Unter dem Kreuz (Sub Cruce)

Traduceri efectuate de Pavy Beloiu din SUA, din Revista săptămânală de

aprofundare a vieții de credință prin Evanghelie, scrisă și editată de preotul
Dumitru Cornilescu, în localitatea Ländli, Oberägeri, Kanton Zug,
Helvetia, în anul 1939.

Cuvânt înainte

Lucrarea de față continuă seria predicilor lui Dumitru Cornilescu, începute

în anul 1938 la Ländli, Oberägeri, Cantonul elvețian Zug. Este urmarea

1
publicației Sub Cruce-predici 1938, care s-a publicat în 2020 la Agape-
Făgăraș și în format mare, în anul 2021 la editura SER, București.
Ca o noutate pentru toți cititorii am încercat o mică prezentare a teologilor
de limbă germană, care l-au influențat pe Cornilescu: Stockmayer, Eva
Tiele Winkler, Samuel Zeller, Hermann Bezzel, Johannes Scmidt, dar și
Jean de Louvigny (franceză) și Hudson Taylor (engleză). Selecția s-a făcut
în ordinea mărimii citatelor prezente în cei doi ani 1938-1939.
Mai sunt prezenți în predici, dar nu i-am mai amintit, câțiva
teologi, mai puțin cunoscuți: Heinrich Coerper (1863 -1936) - teolog
german, Carl Hilty (1833-1909), om politic, diplomat elvețian, Mathias
Claudius (1740-1815) jurnalist și teolog german, Friedrich Stanger
(1855-1934), teolog german și Friedrich von Bodelschwingh (1877-
1946), pastorul german care a înființat orfelinatele în Bielefeld-Westfalia.
Nu lipsesc numele celebre ale lui Martin Luther (1483-1546) și
Charles Spurgeon (1834-1892), care sunt citați de două ori separat.
Dacă dorim o privire generală, se observă că marele nostru
traducător, în acești ani de început, la Casa de diaconițe din Ländli, se
sprijinea pe influențe din clasicii teologi germani conservativi; aceștia n-au
luat parte la ideologia național socialistă, care era în plina desfășurare în
Austria și Germania. (După cum se știe majoritatea prelaților Bisericilor
tradiționale-catolici și reformați, au făcut compromisuri cu dictatura nazistă
și nu au luat nicio poziție fermă la exterminarea evreilor. Biserica a tăcut și
a rămas în istorie ca o pată neagră, ca o rușine, fiind complice la atrocitățile
războiului)
Dorim să menționăm și uriașa moștenire pe care Cornilescu a adus-o din
țara sa natală-Romania. Chiar dacă nu menționează nimic de frații și
prietenii săi, care erau sub dictatura lui Antonescu și mai târziu sub
comuniști, Cornilescu se menține drept credincios și a colaborat mereu cu
fratele său Gheorghe Cornilescu (1897-1967), Tudor Popescu (1887-1963)
și Emil Constantinescu (1901-1974), reformatorii care locuiau împreună în
Adunarea din Carol Davila 48 din București. În predicile sale, Cornilescu
pare rupt de frățietatea din Romania, dar el scria și ținea legături strânse
prin scrisori. Mai târziu, când a sosit cizma rușilor și KGB-ul și
Securitatea, legăturile s-au rărit, de teama repercusiunilor cauzate de
comuniști. El dorea sa protejeze familiile rămase în țară, acesta fiind și
motivul pentru care nu a mai vizitat niciodată Romania.
Sperăm ca cititorii să savureze din plin frumusețea și claritatea textului,
care ne poartă prin toate aspectele vieții obișnuite și vine cu soluții
practice, cu povețe și îndemnuri divine izvorâte dintr-o legătură
permanentă cu Dumnezeu, dar și din cunoașterea adâncă a Scripturii, pe
care a tradus-o cu creionul de 4 ori - de 3 ori la Stâncești și ultima, în
Elveția 1931.
Pavy Beloiu-Statele Unite-aprilie 2022

2
Citate din predicile anilor
1938-1939
- Caracteristica credincioşilor
adevăraţi este perseverența în
încercarea credinței.
(din predica 12 iunie1938)
- Cât de primejdios este că
suntem treji când suntem
curățați, căci praful nu se
așază din nou pe lucrarea
Domnului. (din predica 24
aprilie1938)
- Când Dumnezeu cheamă, El,
de asemenea, netezeşte calea.
(din predica 7 august1938)
- Oricine îşi înțelege trecutul,
cu adevărat, și își citește
propria istorie în lumina lui
Dumnezeu, nu se mai teme de
viitor, pentru că cel care a fost
credincios ieri, rămâne credincios și este curățit în întregime.
Otto Stockmayer (1838-1917)
(din predica 7 august1938)
- Pe toţi cei ce–L aşteaptă cu nerăbdare, Domnul îi conduce de la har la
har, în plinătatea vieții Sale. (din predica 7 septembrie1938)
- Dumnezeu nu ne poate da victorie în muncă, în profesie, în lupta cu
neplăcerile dezgustătoare din familie, în casă și în afaceri, mai mult decât
El poate avea biruință asupra noastră. (din predica 2 octombrie1938)
- Toată munca sufletului este în zadar, dacă se face fără dragoste; trebuie
să înceapă de acasă.(din predica 16 octombrie1938)
- Avem atât de mult duh, câtă dragoste arătăm.(din predica 30 octombrie
1938)
- Naivii și incompetenții care, după ce s-au format destul de mult în jurul
lor, au ajuns în cele din urmă la tipul de bază al umanității adus în lume
de Dumnezeu, din care orice altceva și toate celelalte figuri omenești
ocupă un loc în spate; acum se așează la picioarele Domnului și învață de
la El înțelepciunea, adevarata educatie, o umblare dumnezeiască, o
viziune corectă asupra lumii, gândire corectă, simțire și acțiune – pe scurt,
tot ceea ce se poate învăța,de la Cel în care locuiește toată plinătatea
dumnezeirii.(din predica 4 ianuarie1939)
- A putea trece neclintit prin călăuzirile lui Dumnezeu, uneori greu de
înțeles, aceasta este slava-gloria Noului Testament. Aceasta este

3
adevărata înfiere, poziția de fiu față de Tatăl. Aceasta este închinarea în
duh și în adevăr. (din predica 18 iunie1939)
- Semnul unui creștin este acela de a putea suferi și de a tăcea, de a avea
compasiune față de ceilalți și de a nu se compătimi. (din predica 23
iulie1939)
- Majoritatea copiilor lui Dumnezeu aparțin mai mult lumii de jos decât
lumii de sus (înaltă-sus pusă). Ei nu sunt acasă în lumea de sus, unde
promisiunile divine și anumite puteri nu guvernează, unde vizibilitatea și
claritatea, treptat își pierd puterea miraculoasă. (din predica 19
noiembrie1939)
- Puterea lui Dumnezeu este la dispoziția celor, care își lasă brațele jos.
(din predica 4 decembrie1939)

Stockmayer s-a născut în Aalen, Württemberg, în partea nord vest a

Germaniei. A fost fiul magistratului Gustav Stockmayer, care l-a crescut
foarte strict și i-a cerut supunere necondiționată. Și-a pierdut mama la o
vârstă fragedă. De tânăr a început să studieze teologia la seminarul
Schönthal și la Tübingen. Aici l-a cunoscut pe profesorul Johann Tobias
Beck. Aici și-a pierdut totuși viziunea pozitivă asupra credinței, prin critica
biblică și abordările masonice. A suferit foarte mult de dor de casă și de
melancolie.
În această perioadă, când el era profesor privat în Elveția, este menționată
și pocăința sa urmată de credința în Domnul Isus.
Din 1862 Stockmayer a lucrat ca asistent predicator și evanghelist la
Chapelle de l'Oratoire, Biserica Evanghelica liberă din Geneva, în
Tavannes și ca pastor în L'Auberson în parohia Sainte-Croix din Jura Vaud
(cantoane elvețiene de limbă franceză).Toate bisericile se aflau sub
conducerea lui Alexandre Vinets, care a fondat și majoritatea acestor
biserici.
În 1867 a mers la Männedorf în Cantonul Zurich, unde a fost consacrat
pentru a sluji lui Dumnezeu prin punerea mâinilor de către Dorothea
Trudel și Samuel Zeller; el a experimentat anterior vindecarea aici. A stat
acolo vreo doi ani pentru a cunoaște și practica acest mod de a se ruga.
Caracterul său consecvent l-a determinat să lupte pentru o sfințire
autentică. Trezirile din jurul evanghelistului american D.L. Moody l-a
impresionat și atras și a fost prins de ascensiunea mișcării Holiness
( Mișcarea spirituală Sfințenia a început în Anglia cu metodiștii, apoi a
cuprins nume cunoscute ca George Muller, D.L. Moody, Ira Sankey,
Hudson Taylor și Watcmann Nee n.a.) și de conferințele din Oxford 1874
și Brighton 1875. Alături de Theodor Jellinghaus, el a devenit principalul
teolog și evanghelist al acestei mișcări de sfințire în lumea de limbă
germană (frații deschiși).
În 1875 și-au stabilit reședința la Peseux din Neuchâtel. În 1875, el a
respins în cele din urmă o numire pentru a fi al doilea predicator, alături de

4
Heinrich Neviandt, al Bisericii Evanghelice Libere din Elberfeld-Barmen.
A deschis o casă pastorală în Castelul Hauptwil din estul Elveției, pe care o
conducea din 1878. A devenit o casă de convalescență foarte vizitată în
Hauptwil, în cantonul Thurgau. (Acest canton elvețian-de limba germană
mi-e foarte cunoscut, căci aici am locuit 2 ani; este la granița cu Germania,
având la nord fluviul Rhein și lacul Konstanz-Bodensee, locul unde s-a
ținut în 1415 Consiliul papal care l-a ars pe rug pe Jan Huss-n.t.).
Stockmayer a fost un co-fondator al asociației comunitare evanghelice
Gnadauer-Harul- în 1888. Marea sa preocupare a fost sfințirea și pregătirea
„bisericii – Mireasa lui Hristos” care se pregătește pentru întâlnirea cu El la
Răpire. El însuși a mărturisit consecvent, că este necesar ca păcatul sa fie
recunoscut în mod personal și public,. El a trăit ore grele, mai ales când
fiul său și-a luat viața într-o tulburare mentală. El a susținut constant
doctrina vindecării bolnavilor, dar a acceptat și boala ca mijloc de educație
al lui Dumnezeu. Uneori a susținut răpirea prin alegere a „Bisericii-
Mireasa Domnului”, dar a renunțat la această învățătură în 1909.
Stockmayer a fost unul dintre liderii mișcării comunitare, care în 1909 s-a
separat de mișcarea penticostală prin Declarația de la Berlin și a
condamnat-o aspru. El a scris o serie de scrieri devoționale, biblice și
tematice care au fost traduse în engleză de prietenii săi Michael și
Elizabeth Baxter. El a fost, de asemenea, un predicator-vorbitor la
conferințe ale Alianței Creștine și Misionare în Keswick, Anglia, și în
Statele Unite din 1882 până în 1904. Discursurile sale au fost uneori
ofensatoare și au provocat, de asemenea, controverse în rândul publicului.
În 1917 a murit la Hauptwill-Elveția, fiind în vârstă de 79 de ani.
Se vede că viața de slujire a lui Stocmayer a oscilat, fiind influențat de
curente diferite, în perioade diferite. A fost un adept al vindecărilor,
specifice grupărilor penticostale, care erau în formare; apoi se vede că a
condamnat mișcarea nou formată și s-a dezis de ei. La urma a fost puternic
marcat de mișcarea fraților, care a început în Anglia. La sfârșitul vieții și-a
schimbat părerile, totuși a avut și scăpări, căci nu recunoștea clar răpirea
Biserici-ca mireasa lui Hristos. Cornilescu îl citează de 13 ori în predicile
sale din 1938-39. Vom vedea mai târziu și alți teologi germani, care l-au
marcat pe marele nostru traducător.

Eva von Tiele Winkler (1866-1930)

Citate din predicile anilor 1938-1939
- Primirea Duhului Sfânt este o necesitate pentru copiii lui Dumnezeu.
Trei condiții sunt: motive adevărate, predare completă și absolută și
supunerea necondiționată față de Duhul lui Dumnezeu. Nu există Rusalii
fără o Golgota din trecut. (din predica 5 iunie 1938)

Viață binecuvântată
Tu ești pârâul care mă inundă Tu ești puterea care mă umple

5
Inima Ta, care a sângerat odată pentru mine
Îmi este un izvor, de unde viața țâșnește
Cu cât sunt mai sărac, cu atât sunt mai bogat
În Tine, căci Tu ești totul pentru mine;

Dăruiește-Te în întregime, Domnul meu, și ia-mă,

Până nu mai rămâne nimic din mine!
Eu trăiesc, dar nu eu. Într-adevăr Tu trăiești în mine, da, numai Tu.
Luminează-mă cu claritatea Ta Și lasă-mă să fiu sfânt în Tine!
Da, curat în Tine, Cel veșnic curat,
Și luminos în Tine, pentru că Tu ești lumina.
Tu însuși vrei să te unești cu mine
În Duhul, așa cum promite Cuvântul Tău.
O, laudă Ție, Tu dragoste veșnică, Te-ai aplecat spre mine.
În Tine - căci mie nu-mi rămâne nimic - Sunt bogat, pentru că Te am.

(din predica 22 ianuarie1939) Mutter Eva (maica Tereza a Germaniei)

- Ești chemat la binecuvântare. Devii o binecuvântare pentru toți cei care

te întâlnesc. Ai o misiune pentru toată lumea, chiar dacă ai avea doar un
gând prietenesc, un salut, o rugăciune tăcută. (din predica 12 februarie
1939)
- Cel mai bun mod de a confrunta suferința este acordul complet al voinței
noastre cu voia lui Dumnezeu. (din predica 2 iulie1939) Filipeni 2, 5.7.8.
- Pășește cu mine foarte, foarte liniștit în peștera misterioasă din Betleem!
Ar trebui să fie liniște în jurul nostru și în interiorul nostru. Totul tare,

6
totul plin de zgomot trebuie să tacă. Dorim să ne apropiem de această
taină și aici, foarte aproape de iesle, inimă cu inimă unite laolaltă, într-un
singur duh, într-o singură iubire, într-o singură credință, într-o singură
speranță, să medităm puțin și să dăm loc gândurilor de Crăciun, pe care
Duhul Sfânt vrea să le trezească în inimile noastre. Cele mai mari
contraste se unesc la iesle.
- „Pe Cel pe care niciodată lumea întreagă nu L-a cuprins, El zace în
poala Mariei!”
- Măreția nemăsurată a Aceluia, care a fost cu Dumnezeu de la început, ca
un cuvânt veșnic, care a împărtășit Însuși ființa divinității și care, cu un
cuvânt creator a fost implicat în apariția cerurilor și a pământului, Îl
vedem acum aici sub forma unui locuitor sărac al pământului, care Își
începe cursul vieții prin lume ca orice alt copil. Din întinderile infinite ale
lumilor cerești, El a fost închis în cel mai mic loc posibil. Cel care
împărtășea toată puterea și autoritatea pe tronul Tatălui, era acum
neputincios și slab, supus legilor naturale simple ale vieții oamenilor. Ce
coborâre, ce renunțare de neînțeles! (din predica 24 decembrie1939)
Eva von Tiele-Winckler (Mutter Eva) provenea dintr-o familie
bogată, familia Tiele-Winckler de industriași înnobilați. Părinții au fost
Valeska (1829-1880) și Hubert (1823-1893). Fiind a doua din cei nouă
frați, Eva a crescut în satul Miechowitz din Silezia Superioară (parte a
Poloniei după 1945; este la granița cu Cehia și a aparținut Germaniei), într-
un castel cu 300 de camere și un parc înconjurător, izolat de populația
locală. Fratele ei mai mare Franz Hubert a preluat afacerea familiei după
moartea tatălui lor. Ca urmare a unei experiențe de trezire timpurie, Eva a
decis să ajute oamenii din patria ei, din Silezia Superioară, care căzuseră în
sărăcie și suferință ca urmare a revoluțiilor agrare și industriale. Cu
permisiunea tatălui ei, care se opusese inițial unei astfel de activități, Eva s-
a pregătit în domeniul asistenței medicale timp de opt luni în 1887 la
instituțiile create de Friederich von Bodelschwingh, numite Betel din
Bielefeld, în Westfalia. După ce s-a întors în patria sa din Silezia, i s-a
permis să meargă pentru prima dată în sat în 1888 și și-a putut începe
munca în două camere ale castelului. La sfârșitul anului 1888, tatăl ei i-a
dat un plan pentru o casă pe care o finanțase, în care ea putea continua și
extinde munca pe care a început-o. Această clădire, nu departe de castel, a
fost inaugurată la 29 septembrie 1890 și a constituit baza propriei instituții
diaconale- Eva von Tiele-Winckler pentru săraci, bătrâni, handicapați și
călători. Până în 1929, pe locul din Miechowitz fuseseră construite alte 28
de clădiri și o biserică pentru munca socială din ce în ce mai extinsă. În
1893, cu sprijinul mentorului ei, pastorul Friedrich von Bodelschwingh,
Eva von Tiele-Winckler a fondat o fraternitate evanghelică, în care și-a
exercitat munca de o viață, ca diaconiță, „legată și totuși liberă” ca șef și în
același timp ca și soră între surori. În martie, ea a fost hirotonită ca

7
diaconiță în Betel „să slujească în biserica lui Isus”. Peste 1000 de femei s-
au alăturat comunității ei de diaconițe de-a lungul anilor.
Eva von Tiele-Winckler a văzut ca o mare nevoie crearea unui cămin
pentru copiii fără adăpost. Spre deosebire de tradiția predominantă de a
plasa copiii nevoiași în instituții mari, cum ar fi salvarea, corecțiile sau
orfelinatele, precum și în îngrijirea familiei, ea a fondat peste 40 de „case
de copii” împrăștiate în sate și orașe. Copiii abandonați și-au găsit un
cămin aici în comunități bazate pe o comunitate, asemănătoare familiei,
conduse de o soră. Eva von Tiele-Winckler și surorile ei au avut încredere
în puterea de securitate a acestor comunități formate din femei, pe care le
numeau „acasă” și nu „familie”. Ei erau convinși că ceea ce este esențial
„se întâmplă” în educația primară și astfel îndepărtează, în cele din urmă,
explicația științifică și reprezentarea umană.
Ceea ce au considerat a fi esențial, și anume a ajuta la modelarea
imaginii lui Dumnezeu în copil, nu a fost posibil, nici prin acțiuni
pedagogice, nici prin intervenții grijulii. Rămâne un secret, lăsat în seama
dumnezeiască „mântuirea prin har”, la dispoziția fiecăruia care crede.
Fundamental pentru aceasta a fost însă angajamentul pe viață al surorilor:
muncă activă, veselă, îndrăzneață și plină de încredere în Dumnezeu pentru
copiii „cu sufletele mici dureroase”, inițierea unor relații iubitoare și de
încredere și astfel îngăduind lucrarea divină de mântuire. Împreună cu cel
din urmă cancelar al Reichului George Michaelis, ea a înființat, printre
altele, o casă de asistență socială pentru femeile, care fuseseră eliberate din
închisoare în Langenau (Czernica), pentru care proprietarul conacului von
Klitzing, (care era prieten cu Michaelis) a pus la dispoziție o proprietate.
Fundațiile financiare și materiale ale acestor facilități au fost formate din
moștenirea Tiele-Winckler, GmbH (Casa de ajutor pentru cei fără casă,
donații de terenuri și clădiri, donații în natură și bani de la prieteni și
alocații ocazionale de îngrijire din sectorul public)

La fel ca
multe personalități din
anii înființării Misiunii
Interioare, Eva von
Tiele-Winckler a fost,
de asemenea, foarte
activă ca jurnalist. Ea
a scris scrisori către
surori, Mutter
Eva și surorile
diaconițe reflecții
religioase, interpretări ale Bibliei, texte din experiențele personale,

8
proverbe, poezii și cântece spirituale. Neclintită de studiile academic-
teologice și de critica științifică a Bibliei, ea a dorit să contribuie, în calitate
de teolog laic, la dezvoltarea interiorității religioase și, în același timp, să
dea instrucțiuni pentru o viață exterioară plăcută lui Dumnezeu. Rădăcinile
sale se află în mistica medievală, în pietism și în diverse curente ale
mișcării de renaștere internațională contemporană.
Din considerente multiple, Cornilescu preia în parte conceptele de
activitate socială specifică tinerelor fete-diaconițe, care erau pregătite
spiritual și medical pentru a sluji Domnului. Activitatea Casei de
tratament-din Ländli era similară cu Friedensort-Casa Păcii din
Miechowitz-Silezia. Mentorul acestora au fost tatăl și fiul- Friedrich von
Bodelschwingh, teologi germani activi în slujba de slujire pe o perioada de
un secol în lumea germană (cu influențe în Austria și Elveția). De altfel și
Cornilescu citează gânduri din Bodelschwing (din predica 22
ianuarie1939).

