CONDUCTIVITATEA TERMICĂ A CORPURILOR SOLIDE, LICHIDE Şl GAZOASE

După cum s-a arătat anterior, conductivitatea termică λ (sau k) este o proprietate fizică a
materialului care transferă căldura prin conducţie, care apare ca factor de proporţionalitate în
legea lui Fourier pentru conducţia termică unidirecţională, fiind definită prin relaţia:
Q
k= [W /( m ⋅ K )] (1)
S − dT / dx

Conform ecuaţiei (1), conductivitatea termică reprezintă cantitatea de căldură care traversează
normal unitatea de suprafaţă izotermă, în unitatea de timp, la un gradient al temperaturii de
1°C/m. Ea se determină prin mai multe metode experimentale, între care se menţionează metoda
plăcii, cilindrului sau sferei, metode care se bazează pe aplicarea legii lui Fourier.

Conductivitatea termică depinde, în cazul general, de starea de agregare, de natura materialului,

de temperatură şi presiune. În funcţie de natura corpului, ea variază în limite largi. În figura 1 se
arată ordinul de mărime al lui λ pentru principalele materiale cu aplicaţii tehnice.

Din compararea valorilor lui λ pentru diferite materiale, se desprind următoarele concluzii:
• materialele cristaline metalice sau nemetalice au o conductivitate termică mai mare decât
materialele amorfe;
• corpurile cristaline sau cu structură orientată (de exemplu, materialele fibroase) sunt
anizotrope, având pentru λ valori diferite după axele structurii;
• impurităţile chimice din materialele cristaline reduc conductivitatea termică în
comparaţie cu substanţele pure; astfel, metalele pure au valori mai ridicate pentru λ decât
aliajele lor;
• valoarea conductivităţii termice este afectată de prezenţa radiaţiilor nucleare şi de unele
prelucrări mecanice (de exemplu, prelucrarea la rece), care pot produce modificări de
structură;
• metalele au, în general, conductivitatea termică mai ridicată decât corpurile nemetalice
datorită diferenţelor de structură şi ponderii mai mari la metale a transferului de energie
cu ajutorul fononilor şi electronilor liberi;
• pentru aceleaşi materiale, starea solidă, care posedă o structură mai regulată, realizează
conductivităţi termice mai ridicate decât starea lichidă;
• substanţele lichide au conductivităţi termice mai ridicate decât substanţele gazoase.

Principalul parametru de stare care afectează conductivitatea termică este temperatura. Astfel,
pentru corpurile solide, deşi dependenţa de temperatură poate fi considerată mai exact prin relaţii
polinomiale, în majoritatea cazurilor, se preferă exprimarea variaţiei liniare a lui λ cu
temperatura sub forma :

λt = λ0 [1 ± β (t − t 0 )] [W /(m ⋅o C )] (2)

Unde λt, λ0 sunt conductivitatea termică a materialului la temperatura şi respectiv la

temperatura de referinţă t0, în W/(m·K);
t — temperatura materialului în punctul în care se determină conductivitatea termică, în °C;
β — coeficient de temperatură dependent de natura materialului, în 1/°C.

De regulă, în relaţia (2), se adoptă ca temperatură de referinţă t0 = 0°C, astfel încât:

λt = λ0 (1 ± βt ) [W /(m ⋅o C )] (3)
Fig. 1 Intervalul de variaţie a conductivităţii termice λ pentru diferite materiale.

Semnul plus sau minus din aceste relaţii depinde de natura corpului solid. La majoritatea
materialelor (de construcţie, refractare, termoizolante, cele mai multe dintre metale), coeficientul
β este pozitiv, marcând o creştere a conductivităţii termice cu temperatura.
La gaze, dependenţa conductivităţii termice de temperatură se poate exprima în forma :
3/ 2
⎛ T ⎞
λt = λ 0 ⎜ ⎟
⎝ 273 ⎠ [W /(m ⋅o C )] (4)
unde λ0 este conductivitatea termică la temperatura T0 = 273K, în W/m·K;
T — temperatura absolută, în K.

Aşa cum s-a menţionat, corpurile solide nemetalice cristaline realizează valori ridicate
pentru conductivitatea termică, valori care se reduc la apariţia defectelor de structură sau a
impurităţilor chimice, care produc dispersia fononilor. La materialele amorfe, atomii sau
moleculele au o dispunere lipsită de simetrie, conductivitatea termică fiind mai mică decât la
corpurile cristaline; în plus, la aceste materiale, λ scade cu reducerea temperaturii, datorită
micşorării căldurii specifice a corpului.

Materialele refractare pot fi considerate ca un amestec de materiale cristaline şi amorfe, astfel

încât conductivitatea termică depinde de conductivităţile termice şi participaţiile volumetrice ale
componentelor.

Restul materialelor solide nemetalice (materiale de construcţie şi termoizolante, materiale

plastice, cauciuc, piele, materiale fibroase şi granulare etc.) au o compoziţie eterogenă, fiind
amestecuri de materiale solide amorfe sau de materiale solide amorfe cu fluide. Pentru acestea,
se defineşte o conductivitate termică aparentă care depinde atât de valorile lui λ şi de
participaţiile volumetrice ale componentelor, cât şi de transferul de căldură prin convecţie şi
radiaţie prin interstiţii.
Conductivitatea termică a materialelor nemetalice creşte cu ridicarea temperaturii. Dintre
acestea, materialele de construcţie, termoizolante şi refractare au valorile lui λ cuprinse în
intervalul 0,02—25 W/(m K).
De regulă, materialele cu o densitate mai mare au o conductivitate termică mai ridicată, aceasta
din urmă depinzând totodată şi de structura materialului, de porozitatea şi conţinutul de umiditate
al acestuia. Astfel, la materialele poroase, λ se măreşte cu creşterea densităţii, aerul din pori
având o conductivitate termică mult mai mică decât a componentului solid compact. De
asemenea, umiditatea din materialele poroase măreşte conductivitatea termică a acestora,
deoarece λ pentru apă este considerabil mai mare decât λ pentru materialul uscat.

Metalele au valori pentru λ care variază între 14 şi 420 W/(m·K), metalele pure plasându-se la
limita superioară. Aliajele au, ca şi metalele pure, conductivitatea termică reprezentată de suma
dintre conductivitatea fononică şi conductivitatea electronică. Deoarece aliajele au, însă,
caracteristici structurale diferite, fononii fiind sensibili la dispersia structurală, iar electronii la
impurităţi, conductivitatea termică este mai scăzută decât la metalele pure şi depinde de tipul
aliajului.