibile, ce
poate fi de 12 V, 24 V, 250 V 500 V, 660 V pentru circuitele de joasǎ tensiune de curent continuu sau de curent
alternativ, respectiv de 10 kV, 20 kV, 35 kV pentru circuitele de înaltǎ tensiune.
Tensiunea nominalǎ este legatǎ de lungimea elementului fuzibil, lf, care se poate calcula cu ajutorul relaţiei:
l f  0,16  0,07  U n [m] , cu Un [kV] . (V-64)

- curentul nominal, In, cu valori care pot sǎ fie diferite pentru soclu, Ins, respectiv pentru patronul fuzibil, Inp,
respectând inegalitatea:

I ns  I np . (V-65)
Curentul nominal al patronului, Inp, este definit ca valoare tipizatǎ maximǎ a curentului, pentru care, dacǎ
parcurge un timp nelimitat circuitul, se garanteazǎ funcţionarea sigurǎ, fǎrǎ topirea fuzibilului.
Curentul nominal al soclului, Ins, se defineşte din condiţiile de funcţionare a contactelor fixe patron fuzibil-
soclu, preconizându-de ca pentru curentul nominal maxim al patronului, egal cu curentul nominal al soclului, la
funcţionarea în regim termic permanent, sǎ nu se producǎ încǎlziri ale zonelor de contact care sǎ depǎşeascǎ cu
peste 5°C temperatura elementelor din circuit.
Valorile curenţilor nominali sunt de ordinul (6-1000) [A] pentru siguranţele de joasǎ tensiune şi respectiv
(6-100) pentru siguranţele fuzibile de înaltǎ tensiune.
Un alt parametru npminal îl reprezintǎ curentul de rupere al siguranţelor fuzibile, cu valori de pânǎ la 60 kA
pentru siguranţele unipolare cu filet de joasǎ tensiune, între (25-100) kA pentru siguranţele fuzibile de mare
putere de rupere de joasǎ tensiune de tip MPR, respectiv cu valoare 8,5 kA (putere de rupere de 500 MVA)
pentru siguranţe fuzibile tubulare de înaltǎ tensiune (35 kV).
Echivalent curentului de rupere al siguranţei fuzibile, se precizeazǎ adesea puterea de rupere a acesteia,
considerând curentul de rupere şi tensiunea de stingere a arcului electric de întrerupere, exprimatǎ în [kVA] sau
[MVA].
Un alt parametru nominal, important şi pentru calculul siguranţelor fuzibile, este puterea disipatǎ pe
elementul fuzibil, ce poate avea valori maxime de zeci de W pentru curenţi nominali de 600 A, acestea fiind
crescǎtoare cu valorile curentului nominal.
O valoare importantǎ pentru calculul şi realizarea siguranţelor fuzibile o reprezintǎ curentul de topire, Itop,
care este definit cu o relaţie de forma:
I top    I n , (V-66)
unde  este o constantǎ, cu valori de (1,6-2) pentru elemente fuzibile realizate din cupre, respectiv (1,1-1,6)
pentru elemente fuzibile realizate din argint.
 Trebuie menţionat faptul cǎ valorile curentului minim de topire, evaluate în funcţie de valorile curentului
nominal al elementului fuzibil, definesc practic diametrul „d” al elementului fuzibil, conform relaţiei lui Baxter:
3
I top  a  d 2
, (V-67)
unde, pentru diametrul „d” în milimetri, a = 60 pentru fuzibil din Cu, respectiv a = 44 pentru fuzibil din Ag.
De menţionat faptul cǎ, datoritǎ imperfecţiunilor tehnologice de realizare a firului elementului fuzibil, este
dificil sǎ se defineascǎ exact curentul de topire, noţiune care este înlocuitǎ practic prin valoarea de netopire în
timp de douǎ ore, asociatǎ cu valoarea de topire sigurǎ în timp de o orǎ.
Intre parametrii nominali ai siguranţelor fuzibile se include de obicei şi caracteristica de protecţien t(I), care
poate fi rapidǎ (1), lentǎ (2), lent-rapidǎ (3) sau ultrarapidǎ (4) aşa cum se poate urmǎri în Fig. V-60, cu
observaţia cǎ imperfecţiunile de prelucrare tehnologicǎ a elementuloui fuzibil conduc la împrǎştieri de circa 50%
ale acestor valori ale timpului de acţionare indicate de catalogul de siguranţe fuzibile.