Samuel Zeller (1834-1912) este fiul lui Christian Heinrich Zeller,

care a fondat școala pentru săraci la Castelul Beuggen împreună cu
Christian Friedrich Spittler. Cel mai vechi strămoș cunoscut este Konrad,
care a fost un maestru constructor și zidar în Martinszell, lângă Kempten
(Allgäu-Bavaria-Germania) în jurul anului 1500. Unul dintre strămoșii săi
a fost Andreas Christoph Zeller, care a fost prieten cu preotul pietist
August Hermann Francke. Din 1851 până în 1852, Samuel Zeller a trăit
aproape doi ani într-un mare institut pentru băieți din Payerne (în cantonul
francez Waadt-Elveția). A lucrat trei ani ca profesor de seminar în Schiers
(acum Școala Evanghelică din cantonul de limbă germană Graubunden) și
ca profesor în Beuggen (lingă Basel-granița germană). Din cauza unei boli
a venit la instituția creștină Männedorf (cantonul german Zurich) în 1857,
unde a experimentat vindecarea prin rugăciune și a lucrat acolo. După
moartea fondatoarei Dorothea Trudel în 1862, a preluat conducerea
instituției, unde a activat și ca păstor. Sanatoriul (casa biblică de astăzi) a
fost un loc important al mișcării de renaștere pietistă din secolul al XIX-
lea, unde mulți lideri spirituali și-au găsit relaxare. Samuel Zeller avea o
carismă spirituală extraordinară și a influențat pozitiv mulți oameni.
Studiile biblice pe care le-a susținut erau bine întemeiate în Biblie și Isus
Hristos și, în același timp, foarte practic.
Citate ale lui Samuel Zeller în predicile D.Cornilescu din 1938-1939
- Creştinismul nu constă numai în a primi, dar şi în a dărui. (din predica
10 aprilie 1938)
- Așa cum ești, așa poți veni la Hristos; dar nu trebuie să rămâi așa cum
ești. (din predica 19 februarie1939)
- Creștinismul este o renunțare permanentă, pentru Domnul. (din predica 6
august 1939)

9
 Influența lui Zeller asupra lui Cornilescu este motivată, la fel ca și
Eva von Tiele Winkler, de slujirea pentru cei nevoiași, copii orfani și
căutători de hrană spirituală. Zeller și Winkler au slujit în instituții de
educare și îngrijire, ca și Școala de diaconițe din Ländli, unde a activat
Cornilescu. Pietismul, grija pentru aproapele, prin slujire și devotament,
alături de educația biblică, prin studiul Cuvântului Sfânt, sunt comune și
grupărilor catolice, care s-au manifestat în toată lumea prin mânăstiri de
călugărițe-maici. Maica Tereza este un exemplu semnificativ.

Hermann von Bezzel

(1861-1917) s-a născut ca primul
dintre doisprezece copii în Wald,
astăzi parte a Bavariei de sud-la
granița cu Austria și Elveția). Tatăl
său Ludwig Bezzel a fost păstorul
din satul Walder După ce a urmat
gimnaziul Carolinum din Ansbach
(lângă Nürnberg), a studiat
filologia și teologia la Erlangen. S-
a alăturat frăției Bubenreuther
(Băieții roșii-asociație
studențească patriotică cu motto:
Dumnezeu-Libertate, Cinste,
Patrie) După opt ani ca profesor la
Regensburg, a fost numit rector al
institutului de diaconițe din
Neuendettelsau (lângă Nürnberg) în 1891. Acolo a condus instituția,
modelată de fondatorul ei Wilhelm Löhe, către o nouă recunoaștere și
putere interioară. În 1909 a devenit șeful Oberkonsistorium (adică șef al
administrației) al guvernului Bisericii Evanghelice Luterane Bavareze din
Munchen. În 1910, Bezzel a fost ridicat la titlul de nobilime (acordarea
titlul aristocratic german von sau zu-similar cu cel englez lord-titlul se
moștenește, se adoptă sau se obține prin căsătorie). La începutul primului
război mondial a fost chemat la război. A murit la München pe 8 iunie
1917 și a fost înmormântat la Wald.
Hermann von Bezzel a fost numit pentru a-i succeda rectorului Friedrich
Meyer la Neuendettelsau. Despre viața sa, el a spus: „Martorii lui Isus sunt
oameni liniștiți. Nu prea vorbesc, nu sunt foarte ocupați, dar îi vezi la
muncă”. În lupta împotriva liberalismului, pe de o parte, și a ortodoxiei
rigide, pe de altă parte, s-a străduit de-a lungul vieții să fie un bun luteran,
dar mai ales creștin. El a introdus expresia „case cu rugăciuni neîntrerupte”
și alte câteva cuvinte care au fost incluse în cele mai diverse colecții de

10
citate. În perioada în care a fost rector, la Neuendettelsau (1903) a fost
fondată așa-numita „Școală superioară de fete”.

Citate ale lui Bezzel din predicile D.Cornilescu din 1938-1939

- Puterea omului se consumă, când omul o solicită;
Puterea din Isus se înmulţeşte, când omul are nevoie de ea. (din predica 26
iunie 1938)
- Cuvântul săptămânii: Nimeni nu este atât de sărac încât să nu poată
deveni o rază de soare, o lumină de viață, pentru unul sau un om mai
sărac; nimeni atât de bogat, încât să nu aibă nevoie de amândoi. (din
predica 20 noiembrie 1938)
- Aceasta este prima, cea mai simplă mărturie de mulțumire pentru lumină
și cea mai simplă mărturie pe care I-o arătăm și o oferim: bucuria noastră
neîntreruptă. (din predica 2 iulie 1939)
- Vrem să lucrăm împreună pentru ca fiecare să-și ia pâinea și să o
primească cu mulțumire.
(din predica 15 octombrie 1939)

Cu Tine în Legământ

Mâna Ta, Mântuitorule, fie peste viața mea, Atunci va fi bineȚi-am dat
inima mea. Dă-mi curaj!
Și dacă eu am crezut că am pierdut calea şi credinţa,
Condu-mă! Și când soarta a jefuit fericirea și speranța, Te am pe Tine!
Când îmi lipsesc însoţitorii care mă mângâie.
În ceasuri tulburi Cât de bogată și fericită trebuie să devină o viață
Legat de Tine! Și pentru toate darurile primite
Fii lăudat. Nu vreau să fiu nimic, doar pe Isus vreau să Îl am Veşnic!
(din predica 31 iulie 1938)

11
 Jean de Bernieres-Louvigny s-
a născut în orașul Caen,
Normandia, în 1602 și a lucrat
ca ofițer de finanțe regale. După
o experiență de convertire, a
Jean de Bernieres-
Louvigny început să
trăiască într-un schit
(1602–1659)
ca ascet. Nu a fost niciodată

cleric, ci s-a dedicat conducerii

spirituale a multor oameni și a
scris și câteva lucrări sacre, care
nu au fost tipărite decât după
moartea sa. A dus o viață
contemplativă, dar și caritabilă.
A murit în orașul natal la 3 mai
1659.
Misticul german al școlii
reformate de pietism, Gerhard
Tersteegen (1697-1769) a tradus
pentru prima dată lucrările lui
Louvigny din franceză în
germană în 1727.
Citate celebre:
- Dacă pe Pământ se
găsește o iubire pură,
ea se găsește într-o inimă, care iubește umilința”. (din „Hristosul
interior”)
- Virtuțile arătate prin lucrări exterioare sunt foarte ușor de practicat,
pentru că asta se întâmplă în fața oamenilor și este ușor din partea
noastră și aduce aplauzele celorlalți; dar virtuţile, care ies din suferință
duc la mari dificultăţi pentru că atrag rușine și ridicol. Ai răbdare și nu
renunța. (din „Hristosul interior”

Citate ale lui Louvigny din predicile D.Cornilescu din 1938

- În cazul în care există umilință, există, de asemenea, lumină. Căci cel
curajos știe adevărul, că Dumnezeu este în toate lucrurile și că toate
creaturile nu sunt la întâmplare. Și din moment ce el merge în lumina
acestui mare adevăr, el se gândește numai la Dumnezeu, vorbește doar
despre Dumnezeu, nu vrea decât pe Dumnezeu, acționează doar pentru
Dumnezeu. Dar, o, cât de rară este această cunoaștere, care formează

12
numai oameni cu adevărat smeriți! Orbirea și ignoranța omului, îl
preocupă întotdeauna numai cu el însuși, sau cu alte creaturi, ca și cum
acestea ar fi lucruri importante; dar Dumnezeu este în mintea lui, la fel de
puțin, ca şi cum El nu ar fi. (din predica 30
ianuarie 1938)
- Noi ne agățăm de Dumnezeu cu un fir de milă; sfâşiaţi în neprihănire,
așa vom cădea imediat în abisul păcatului și al mizeriei.
- Rugăciunea este un foc; cine stă departe, se va răci. (din predica 21
august 1938)

Hudson Taylor (1932-1905)

Hudson Taylor a fost cel mai folosit misionar din istoria Chinei.
În cei 51 de ani de serviciu acolo, Misiunea sa în China interioară a stabilit
20 de stații de misiune, a adus 849 de misionari pe teren, a instruit
aproximativ 700 de lucrători chinezi, a strâns patru milioane de dolari prin
credință (urmând exemplul lui Mueller). S-a spus că cel puțin 35.000 erau
proprii lui convertiți și că a botezat aproximativ 50.000. Darul său de a-i
inspira pe oameni să se dăruiască pe ei înșiși și bunurile lor lui Hristos a
fost uimitor. Taylor s-a născut într-o casă creștină. Tatăl său a fost un
chimist și un predicator metodist local, care a fost el însuși fascinat de
China în tinerețe. Odată la vârsta de 4 ani, Hudson a spus: „Când sunt
bărbat, vreau să fiu misionar și să plec în China”.
Credința tatălui și rugăciunile mamei au însemnat mult. Înainte să se nască,
se rugaseră ca el să plece într-o zi în China. Cu toate acestea, în curând
tânărul Taylor a devenit un tânăr sceptic și lumesc. El a decis să trăiască
numai pentru această viață. La 15 ani a intrat într-o bancă locală și a lucrat
ca funcționar junior unde, bine adaptat și fericit, era un tânăr popular.

13
Prietenii lumești l-au ajutat să bată joc și să înjure. Lumina de gaz și
întunericul din acea iarnă i-au lăsat ochii slăbiți pentru tot restul vieții. A
părăsit banca în 1848 pentru a lucra în magazinul tatălui său. La 17 ani
lucra într-o bancă din Barsley. În iunie 1849, Hudson Taylor a
experimentat o convertire la credința în Isus Hristos.
Studiul Bibliei a început să joace un rol important pentru el. El a fost
interesat de China încă de la o vârstă fragedă și s-a convins că a fost
chemat de Isus Hristos să meargă în China ca misionar. Scrisorile sale, care
au supraviețuit, mărturisesc o mare încredere în Dumnezeu și dorința de a
urma chemarea lui Lui, indiferent de cost. Hudson Taylor știa că Dr. Karl
Gützlaff, un misionar german, a mers pe noi căi și. a lucrat în haine
chinezești, la fel ca misionarul Robert Morrison. În mai 1850 și-a început
studiile medicale în Hull pentru a se pregăti pentru lucrarea misionară. În
acest timp, a supraviețuit și unei otrăviri periculoase de sânge, pe care o
contractase în timpul unei disecții de cadavre.
În 1853 a plecat în China cu o misiune engleză, Societatea
Evangheliei Chineză (CEG). În China, Hudson Taylor a fost dezamăgit de
condițiile și modul de lucru al misionarilor. În 1857 s-a separat de
Societatea Chineză de Evanghelizare. Stimulat de Dr. Parker și misionarul
scoțian William Chalmers Burns, a început să lucreze în interior din 1858.
Între timp ajunsese la concluzia că era corect să lucreze în îmbrăcăminte
chinezească. De asemenea, avea părul ras sau vopsit și purta o împletitură
chinezească. Tot aici și-a cunoscut soția, Maria Dyer, o orfană care locuia
în China. În ciuda multor rezistențe, s-a căsătorit cu ea la 20 ianuarie 1858,
pentru că ea a fost iubirea vieții lui. Cu ea a început misiunea în China. În
1859 a preluat infirmeria de la Dr. Parker și a experimentat multe lupte
personale interioare în primii ani.
Financiar și religios a fost susținut de tatăl orfelinatelor, George Müller. Ca
parte a mișcării de sfințire, credincioșii pietiști din Elveția, Societatea
Evanghelică, întărește această misiune nou creată. În 1860, Hudson Taylor
și-a luat primul concediu de acasă în Anglia. S-a despărțit de CEG și și-a
continuat studiile medicale.
În 1865 a înființat China Inland Mission (CIM) cu sediul în Anglia, care
supraviețuiește până astăzi sub numele OMF International. La 26 mai
1866, a călătorit în China cu primii 16 misionari CIM. Noua sa misiune, pe
care a numit-o Misiunea Chinei Interioare (CIM), avea o serie de
caracteristici distinctive, inclusiv aceasta: misionarii săi nu aveau salarii
garantate și nici nu puteau apela la fonduri; pur și simplu aveau încredere
în Dumnezeu pentru a le satisface nevoile; în plus, misionarii săi au
adoptat îmbrăcămintea chinezească și apoi au dus Evanghelia în interiorul
Chinei. Taylor, soția și cei patru copii și 16 tineri misionari au plecat din
Londra pentru a se alătura celorlalți cinci aflați deja în China, care lucrau
sub conducerea lui Taylor.

14
În februarie 1870 a murit fiul său Samuel, în iulie fiul său Noel, care avea
doar 13 zile, iar câteva zile mai târziu, soția sa Maria. În 1871 a rămas în
Anglia, unde s-a căsătorit cu Jenny Faulding, un membru al Misiunii
Chinei Interioare din Londra. În 1875 a abordat cele nouă provincii ale
Chinei la care nu fuseseră încă atinse. În următorii câțiva ani, predicarea a
fost făcută și în aceste provincii, astfel încât Evanghelia a fost acum
răspândită în toată China. Din nou și din nou au fost excursii în Europa și
America. De asemenea, Hudson Taylor a trebuit să supraviețuiască unor
boli grave. Când l-a întâlnit pe reverendul Heinrich Coerper în 1899, el l-a
rugat să înființeze o filială germană a Misiunii Chinei Interioare, care a
avut loc la Hamburg în același an.
În 1900, în China a început Rebeliunea Boxerului, care a luat viețile a 58
de misionari și a 28 de copii din societatea sa misionară. În 1902, a predat
conducerea Misiunii interioare a Chinei lui Dr. E Hoste. În 1904, a doua lui
soție, Jenny, a murit în Elveția. La 3 iunie 1905, James Hudson Taylor a
murit la Changsha în timp ce călătorea în provincia chineză Hunan și a fost
înmormântat în Zhenjian

Citate ale lui Hudson Taylor din predicile D.Cornilescu din 1938-1939
- Slujba cea mai mare cere cea mai mare jertfă, dar primește cea mai
mare binecuvântare. (din predica 9 ianuarie 1938)
- Când este vorba de Dumnezeu nu există lucruri mici.(din predica 16
ianuarie 1938)
- Numai Dumnezeu este nădejdea mea, nu am nevoie de altceva.
(din predica 20 februarie 1938)
- În fiecare dimineață culeg ceva nou din Cuvântul lui Dumnezeu şi
dăruiesc mai departe mesajul. (din predica 27 martie 1938)
- Domnul nu rămâne dator nimănui. (din predica 26 iunie 1938)
Rugăciunea a fost hotărâtoare în fiecare criză a Împărăţiei lui Dumnezeu.
(din predica 28 august 1938)
- Nu există nicio cale mai sigură, mai directă, ca să crești spiritual cu
binecuvântări, decât confruntându-te cu propria ta personalitate, prin
exemplul propriu, ca un model de urmat. (din predica 29 ianuarie 1939)
Hudson Taylor a fost cel mai dedicat misionar din istoria slujitorilor
Domnului. Alături de Linvingstone, care adus Evanghelia în Africa, cei doi
mari oameni ai credinței strălucesc ca niște nestemate. Lucrarea lor a
cuprins 2 continente și urmează calea marelui Apostol al neamurilor,
Pavel, care a dus Vestea Buna a salvării prin credință la neamuri.
Ca și prietenul sau George Muller, care l-a susținut financiar și cu
rugăciune, Taylor a trăit Evanghelia curată, fără denominațiuni și îngrădiri
doctrinare. Viața și scrierile lor sunt pentru oricine un exemplu și o lumină,
care duc la cunoașterea Domnului, și apoi la viața veșnică.