Fig. V-60 : Tipuri de caracteristici de Fig. V-61 : Cu privire la efectul de limitare

protecţie pentru siguranţele fuzibile pentru siguranţele fuzibile ultrarapide

Alte calitǎţi funcţionale impuse pentru siguranţele fuzibile se referǎ la selectivitatea deconectǎrii şi la
capacitatea siguranţelor fuzibile de a funcţiona cu efect de limitare.
Selectivitatea funcţionǎrii siguranţelor fuzibile impune ca, pentru un defect dintr-o schemǎ radialǎ de
distribuţie, sǎ deconecteze aceea care are curentul nominal de valoare mai micǎ.
Funcţionarea siguranţelor fuzibile cu efect de limitare se referǎ la calitatea acestora ca, pentru construcţii
speciale, cu material de umpluturǎ de tip nisip de cuarţ, sǎ asigure o întrerupere ultrarapidǎ a circuitului în
situaţii de defect, astfel încât valorile curentului de defect nu mai cresc la valoarea maximǎ prezumatǎ (ce s-ar
obţine în circuit în absenţa siguranţei fuzibile), ci doar pânǎ la o valoare mai micǎ, numitǎ curent limitat, Ilim, aşa
cum sugereazǎ Fig. V-61.
Frecvenţa curentului poate fi de asemenea consideratǎ ca parametru nominal pentru siguranţele fuzibile, care
pot fi realizate pentru curent continuu sau pentru curent alternativ, (50 Hz sau 60 Hz).

Funcţionarea siguranţelor fuzibile

Etapele de funcţionare a siguranţelor fuzibile corespund proceselor fizice legate de încǎlzirea elementului
fuzibil prin efect Joule, care decurge diferit pentru curenţi având valori sub curentul nominal, respectiv pentru
supracurenţi, cu valori mai mari decât curentul nominal.
In cazul funcţionǎrii la curenţi de regim normal din circuitul protejat, funcţionarea siguranţelor fuzibile
decurge cu încǎlziri ale elementului fuzibil de la temperatura ambiantǎ la temperatura de regim permanent,  p ,
sub limita de topire,  top , durata acestei etape fiind 4T, cu T constanta de timp a procesului de încǎlzire a
elementului fuzibil.
In cazul funcţionǎrii siguranţelor fuzibile la un curent de defect (de suprasarcinǎ sau de scurtcircuit), de
valoare superioarǎ curentului de topire, Itop, etapele de funcţionare care intervin sunt:
1 - încǎlzirea elementului fuzibil, de la temperatura de regim permanent,  p , eventual de la temperatura
ambiantǎ dacǎ fenomenele încep din stare rece, pânǎ la temperatura de topire,  top , care dureazǎ timpul 1 , de
la momentul to, de apariţie a defectului, pânǎ în momentul t1; cum durata acestei etape este foarte scurtǎ, 1 =(1-
5) [ms], regimul termic se poate considera adiabatic (cu neglijarea cǎldurii cedate de fuzibil mediului ambiant),
astfel încât pentru a evalua bilanţul termic sunt valabile relaţii de forma:

 o (1  )  l 2
 i sc ( t )dt    S  l  c o (1  )d , ,
S
1 t1 2 t1 c   top 1  
2 t sc
i ( t )  dt   j2 ( t )  dt  o  d , (V-68)
S o to  o  p 1  
co 
t1
 
t o j (t )dt   o    ln 1  ( top   p ) , j(t )  S
2 i sc ( t )
.

Se observǎ cǎ primul membru al egalitǎţii reprezintǎ integrala Joule, cu j(t) – densitatea de curent,
în timp ce al doilea membru reprezintǎ o constantǎ, depinzând doar de materialul fuzibilului şi de
temperaturile  p şi  top , aceastǎ constantǎ K1, specificǎ siguranţelor fuzibile, numindu-se constanta Meyer.
In relaţiile de mai sus notaţiile sunt cele uzuale, unde  o este rezistivitatea materialului fuzibilului la
temperatura de regim permanent,  p (sau iniţialǎ), iar co – cǎldura specificǎ a materialului elementului fuzibil,
 - densitatea acestui material, cu observaţia cǎ în relaţiile de mai sus se neglijeazǎ    .
2 – topirea elementului, la temperatura constantǎ,  top , este a doua etapǎ a funcţionǎrii siguranţelor fuzibile,
care dureazǎ  2 , de la momentul t1, de încǎlzire a fuzibilului la temperatura de topire, pânǎ la momentul t2, de
finalizare a topirii la temperaturǎ constantǎ, cu cǎldura latentǎ de topire  , pentru aceastǎ etapǎ fiind valabile
relaţiile:

t2 l 2 t2 
t1 S
 i sc ( t )dt    S  l   , sau  t1
j2 ( t )dt 
m
 K2 , (V-69)

unde  m este rezistivitatea medie a metalului lichid provenit din elementul fuzibil, iar K2- constantǎ de material
specificǎ funcţionǎrii siguranţelor fuzibile.
3 – a treia etapǎ a funcţionǎrii unei siguranţe fuzibile se referǎ la încǎlzirea materialului elementului fuzibil
de la temperatura de topire,  top , la temperatura de vaporizare,  v , etapǎ de foloseşte energia termicǎ produsǎ
prin efect Joule de trecerea curentului de defect, de duratǎ  3 , de la momentul t2 al topirii, pânǎ la momentul t3,
al începerii volatilizǎrii acestui material, etapǎ în care relaţiile de bilanţ termic adiabatic pentru elementul fuzibil
în stare lichidǎ, se scriu sub forma:

 * (1   * )  l 2
t3
t2 S
 i sc ( t )dt    S  l  c *d , deci,
t3 c*

t 2 j (t )dt   *  * ln 1   * ( v   top )  K 3 ,
2
 (V-70)

cu  * , c*,  * - parametrii fizici ai materialului definiţi anterior, corespunzǎtori stǎrii lichide, iar K3 -
constantǎ de material specificǎ siguranţelor fuzibile.
Se observǎ cǎ pentru toatǎ durata defectului, pentru intervalul de timp de la t1 la t3, de duratǎ
(1   2   3 ) , se poate scrie o relaţie de forma:

t3
t1
j2 ( t )dt  K 1  K 2  K 3 , (V-71)
care pune în evidenţǎ semnificaţia constantelor de material K1, K2, K3 definite anterior, având valorile, dupǎ
Rüdenberg, pentru materialele mai des utilizate la realizarea elementelor fuzibile, (cupru şi argint), date în
Tabelul V-2.
Tabelul V-2
8
Constanta Cupru (x10 ) Argint (x108)
K1 8,63 5,91
K2 1,33 1,02
K3 1,76 1,07
K=K1+K2+K3 11,72 8,00

Tinând seama de faptul cǎ arcul electric în interiorul patronului fuzibil se amorseazǎ deja între picǎturile
de metal lichid provenite din elementul fuzibil, se acceptǎ de obicei afirmaţia cǎ timpul prearc, tpa, în
funcţionarea siguranţelor fuzibile, cu semnificaţie deosebitǎ mai ales pentru construcţiile de tip ultrarapid cu
efect de limitare, v. Fig. V-61), corespunde sumei (K1+K2), putând fi definit de o relaţie de forma:

K1 K 2
t pa  1   2   2 , (V-72)
j2 j

unde s-a considerat j = const., ipotezǎ departe de realitatea fenomenelor totuşi.

Dupǎ amorsarea arcului electric în zona elementului fuzibil, pe seama alungirii acestuia apare o micşorare a
curentului din circuit, eventual efectul de limitare, astfel încât arderea şi stingerea arcului electric este o ultimǎ
etapǎ în funcţionarea siguranţelor fuzibile.
Etapele de funcţionare a siguranţelor fuzibile pot fi urmǎrite pe diagrama de încǎlzire a elementului fuzibil,
din Fig. V-62.

Fig. V-62: Etapele de funcţionare a siguranţelor fuzibile

1- încǎlzire de regim normal ; 2- încǎlzire la temperatura  top ; 3- topirea fuzibilului la temperaturǎ
constantǎ; 4- încǎlzire la temperatura  v ; 5- volatilizarea materialului fuzibilului la temperaturǎ constantǎ; 6-
amorsarea, arderea şi stingerea arcului electric

Datoritǎ faptului cǎ prin funcţionarea lor siguranţele fuzibile realizeazǎ întreruperea circuitelor astfel
protejate, este necesarǎ schimbarea patronului fuzibil dupaǎ o funcţionare reuşitǎ, cu intervenţia operatorului
uman, ceea ce reprezintǎ cel mai mare dezavantaj al acestor elemente de protecţie, dezavantaj compensat însǎ
prin simplitate constructivǎ şi preţ de cost.