15
 Johannes Schmidt (1594-1658)

În 1611 Schmidt a fugit de la Halle la Speyer pentru a scăpa de

ciumă și a venit la Strasbourg în 1612, unde a studiat filozofia la Academia
Luterană și în 1615 și-a obținut diploma de master. Apoi a studiat teologia
la Strasbourg, a întrerupt cu o călătorie în Franța și Anglia și vizite de
studiu la Tübingen, Jena și Wittenberg.
În 1622 a fost numit profesor la Academia de la Strasbourg, care fusese
ridicată la rang de universitate cu un an înainte, dar nu a preluat postul
decât în 1623 când și-a obținut și doctoratul. În 1629 a devenit președinte
al Bisericii Luterane Alsaciene, care includea supravegherea congregațiilor
și a predicatorilor. Dubla povară a Războiului de Treizeci de Ani (1618 -
1648) i-a cauzat o criză nervoasă la sfârșitul anilor 1640. Schmidt avea
rădăcini în ortodoxia luterană, dar a susținut un program de reformă
influențat de puritanism și mișcarea de pietate-evlavie a lui Johann Arndt.
Johann Schmidt sa căsătorit în 1624. Fiul său Johannes Schmidt (1626–
1666) a fost pastor la Strasbourg.
Citate ale lui Johannes Schmidt din predicile D.Cornilescu din 1938
- Să nu credeți că viața omului este o pace veșnică; este o bătălie sacră a
credinței (din predica 15 mai 1938)
- Să fii aproape de Dumnezeu înseamnă să ai de toate, chiar și în pustie.
(din predica 19 iunie 1938)
- Nu există predică mai puternică decât ca o dragoste trăită.
(din predica 10 iulie 1938)

16
- Ceea ce spun trebuie să fie adevărat, dar nu tot ce este adevărat, trebuie
să spun. (din predica 24 iulie 1938)
- Ca să auzi, trebuie mai întâi, să înveți tăcerea.
(din predica 11 septembrie 1938)
Din citatele de mai sus se vede o doctrină sănătoasă, clară,
conform cu ideile post-reformiste, care au început cu Luther, o suta de ani
înainte. Pietismul, smerenia și evlavia sunt virtuțile alese, care au urmat
Reformei și care au influențe adânci în religia catolică. Aceste tendințe se
continuă și astăzi prin slujiri caritabile, orfelinate, ajutorarea săracilor și
spitale. Unele tendințe au și rădăcini mai speciale, care fac exces de
exaltări mistice. Termenul de pietate s-a denaturat în practica bisericeasca,
uneori fiind greșit înțeleasă. Pietatea excesivă duce la venerări ale sfinților,
extaze mistice, izolări și pierderea adevăratei slujiri.

Cuvinte de încheiere:

Am trecut în puține pagini câteva figuri uitate de istorie, personaje de mare

valoare în cultura de limbă germană, dar care rămân ca o moștenire
spirituală deosebită, pentru noi toți, slujitorii și urmașii Domnului. Martin
Luther și Spurgeon lipsesc din comentarii, fiind bine-cunoscuți cititorilor
de pretutindeni. Aș dori totuși să amintesc și pe Ernst Modersohn (1870-
1948), un mare om al Germaniei, teolog și scriitor creștin. Cornilescu l-a
întâlnit la Bad Blankenburg în 1923, după ce a plecat în exil, însoțit de
prietenul și sfătuitorul său, Tudor Popescu. Aici, Modersohn conducea un
sanatoriu-casă de tratament, similar celui din Ländli. Tot atunci a întâlnit-o
și pe directoarea casei din Ländli, care l-a invitat pe Cornilescu s-o
viziteze. Prietenia și influența lui Modersohn rămân hotărâtoare pentru cei
2 vizitatori (Cornilescu și Popescu) și trasează liniile mișcării de reformare
care se va răspândi, de la Cuibul cu Barză pe tot cuprinsul României.
Modersohn, a fost un prieten devotat și ca mărturie scrie în prefața cărții
lui Cornilescu-Ce-mai lipsește: Cu mare bucurie am citit aceste predici în
manuscris. De aceea mă bucur că acum au apărut și au fost tipărite
câteva dintre ele. Mărturisesc că eu însumi am fost binecuvântat prin ele
și cred că și alți cititori vor avea aceeași binecuvântare. Fie ca aceste
gânduri de final să însoțească pe toți cititorii și căutătorii de Adevăr.
(Pavy Beloiu-Statele
Unite-

17
Nr. 1 (1 Ianuarie 1939)

În numele lui Isus în Anul Nou, în numele lui Isus!

Înainte, haide să lucrăm în noul an! Recolta este mare, de lucru, o mulțime,
Cine știe cât de curând vom fi gata!

În numele lui Isus! Înainte, să luptăm. În noul an! Este puternic inamicul și
plin de viclenie Îl cunoaștem pe acela, care-i mai puternic.

În numele lui Isus! Înainte, haideți să ne îngăduim. În noul an!

Lepădare de sine în fiecare zi, Să-L urmăm pe Isus, să practicăm cu
plăcere.

În numele lui Isus! Înainte, să ne iubim.În noul an!

Cine iubește pe Isus, ține porunca Şi Îi rămâne credincios până la moarte.

În numele lui Isus! Înainte, să ne rugăm În noul an!

El este atât de blând și atât de darnic, Avem un Domn bogat

În numele lui Isus! Înainte să-L lăudăm În noul an!

Oh suflet, leagănă în sus Și slăvește în corul sfânt!
În numele lui Isus! Înainte să mulțumim În noul an!
Fiecare inimă un altar de mulțumire, Așa că va fi un an de îndurare! (F.
St.)

Înainte!

Exod 2. 14-15: Apoi Domnul i-a spus lui Moise: Spune-le israeliților să
meargă înainte.
Acest cuvânt a fost vorbit de Dumnezeu poporului Său. Așa că s-
a întors către acei oameni care L-au cunoscut și L-au urmat. Dumnezeu nu
ne lasă acest îndemn în zadar: mergeți înainte! Știe că suntem întotdeauna
înclinați să privim înapoi și de aceea El ne cheamă din când în când cu o
încurajare, în care El exprimă faptul, că nici înapoi, nici la dreapta, sau la
stânga nu trebuie mers, ci pur și simplu înainte.
Când privim înapoi, descoperim multe lucruri, care ne-ar descuraja. Poate
că în trecutul nostru sunt puncte întunecate care pot să ne apese. Prin
urmare, atunci când ne ocupăm de ceea ce este în spatele nostru, există
întotdeauna pericolul să uităm să mergem mai departe spre țintă.
Dușmanul sufletului nostru știe acest lucru și de aceea încearcă inteligent
să ne facă să privim înapoi. Apoi începem să oftăm: Oh, ce am făcut? Sunt
un copil al lui Dumnezeu, și totuși am gândit atât de urât, am vorbit atât

18
de rău, și am făcut atâtea fără dragoste! Când rămânem în ceea ce este în
trecut, încetăm să mergem mai departe.
Alții sunt blocați cu trecutul lor bun. Este ciudat, căci și aceasta îi
împiedică să meargă mai departe. De exemplu, cine se gândește
întotdeauna doar la victoriile pe care le avea, își pierde drumul spre țintă.
Cei care își amintesc întotdeauna doar de sănătatea lor bună, pe care au
avut-o odată, rămân pe loc și nu înaintează.
Fie că este bine, sau rău, tot ceea ce este în spatele nostru are o influență
rea asupra noastră, atunci când ne preocupăm prea mult cu trecutul. De
aceea Pavel a spus: „Uit ce se află în spate și mă îndrept spre ceea ce este
în față."
Prin urmare, nu mai vrem să scoatem la iveală ceea ce aparține trecutului.
Nu contează dacă acestea sunt lucruri, care s-au întâmplat ieri, astăzi sau
doar cu câteva momente în urmă.
Trebuie să învățăm să lăsăm totul în urmă și să privim înainte.
Nu trebuie să ne permitem să fim influențați de prezent, de nevoile și
dificultățile sale; pentru că există, de asemenea, un pericol că vom fi apoi
copleșiți de ceea ce este și atunci, ne oprim.
Deci nu dorim să suferim față de trecut cu povara păcatului, nici de
prezentul cu plângerile sale; căci tocmai în lumina trecutului putem ști că
sângele Mântuitorului ne-a curățit de orice păcat. Prin urmare, decizia
noastră trebuie să fie de a înainta întotdeauna și în ciuda tuturor lucrurilor.
Astfel, se spune în textul nostru: Spune-le poporului meu: mergi înainte.
Cu alte cuvinte, și dacă ați păcătuit de 20 de ori și ați făcut același lucru de
100.000 de ori, nu fiți fără nădejde şi nu vă opriți! Ce curaj vine în inimile
noastre și ce mare va fi bucuria care ne va umple, atunci când vom învăța
să mergem întotdeauna mai departe.
Viața creștină este un marș neîntrerupt spre țintă, o mișcare
înainte fără oprire. Nu avem timp să ne odihnim și să privim înapoi. Cât de
mulți oameni consideră, că o astfel de umblare continuă, înainte, pare a fi
imposibilă. Ei pot spune din nou și din nou: când mă gândesc la dispoziția
mea și la condițiile în care mă aflu, chiar nu pot merge mai departe.
Cât de liniștitor este pentru astfel de oameni, să știe că ei nu trebuie să
realizeze acest lucru cu propriile lor eforturi. Dacă Dumnezeu ne dă
poruncă de a merge mai departe, El ne dă, de asemenea, puterea de a face
acest lucru.

De aceea, privirea în sus bucuroși să aruncăm Şi înainte să pășim hotărați!

Mergem în mâinile Domnului Şi El ne însoțește.

Uită ce se află în spate. Şi ce ți-a îngreunat calea;

Ce place inimii pentru totdeauna, Merita să te sacrifici.

Şi ceea ce încă te mai ține captiv... Oh, aruncă-l departe de tine!

19
Să fie îngropată întreaga lume Pentru tine, în mormântul lui Hristos!

Ridică-te liber cu El Către lumina din slăvi!

El înainte de noi - El rupe calea Cine vrea să-L înfrunte? (D. Cornilescu)

Sloganul marșului pentru Anul Nou! 2 Timotei 2.8a: Adu-ți aminte de

Isus Hristos!

Un marș spre un tărâm necunoscut ne așteaptă. În ajunul Anului

Noul facem primii pași. Unii așteaptă speranțe și așteptări, alții, cu unele
temeri interioare, așteaptă cu nerăbdare necunoscutul tărâm 1939. Avem
nevoie de un îndemn de pornire al marșului. Este de a ne încuraja pe căi
obositoare, pentru a ne face siguri de victorie, atunci când lupta se
dezlănțuie furioasă în jurul nostru și să ne dea orientare, atunci când calea
este întunecată. Un astfel de slogan de pornire pentru 1939 vrea să fie
cuvântul de mai sus: Adu-ți aminte de Isus Hristos!
A fost printre ABC-ul de protecție, în primele zile după începerea școlii.
Un băiat simpatic a început brusc să plângă cu amar. Profesorul l-a întrebat
de ce plângea. După unele ezitări a spus: Nu-mi amintesc cum arată mama
mea. Nu reușea ca să-și mai amintească imaginea iubitei sale mame. De
aceea și-a ieșit din fire. Profesorul a făcut cel mai înțelept lucru și l-a
trimis repede acasă, ca să fie sigur cum arată mama lui. Cu bucurie s-a
întors curând. Durerea i s-a vindecat, și-a amintit imaginea mamei sale și a
urmat lecțiile cu atenție.
Același lucru este valabil și în viața credinței, când amintirea lui Isus
Hristos lipsește în momente decisive, când nimeni nu-și mai amintește ce
avem în El, ce poate El și ce vrea El.
Prin urmare, la trecerea în Anul Nou, să rostim acest apel către noi: Adu-ți
aminte de Isus Hristos! Apostolul vorbește aici despre Cel înviat, adică
despre Mântuitorul cel viu. Dar atunci când se vorbește despre aceasta,
este de asemenea, adecvat să...

Nr. 2 (8 ianuarie 1939)

Cuvântul Săptămânii: Luptă–te cu tot ceea ce te trage departe de
veșnicie: (Johannes Schmidt)

Copilăresc și naiv

20
Matei 18 3-4: Adevărat vă spun dacă nu vă pocăiți și nu deveniți ca și
copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor. Cel care acum se smerește ca
acest copil va fi cel mai mare din Împărăția cerurilor
1 Corinteni 13:11: Când eram copil, vorbeam ca un copil și eram înțelept
ca un copil și mă purtam copilărește. Dar de când sunt mare, am lepădat
ce era copilăresc.

Avem aici două versete interesante din Sfânta Scriptură. În primul

rând, Dumnezeu ne arată cât de important este pentru noi să devenim
copii, pentru a intra în împărăția cerurilor și a experimenta binecuvântările
Sale în ea. Iar în celălalt verset vedem, că noi nu rămânem întotdeauna
copii, ci trebuie să renunțam la copilării și să devenim persoane mature.
De exemplu, dacă ne uităm la apostolul Pavel, trebuie să spunem că
ambele s-au petrecut cu el. La începutul vieții sale creștine, el a fost simplu
la minte ca un copil și gata să facă ceea ce Domnul Isus i-a cerut. În
această relație copilărească de încredere în Dumnezeul său, el a rămas
întotdeauna. Plin de modestie, nu se gândește prea mult la sine. El era
conștient de slăbiciunea sa și, prin urmare, se simțea întotdeauna
dependent de harul lui Hristos. Datorită acestui simț copilăresc, el L-a
experimentat minunat pe Domnul și a lucrat pentru El, mai mult decât
orice altă persoană. Pe această bază, s-a dezvoltat viața sa creștină. Pe de
altă parte, observăm, de asemenea, împreună la Pavel, că el a renunțat la
copilării și a primit o cunoaștere mai profundă de la Hristos. Înțelegerea
cauzei lui Dumnezeu a crescut și el însuși a crescut și s-a maturizat din ce
în ce mai mult. La sfârșitul vieții sale, el nu mai era la fel ca la început.
Ceea ce i se părea indispensabil, ceea ce îl interesa și îl inspira, nu l-au
captivat mai târziu. El a lepădat copilăriile, dar el a păstrat simțul
copilului-sinceritatea.
Cu Domnul Isus a fost la fel. El a crescut de la un copil, la o persoană
matură.
Atunci când am primit pe Mântuitorul în inima noastră, se întâmpla că
rămânem pentru un timp în aceasta stare copilărească. Iată un exemplu și
pentru noi!
Un copil este întotdeauna vesel și sincer. Este tot timpul fericit, chiar dacă
are griji mici și necazuri! Dar se bucura că totul trece repede. Copilul nu se
oprește la greutăți și continuă.
În viața noastră creștină trebuie să fie la fel. Noi am primit iertarea
păcatelor noastre prin sângele lui Isus și știm că suntem acceptați de
Dumnezeu, astfel încât nimeni nu ne poate smulge din mâna Lui. Toate
aceste adevăruri ne fac atât de fericiți, că putem să ne bucurăm ca și copiii.
Avem încredere în Domnul, că El ne va scoate din fiecare dificultate. Vom
găsi aceasta ca ceva minunat, de a avea un astfel de Mântuitor.
Entuziasmul nostru este mare, dar dacă rămânem așa toată viața noastră
suntem copilăroși-ne comportam ca niște copii.

21
 Acest lucru nu înseamnă că ne găsim întotdeauna plini de bucurie
și încredere în Dumnezeu. Dar această bucurie mai superficială trebuie
adâncită treptat. Mai multă maturitate și seriozitate trebuie să vină în ființa
noastră, fără ca noi să devenim descurajați. Ar trebui să avem treptat o
viziune diferită asupra problemelor acestei vieți decât înainte și să
dobândim o înțelegere mai profundă în a-L urma pe Domnul Isus. De ceea
ce este copilăresc-naiv, care aparține doar stadiului inițial, trebuie să ne
debarasăm. Dar ni se permite să păstrăm spiritul de copil, care ne conduce
tot mai adânc în comuniunea cu Hristos. (D. Cornilescu)
Naivii și incompetenții care, după ce s-au format destul de mult în jurul
lor, au ajuns în cele din urmă la tipul de bază al umanității adus în lume de
Dumnezeu, din care orice altceva și toate celelalte figuri omenești ocupă
un loc în spate; acum se așază la picioarele Domnului și învață de la El
înțelepciunea, adevărata educație, o umblare dumnezeiască, o viziune
corectă asupra lumii, gândire corectă, simțire și acțiune – pe scurt, tot ceea
ce se poate învăța, învață de la Cel în care locuiește toată plinătatea
dumnezeirii. (Stockmayer)

Nr. 3 (15 ianuarie 193

Cuvântul săptămânii: Nu putem câștiga și convinge lumea dacă noi o
lăsăm să se uite la lucruri care sunt doar pentru copiii lui Dumnezeu.
(Stockmayer)
Statutul copilului
Matei 18 3-4: Adevărat vă spun dacă nu vă pocăiți și nu deveniți ca și
copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor. Cel care acum se smerește ca
acest copil va fi cel mai mare din Împărăția cerurilor.
1 Corinteni 13:11: Când eram copil, vorbeam ca un copil și eram înțelept
ca un copil și mă purtam copilărește. Dar de când sunt mare, am lepădat
ce era copilăresc.
Poziția corectă față de Domnul Isus va fi întotdeauna a unui copil.
Desigur, acest lucru nu înseamnă trăsătura copilărească. Ar trebui și
trebuie să o lepădam pentru a ne maturiza în persoane mature.
Cu toate acestea, atitudinea copilărească ar trebui să rămână. Un copil are
o minte mică și, prin urmare, nu înțelege totul. Știe că mai are multe de
învățat.
La început, Îl cunoaștem pe Domnul Isus doar ca Mântuitor al sufletului
nostru, care ne iartă toate păcatele. Vedem în El pe prietenul nostru.
Dar încetul cu încetul, cunoașterea noastră despre noi înșine, despre
păcatul nostru și despre harul și puterea Lui, ajunge din ce în ce mai
adânca. Mai întâi, ne-am dus după cântecul: crucea lui acoperă vina mea,
sângele Lui mă face luminos și curat. Și acum știm că aceasta ne duce și la