Clasificarea şi construcţia siguranţelor fuzibile

 Cele mai rǎspândite clasificǎri ale siguranţelor fuzibile se referǎ la parametrii lor nominali, anume la
tensiunea lor nominalǎ, respectiv la puterea (capacitatea) lor de rupere.
In raport cu tensiunea lor nominalǎ deosebim:
- siguranţe fuzibile de joasǎ tensiune, având valorile tensiunii nominale sub 1000 V;
- siguranţe fuzibile de înaltǎ tensiune, cu valori ale tensiunii nomonale mai mari de 1000 V.
Dacǎ vorbim despre capacitatea de rupere a siguranţelor fuzibile, deosebim:
- siguranţe fuzibile cu micǎ capacitate de rupere, cu construcţie închisǎ sau deschisǎ a patronului fuzibil,
folosite pentru autovehicole, pentru protecţia circuitelor de comandǎ, electronice sau de automatizare,
respectiv pentru aparatura audio-video, curentul de rupere fiind sub 1 kA; ele pot fi amplasate în tuburi
de sticlǎ sau pe suport ceramic;
- siguranţe fuzibile cu putere de rupere medie, folosite în instalaţiile electrice casnice sau industriale,
pentru curenţi nominali sub 100 A, cu curent de rupere de valoare obişnuitǎ de 1 kA; cele mai
cunoscute din aceastǎ categorie sunt siguranţele fuzibile unipolare cu filet, de joasǎ tensiune;
- siguranţe fuzibile cu pare putere de rupere, numite şi MPR, realizate la joasǎ tensiune pentru curenţi
nominali de (60-1000) A, cu valori ale curentului de rupere crescǎtoare cu valorile curentului nominal,
de la 25 kA la 100 kA; manevrerea acestora presupune de obicei utilizarea unui mâner de acroşare
specializat în raport cu valoarea curentului nominal, având în vedere temperaturile de funcţionare
ridicate.
In ultimul timp s-au impus şi siguranţe fuzibile performante, specializate pentru protecţia dispozitivelor
semiconductoare care intervin obişnuit în instalaţiile electrice.
Siguranţele fuzibile se mai clasificǎ şi dupǎ principiul constructiv, deosebind:
- siguranţe unipolare cu filet;
- siguranţe miniaturǎ;
- siguranţe tubulare;
- siguranţe cu sau fǎrǎ material de umpluturǎ;
- siguranţe cu sau fǎrǎ efect de limitare;
- siguranţe fuzibile cu legǎturi faţǎ, cu legǎturi spate sau cu legǎturi faţǎ de tip industrial;
- siguranţe fuzibile închise sau deschise.
Un alt criteriu de clasificare ar putea fi alura caracteristicii de protecţie t(I), în raport cu care deosebim, v.
Fig. V-60:
- siguranţe fuzibile lente;
- siguranţe fuzibile rapide;
- siguranţe fuzibile lent-rapide;
- siguranţe fuzibile ultrarapide.
In cele ce urmeazǎ vom prezenta succinte tipurile constructive de siguranţe fuzibile de joasǎ tensiune şi
respectiv pe cele de înaltǎ tensiune.

Siguranţe fuzibile de joasǎ tensiune

Cele mai rǎspândite sunt siguranţele unipolare cu filet, pentru care patronul fuzibil, ceramic, cu sau fǎrǎ
material de umpluturǎ, fixeazǎ elementul fuzibil, 2, între douǎ capace metalice, 3-4, de obicei din alamǎ, aşa cum
se observǎ în Fig. V-63.
1- corp ceramic
2- element fuzibil
3- capac metalic
4- capac metalic
5- indicator

Fig. V-63 : Patron fuzibil pentru siguranţǎ unipolarǎ cu filet

Patronul fuzibil este prevǎzut cu un indicator de funcţionare, ca o capsǎ prinsǎ pe capacul 4, care dupǎ
funcţionarea siguranţei fuzibile nu mai este prinsǎ rigid pe acesta. Elementul fuzibil are lungimea obişnuitǎ de 62
[mm].
Aceste siguranţe fuzibile se realizeazǎ pentru curenţi nominali având valorile de (6 – 100) A, având
capacitatea (medie) de rupere de 5 kA, pentru trei tipodimensiuni ale soclului în care se amplaseazǎ.
 Fig. V-64: Ansamblu siguranţǎ fuzibilǎ de joasǎ tensiune