22
lepădarea de sine și aduce cu sine greutăți despre care habar nu aveam
înainte.
Apostolul a spus odată: Veghează la harul lui Isus Hristos! În
acest fel, ar trebui să învățăm treptat să înțelegem ceea ce nu am înțeles la
început. Astfel, trebuie să renunțăm la felul copilăresc.
O persoană credincioasa este întotdeauna în creștere. Trebuie să devină
mai profundă, mai serioasă și mai matura. O altă trăsătură în caracterul
unui copil este, de obicei, modestia. Nu se gândește prea mult la sine. Dacă
acest lucru nu mai este cazul la un copil, aceasta arată faptul ca nu mai este
aceeași persoana. Ne doare direct când vedem cum copilul devine
îngâmfat.
În calitate de copii ai lui Dumnezeu, trebuie să fim atenți ca sa
rămânem întotdeauna în modestie și smerenie. Nu suntem creștini prefecți
și nu putem face nimic singuri. Totul este Mântuitorul nostru, care trebuie
să lucreze în noi. Dacă obișnuiam să gândim rău și urât despre noi înșine,
poate că în cursul vieții noastre am ajuns să ne gândim la noi înșine ca
fiind mai buni acum.
Dar Domnul Isus se întoarce către noi cu cuvintele: oricine vrea să
meargă în cer trebuie să se pocăiască și să devină ca un copil! Este
necesar să recâștigăm modestia și smerenia pe care le-am pierdut. Prin
Duhul Său Sfânt, Domnul ne învață că nu suntem nimic în noi înșine.
Pavel, omul inteligent, care a privit profund la tainele minunate
ale lui Dumnezeu, a spus odată: Știu că în mine, în trupul meu, nu
locuiește nimic bun! Acest lucru mărturisește o umilință copilărească, pe
care nu ar trebui să o pierdem niciodată în viața noastră.
O altă trăsătură a naturii copilului este că îi place să fie învățat. Este dornic
să învețe din ce în ce mai mult. Putem să-i spunem multe și el este
întotdeauna gata să învețe ceva.
Și noi, ca și copii lui Dumnezeu, ar trebui să ne străduim a
dobândi din ce în ce mai multă cunoaștere despre Domnul Isus. Nu trebuie
să uităm niciodată că suntem cârpaci, începători și avem nevoie de o
descoperire mai mare de la Dumnezeu. Dar, din păcate, de multe ori se
întâmplă la noi să credem că știm suficient și, prin urmare, nu mai avem
nevoie de sfaturi. Ne simțim atât de deștepți, încât credem că le știm pe
toate. Prin urmare, este foarte important să nu pierdem niciodată simțul
copilului, care constă în dorința de a învăța mai multe de la Mântuitor.
La un copil, observăm, de asemenea, că are o inimă care poate
iubi tot timpul. Deși trebuie să faci multe sacrificii pentru copilul tău, vei fi
răsplătit de dragostea lui emoționantă și sinceră. Prin toate mijloacele, el
caută să-și exprime dragostea.
Din păcate, noi, ca și adulți devenim din ce în ce mai mai rigizi,
mai greu de schimbat. Prin urmare, este necesar ca Dumnezeu să ne învețe
să iubim din nou. În calitate de copii ai lui Dumnezeu, nu-L putem iubi
niciodată suficient pe Domnul Isus. Și ar trebui să păstrăm acest spirit

23
copilăresc de-a lungul vieții noastre. În acest fel, am putea să-L urmăm pe
Hristos în mod corespunzător. (D. Cornilescu)

Nr. 4 (22 ianuarie 1939)

Cuvântul săptămânii: Cine nu aude chemarea Domnului: nu te
îngrijora de nimic, nu poate duce niciodată o viață de odihna și liniște.
(D. Cornilescu)

Viață binecuvântată

Tu ești pârâul care mă inundă

Tu ești puterea care mă umple
Inima Ta, care a sângerat odată pentru mine
Îmi este un izvor, de unde viața țâșnește
Cu cât sunt mai sărac, cu atât sunt mai bogat
în Tine, căci Tu ești totul pentru mine;
Dăruiește-Te în întregime, Domnul meu, și ia-mă,
Pana nu mai rămâne nimic din mine!

Eu trăiesc, dar nu eu. Într-adevăr

Tu trăiești în mine, da, numai Tu.
Luminează-mă cu claritatea Ta
și lasă-mă să fiu sfânt în Tine!

Da, curat în Tine, Cel veșnic curat,

și luminos în Tine, pentru că Tu ești lumina.
Tu însuți vrei să te unești cu mine
în Duhul, așa cum promite Cuvântul Tău.

O, laudă Ție, Tu dragoste veșnică,

Te-ai aplecat spre mine.
În Tine - căci mie nu-mi rămâne nimic-
Sunt bogat, pentru că Te am. (Eva von Tiele Winkler)

Brațe veșnice

Deut. 33.27: Dumnezeu este un refugiu și sub brațele Lui veșnice este un
loc de scăpare.
Când citiți aceste cuvinte, imaginea unui copil ne vine involuntar în minte.
El se așază pe un scaun în timp ce mama stă în fața lui și îi strigă: vino
copilule, dragă! micuțul încearcă să urmeze cuvintele de invitație fără să

24
 se gândească la pericolul în care se afla. Dacă nu ar fi fost brațele mamei,
care să prindă copilul, ar putea cădea cu ușurință de pe scaun.
Nu este aceasta o pilda de urmat, pentru viața noastră interioară? La
adăpostul Tău, sunt brațe veșnice, așa spune cuvântul, într-o altă
traducere. Noi, oamenii, suntem într-o lume periculoasă și, prin urmare,
tânjim după un loc sigur. Avem nevoie de un sprijin, care nu înșală
niciodată.
Copilul are acasă acest refugiu, fără alte formalități. Știe că tatăl și mama
au grijă de el și îi fac viața cât mai frumoasă. Nu trebuie să își facă griji
pentru a găsi un loc sigur. Casa părintească îi oferă pe deplin, din tot ce
are nevoie.
Noi, oamenii, căutăm cu înverșunare un punct de sprijin sigur în
viața de mai târziu. Unii cred că banii te-ar putea ajuta în această privință.
Pornesc de la ideea, că cel care este bogat își poate permite și el ceva. El
nu este atât de ușor expus fluctuațiilor de zi cu zi ale vieții, deoarece banii
îi oferă o bază sigură, într-o anumită măsură.
Alții caută un punct de sprijin ferm în prietenie. Cei care au buni
prieteni, nu depind doar de ei înșiși. Îți oferă un sentiment de siguranță să
știi că prietenii tăi sunt gata să te ajute în orice moment.
Alții văd o viață de familie frumoasă, ca o bază sigură a existenței lor. Cât
de confortabil este să găsești un loc acasă, unde să poți găsi odihna în fața
agitației din jur, adesea periculoasa!
Dar cât de nesigure sunt toate aceste sprijine, pe care omul le caută! Banii
sunt mult prea nesiguri; și câte prietenii s-au rupt din cauza lucrurilor mici!
Chiar și cea mai frumoasă viață de familie se poate destramă rapid din
cauza unei cauze mici.
Adevărata siguranța nu se regăsește niciodată în această lume, ci
doar în iubirea lui Dumnezeu. Puterea și măreția Lui garantează acest
lucru.
Trebuie să știm că suntem mereu în mâinile Lui, din care nimeni și nimic
nu ne poate smulge. El are puterea de a face totul bine în viața noastră.
Dar destul de ciudat, dragostea lui Dumnezeu ne oferă o anumită
libertate. Deși trebuie să trecem prin multe pericole, nu suntem scutiți de
anumite riscuri-pericole. Dificultățile, greutățile și chiar moartea ne sunt
îngăduite de Domnul. Dar asta nu dăunează siguranței noastre. În acest fel,
Dumnezeu vrea să ne facă puternici și să ne întărească caracterul. În astfel
de vremuri, ce ne garantează, că dragostea lui Dumnezeu este încă cu noi?
Avem un singur garant, care ne asigura securitatea vieții noastre, în orice
situație și acesta este Hristos. Cei care se uită la El, nu trebuie să se teamă
de niciun pericol, care îi amenință. Numai încrezându-ne în Domnul Isus
putem fi în siguranță tot timpul.
Omule, dacă vrei să ai un adăpost sigur pentru viața ta, lasă-te să
cazi în brațele veșnice ale Mântuitorului ! Chiar dacă condițiile și oamenii
devin periculoși și amenințători! În inima lui Dumnezeu toată lumea

25
găsește un sprijin sigur! și adăpostiți în dragostea Lui putem tine cărarea
dreapta.
(D. Cornilescu)
Cetatea păcii
Când călătorim prin unele țări, castelele vechi, de pe înălțimi, ne întâmpină
minunat, de multe ori. Trebuie spus că acești cavaleri au știut să aleagă
cele mai frumoase locuri. De la o înălțime impozanta, ai o priveliște
minunată asupra ținutului întreg.
Dar nu a fost întotdeauna atât de plăcut să trăiești acolo sus. Uneori
dușmanii chiar noaptea au asediat castelul. Probabil zidurile groase sunt
capabile să sfideze atacul. Dar atacatorii au reușit uneori să ia cu asalt
castelul și să arunce torța în cazemate. A rămas o singură cale de salvare:
refugiul în cetatea păcii. Acest turn înalt, adesea construit pe stânci abrupt
înclinate, era de neînvins, atâta timp cât foamea nu îl obliga să se predea.
În cetatea păcii te simți în siguranță, chiar dacă totul fusese deja distrus și
cuprins de flăcări.
Spiritul nostru tânjește și el după un astfel de adăpost. Probabil că fiecare
persoană simte că are nevoie de un turn înalt de neînvins, în care să se
poată retrage în toate circumstanțele. În vremuri normale, bune, când
suntem sănătoși, această dorință s-ar putea să nu fie prezenta. Dar în ceasul
de nevoie, este acolo. Dacă vedem cum sănătatea și vitalitatea se
prăbușesc, sau stăm în fața dărâmăturilor din viață distruse și tot ceea ce
ne-a fost drag se ridică în flăcări, atunci căutăm cetatea păcii, un turn înalt
și sigur, care ne ridica, în care găsim siguranță.
Unde este aceasta cetate a păcii?
Cu ani în urmă am întâlnit un om de știința important. Am vorbit despre
întrebări serioase de viața. Curând a devenit evident că există puncte de
vedere diferite aici. Cu toate acestea, fiecare a respectat convingerile
celuilalt, astfel încât să putem face schimb de idei, în pace. Unele lucruri,
care au fost mari și scumpe pentru mine și încă mai sunt astăzi, păreau a fi
un punct de vedere depășit pentru partenerul meu. Spiritul său înalt
concepea un sistem filosofic, pe care, se pare că îl considera, ca un loc de
adăpost. El a fost cel puțin atât de sigur de asta.

Nr. 5 (29 ianuarie 1939)

Cuvântul săptămânii: Nu există nicio cale mai sigură, mai directă, ca
să crești spiritual cu binecuvântări, decât confruntându-te cu propria
ta personalitate, prin exemplul propriu, ca un model de urmat.
(Hudson Taylor)
Fiecare are lupta lui

26
Geneza 32:24: „Iacov a rămas singur. Atunci, un om s-a luptat cu el până
în zori.”
Două momente decisive a avut Iacov în viața lui. Pe vremea
aceea, când el fugea de fratele său, a avut un vis. Și acum când s-a trezit, îl
aștepta o luptă mai tare, cea mai grea dintre toate, pe care le-a avut până
acum.
Fiecare om trebuie sa facă față la luptele lui proprii. Noi toți, fără
excepție, trebuie personal să participăm la dificultățile care vin în viața
noastră. Nu merge altfel, decât ca, noi personal să participăm la această
luptă. Nici părinții, nici rudele noastre, nici cei mai dragi prieteni nu ne pot
ajuta. Nici bogăția, nici talentul nu ajută la nimic. La fel a fost și cu Iacov.
Trebuia să lupte personal și niciun om nu putea să-i vina în ajutor. Venise
momentul decisiv.
Dușmanul care amenință pe om, nu este din afară, ci în propriul său ego,
înăuntrul lui. Cu acesta el trebuia să facă față.
Iacov a simțit asta în sine, ca pe două persoane, unul bun și unul
rău. Ambii luptau pentru victorie. Depindea de Iacov, sa decidă, care
putere sa iasă biruitoare. El a crezut că fratele său Esau va fi adversarul lui.
De aceea a cerut lui Dumnezeu ajutorul Lui. Dar vedem aici, în textul
nostru, că un bărbat s-a luptat cu Iacov. Acela nu era Esau, ci era persoana
divină din Iacov. Așa că el a trebuit să participe mai aprig la lupta dintre
binele și răul din el. Iacov avea deja de 20 de ani de luptă. Dar acum a
venit acest moment crucial.
Aceasta luptă cu tine însuți, trebuie ca fiecare om sa o aibă. Va câștiga
unul, sau altul. Doar una dintre aceste puteri poate câștiga. Ori binele
câștigă, sau va fi distrus.
Nu ar trebui să ne amăgim pe noi înșine în acest sens. Nu oamenii
răi, circumstanțele noastre, sau această lume, sunt dușmanii noștri. Dar cel
mai înverșunat adversar al nostru este în noi înșine și de aceea trebuie să
luptăm cu el. Când obțin victoria asupra mea, nu-mi pasă de nimic altceva.
Textul nostru spune: „Un bărbat s-a luptat cu el până în zori “. Cu
alte cuvinte, înseamnă că Iacov s-a luptat până când omul divin din el a
fost învingător.
Și în viețile noastre, lupta durează până când Cel tare a câștigat
puterea. Nu ne vom odihni mai devreme. Nu are absolut nicio valoare ca
să ne opunem constant influenței divine.” În cele din urmă, acest timp este
de fapt unul pierdut. De îndată ce încetăm să ne opunem Domnului, binele
triumfă în viețile noastre.
Acest fapt este destul de simplu și, totuși, realizarea lui în practică
ne creează unele dificultăți. Dar este important să învățăm această lecție
cât mai curând posibil, ca să nu ne chinuim degeaba în lupte inutile și
greşite. Apoi din învinși vom deveni învingători.
D. Cornilescu.

27
 Dedicare!
Stăpâne, astăzi mi-ai vorbit Cu tărie inimii și voia mea este zdrobită,
Ia-mă, sunt al tău. Da, în zadar m-am luptat
Cu puterea dușmanului rău;
Rege, l-ai cucerit și m-ai eliberat.

Îmi dau de bunăvoie duhul și trupul Și sufletul meu Ție, Mântuitorule,

Dăruiește, pentru că și eu acum trăiesc pentru Tine, Sunt cu totul al Tău.
Am încredere în Tine, Doamne Isuse,Tu mă păzești zilnic;
Pe drumul îngust în sus M-am ajutat cu Tine.

Astăzi și mâine, mereu, Eu, Isuse, Ție îți aparțin,

Ție în slujire, Ție în suferință,Ție și nu mie.
Bucuria și pacea îmi umplu viața Ca un râu, atât de adânc și de larg;
Inexprimabile sunt comorile gloriei Tale!

Nr. 6 (5 februarie 1939)

Cuvântul săptămânii: Avem doar atât de mult creștinism, cât de mult
urmăm persoana Domnului Isus. (D. Cornilescu)

Prețul pentru aceasta.

Evrei 13:13 Să ieșim acum afară din tabără la El și să suferim ocara Lui.

În marea Zi a ispășirii poporului lui Israel, marele preot a luat un

țap și a mărturisit păcatul întregului popor. Apoi s-a aplecat simbolic peste
acest animal și a alungat așa-zisul țap ispășitor departe în deșert, astfel
încât sa nu se poată întoarce niciodată.
Exact așa a pus Dumnezeu păcatele noastre asupra lui Hristos
când a trebuit să moară pe cruce. Afară, în afara cetății Ierusalimului, El a
purtat această ocară. De atunci toată vina vieții noastre a fost atât de
complet iertată încât nu mai poate fi găsită niciodată.
Dacă vrem să fim adevărați creștini, așa cum spune Sfânta
Scriptură, trebuie să plătim prețul pe care îl cere textul nostru: „Să ieșim la
El afară din tabără și să-I purtăm ocara! Ce înseamnă asta?
Poate vom înțelege mai bine dacă spunem rușine în loc de ocară.
Cine vrea să fie serios în privința creștinismului său, trebuie să fie dispus
să suporte rușinea Domnului Isus. Prin urmare, un creștin adevărat nu va fi
niciodată popular în această lume. Întotdeauna este dificil să-L urmezi pe
Hristos.
Rușinea Domnului Isus a fost dublă. În primul rând, „A fost
cauzată de oameni.” Deși El era fără vină și făcuse numai bine oamenilor,

28
El a fost maltratat în cel mai rău mod posibil. Fusese ocărât și batjocorit cu
cinism, râs în față, scuipat și biciuit. Pe cap i s-a pus o coroană de spini. L-
au pironit pe cruce și au strigat: „Ai spus că ești rege! Ai vrut să-i salvezi
pe alții și acum nici măcar nu te poți salva pe tine. Coboară de pe cruce,
atunci vom crede în tine !« Această rușine exterioară care a fost făcută
Domnului tău Isus a fost cea mai mare, adică mai mult decât orice om să
poată să suporte.
Lumea este exact aceeași astăzi ca și atunci. Ea nu s-a schimbat,
poate a devenit ceva mai decentă și civilizată.
La fel, creștinii adevărați trebuie să suporte și astăzi rușinea
Domnului Isus, așa cum s-a întâmplat atunci. Să ne gândim doar de
exemplu, la persecuțiile din Rusia! Și în alte țări, creștinii sunt uneori
tratați la fel așa cum a fost tratat Hristos.
Și totuși, am auzit iar și iar, că acești oameni descriu cu mare
încântare bucuria cu care suferă pentru Mântuitorul. Cu cât sunt mai
persecutați, cu atât se dedică mai mult pentru Domnul Isus. Și cu această
determinare, ei continuă să devină mai puternici.
Dar Hristos nu a trebuit să îndure numai chinul exterior. Dar mult
mai grea era rușinea interioară care i-a fost provocată.
Și nu putem scăpa de această rușine astăzi, dacă vrem să fim
adevărați creștini. De îndată ce Îl urmăm cu sinceritate pe Domnul Isus,
rudele și cunoscuții noștri pot începe să râdă de noi. Colegii de la serviciu
își fac remarcile ascuțite, otrăvitoare. Suntem urmăriți și tratați cu dispreț
din toate părțile. S-ar putea chiar să fim evitați și considerați ca nu tocmai
normali. Un astfel de mod de a trata ne doare și este mult mai rău decât
orice chin exterior.
Dar acum ni se adresează textul nostru cu cuvintele: „Să ieșim
afara din tabără și să-i purtăm ocara!” Acesta este prețul pe care noi, ca
adevărați Creștini trebuie să plătim întotdeauna, indiferent în ce țară din
lume trăim și în ce timp trăim. Cu cât suntem mai persecutați, cu atât
hotărârea devine mai fermă în inimile noastre: „Vreau să rămân credincios
Domnului meu!” De aceea martirii tuturor secolelor au avut întotdeauna
curajul să moară pentru Mântuitorul lor.
De multe ori este mult mai ușor să rămâi ferm în fața persecuției
externe, decât să nu cedezi batjocurilor constante ale oamenilor, care nu se
mai termină. Să fii chinuit așa zi după zi, oră după oră, este îngrozitor de
greu de suportat.
Poate că nimeni nu observă ocara și rușinea interioară. Dar cineva
se teme și suferă atunci când are de-a face cu oameni, care disprețuiesc
creștinismul și evlavia. Vrei să fii curajos, dar în inima îți este rușine că
aparții acestui Hristos și, prin urmare, ești mereu expus murdăriei și rușinii.
În exterior te comporți de parcă nu ți-ar păsa. Dar înăuntru ți-e rușine. Ești
doar uman și nu poți evita astfel de sentimente să apară înăuntrul tău.
Devine periculos pentru noi doar atunci când cedăm acestor impulsuri.

29
 Deci, a suporta ocara lui Hristos nu se referă doar la lucruri
exterioare. Nu numai că trebuie să nu-ți fie rușine pe dinafară, dar nici pe
dinăuntru nu trebuie să-ți fie rușine. Acesta este prețul pe care trebuie să-l
plătim dacă vrem să fim adevărați creștini.
Cine se examinează atent pe sine însuși, realizează că aproape
toate înfrângerile din viața creștină se datorează prin faptul că, nu vrem să
suportăm ocara Domnului Isus. Apoi te întorci înăuntru. Când ne este
rușine să-L urmăm pe Hristos, alții simt asta. Pe de altă parte, cei care sunt
curajoși și dornici să înfrunte ocara Mântuitorului, atât în exterior, cât și în
interior, devin din ce în ce mai mult un caracter creștin.(D. Cornilescu).

Ei erau uimiți peste măsură și ziceau: Toate le face de minune.

Text: Marcu 7. 37.
Suferințe fără număr ne întâlnesc pe drumul nostru. Ele le au pe
ale lor. Motivul constă în slăbiciunea inerentă a naturii umane, în
imperfecțiunea tuturor condițiilor pământești și în păcatele și rătăcirile
ființelor umane. Dar în mijlocul suferințelor trupului, sufletului și duhului
putem ști un lucru, și anume că: Domnul ne dă atâtea suferințe pe cântarul
sfințeniei Sale, pe cât ne folosim în mod absolut, ca o încărcătură mereu
disponibilă. Prea mult, ajunge ! Și ori de câte ori ne vine gândul că
suferința noastră a venit la momentul nepotrivit și că povara suferinței
noastre este prea grea, să ne amintim cuvintele lui Isus: „Nu știți ce fac
acum; dar vei ști după aceea” (Ioan 13:7). După aceea, în lumina deplină a
eternității, vom înțelege totul. Dar și acum trebuie și putem ajunge să ne
odihnim în mijlocul suferinței noastre și să avem o inimă calmă și senină în
suferință, care învinge neliniștea, învinge nemulțumirile și nu adăpostește
spiritul morocănos. Condiția prealabilă pentru aceasta este însă cunoașterea
lui Dumnezeu ca Domn și Mântuitor viu, atotputernic, milostiv și înțelept,
care stă în locurile preaînalte, atât ca Domn al oștirilor și monarh al
universului, cât și ca conducător și ghid al meu, al micii mele vieți. El știe
totul. El poate totul. De asemenea, El conduce totul așa cum este mai bine
pentru mântuirea noastră, pe pământ și în veșnicie. Binecuvântat să fie
numele Lui glorios!
Sus, sus, spune noapte bună durerii și grijilor tale,
Dați drumul la ceea ce vă întristează și tulbură inima;
Nu ești suveranul, care ar trebui să conducă totul,
Dumnezeu stă în regiment și conduce totul bine! (Hr.)

Dacă suferiți, suferiți de bunăvoie, pentru a deveni părtași la crucea lui

Hristos. Sau, mirele ar trebui să umble în spini și mireasa să trăiască fără
griji? Se poate așa ceva (rimează)? (Johannn von Bernieres Louvigni.)

Întrebare ratată.

30
În cea de-a doua scrisoare a lui Pavel către Timotei, în versetul 23 al
capitolului 2, există cuvântul: „Înlătură întrebările nesăbuite și inutile;
pentru că știți că ele dau naștere numai la certuri.” Înseamnă aceasta că
Pavel avertizează, împotriva întrebărilor? În nici un caz! Este important și
necesar să recunoaștem clar care întrebări trebuie rezolvate. În esență, tot
progresul uman se bazează pe aceasta. Numai dacă ni se oferă un mic
obiectiv spre care să lucrăm, vom putea găsi o soluție viabilă. Ca și în
cazul marilor întrebări din știință și tehnologie, din politică și afaceri, așa
este și cu întrebările de zi cu zi ale noastre.

Nr. 7 (12 februarie 1939)

Versetul săptămânii: Ești chemat la binecuvântare. Devii o binecuvântare
pentru toți cei care te întâlnesc. Ai o misiune pentru toată lumea, chiar dacă
ai avea doar un gând prietenesc, un salut, o rugăciune tăcută.
(Eva v. Tiele - Winckler.)
Locuința sufletului.
Isaia. 32:1.8: „Pentru ca poporul Meu să locuiască în casa de pace, în
locuințe sigure și în adăposturi liniștite”.

În Scripturi sunt menționate patru locuințe în care sufletul omului poate

locui. Sunt foarte diferite una de cealaltă. Dar au un lucru în comun, și
anume: pacea și liniștea. Care sunt aceste patru locuințe?
În primul rând, sufletul nostru locuiește în trup. Apostolul Pavel
spune despre această locuință că este foarte fragilă și de aceea o compară
cu un cort. Timpul în care sufletul nostru se adăpostește acolo este scurt.
Dumnezeu a făcut această locuință. Dar păcatul a făcut-o slabă și
nenorocită, încât orice rafală puternică de vânt o poate doborî. Când bolile
sau suferința vin peste noi, corpul nostru se prăbușește chiar și devine
neputincios.
Dar, în ciuda acestei nenorociri, trupul nostru reprezintă templul
lui Dumnezeu, în care sălășluiește Duhul Sfânt, de aceea nu trebuie să ne
subestimăm trupurile. Sunt oameni care își văd trupurile doar ca pe o
povară. De aceea vor să-i acorde cât mai puțină atenție. Pentru că ei
consideră că sufletul este principalul lucru, și se îngrijesc doar pentru el.
Orice grija și atenție pentru trup, o consideră o pierdere de timp.
De aceea, această atitudine este complet greșită. Căci avem
datoria serioasă să avem grijă de trupul nostru, pe care Dumnezeu l-a făcut
ca locuință pentru sufletele noastre.
Dar există un alt motiv, pentru care nu trebuie să neglijăm trupul
nostru. Căci într-o zi va intra în veșnicie cu noi, într-o stare transfigurată și
glorificată. El reprezintă singurul lucru, ce vom lua de pe acest pământ la
cer. Ca și Trupul Domnului Isus după învierea Sa, și trupul nostru va fi

31
proslăvit. Deși uneori gemem și suferim din cauza slăbiciunii trupului
nostru, va fi nepătat și glorios într-o zi.
Conform Psalmului 91, Dumnezeu Însuși este locuința sufletului
nostru. Dar se aplică numai celui care s-a lăsat mântuit de Mântuitorul,
care a primit iertarea păcatelor lor și trăiește în strânsă legătură cu Domnul
Isus; acolo locuiește Dumnezeu. Atunci Hristos a devenit elementul de
viață al unor astfel de oameni.
Ușa acestui locaș în Dumnezeu este Însuși Mântuitorul. Cuvintele
Sale confirmă acest lucru când El spune: „Eu sunt ușa și oricine, care vine
la Tatăl, vine numai prin Mine“
Oricine nu și-a găsit încă căminul sufletului în Domnul, să știe că
ușa este încă deschisă și în aceste momente. Mântuitorul te așteaptă, dragul
meu, și te invită, te roagă. Îți strigă: „Vino la mine!” Cine răspunde la asta
cu un „Da” complet, își găsește reședința sufletului în același moment, deși
este încă pe acest pământ. Și această locuință este întotdeauna sigură și
puternică.
Două lucruri îi ocupă inima, de acum înainte și o fac fericită. În
primul rând, aceasta este dragostea. În fiecare lucru există un dor de a fi
iubit. Și dragostea este, de asemenea, cea care face din căminul nostru
pământesc, un loc fericit. Nu mai contează, că atunci alții ne pot evita, ne
urăsc, sau ne persecută! Când intru în locuința mea, știu că aici sunt iubit și
înțeles. Așa trebuie să fie atunci, când totul este normal.
Și totuși această iubire pământească este doar o umbră slabă a
celei duhovnicești. Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât ne putem simți
complet fericiți în El. În ciuda greșelilor și păcatelor mele, în ciuda
încăpățânării și mândriei mele, El are grijă de mine. El ne iubește atât de
profund, încât suntem complet mulțumiți și lipsiți de alte dorințe. În
părtășia Sa devenim puternici.
Oricine și-a găsit locuința sufletului său în Dumnezeu primește și
o slujbă, care îl face fericit. Nimic nu ne întristează ca faptul că, suntem
lăsați fără sarcini. Bineînțeles că ne bucuram câteva săptămâni, relaxarea și
odihna sunt, de asemenea, bine venite. Cu toate acestea, atunci când lipsa
de ocupație-șomajul, devine permanent, viața noastră devine una nefericită.
Cu toții putem confirma asta din propria noastră experiență.
Dar omul al cărui suflet locuiește în Dumnezeu găsește o lucrare
înviorătoare. Atunci, dintr-o dată, munca noastră pământească capătă și ea
un sens veșnic. Nu mai considerăm, că este plictisitor să îndeplinim
aceleași sarcini în fiecare zi. Cel care L-a făcut pe Hristos Mântuitorul său,
a găsit secretul, care va face plăcută chiar și cea mai monotonă lucrare.
Atunci fiecare lucrare este făcută pentru El și în puterea Lui.
A treia locuință în care trăim noi oamenii este mormântul.
Majoritatea oamenilor nu le place să audă despre asta. Deși sufletul nu
merge în mormânt, acel loc este un loc trist pentru trupul nostru, pentru o
lungă perioadă de timp. Sufletul nostru, care L-a găsit pe Domnul Isus, nu

32
trebuie să se teamă de moarte; pentru că, pentru ei, înseamnă doar un tunel
către o viață nouă, mai frumoasă.
Este un blestem al păcatului că noi, oamenii, trebuie să murim.
Fiecare dintre noi va zace în mormânt, dacă Mântuitorul nu vine înainte.
Totuși, pentru că știm că Dumnezeu ne-a rânduit această locuință, ea nu ne
mai sperie. Însuși Domnul Isus era în mormânt și prin aceasta a scos
spaima din acel loc. De atunci, pentru noi, acest loc poartă semnele slavei
Sale.
Și cel mai bun lucru este, că numai trupul nostru va zace în
mormânt, în timp ce sufletul nostru se repede la Hristos, pentru a trăi în
părtășia Lui. Trupul nostru, însă, se va odihni în mormânt, până în
momentul în care, Domnul Isus îl va ridica și îl va conduce transfigurat în
slavă.
Dar sufletul nostru va avea într-o zi un cămin minunat în casa
Tatălui, unde va fi îmbrăcat într-un trup nou. Când Hristos a părăsit această
lume, El a spus: „Mă duc la Tatăl, în casa Tatălui Meu, sunt multe
locașuri și mă duc să vă pregătesc un loc”. Acest loc, unde ne este permis
să locuim, va rămâne pentru totdeauna și va fi binecuvântat. Nicio ispită și
nicio luptă nu ne vor mai atinge. Nici păcatul, nici suferința nu pot veni
peste noi acolo. Tot ceea ce ne-a făcut existența pământească atât de
sumbră și de urâtă, nu trebuie să ne mai afecteze în rai. Putem să locuim
aici într-o fericire deplină, și să ne bucurăm de părtășia cu Mântuitorul.
Dar vom ajunge acolo doar dacă ne predăm inimile Domnului
Isus, aici pe acest pământ! Ești printre cei ale căror păcate au fost iertate
prin sângele Lui? Dacă nu, atunci poți să vii la El acum și să te predai Lui,
așa cum ești. Cei care duc deja o viață alături de Mântuitorul în această
lume, vor fi într-o zi cu cei care vor locui în odihna veșnică și pacea
binecuvântată în casa Tatălui. (D. Cornilescu)

Timpul vremelnic!
Doamne, fă din clipele rămase, În care te pot sluji aici,
Un picătură de slavă, Precum crucea Ta ai câștigat-o pentru noi.

Și curăță, pentru o perioadă de timpVasul de toată rugina,

De propria deșertăciune a onoarei, De toată răceala egoismului.

Apoi umple aceste clipe, Cu puterea vieții Tale,

Astfel încât Duhul Tău Sfânt Să treacă ca un râu

Și să creeze roade pentru Tine.Doar câteva clipe! Să nu veghezi,

Și tot ceea ce este tare și greu,Vine repede și-ți răpește ținta.

Nr. 8 (19 februarie 1939)

33
Versetul săptămânii: Așa cum ești, așa poți veni la Hristos; dar nu trebuie
să rămâi așa cum ești.

Slava și harul.
Ioan 1, 14 și 15: Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de
har și de adevăr. Și noi am văzut slava Lui, o slava întocmai ca slava
Singurului-Născut din Tatăl. Și din plinătatea Lui toți am luat har peste
har.
Slavă și har! Aceste două calități sunt de fapt un rezumat al
tuturor trăsăturilor lui Dumnezeu. Despre slavă și glorie se vorbește mai
mult în Vechiul Testament. Iar harul este exprimat mai clar în Noul
Testament.
Deci vedem, de exemplu în Vechiul Testament cum Domnul S-a
arătat ca un Dumnezeu minunat, atotputernic. El a săvârșit mari minuni și
astfel și-a descoperit slava.
În Noul Testament, pe de altă parte, Dumnezeu se ocupă de
oameni, mai ales pe baza harului. El însuși se face om și vine pe acest
pământ ca să ne salveze de orice necaz. El părăsește cerul frumos, renunță
la divinitatea Sa și devine un om ca noi. El locuiește printre noi ca să ne
ajute. El trece prin această viață dependent de voința Tatălui Său. Și apoi
moare pe cruce ca să ne ierte păcatele. Nu este aceasta, milă și har?
Dumnezeu se coboară la noi, ca să plângă și să se bucure
împreună cu noi. El este flămând, însetat și obosit, la fel ca noi. Deci
Dumnezeu dezvăluie întotdeauna aceste două trăsături ale naturii Sale:
Slavă și. har. Nu le putem separa strict; pentru că în adâncul lor sunt strâns
legate. De exemplu, Dumnezeu în Vechiul Legământ le-a dat oamenilor
multă îndurare. Gândiți-vă doar, la ceea ce este rezumat în al 11-lea capitol
din Evrei!
Așa l-a chemat Domnul pe Avram, care trăia într-o lume
întunecată, păgână, și l-a lăsat să intre în moștenirea promisă. Avram nu
cunoștea noua cale. Dar a ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu . Mergea din
loc în loc ca un pelerin. Domul l-a încercat, cerând ca el să-și sacrifice
propriul fiu pe altar, dar nu a mai fost necesar. Mai târziu, Dumnezeu a
răsplătit ascultarea și i-a dat țara Canaanului. Nu există un har minunat în
viața lui Avraam?
Sau să ne gândim la Iacov, omul cu un caracter urât! Dumnezeu a
făcut și din el, prin harul Său •un vas folositor.
La fel, Iosif și Moise au experimentat harul Domnului. I-a adus la
școala Lui, astfel încât, în cele din urmă, omul cu temperament iute, a
devenit Moise cel mai blând om.
O mărturie a harului lui Dumnezeu este, de asemenea, atitudinea
sfidătoare a poporului Israel. Tocmai din el a îngăduit Domnul sa se nască
fiul Său.

34
 Cartea Faptele Apostolilor este plină de harul lui Dumnezeu. Din
simpli. pescari au devenit oameni, care, prin predicarea lor, au transformat
spiritul zilei și au pus temelia creștinismului.
Un monument al harului Domnului este într-un mod deosebit
Apostolul Pavel. Cel care s-a mâniat împotriva creștinilor, ca nimeni altul
și chiar i-a osândit la moarte, a devenit, prin harul lui Dumnezeu, unul
dintre cei mai mari oameni ai lui Dumnezeu, care și-au pus talentele în
întregime în slujba Domnului.
Sau să ne gândim la marii oameni ai lui Dumnezeu din toate
timpurile! Martin Luther, stând în mijlocul celei mai îngrozitoare erezii, a
devenit puternicul reformator al Germaniei.
Hudson Taylor a fost un om lumesc în tinerețe. Dar după lungi
lupte l-a ales pe Domnul Isus și a îndrăznit să plece în China. Avea la
dispoziție doar 10 dolari în bancă. Dar ce mare lucrare a lui Dumnezeu a
luat naștere din aceste mici începuturi: Misiunea în interiorul Chinei!
Numai harul lui Dumnezeu ar putea face așa ceva.
La fel, Livingstone și William Booth sunt martori ai minunatului
har al Domnului în viața lor.
Și ca și în trecut, Dumnezeu încă mai dăruiește harul Său
oamenilor și astăzi. Câți oameni buni, necunoscuți, duc o viață bogată de
credință din acest motiv! Pot fi oameni simpli, despre care nimeni nu știe
nimic. Dar de îndată ce îi cunoști, simți ceva din harul Domnului.
Există oameni, care pot suferi lucruri incredibile, de dragul
Evangheliei. Hai doar sa privim puțin, cu . ochii noștri către Rusia!
Această putere, care ni se pare miraculoasă, este făcută numai prin harul lui
Dumnezeu.
Și nu putem și noi să mărturisim din experiența vieții noastre
personale, că Domnul încă mai dă har, clipă de clipă? Aceasta ar trebui să
fie garanția noastră, prin faptul că Dumnezeu nu se va schimba nici în
viitor. Harul Său, care a fost ieri, va fi același astăzi, mâine și mereu, ca să
putem spune împreună cu Apostolul: „Din plinătatea Lui toți am luat har
pentru har”.
Slava lui Dumnezeu este strâns legată de harul Său, în mod minunat. Oare,
nu tot ce vine din harul Domnului , este minunat?
Noi oamenii moderni, adesea, ne vine foarte greu să credem fără
să vedem. Cât de mângâietor este faptul că Dumnezeu poate face ceva
glorios din oameni cu defecte și păcătoși precum Moise și Solomon!
La fel, viețile tuturor marilor „oameni ai lui Dumnezeu” menționați mai
sus mărturisesc despre slava Domnului. „Am văzut slava Lui, slava
singurului Fiu născut din Tatăl plin de har și adevăr.”
Dar Dumnezeu dă slava Sa, numai oamenilor care au
experimentat harul Său dinainte. Slava este întotdeauna consecința harului.
Putem recunoaște acest lucru și în viața noastră personală.