Se evidenţiazǎ patronul ceramic cu firul fuzibil plasat în interior, soclul şi capacul din ceramicǎ al siguranţei
fuzibile, care se îmbinǎ prin filet pentru a asigura forţa necesarǎ de apǎsare pe contactele soclu-patron fuzibil, dar
şi indicatorul de funcţionare care poate confirma necesitatea schimbǎrii patronului fuzibil dupǎ funcţionare.
Siguranţele fuzibile miniaturǎ, pentru echipamente electronice audio-video sau pentru instalaţii de
automatizare, se obţin prin amplasarea unui fir fuzibil din cupru, convenabil calibrat, într-un tub de sticlǎ, în care
existǎ eventual şi material de umpluturǎ (nisip de cuarţ), Fig. V-65. Resortul elastic 4 accelereazǎ alungirea
arcului electric de întrerupere.

Fig. V-65 : Siguranţe fuzibile miniaturǎ

Siguranţele fuzibile auto sunt realizate ca siguranţe fuzibile deschise, cu elementul fuzibil dispus pe un
suport ceramic sau din plastic, realizându-se pentru curenţi nominali de la 0,5 A la 30 A, în funcţie de
consumatorul protejat, cu un cod al culorilor pentru recunoaşterea lor mai rapidǎ la utilizare. Curentul nominal
este definit de secţiunea mai micǎ, îngustatǎ a fuzibilului, cum se observǎ în Fig.V-66. Soclul este reprezentat de
cleme elastice în care se amplaseazǎ contactele patronului fuzibil.

Fig. V-66: Siguranţe fuzibile auto

Exemple reale de siguranţe fuzibile auto sunt prezentate în Fig. V-67. Se observǎ atât codul culorilor
pentru identificarea unei anumite tipodimensiuni, dar şi inscripţionarea curentului nominal pe elementul
fuzibil.

Fig. V-67: Siguranţe fuzibile auto

 Un exemplu de siguranţǎ unipolarǎ cu mâner este dat în Fig. V-68. Acestea se realizeazǎ pentru circuite de
joasǎ tensiune, Un = 500 V şi pentru curenţi nominali de In = 100-500 A.

Fig. V-68 : Siguranţǎ fuzibilǎ unipolarǎ cu mâner

Se observǎ cǎ elementul fuzibil, realizat ca o lamelǎ din zinc, prezintǎ o secţiune îngustatǎ, un istm, 6, care
reprezintǎ zona calobratǎ, corespunzǎtoare curentului nominal, dar şi prezoanele 2, de fixare pe mâner a cuţitului
de contact.
Siguranţele fuzibile unipolare cu mare putere de rupere, de tip MPR, larg folosite în instalaţiile electrice de
joasǎ tensiune, pentru tensiuni nominale de pânǎ la 500 V, respectiv pentru curenţi nominali de (100-630) A în
curent alternativ şi 250 A sau 400 A în curent continuu, având curentul de rupere de 10 kA, sunt realizate de
obicei cu material de umpluturǎ, (conform pricipiului materialelor granuloase pentru stingerea arcului electric),
caracterizate prin deconectare ultrarapidǎ şi au patronul fuzibil de forma care se poate urmǎri în Fig. V-69,
acesta fixându-se pe contactele tip cuţit ale unui soclu.

Fig. V-69 : Siguranţǎ fuzibilǎ unipolarǎ tip MPR

Se observǎ cǎ banda elementului fuzibil 3 are zone cu secţiune transversalǎ micşoratǎ, (cu decupaje de
diferite forme, 7), convenabil calibratǎ în raport cu valorile curentului nominal, ce reprezintǎ desigur zonele
prezumate de topire ale acestuia. In zona centralǎ este plasatǎ o picǎturǎ de material eutectic Pb-Sn, care va
realiza efectul metalurgic, ce asigurǎ topirea fuzibilului la temperaturi mai mici decât temperatura normalǎ de
topirea materialului. Elementul fuzibil este amplasat în nisip de cuarţ, 5, introdus în carcasa 4 a patronului fuzibil
prin vibrare de uniformizare, carcasǎ realizatǎ din ceramicǎ sau din plastic.

Fig. V-70 : Aspectul unor siguranţe de tip MPR reale

 In Fig. V-70 este prezentat aspectul unor siguranţe fuzibile reale de tip MPR, evidenţiind contactele de tip
cuţit şi corpul ceramic, etanşat cu capace metalice.

Limitatoare de curent
Limitatoarele de curent sunt mereu mai mult utilizate în instalaţiile electrice actuale, fiind elemente care
realizeazǎ o modificare importantǎ de rezistenţǎ (impedanţǎ) în regim de defect de tip scurtcircuit, aceastǎ
modificare fiind eventual comandatǎ de producerea şi sesizarea defectului; dacǎ timpul de rǎspuns al
limitatorului de curent este destul de mic, sub valoarea timpului de deconectare al întrerupǎtorului din circuitul
respectiv, se poate obţine deconectarea tronsonului cu defect, pentru un curent având o valoare mult mai micǎ
decât curentul prezumat de defect, ce de manifestǎ în absenţa limitatorului de curent, cu avantaje certe privind
reducerea solicitǎrilor (termice şi electrodinamice) a elementelor din circuitul respectiv, dar şi cu condiţii mai
puţin severe de deconectare pentru aparatul de comutaţie de tip întrerupǎtor. Se evitǎ astfel şi depǎşirea puterii de
rupere a întrerupǎtorului care intervine într-un asemenea circuit.
Modul în care intervin limitatoarele de curent, LC, se referǎ deci pe de o parte la regimul tranzitoriu de
producere a defectului, respectiv la performanţele elementelor de sesizare a acestuia (anticipând eventual valorile
periculoase ale curentului prin controlul vitezei de creştere a acestuia), iar pe de altǎ parte la performanţele
limitatorului de curent care trebuie sǎ asigure o modificare importantǎ a parametrilor funcţionali ai acestua
(rezistenţǎ sau impedanţǎ) în timp foarte scurt, pentru a limita solicitǎrile elementelor din circuit şi a facilita
funcţionarea întrerupǎtorului din circuit. Este astfel foarte important ca valoarea constantei de timp a circuitului
cu defect la intervenţia întrerupǎtorului sǎ fie cât mai micǎ pentru ca epuizarea regimului tranzitoriu de limitare a
curentului în circuitul respectiv sǎ se încheie la deschiderea contactelor întrerupǎtorului. De remarcat deci cǎ în
cazul circuitelor reale de tip R-L este de preferat sǎ se utilizeze limitatoare de curent de tip rezistenţǎ, pentru a
diminua valoarea constantei de timp a procesului tranzitoriu de limitare a curentului.
Modul de funcţionare a limitatorului de curent de curent continuu se poate urmǎri în Fig.V-81.

Fig. V-81: Cu privire la funcţionarea limitatorului de curent de c. c.

Se constatǎ cǎ pentru un defect de tip scurtcircuit care intervine în timpul funcţionǎrii normale a unui circuit
R-L, curentul i1(t), la momentul t1, se obţine o creştere rapidǎ a valorilor curentului, curba i2(t), de la valoarea
nominalǎ, In, la valoarea de defect, Isc. Dacǎ defectul este sesizat rapid şi se comandǎ intervenţia limitatorului de
curent în momentul t2, vom constata o scǎdere a valorilor curentului din circuit, de la valoarea în momentul
intervenţiei limitatorului, I*, la valoarea Ilim, astfel încât aparatul de comutaţie de tip întrerupǎtor va deconecta, în
momentul t3, o valoare a curentului mult mai micǎ decât curentul maxim de defect, Isc.
Schema de principiu a unui circuit cu limitator de curent este datǎ în Fig. V-82.
 Fig. V-82 : Schema de principiu a unui circuit cu limitator de curent