35
 Prin urmare, este trist și dureros dacă ne mișcăm doar în orizontul
îngust al nevoilor și necazurilor noastre. Dumnezeu îi poate face pe
oamenii triști și legați de împrejurări, niște martori bucuroși ai harului și
slavei Sale.
(D. Cornilescu)
Harul este de ajuns!
„Harul este de ajuns”, a spus El,
Eu cred ceea ce aud despre El;
Nu și-a încălcat niciodată promisiunile:
Domnul este credincios neschimbat!
„Ajunge harul Meu”, nici un cuvânt al altuia
Nu dă pace atât de glorioasă și de adâncă;
Și fie că rătăcesc prin noapte sau prin soare,
Atotputernicul este cel care m-a chemat.

„Ajunge harul”, harul nemeritat

Mi-a fost dat mie, copilul risipitor,
Pe o cale binecuvântată, glorioasă, veșnică,
El m-a adus la desăvârșire.

„Harul este de ajuns”, rămâne de nezdruncinat

Chiar dacă mii de oameni trag din el!
Mă bucur de har, am nevoie de el în fiecare oră,
Mi-e de ajuns și mie harul!

Plinătatea harului - pentru mine!

Este Ioan 1:16 pe care îl am în minte: „Căci din plinătatea Lui
toți am primit har după har.” Eberfelder și eu, când nu greșesc – la fel,
Biblia în miniatura traduce: toți am primit har după har, în timp ce Luther
traduce: „toți am luat har pentru har“. Dacă căutați lexiconul Noului
Testament al lui Cremer, care este una dintre autoritățile de prim rang în
acest subiect, veți descoperi că scrie: „luați, apucați”.
Există două rânduri în traducerea acestui cuvânt. Există o mare
diferență între creștinii care doresc să primească întotdeauna și creștinii
care pur și simplu caută ceea ce le oferă Domnul. El așteaptă să vină în
sfârșit o generație...

Nr. 9 (26 februarie 1939)

Versetul săptămânii:: Dacă nu ești pregătit să te întinzi complet pe altar,
îți va fi greu să-ți găsești drumul în această lume. (D. Cornilescu)

36
100% Supunere.
Geneza 12:4: Deci Avram a ieșit, așa cum îi spusese Domnul.

Nu a fost întotdeauna cazul în viața lui Avraam, că el a ascultat

întocmai de voia lui Dumnezeu. Prin urmare, este cu atât mai minunat să
vedem cum, prin harul Domnului, a ajuns treptat atât de departe, încât a
făcut ceea ce i-a poruncit Dumnezeu, până la cel mai mic detaliu.
Poate Domnul să spună același lucru despre noi toți? Să fim
liniștiți pentru câteva momente și să reflectăm la cum a fost în viața noastră
până acum în acest punct!
Există diferite grade de ascultare față de Dumnezeu. Unii oameni
Îl urmează pe Domnul jumătate, sau trei sferturi, alții 100%. Când facem
exact ceea ce ne spune Dumnezeu să facem, ne supunem 100%. Avem
grijă să vorbim și să acționăm, așa cum ne spune Domnul, până în ultimul
detaliu? Este Cuvântul Său temelia vieții noastre? Sau, acordăm mai multă
atenție oamenilor și împrejurărilor prin care trecem? În fața lui Dumnezeu,
însă, nu există altă ascultare, decât cea care este marcată de cuvintele „Așa
cum a spus Domnul”. Această atitudine trebuie să ne ghideze mersul în
umblarea noastră zilnica.
Când suntem în supunere 100% față de Dumnezeu, El ni se
descoperă. La fel a fost și cu Avraam. Când a ascultat de voia Domnului,
Dumnezeu i s-a arătat și i-a spus: „Voi da această țară urmașilor tăi”. Așa
că Avraam a primit promisiunea, că Dumnezeu Își va ține cuvântul.
Avraam era atunci un bărbat de 75 de ani, care nu avea copii. Și
totuși, Dumnezeu i-a zis: „Seminței tale îi voi da țara aceasta! Omul care
este cu totul ascultător de Dumnezeu, trebuie sa-L creadă pe EL prin
Cuvântul Său.
Sunt oameni evlavioși, care se plâng că niciodată credința lor nu a
fost prea mare. Ei spun: „O, dacă aș putea doar să mă încred mai mult în
Domnul, atunci aș experimenta mai mult cu El!”
Știm oare, unde trebuie căutat motivul în astfel de cazuri, în care
nu avem mai multă încredere? Doar neascultarea noastră este de vină. Dacă
sunt ascultător de Domnul în orice fel, nu am dificultăți de a crede în El.
Deci ascultarea și încrederea merg întotdeauna împreună. Acolo unde
ascultarea lipsește, încrederea este slabă.
Dumnezeu a rămas la fel. Dar pentru că Avraam nu a ascultat pe
deplin de voia Lui, a trebuit să aștepte mult timp în Haran. A trăit prin ce
Domnul a trecut, când nu-L mai avea pe Tatăl. Deci Avraam a fost liber să
meargă mai departe. A fost păcat de timpul pierdut și de binecuvântarea
care a fost pierdută.
Când Avraam a avut ascultare deplină, atunci Domnul i s-a arătat
și i-a dat cuvântul Său! Și mai târziu se spune: „Avraam a crezut și
Dumnezeu i-a socotit-o drept neprihănire”.

37
 Dacă vrem să avem mai multă încredere în Domnul, trebuie
mergem pe calea ascultării. Ori de câte ori ceva nu merge bine cu credința
noastră, ar trebui să ne examinăm pe noi înșine, pentru a vedea dacă există
vreun punct în care nu-L urmăm pe deplin pe Dumnezeu. Pe măsură ce
suntem ascultători, experimentăm cât de repede și ușor poate reveni
încrederea și în inimile noastre.
Putem vedea la copii, cum neascultarea duce la neîncredere. Când
au făcut ceva nepermis, devin timizi și nu mai au aceeași relație cu noi, ca
înainte.
La fel este și cu noi față de Dumnezeu. Când suntem
neascultători, rezultatul este că neîncrederea se trezește în inimile noastre.
Involuntar se instalează pe întreaga noastră ființă. De aceea vrem să ne
hotărâm să fim 100% ascultători de Dumnezeul nostru. Atunci putem
experimenta și cât de minunat este să ne încredem complet în Domnul.
(D. Cornilescu)

În slujba lui Dumnezeu.

Adevărata libertate constă numai în slujirea lui Dumnezeu, în
timp ce a fi eliberat de Dumnezeu este cea mai rea robie.
În slujba lui Dumnezeu....Cât de puternic, aproape înspăimântător,
ne atenționează. Cine dintre noi este în slujba lui Dumnezeu? Cine dintre
noi poate spune asta, fără alte prelungiri, sau justificări? Nu cumva ne este
frică pentru că, privind viețile noastre, suntem mai convinși de contrariul,
de ceea ce nu există? Și nu se vorbește adesea foarte ușor și repede, despre
a fi și a lucra în slujba lui Dumnezeu? Pe de altă parte, o persoană care se
află în mod conștient în slujba lui Dumnezeu, trebuie să fie înzestrată cu
autoritatea și harul lui Dumnezeu, astfel încât viața sa să devină o
binecuvântare pentru alții. Nu sunt doar câțiva aleși pentru asta? Nu sunt
doar câțiva indivizi, care au această vocație? Nu suntem noi excluși din
această alegere?
Există atât de multe concepții greșite aici. Este important să creăm
claritate și să eliminăm erorile existente. Trebuie să spunem mai dinainte,
că fiecare om poate să fie în slujba lui Dumnezeu, oricine ar fi el.
Dumnezeu nu dorește doar ca noi să ajungem la cunoașterea adevărului, cu
toții, dar dorește și ca noi, ca ajutoare, ca fii și fiice, să-i îndeplinim
sarcinile și să ne dovedim astfel, că suntem în slujba Lui. Nu este, deci,
cazul că la începutul textului nostru, trebuie să ne gândim la o poziție
anume, dedicată exclusiv slujirii lui Dumnezeu. Nu există vocații
„spirituale” și „lumești-laice”, nici acțiuni „spirituale” și „lumești”. Sunt
doar cuvinte și fapte care vin dintr-o stare spirituală, adică din mintea
reînnoită, luminată și călăuzită de Duhul lui Dumnezeu. Calea închinării
adevărate și autentice nu este din afară spre înăuntru și apoi în sus, ci de
sus spre înăuntru și apoi în afară. De sus, adică de la Dumnezeu, vine ceea
ce ne atinge și reînnoiește inimile, adică merge spre interior, și de aici

38
pornesc aceste fapte, vine ființa, felul de a fi, de aici curg cuvintele, de aici
pătrunde viața. Deci depinde în primul rând de atitudinea inimii noastre.
Trebuie să ne întrebăm: pentru cine trăiesc și muncesc și cui slujesc?
A sluji lui Dumnezeu nu înseamnă a păși într-o cameră separată,
dedicată exclusiv slujirii lui Dumnezeu, unde cu greu se poate auzi
neliniștea evenimentelor de afară, în a cărei sferă nu pătrunde nicio luptă și
nimic de slujire activă față de comunitate, nimic din chestionarea inimii
umane, care pune întrebări.
La fel, a sluji lui Dumnezeu nu înseamnă a te despărți de pulsul
timpului, pentru a rămâne blocat în trecut.
A sluji lui Dumnezeu înseamnă a-ți subordona în mod conștient
viața lui Dumnezeu și a te dovedi a fi ajutorul lui. Faceți fapte cu
Dumnezeu, creați cu Dumnezeu, fiți fericiți cu Dumnezeu, suferiți cu
Dumnezeu, mergeți pe calea cea mai grea cu Dumnezeu!
În Predica de pe Munte, Hristos ne confruntă cu o decizie
serioasă, cu o decizie responsabila ori-sau, a alege între da și nu, între bine
și rău. Se spune:
Nimeni nu poate sluji doi stăpâni. . . Nu poți sluji lui Dumnezeu și
Mamona. Deci unul îl exclude pe celălalt. Fie Îl slujim pe Dumnezeu cu
toată puterea noastră, fie Îl slujim pe Mamona, idolul banilor, al lăcomiei și
al egoismului desăvârșit. Nu spune: Dumnezeu sau oameni, nici Dumnezeu
sau națiune, sau vreuna dintre cele mai înalte valori ale existenței noastre
umane, ci spune: Dumnezeu sau Mamona. Există doar un necruțător DA
sau NU! Ori Îi slujim lui Dumnezeu, Îi facem voia, mergem pe drumul
Lui, ne lăsăm folosiți de El, sau slujim ego-ul, gândurilor și concepțiilor
noastre, voinței și dorințelor noastre, ne căutăm viața bună și avantajul
nostru. Întreaga noastră viață este orientată spre glorificarea și astfel
dominarea propriului nostru ego.
Dar cum Îl putem sluji pe Dumnezeu? Nu există slujire pentru
Dumnezeu care să nu fie asemănătoare, similară, egală cu slujirea fraților,
a poporului, a națiunii, îndeosebi a oamenilor. Dacă vrei să știi care este
lucrarea lui Dumnezeu, uită-te la Cel care a venit de la Dumnezeu și a trăit
pentru Dumnezeu. Cufundă-te în Cuvântul Său, în pildele și imaginile Lui
și vei ști cum să-I slujești cel mai bine lui Dumnezeu. Cei care slujesc lui
Dumnezeu caută ce este mai bun pentru semenii lor și nu pot vedea când ei
suferă în vreun fel.

Nr. 15 (9 aprilie 1939)

Nu este aici.El a înviat!

Isus trăiește

39
Isus trăiește! Cu El, de asemenea, și eu,
Moarte, unde sunt spaimele tale?
El Trăiește și pe mine Mă va trezi din morți,
El mă preface în lumina Sa; Asta e încrederea mea.

Isus trăiește! A Lui este Împărăția

Pe care a dat-o întregii lumi;
Cu El, și eu voi împărăți, voi trăi veșnic.
Dumnezeu împlinește ceea ce El promite; Asta e încrederea mea.

Isus trăiește, oricine refuză acum,

Îl batjocorește pe El și onoarea lui Dumnezeu.
El a promis îndurare, Pentru ca păcătosul sa se pocăiască.
Dumnezeu împlinește totul în Hristos; Asta e încrederea mea.

Isus trăiește! Salvarea Lui e a mea!

A Lui să fie, toată viața mea! Vreau să am o inimă curată
Și să mă împotrivesc poftelor.
El nu-i părăsește pe cei slabi; Asta e încrederea mea.

Isus trăiește! Sunt sigur de aceasta,

Nimic nu mă va separa de Isus, Nici o putere a întunericului,
Nici o glorie, sau suferință.
El dă putere fiecărei promisiuni; Asta e încrederea mea.

Isus trăiește! Acum moartea este

Intrarea în viață pentru mine; Ce nădejde în primejdie de moarte
Va da sufletului meu, Când Îi vorbești cu credință:
Doamne, Doamne, încrederea mea!

Mântuitorul Viu

Luca 24.15: Și s-a întâmplat, în timp ce ei vorbeau și se întrebau ,

Isus însuși s-a apropiat și a mers cu ei.
Așa cum Domnul Isus S-a arătat oamenilor după învierea Sa, așa
a rămas și în ziua de azi. Textul nostru ne arată Mântuitorul viu așa cum
este El în realitate. Are grijă de cei triști și de cei apăsați .
Au fost doi dintre ucenicii Săi, care mergeau pe drumul lor
deprimați. Ei nu mai aveau un Mântuitor viu. Ei au fost printre cei care, în
general, au crezut în Domnul Isus și au aderat la ceea ce Scripturile au spus
despre El. Dar ceea ce le lipsea era Mântuitorul însuși. Credința era încă

40
acolo, dar speranța lor a fost pierdută; Mântuitorul lor a fost răstignit și
îngropat. Și de aceea mergeau pe drum ca oameni triști.
După ce Domnul Isus a înviat, El s-a gândit imediat la acești doi
ucenici îndurerați. Nu este emoționant că Mântuitorului Îi pasă de aceștia,
care erau triști? Face toate eforturile pentru a-i încuraja. Se duce după ei în
durerea lor și vorbește cu ei până ce ei Îl găsesc. El știa că acești doi
oameni rămâneau mâhniți până când El va veni la ei.
Avem același Mântuitorul astăzi. Acesta poate fi găsit ori de câte
ori oamenii sunt nefericiți, sau plini de griji. El îi urmărește pentru că ei
sunt aproape de inima Sa. Știe ce înseamnă să fii singur pe lume.
Adesea, astfel de oameni nu știu ceea ce le lipsește. Ei se ascund
mult prea adânc în interiorul lor, în durere și tristețe, astfel încât ei nu mai
pot vedea drumul mai departe. Fără a fi conștienți de situația lor, ei se
chinuiesc prin viață.
De aceea, Mântuitorul are grijă de acești întristați și merge sa-i
întâlnească. El vrea să-i facă să-L vadă ca pe un Mântuitor viu.
Nu sunt cei mai mulți oameni ca acești doi ucenici? Ei L-au avut
pe Domnul Isus cu ei și nu L-au recunoscut. A stat lângă ei și nu L-au
văzut.
Poate că situația noastră este tristă și durerea noastră este mare.
Dar asta nu e cel mai rău lucru. Situația noastră devine tragică doar atunci
când ochii noștri privesc numai la necazuri și greutăți în așa fel încât să nu-
L mai putem vedea pe Mântuitorul.
Este minunat să observăm în istoria textului nostru cât de mare
este dragostea și îndurarea cu care Domnul Isus se apropie de acești
oameni triști. El nu are liniște, până când nu le arată mângâiere.
Noi, oamenii, nu suntem întotdeauna capabili să descoperim
tristețea ascunsă și tăcută a inimii. Chiar cu cele mai bune intenții, nu
reușim. Dar Domnul Isus se uită la inimă. Și exact unde este nevoia
noastră, El vine cu vindecarea. Acești ucenici au experimentat acest lucru
în trecut și astăzi Domnul procedează la fel.
Din păcate atât de mulți oameni uita acest fapt minunat. Ei au
numai un Mântuitor mort. Dar, în realitate, El trăiește și este cu fiecare
dintre noi, chiar dacă nu-L vedem. Cu El putem călători oricând și putem
avea o părtășie foarte personală.
Putem să-L luăm pe Mântuitorul înviat în necazurile noastre. El
vine la noi în cele mai dificile circumstanțe și trăiește în inimile noastre.
Numai El Însuși poate elimina tristețea din viețile noastre și să ne satisfacă
complet.
Nu ne este de nici un folos dacă avem doar un Mântuitor răstignit,
înviat și care stă în cer. El nu stă doar la dreapta Tatălui. Dar El este aici,
pe acest pământ, prin Duhul Sfânt, ca Cel viu și intră cu noi în situațiile
noastre dificile. Dar acest Mântuitor este Cel care le lipsește majorității
oamenilor și de aceea, mulți credincioși merg în viată cu tristețe și frică.

41
 Dacă astfel de oameni ar fi întrebați dacă au iertarea păcatelor lor,
ne-ar putea confirma cu priviri luminoase și cu certitudine. Ei sunt
răscumpărați pentru că Domnul Isus a murit pe cruce pentru ei.
Dar când vă uitați la viețile unor astfel de oameni, puteți vedea că
ei se luptă cu tristețea și apăsarea , ca și cum nu ar avea un Mântuitor viu.
Și, în realitate, El este cu ei și merge mână în mână cu ei prin fiecare
situație tristă și dificilă.
De asemenea, aparținem celor care sunt total răscumpărați și cred
în Domnul Isus, dar care încă își târăsc drumul prin această lume fără un
Mântuitor viu? Oh, vrem să înțelegem în cele din urmă, ancorați în
credința, că Domnul Isus intră în disperarea noastră, ca să ne ajute și să ne
facă fericiți! Un astfel de Mântuitor personal, cu toții avem nevoie, ca să
mergem cu bucurie prin împrejurările vieții. (D. Cornilescu)
Bucură-te, suflete, că Mântuitorul tău are un nume care este mai
presus de orice nume; Bucură-te că El este Marele preot credincios și
milostiv și I S-a dat toată puterea în cer și pe pământ, în lumea vizibilă și
invizibilă, și că El este suficient de puternic pentru a te ține în mâinile Sale
de Rege şi avea grija de toate aspectele vieții tale interioare. (Stockmayer)

Mormântul gol

Într-o piață din nordul Indiei a predicat un misionar. Când a terminat,

un mohamedan s-a apropiat de el și a ridicat din umeri: Nu poți nega acest
lucru, căci noi, mahomedanii, avem ceva ce nu aveți voi creștinii. Ce este
aceasta, a întrebat misionarul. Când ajungem la Medina, unde este îngropat
Mohammed, găsim un sicriu în care Mohammed este mort. Dar dacă voi
creștinii mergeți la Ierusalim veți găsi un sicriu gol...