Se observǎ faptul cǎ la intervenţia unei situaţii de defect, elementele protecţiei maximale de curent, I >,
sesizeazǎ defectul şi trimit simultan comenzi pentru intrarea în funcţiune a limitatorului de curent, LC, respectiv
pentru deconectarea aparatului electric de comutaţie, AEC, cu observaţia cǎ momentul t2 al întreruperii
circuitului, este dupǎ momentul t1 de intervenţie a LC, ce a demarat la momentul to.
Tehnica utilizǎrii limitatoarelor de curent, numite adesea şi limitatoare de curent de avarie, s-a extins mai
ales pentru reţele de distribuţie de medie sau de înaltǎ tensiune, în care întâlnim douǎ categorii de asemenea
dispozitive:
- limitatoare de curent care îşi modificǎ parametrii, (impedanţa), fǎrǎ comutaţie, dintre acestea semnalând
bobinele de reactanţǎ, dispozitivele semiconductoare sau rezistenţele neliniare de tip varistor;
- limitatoare de curent care îşi modificǎ parametrii prin comutaţie rapidǎ, care funcţioneazǎ pe seama
deschiderii contactului al unui aparat de comutaţie, la comanda generatǎ pe seama defectului, contact ce
permite astfel includerea în circuitul cu defect a unui rezistor (a unei impedanţe) ce realizeazǎ limitarea
curentului de defect.
Existǎ de asemenea posibilitatea de a realiza limitatoare de curent folosind fenomenul de rezonanţǎ într-un
circuit L-C derivaţie.
Un limitator de curent fǎrǎ comutaţie cu semiconductoare este folosit de exemplu pentru sursele stabilizate
de tensiune continuǎ, fiind realizat cu un tiristor. In condiţii normale de funcţionare tiristorul în conducţie asigurǎ
alimentarea consumatorilor conectaţi la sursa de alimentare. In situaţii de defect, pe seama creşterii valorilor
curentului, se comandǎ blocarea acestui tiristor, ceea ce este echivalent cu introducerea în serie cu consumatorul
a unei rezistenţe de valoare mare, asigurându-se protejarea sursei la apariţia unui scurtcircuit la consumator.
Principalul dezavantaj al unor asemenea soluţii cu limitatoare de curent fǎrǎ comutaţie constǎ în faptul cǎ în
pegim permanent normal intervine un consum nejustificat de energie pe elementul de limitare plasat în serie în
circuit, ceea ce justificǎ opţiunea dominantǎ pentru limitatoarele de curent cu comutaţie.

Limitator de curent cu comutaţie

Schema de principiu a unui asemenea limitator de curent este datǎ în Fig. V-83 şi evidenţiazǎ aparatul
electric de comutaţie, cu contactul Kv de tip NÎ, plasat în vid, prin deschiderea comandatǎ a cǎruia, în situaţii de
defect tip scurtcircuit, se include în circuit rezistenţa R, care limiteazǎ valorile curentului.
 Fig. V-83 : Limitator de curent cu comutaţie
La apariţia unui scurtcircuit între punctele M-N ale schemei, defectul este sesizat de releul electronic RE în
timp de (200-400) [µs], astfel încât, la nivelul dispozitivului de acţionare, DA, intervin, simultan, comenzi pentru
deconectarea circuitului defect prin deschiderea contactelor întrerupǎtorului K1, de închidere a contactelor K şi
respectiv de deschidere a contactelor Kv. Aceste comenzi se concretizeazǎ prin închiderea contactelor K, ce
alimenteazǎ bobinele de suflaj Lo, astfel încât deschiderea ulterioarǎ a contactelor Kv beneficiazǎ de câmpul
magnetic de suflaj generat de acestea pentru întreruperea rapidǎ a arcului electric, ceea ce permite introducerea
în serie cu circuitul defect a rezistorului de limitare R. Urmeazǎ regimul tranzitoriu de scǎdere a valorilor
curentului, astfel încât deschiderea finalǎ a contactelor întrerupǎtorului K1, dupǎ un timp de (1-2) [ms] de la
producerea defectului, se realizeazǎ la un curent mult mai mic decât curentul prezumat de defect. Remarcǎm
faptul cǎ, pe de o parte, câmpul magnetic de suflaj se obţine prin descǎrcarea condensatorului C prin bobinele Lo,
iar pe de altǎ parte prin prezenţa condensatorului C2, curentul de defect parcurge în primǎ etapǎ acest
condensator, pentru a fi transferat apoi cǎtre rezistorul R, ceea ce amelioreazǎ comportarea de regim dinamic a
schemei prezentate.
Menţionǎm cǎ, folosind schema de mai sus, testele efectuate în laboratoarele Wetinghouse Electric
Corporation la tensiuni de 145 kV, au permis limitarea eficientǎ a unor curenţi de defect de 15 kA.

Limitator de curent cu circuit L-C derivaţie

In cele ce urmeazǎ se propune o idee ineditǎ de limitator de curent cu circuit rezonant L-C derivaţie, ce ar
putea fi utilizat pentru circuite de curent alternativ, având funcţia de compensator de energie reactivǎ în regim
normal de funcţionare (ce decurge în domeniul capacitiv), respectiv funcţia de limitator de curent în regim de
defect, sesizarea defectului ajustând condiţiile de funcţionare pentru circuitul L-C derivaţie cǎtre comportarea
rezonantǎ.
Schema de principiu a circuitului care foloseşte un asemenea dispozitiv cu dublǎ funcţionalitate, este datǎ în
Fig. V-84.