Nr. 22 (28 mai 1939)

Cuvântul săptămânii: Voi da Duhul Meu în voi și voi face din voi oameni
care umblă în poruncile Mele, care păzesc judecățile Mele și le împlinesc.
(Ezechiel 36:27)

Rusalii

Tu Duhule Sfânt, pregătește

O sărbătoare a Cincizecimii aproape și departe;
Însoțită de puterea Ta Mărturia Domnului!
O, deschide inimile lumii Și gurile noastre,
Ca noi în bucurie și durere Mântuirea Ta s-o vestim!

42
Mărturia Duhului

Romani 8.16: Însuși Duhul mărturisește împreuna cu Duhul nostru, că

suntem copiii lui Dumnezeu.

Mulțumim Duhului Sfânt, care locuiește în noi că suntem copiii lui

Dumnezeu. Lucrarea Lui ne convinge de acest fapt. Câteva exemple, pe
care fiecare dintre noi le cunoaștem din viața personală, vor clarifica și mai
mult această lucrare.
Numai Duhul Sfânt este Cel care apropie credința de inimile noastre.
Există oameni care au auzit multe despre Domnul Isus și nu-L înțeleg încă.
Pur și simplu nu înțeleg că Mântuitorul a venit în această lume pentru ca ei
să fie răscumpărați. Încercă să umble pe cărări drepte, perfecte, astfel încât
nimeni să nu le poată spune nimic. Ea acționează întotdeauna pe principiul:
faceți bine și nu vă feriți de nimeni!
Ei nu realizează că sunt mari păcătoși și, prin urmare, trebuie să fie
mântuiți. Dificultatea pentru ei este că ei nu înțeleg nevoia de a deveni un
copil al lui Dumnezeu. Numai Duhul Sfânt îi va putea convinge de această
realitate. Dacă reușește, atunci astfel de oameni pot spune cu certitudine:
acum știu sigur că sunt un copil al lui Dumnezeu.
Alții, pe de altă parte, sunt blocați cu vederi opuse. Ei se plâng: oh, mi-ar
plăcea să fiu un copil al lui Dumnezeu! Asta chiar ar trebui să fie
minunat! Dar, sunt o persoană atât de rea.
Dacă as avea măcar o idee cât de păcătos sunt, mi-aş da seama că
mântuirea este imposibilă pentru mine. Dar, mulțumim Domnului, că astfel
de oameni pot lua pentru ei, personal, lucrarea Mântuirii. Apoi, pot spune,
de asemenea, cu convingere: Hristos, de asemenea, a murit pentru mine,
astfel încât, prin credință pot fi un copil al lui Dumnezeu.
Cum se ajunge la această realizare? Duhul Sfânt îl ajută pe cel care a
aruncat o privire în abisul păcatelor sale, îl ajută să biruiască necredința.
Alți oameni spun: oh, dacă aș putea crede, tot ce este scris în Biblie! As
dori asta cu disperare! Se luptă și încearcă serios, se străduiesc. Dar ei pur
și simplu nu sunt capabili să înțeleagă lucrarea mântuirii.
Și apoi, dintr-o dată, în viața acestor oameni, vine momentul în care ei pot
spune: acum văd și înțeleg. În acest caz, de asemenea, Duhul Sfânt este cel
care le-a dăruit credința. Ei nu știu cum s-a ajuns aici, dar sunt conștienți ca
au primit mântuirea și nu se mai îngrijorează.
Unii oameni au o luptă grea cu sentimentele lor. Ei recunosc
lucrarea Mântuirii. Dar sunt nefericiți, că nu simt nimic din ceea ce se
întâmplă cu ei. Și apoi vine într-o zi momentul în care ei devin capabili să-
şi predea inimile lor Domnului Isus, fără să realizeze. Unii își pot aminti și
descrie în mod clar acest moment, alții, pe de altă parte, nu pot să-şi
amintească acest moment.

43
 Duhul Sfânt este Cel care dă omului mărturia, că el este un copil
al lui Dumnezeu, pretutindeni, oriunde s-ar afla. Cei care au experimentat
acest lucru, pot ști, că trecutul lor este acoperit de sângele lui Hristos.
Păcatele lui nu-l mai pot condamna. Ei îi pot spune Tatălui Său Ceresc tot
ce îi mișcă, tot ceea ce simt.
În acest fel, se obține o convingere din ce în ce mai profundă că eşti un
copil al lui Dumnezeu. Și dacă toată lumea ar pretinde contrariul, nu
trebuie să te influențeze. Nimeni nu ne poate lua certitudinea fermă pe care
o avem. Și chiar dacă, suntem numiți îngâmfați sau mândri, nu vom fi
descurajați, pentru că noi înșine am experimentat personal.
S-ar putea, de asemenea, să fim acuzați că nu suntem încă perfecți, și că nu
se vede în noi încă această schimbare. Apoi, într-un astfel de caz, putem
răspunde cu încredere și siguranță: da, este adevărat, că am încă multe
imperfecțiuni și neajunsuri, care se văd în mine. Dar faptul că eu sunt un
copil al lui Dumnezeu, este stâncă pe care stau, este convingerea mea. Nu-
mi pasă ce gândesc alții despre asta; pentru că acesta este o taină între
Dumnezeul meu și mine. Și Însuși Duhul Sfânt mi-a dat această mărturie,
aceasta siguranță.
Putem spune cu certitudine: Sunt un copil al lui Dumnezeu? Atunci ne
putem bucura cu o inima mulțumitoare. Dacă nu este cazul, există încă,
astăzi posibilitatea de a ajunge acolo. (D. Cornilescu)

Nu contează cât de mult Duh Sfânt am, ci cât de mult mă are Duhul Sfânt
pe mine. Mulți copii ai lui Dumnezeu au așteptat pe Duhul Sfânt, pe care l-
au avut de mult timp; dar ei nu se predau Lui, în totalitate.

Cum intru eu în posesia Duhului Sfânt?

Rusalii! Din păcate, unii oameni nu știu prea multe despre această
sărbătoare. Pentru unii este o sărbătoare a bucuriei naturii, care se
manifestă acum în cea mai frumoasă luna de mai, pentru alții este cel mult
o amintire a revărsării Duhului Sfânt. Duhul, Duhul Sfânt, acest lucru nu
este nimic tangibil, vizibil. Undele radio, desigur, nu pot fi percepute,
atinse, sau văzute, și totuși toată lumea crede în misterioasa lor lucrare, toți
cei care cunosc radioul. Eu cred în realitatea Duhului Sfânt. Acesta este un
lucrare de bază, de nezdruncinat pentru mine, deoarece am experimentat
puterea lui binecuvântată de reînnoire, de iluminare, și de sfințire. Nu este
atât de important că avem idei bune, sau gânduri frumoase, despre Duhul
lui Dumnezeu, dar este important că îl posedăm, ca El locuiește în noi. Nici
nu vrem să ne gândim prea mult la învățătura despre Duhul Sfânt, cu atât

44
mai puțin să medităm la natura Sa, ci să ne ocupăm de întrebarea foarte
practică: L-am primit?
La aceasta întrebare vreau sa răspund în sens biblic și pe baza experienței
personale.
Ca punct de plecare, aducem întrebarea: ce reprezintă Duhului Sfânt pentru
mine? Aceasta este întrebarea decisivă a vieții, căci cel ce nu are Duhul lui
Hristos nu este al Lui. Pentru mine, posesia Duhului Sfânt a devenit
temelia unei noi vieți, care, în ciuda unor neajunsuri, se conturează din ce
în ce mai mult prin umblarea, nu după firea pământească-carne, ci după
Duh. Cât de recunoscător sunt că am primit acest cadou în tinerețe! A fost
o contra-putere puternică împotriva păcatului. Duhul Sfânt mi-L prezintă
pe Hristos (Ioan...)

Nr. 24 (11 iunie 1939)

Cuvântul săptămânii: Cine are drept motiv de bucurie pe
Dumnezeul ,care nu se schimbă, rămâne un om vesel în orice situație. (D.
Cornilescu)

Bucuria lui Isus.

Este un lucru minunat să trăiești viața cu Hristos, pentru că este marcată de
puritate, putere și victorie. Și dacă studiem mai îndeaproape natura
Domnului Isus pe baza Bibliei, observăm că Hristos a fost și un om fericit.
Nu este un lucru firesc în viață să fii mereu fericit. La urma urmei,
nu este soare în fiecare zi. Deși îl avem pe El ca Mântuitor și ne străduim
să trăim o viață fericită, nu reușim întotdeauna. Poate că o oarecare
neascultare de Dumnezeu este uneori cauza lipsei de bucurie. Dar nu este
întotdeauna cazul. Cineva poate fi ascultător și totuși se poartă fără veselie.
Secretul unei vieți de bucurie stă numai în Hristos. Și numai cel
care caută fericirea la El, acela o va găsi.
Cu ajutorul Sfintelor Scripturi putem cunoaște mai multe despre
bucuria Domnului Isus. Este izbitor, însă, că nu există niciun loc în Biblie
în care se spune că Hristos a râs. Să tragem de aici concluzia că, poate, El
nu a fost un om fericit, până la urmă?
S-au gândit mulți la această întrebare și au găsit cele mai diverse
răspunsuri. Pe baza acestei afirmații, unii cred că Domnul Isus a trăit o
viață serioasă, chiar tristă. Alții susțin că Hristos a fost întotdeauna atât de
bucuros și a zâmbit atât de des, încât această stare a fost considerată de la
sine înțeles și, prin urmare, nu a fost menționată în mod specific în Biblie.
Acum vrem să pătrundem puțin mai adânc la aceasta întrebare.
Scriptura spune că Domnul Isus „s-a bucurat în duh”. Și din aceste cuvinte

45
putem concluziona, că a fost o persoană veselă, cu siguranță și a zâmbit
adesea.
În Luca 2:40-42 ni se spune despre Isus, care, la vârsta de 12 ani,
a mers la o sărbătoare. Aceasta este și o dovadă a felului Său, de a fi fericit.
Pentru că doar oamenii fericiți merg la o petrecere. Oamenii care nu sunt
fericiți, stau.. acasă și cauzează neplăceri și necazuri.

„El a crescut în înțelepciune și har. .«. Aceste cuvinte ne arată dezvoltarea

normală a lui Hristos. Este întotdeauna un semn bun de creștere. Prin
urmare, ar trebui să creștem și noi în bucurie.
Conform Ioan 2:2, Domnul Isus a fost la o nuntă. Petrecerea
aceasta este de obicei plăcută și distractivă. Dar El era în mijlocul
oamenilor fericiți și cu siguranță era fericit în inima lui
În Marcu. 10:16 citim cum Domnul Isus i-a iubit pe copii și i-a
binecuvântat. Un om trist nu are chef să iubească copiii, din inimă. El îi
ridică în brațe și oftează: „O, dragă copilă, dacă ai ști cât de grea este
viața!”. Cine iubește așa un copil, cu inima, se bucură de viață și găsește
plăcere în ea.
Deci Hristos a fost natural și uman, ca noi toți. Nu vedem nimic
despre o sfințenie exagerată și o seriozitate artificială în El.
În Mat. 6, 16 se arată oamenii fățarnici, care umblă mereu cu fețe
triste. Și într-adevăr, ipocriții și posomorâții sunt cei care nu se pot bucura
niciodată din inimă.
În Mat. 9:2 se spune că Hristos i-a spus unui om: „Îndrăznește”
sau cu alte cuvinte „Bucură-te!” Acest om nu putea fi fericit pentru că era
paralizat. Povara păcatului său îl îmbolnăvise. Așa este și astăzi. Cine nu a
experimentat iertarea păcatelor sale prin Mântuitorul, nu va putea niciodată
să ducă o viață cu adevărat fericită.
Potrivit lui Mat. 9, 14 și 15 oamenii aceștia sunt, de asemenea,
printre cei triști, care se simt singuri și nu știu că au cu ei pe Mirele
sufletului lor.
Cu toate acestea, cel care are conștiința curată, care este liber de
povara păcatelor și trăiește în părtășie conștientă cu Hristos, acela a găsit
secretul bucuriei adevărate. Dar toți oamenii, care sunt fără Isus nu cunosc
această fericire profundă.
Poate că suntem și printre acei oameni care trec prin viață fără
bucurie. Vrem să ne examinăm cinstit, în aceste momente, unde este, la
noi, motivul pentru aceasta stare nefericita?
Hristos a fost un om care s-a bucurat și el de lucrarea Sa. Asta nu
este întotdeauna ușor. Dacă nu vezi succes, sau ai o ocupație plictisitoare,
pierzi bucuria, prea repede. Dumnezeu L-a numit pe Isus Fiul Său drag, în
care El Își găsea toata plăcerea. Motivul îl găsim în Psalmul 40:9, unde
Hristos spune: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule”.

46
 În Ioan 4:34 El rostește cuvântul minunat: „Acesta este hrana
Mea, să fac voia Celui ce M-a trimis”. Și în Ioan 17:4 El a putut mărturisi:
„Am terminat lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac”.
Am văzut acum, unde se află secretul muncii pline de bucurie a
lui Hristos? El a făcut întotdeauna ceea ce era plăcut lui Dumnezeu. El a
fost ascultător de Tatăl în toate lucrurile.
Dacă ne ținem în lucrarea noastră numai de voia lui Dumnezeu,
învățăm să fim fericiți. Acela, care, întotdeauna se gândește la oamenii
neplăcuți, pentru care trebuie să trudească, își pierde orice bucurie în
lucrare. Într-o astfel de atitudine, acela devine din ce în ce mai nemulțumit,
în fiecare zi și este supărat față de oamenii răutăcioși și răi, pentru care
trebuie să muncească.
Este cu totul diferit când luăm oamenii din mâna lui Dumnezeu și
știm că Domnul ne-a dat lucrarea aceasta. Pe măsură ce facem totul pentru
Dumnezeu în fiecare zi, ne putem bucura din inimă. Atunci nu mai
contează, dacă este vorba de munca monotonă a gospodinei, care poate
constă doar în gătit și curățenie în cameră, sau dacă soțul, de ex. trebuie să
facă doar lucrări birocratice în birou. Cei care își fac treburile casnice
pentru Domnul nu-și pierd niciodată bucuria din inimile lor. Și oricine își
desfășoară munca de birou cu aceeași atitudine poate fi o persoană veselă
în orice moment. Ceva complet nou intră în munca noastră de zi cu zi. (D.
Cornilescu)
Avem nevoie acum de creștini veseli, oameni care simt că ei înșiși
au devenit fericiți și mulțumiți de o credință fermă și au puteri din lumea
cealaltă, care sunt capabili să îi ridice peste vechile dificultăți și adversități
și pe care le pot împărtăși și altora.(Hilty)

Viața de biruință
Toți oamenii sunt ispitiți. Plângem pe mulți copii ai lui
Dumnezeu: nu i-a putut Domnul să-i salveze de la cădere? Da, dar cineva
nu a putut fi salvat și nu a rezistat începuturilor.
Rezista la începuturi! Nu tolera lucrurile mici din viață. Suntem
tentați până la capăt. Aceste cunoștințe protejează împotriva securității
false. Încă trăim în lume și nu am atins scopul.
Ispitele vin adesea împotriva voinței noastre, ridicându-se
vulcanic din interior cu mare putere. Voința cedează. Rezoluțiile bune nu
ajung. Deci, în adâncul sufletului, nu voința este decisivă pentru victorie, ci
izvorul subconștient al inimii. De aceea reînnoirea trebuie să înceapă în
minte. „Dă-mi, Dumnezeule, o inimă curată și dă-mi un duh nou de
bunăvoință” (Ps. 51:12).
Trebuie să existe un loc în inima noastră unde este mereu liniște.
Dacă grija, entuziasmul intră acolo, atunci conștiința este netulburată.
Exista un indiciu că pericolul se micșorează. Dacă neliniștea, grijile sunt

47
observate chiar de la început, ajunge un minut de a ridica privirea către
Dumnezeu, pentru a restabili calmul și liniștea. Dar fiecare întârziere
sporește pericolul
Suntem mereu încercați și asaltați. Nu uita, următoarele: Diavolul
este pictor, pentru că pictează ceva albastru în fata unora. Este lăcătuș,
pentru că pune șuruburi multor oameni, ca sa-i închidă. Este o călăuză care
închide lumina. El este un scăldător, ce pregătește o baie proastă pentru
mulți. Este pescar, dar pleacă...

Nr. 25 (18 iunie 1939)

Cuvântul săptămânii: A putea trece neclintit prin călăuzirile lui
Dumnezeu, uneori greu de înțeles, aceasta este slava-gloria Noului
Testament. Aceasta este adevărata înfiere, poziția de fiu față de Tatăl.
Aceasta este închinarea în duh și în adevăr. (Stockmayer)

Bucurie în toate domeniile vieții.