Fig. V-84 : Limitator de curent rezonant cu circuit L-C derivaţie

La intervenţia unui defect de tip scurtcircuit între punctele M-N ale schemei, valorile curentului i(t) vor
creşte cu atât mai mult cu cât impedanţa R2-L2 este mai mare, defectul fiind sesizat, posibil chiar cu anticiparea
valorilor periculoase ale curentului, de ansamblul alcǎtuit din transformatorul de curent TC şi releul electronic de
protecţie, RE.
Reactanţa echivalentǎ a buclei de scurtcircuit (Lo-Co-L1-R1), Xech, va fi:

1
j L o 
jC o  L o 
X ech  jL1   j L1  2  , (V-73)
1   L C  1 
jL o  o o
j C o
constatându-se cu uşurinţǎ cǎ valorile acesteia depind de pulsaţia tensiunii de alimentare a circuitului, u(t), aşa
cum se poate urmǎri în Fig. V-85.
 Fig. V-85 : Variaţia reactanţei echivalente, Xech, cu pulsaţia sursei de alimentare

Examinând curba „înainte de defect”, corespunzǎtoare funcţionǎrii în regim normal, se constatǎ cǎ pulsaţia
de rezonanţǎ a circuitului (Lo-Co) derivaţie,  o este datǎ de relaţia:

1
o2  , (V-74)
Lo  Co
de valoare inferioarǎ pulsaţiei  a sursei de alimentare a circuitului. Dacǎ se propune o funcţionare
suprarezonantǎ a circuitului considerat, în domeniul capacitiv, se poate asigura compensarea energiei reactive
din circuitul respectiv, iar prin alegerea parametrilor elementelor de circuit, se poate obţine, la pulsaţia sursei,
aceeaşi valoare a curentului capacitiv din circuitul considerat, ca şi în absenţa circuitului rezonant derivaţie (Lo-
Co).
Se remarcǎ valorile foarte mari ale acestei reactanţe echivalente la rezonanţǎ, teoretic infinite, ce vor fi
tocmai cele ce vor limita valorile curenţilor de defect prin funcţionarea limitatorului de curent.
La întervenţia unui defect de tip scurtcircuit, ca o legǎturǎ accidentalǎ între punctele M-N ale schemei de
principiu din Fig. V-84, elementele care sesizeazǎ defectul vor comanda modificarea valorilor Lo sau Co, în
sensul scǎderii lor, astfel încât noua pulsaţie de rezonanţǎ a circuitului L-C derivaţie,  o , sǎ devinǎ egalǎ cu
*

pulsaţia sursei de alimentare:

1 1
*o2     2 , Lo* < Lo , Co* < Co , (V-75)
L  C o L o  C *o
*
o
situaţie în care, valorile mari ale reactanţei X*ech, vor asigura limitarea valorilor curentului de defect.
Modificarea valorilor Lo sau Co, comandatǎ pe seama defectului, se poate obţine, de exemplu, folosind una
dintre schemele propuse în Fig. V-86, soluţii echivalente comutaţiei.

Fig. V-86 : Soluţii cu comutaţie pentru a asigura funcţionarea limitatorului de curent L-C

In cazul ajustǎrii inductanţei circuitului rezonant L-C derivaţie pe seama defectului, se plaseazǎ un eclator E,
convenabil calibrat, în paralel cu inductanţa L*, astfel încât, în caz de scurtcircuit, pe seama creşterii tensiunii la
bornele eclatorului, se obţine şuntarea înductanţei L*, astfel încât circuitul rezonant L o  C o
*
va asigura
satisfacerea condiţiei (V-751).
Dacǎ dorim ajustarea valorii capacitǎţii circuitului rezonant L-C derivaţie, se apeleazǎ la conectarea, în serie
cu condensatorul C*, a unei siguranţe fuzibile rapide, astfel încât la manifestarea unui defect tip scurtcircuit, se
*
realizeazǎ întreruperea acestui traseu al curentului, iar condensatorul C o va asigura satisfacerea condiţiei (V-
751) de funcţionare a limitatorului rezonant de curent de tip L-C derivaţie.
In ultimii ani s-au impus scheme inedite de utilizare a tiristoarelor în circuite rezonante de exemplu, ceea ce
a permis realizarea unor scheme speciale pentru comanda limitatoarelor rezonante de curent de tip L-C derivaţie,
care se pot urmǎri în Fig. V-87.