Câți copii ai lui Dumnezeu mai sunt încă, pe a căror față le poți
citi de departe, soarta grea prin care trec. Nu mai există nicio urmă de
bucurie în viața lor. Obosiți, morți triști, ei merg pe drumul lor și încă mai
doresc un lucru, să-L urmeze pe Hristos și să-L slăvească.
De ce umblă așa? Munca grea le-a răpit bucuria vieții, sau
suferința și necazurile au fost de vină? Chiar dacă acestea ar putea fi un
motiv, ar trebui să nu conducă la nicio scuză. Desigur, nu există soare în
fiecare zi, dar dacă rămânem în contact constant cu Domnul și Îl lăsăm să
ne dea putere în fiecare zi, atunci putem experimenta și miracolul de a
putea păstra bucuria în toate situațiile în viață, așa cum a făcut El.
În această privință, dacă aruncăm o privire mai atentă asupra vieții
Domnului, vom vedea că El nu putea chiar să predice în fiecare zi. Deci, se
spune de ex. în Evanghelia după Marcu, despre El, că a vindecat bolnavii
de dimineața până seara.
Oricine a fost vreodată într-un spital știe ce înseamnă să ai mereu
de-a face cu oamenii bolnavi. Se aud atâtea plângeri și lamentări și se vede
tristețe și suferință peste tot. Nu este deloc greu, să-ți pierzi fericirea în
această muncă. Dar Domnul Isus a trecut prin asta.
Se spune că puterea ieșea din El, ori de câte ori Își punea mâinile
peste bolnavi și îi vindeca. Asta însemna mult efort din partea Lui. Dar, cu
toate acestea, El a avut întotdeauna o inimă plină de bucurie, astfel încât
să-i poată încuraja pe alții cu cuvintele: „Îndrăznește!
La fel și părtășia cu ucenicii n-a fost pentru El plăcută și
frumoasă. Ei nu erau niște oameni nevinovați, așa cum am crede noi. Timp

48
de trei ani și jumătate, Domnul Isus a trebuit să meargă cu ei, fără a fi
înțeles pe deplin.
Dar nu a fost trist pentru asta, ci a slujit cu bucurie lui Dumnezeu. El știa
că era de datoria Lui să facă voia Tatălui și această certitudine Îi dădea
bucurie.
De asemenea, învățătura pe care a adus-o Hristos a fost, în cel mai
adevărat sens al cuvântului, o veste de bucurie. În Predica de pe Munte,
prima Lui mare cuvântare, a folosit expresia „fericit” de 9 ori. Așa poate
vorbi un om, a cărui inimă este plină de bucurie și fericire. Și până astăzi
Domnul Isus a păstrat această temă. Când ne vorbește, El ne aduce
întotdeauna numai bucurie și fericire.
Cum se face că astăzi, copiii lui Dumnezeu au deseori fețe atât
posomorâte, când Isus a avut o viață plina de bucurie? Mulți oameni nu vor
să știe nimic despre creștinism, pentru că există printre aceștia, așa-zișii
„evlavioși”, care sunt oameni triști, fără o adevărată veselie.
Sunt și printre noi, creștini, care fac reclamă atât de proastă
Domnului Isus? Nu e de mirare atunci, că nimeni din jurul nostru, nu vrea
să se decidă pentru Mântuitorul Isus.
Cel mai greu este să nu-ți pierzi bucuria în suferință. Cum s-a
comportat Hristos în astfel de situații din viața Sa?
În Ioan 15 și 16 citim cuvintele de despărțire ale Domnului Isus.
O cale îngrozitoare de suferință se afla în fața Lui: calea crucii. El știa că
va fi chinuit de oameni și că Îl aștepta multă rușine. Nu este oare minunat,
să auzi cuvintele din gura Lui și astăzi: „Bucuria mea sa rămână în voi!”
În cele mai înfricoșătoare momente ale vieții Sale, Hristos a avut
o asemenea măsură de bucurie, încât a putut să o transmită și altora . Chiar
și pe cele mai grele căi ale suferinței, El a făcut fericiți pe cei din jurul Lui,
prin fericirea lui profundă.
Cu toate acestea, bucuria noastră durează de obicei doar până în
momentul, în care necazurile și greutățile ne copleșesc. Apoi ne plecăm
capetele și, din păcate, mergem mai departe. Dar Domnul Isus a rămas plin
de bucurie, indiferent de circumstanțe.
În Luca 18 și 22 ni se spune cum a fost El cu prietenii și
cunoscuții Săi, pentru ultima oară. Cu siguranță am fi plâns în astfel de
momente și am fi fost foarte triști. Dar Hristos a rămas vesel și chiar i-a
molipsit pe ceilalți cu asta.
Sursa bucuriei neîntrerupte a Domnului Isus a fost „Duhul Sfânt”.
El însuși a spus: „Sunt fericit în Duhul”.
Același lucru ar trebui să fie valabil pentru fiecare credincios al
Domnului. Cine își ia bucuria din izvorul Duhului Sfânt, poate fi mereu
fericit. Pentru că această fântână nu seacă niciodată. Atunci bucuria noastră
nu mai depinde de oameni, de circumstanțe și de temperamentul nostru.
Pentru ca Dumnezeu nu se schimbă, atunci și bucuria noastră este deplină,
neclintită.

49
 Într-o zi, când era trist și descurajat, pe Martin Luther l-a vizitat
soția. Purta o rochie de doliu complet neagră. Luther a întrebat-o îngrozit:
„Dragă Kathe, ce s-a întâmplat?” Dragul meu, Dumnezeu a murit, a
răspuns ea. Când Luther a vrut să-și mustre soția pentru acest lucru, ea a
spus: „Dumnezeul iubit al tău, trebuie să fi murit, pentru că tu ești atât de
trist și tulburat.” Atunci Luther a înțeles lecția.
Dacă ne întemeiem bucuria doar pe Dumnezeu, putem
experimenta chemarea Apostolului Pavel și în viața noastră, care spune:
„Bucurați-vă mereu în Domnul!” Apoi trecem ca oameni fericiți, prin toate
zilele, bune și rele. (D. Cornilescu)

Faceți bucurie
A fost doar un zâmbet însorit,A fost doar un cuvânt bun,
Dar a alungat norii greiȘi gândurile grele s-au dus.
A fost doar un salut cald, Apăsarea mângâietoare a unei mâini,
Dar părea ca podul strălucitor, Care lega cerul de pământ.

Un zâmbet poate alina durerea, Un cuvânt poate elibera durerea,

O strângere de mână poate preveni păcatul Și poate reînnoi dragostea și
credința, Te costă puțin să dai cuvinte,Zâmbete și o mână de ajutor,
Căci viața ta e săracă și rece, Dacă nu ai simțit o astfel de mângâiere.

Cum ajung credincioșii, din slăbiciune la putere?

Biblia vorbește despre oameni, care devin puternici din slăbiciune

(Evrei 11:32-34). Aici sunt enumerați astfel de oameni care au cucerit
împărății prin credință, care s-au întărit din slăbiciune și au devenit
puternici în luptă. Aceasta este o mângâiere pentru noi, care vedem atât de
mult eșecuri în Adunarea lui Dumnezeu, datorită neputinței.
Cum ieșim noi, mădularele trupului lui Hristos, din slăbiciune la
putere? Capitolul 11, 33 ne spune trei cuvinte: Prin credință! Prin urmare,
Satana încearcă să ne zguduie credința. El știe că prin credință, așa cum
spune Scriptura, cei slabi sunt atât de puternici, încât Satana se teme de ei.
Un erou al credinței a mers atât de departe, încât îi plăcea să se
laude cu propria sa slăbiciune: „Când sunt slab, sunt puternic”. Saul, când
era puternic, nu a făcut nimic. Dar Pavel, cel care s-a prăbușit înaintea lui
Isus, a biruit lumea cu mesajul victoriei de pe Golgota. Există o putere
minunată în brațul slăbiciunii, dacă cel slab o învață, nu spre ceea ce se
vede, ci către ceea ce nu se vede. Subliniez „dacă”; nu oricine este slab,
devine puternic.

50
Nr. 26 (25 iunie 1939)
Cuvântul săptămânii: Conținutul unei vieți este: privește la Isus.
Tristețea lui Isus.
Mai mult decât orice alt om, Domnul Isus avea motive să fie trist.
Pentru a înțelege chiar și puțin cât de grea a fost viața Sa, trebuie să ne
adâncim gândurile în Isaia 53. Acolo scrie: „Era cel mai disprețuit și
nevrednic dintre oameni. Cu alte cuvinte, înseamnă că El a fost
marginalizat, izgonit din rândul oamenilor. Nimeni nu a vrut să aibă de-a
face cu El. Iar cei care nu puteau evita să-L întâlnească, L-au tratat cu
dispreț și răutate.
Nu numai pe cruce a fost cel mai disprețuit, ci și în timpul vieții
Sale a fost jignit, urât și persecutat.
Dacă și noi ne-am pune în această situație, trebuie să recunoaștem
că ne-am fi distrus în interior, sub un astfel de tratament. Nu mai puteam
trăi fericiți. Pentru că este cea mai grea încercare pentru noi, oamenii, să
fim disprețuiți.
Cât de minunat, este faptul, că Domnul Isus a putut fi încă
bucuros! Nimic nu I-a putut răpi bucuria Sa profundă, pe care El a găsit-o
numai în Dumnezeu. Omenește vorbind, ar fi avut destule motive de
tristețe în viața Lui.
Hristos a trebuit să îndure insulte nemaiauzite din partea
oamenilor. Așa că l-au numit de ex. în Mat. 9, 3 „hulitor”. și în Mat. 11, 19
au strigat după El „lacom, bețiv şi tovarăș păcătos”.
Mai puteam noi să avem bucurie în asemenea împrejurări? Nu,
niciodată ! Dar, deși Domnul Isus a trebuit să audă astfel de cuvinte
răutăcioase zi de zi, El nu și-a pierdut bucuria în Dumnezeu.
Conform cu Marcu 3:21, oamenii au spus, că El Și-a ieșit din
minți. Până și familia Lui Îl credea nebun.
Și în Luca. 23:2 se spune că a fost numit trădător al poporului. În
Ioan 7:20 se spune, că El are pe diavolul. Toate aceste cuvinte urâte Îl
rănesc îngrozitor pe Domnul Isus. Și totuși El se putea bucura mereu de
Duhul Sfânt.
Dacă oamenii ar fi atât de răi cu noi, nu am mai dori să avem de-a
face cu ei. Cu amărăciune, ne-am retrage, poate, între cei 4 pereți și nu mai
dorim să știm nimic de la nimeni.
Dar niciunul dintre noi nu a îndurat vreodată, atât de groaznic ca
și Hristos. Poate că am fost răniți ici și colo, dar asta nu este nimic în
comparație cu disprețul pe care l-a îndurat Domnul Isus. În poziția Lui, am
fi devenit cu siguranță iritați și nu ne-am fi putut bucura de viață.
Domnul Isus ar fi avut așadar destule motive să fie întristat în cel
mai înalt grad, și totuși nimeni nu L-a cunoscut ca Unul necăjit și. amărât.
Dar toți au găsit în El un Mântuitor iubitor, care a avut atât de multă
bucurie, încât a putut chiar să o împărtășească și altora.

51
 Dacă oamenii ar vorbi la fel de urât despre noi, precum au vorbit
despre Hristos, cu siguranță nu am avea o influență însoțită de bucurie.
Atunci am putea simți că suntem într-o dispoziție proastă, cu tristețe și
timiditate. Dar nu era nimic de acest fel, care să fie văzut la Domnul Isus.
Mai degrabă, El putea fi întotdeauna prietenos și vesel, chiar și în cele mai
teribile circumstanțe.
În altă parte, în Isaia 53, se spune: „Fiecare și-a văzut de drumul
său“. Deci era la fel ca și astăzi. În egoismul lor, oamenii se concentrau
doar pe ei înșiși, fiecare era preocupat doar de propria sa bunăstare. Ce
mult a trebuit să-l rănească o astfel de atitudine și comportament pe
Domnul Isus, care a trăit o viață de sacrificiu de Sine și devotament
nemărginit! Prietenii Lui I-au dat și ei destule motive să fie trist. Pentru
acestea, avem câteva exemple !
Ar trebui să ne putem aștepta de la un prieten, că el simte cu noi și
ne ajută în orice moment. Chiar dacă toți ceilalți ne părăsesc, noi căutăm
loialitate și înțelegere la prieteni.
În Luca 9, 46 48 vedem acum cum s-au purtat cu El așa-zișii
prieteni ai Domnului Isus. Ucenicii, care se hotărâseră pentru Hristos și
doreau să-L urmeze, I-au provocat o mare dezamăgire. În loc să fie umili și
smeriți, s-au certat între ei, despre cine ar putea fi cel mai mare dintre ei.
Această atitudine a fost o dovadă evidentă, cât de puțin și-au înțeles
ucenicii Învățătorul. Și această cunoaștere trebuie să fi fost foarte
dureroasă pentru Domnul Isus. Nici măcar din cercul celor din jurul Său,
nu înțeleseseră gândurile Lui. Ce dezamăgire a fost aceasta pentru
Mântuitorul!
Noi, oamenii, ne este greu să suportăm când prietenii noștri ne
dezamăgesc. Dar Hristos a trebuit să fie lovit și mai profund de o astfel de
experiență, pentru că, fiind Cel fără de păcat, El a simțit totul și mai
dureros.
În Marcu 10:18-22 este scris despre un om bogat care a venit la
Domnul Isus. Hristos a luat întotdeauna oamenii foarte în serios. El dorea
foarte mult să-i ajute și nu cunoștea dragostea jucăușă. La fel a fost și în
acest exemplu. Plin de milă, s-a străduit și a încercat în fața tânărului
bogat. Ce greu pentru El, când a fost dezamăgit. Dar, în ciuda tuturor
acestor experiențe amare, Domnul Isus a rămas un om vesel. Deși El a
trebuit să sufere ca nimeni altul, El a putut fi totuși bucuros întotdeauna.
(D. Cornilescu)

A-L urma pe Isus 1 Petru. 2, 21: Calcă pe urmele Lui.

„Cine nu a păcătuit.” Daca ești pe calea iubirii, nu păcătuiești.

Nu mormăi, ai încredere și devii din ce în ce mai potolit; dar nu cu
dinții scrâșniți, pentru că trebuie să te stăpânești, când ceva fierbe
înăuntru. Nu, urmându-L pe Isus, devii din ce în ce mai liniștit în

52
interior; căci urmându-L pe Isus, imaginea Mielului este asupra
noastră. Apoi Duhul Îl slăvește pe Miel, imprimând asupra noastră
modelul-exemplul Mielului: o înfățișare împărătească.
„Cine n-a făcut nici un păcat, și nu s-a găsit nici o înșelăciune în
gura Lui.” De unde vine toată necinstea în vorbirea noastră? Din căutarea
mândriei, din a nu dori să suferi, din frica de suferință și de moarte și
trăsătura nefericită de a dori să fii cineva pe pământ, în timp ce numele
noastre sunt scrise în ceruri, căci suntem copii ai lui Dumnezeu.
Mântuitorul nostru a fost socotit între cei păcătoși și totuși despre
El este scris: „Nu a mustrat când era certat, nu s-a răzvrătit înlăuntru, nu a
amenințat când a suferit, ci S-a predat Celui ce judecă drept”.
Unde sunt păcatele noastre? Pironite pe cruce. „El ne-a dus
păcatele până la lemnul blestemat” a rupt legătura misterioasă, care ne-a
legat de moștenirea părinților noștri, ca urmare a Căderii în păcat, ne-a
șters tot trecutul nostru, toate păcatele noastre săvârșite înainte. El a
rezolvat toate acestea, pentru ca acum să avem putere să trăim în dreptate.
În El avem îndreptățire, viață nouă, detașare de moștenirea noastră
naturală, de temperamentul nostru, detașare, în părtășia cu El, pentru ca,
desprinși de păcat, să trăim pentru Acela, prin ale cărui răni ne-am
vindecat, chiar în adâncul ființei noastre, în sensul cel mai profund al vieții
noastre, în acțiunile și omisiunile noastre, în dragostea noastră pentru
ceilalți.
„Prin rănile Lui ați fost vindecați” – voi care erați ca oile
rătăcitoare. Cine încearcă să iasă din aceasta legătură cu eforturi proprii, nu
reușește. Vindecarea pentru omul lăuntric, construcția nouă pentru omul
moral, transformarea în chipul lui Hristos nu se regăsește decât prin rănile
lui Isus, în ispășirea păcatelor noastre, pe care Isus a săvârșit-o pe cruce.
Este o vindecare, care rezistă tuturor încercărilor, prin care trebuie să treacă
dragostea și caracterul creștin. Este ceva creat de Dumnezeu și ceea ce se
naște din Dumnezeu învinge lumea și natura deșartă și egoistă a acelei
lumi. Dacă și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va avea sămânță de
urmași.“ Atunci, modelul lui Isus va crește din viața, suferința și moartea
Lui.

Nr. 27 (2 iulie 1939)

Cuvântul săptămânii: Cel mai bun mod de a confrunta suferința este
acordul complet al voinței noastre cu voia lui Dumnezeu.
(Eva v. Tiele-Winckler)

În timpul nostru

53
Oameni descurajați, Care nu sunteți folositori astăzi,
În vremurile noastre sumbre, Purtați-vă întristarea,
Tristețea în camera voastră, Cea mai secretă;
Dar înaintea oamenilor, ar trebui să fiți drepți,
Niște martori al biruinței luminii pe pământ.De aceea învățați tăcerea
sfântă.

Tare în suferință.
În Matei 26 ni se spune despre un ucenic care a fost zilnic cu
Mântuitorul timp de 3 ani și jumătate. Domnul Isus l-a tratat ca pe toți
ceilalți. Și acum, deodată, acest om a devenit un trădător.
Este probabil una dintre cele mai dificile experiențe când prietenii
ne trădează, dar și Hristos a trebuit să treacă prin asta. Poate că unii susțin
acum, că Iuda nu a fost niciodată un prieten adevărat. Și de aceea Domnul
cu siguranță nu ar fi fost atins atât de profund de trădarea sa. Oricum ar fi,
în versetul 74 avem un om care a fost cu adevărat un prieten adevărat al
Mântuitorului: Petru. Și, de asemenea, acest prieten intim L-a trădat de 3
ori.
În momentele cele mai grele de suferință interioară, Hristos a
rămas complet singur. Ucenicii Lui îl părăsiseră cu toții și dormeau.
Când avem experiențe atât de dureroase cu oamenii; cu siguranță ne-am fi
retras complet și nu ne-am fi împrietenit cu nimeni.
A fost îngrozitor pentru Domnul Isus când a văzut că dușmanii,
care L-au insultat și L-au respins, erau pierduți și fără speranță. Această
soartă teribilă a oamenilor l-a afectat și mai mult, decât ura și furia lor față
de El. De fapt, fiecare zi din viața Lui a fost plină de suferință și tristețe.
Dar totuși El nu și-a pierdut bucuria.
În Luca 19,41-44 ni se spune cum poporul a aplaudat și a strigat
de bucurie la Împăratul lor. În loc ca Domnul Isus să se bucure acum cu ei,
se spune că El a plâns. Când femeile plâng, nu este neobișnuit. Pe de altă
parte, dacă un om nu- și poate opri lacrimile, ceva îngrozitor trebuie să-i
apese inima. Nu ne putem imagina, cât de mult a suferit inima sensibilă a
Mântuitorului, la gândul că acest Ierusalim, acum bucuros, era gata să
piară.
În Luca 22 Îl găsim pe Hristos în Ghetsimani. Încă o dată s-a
așezat asupra inimii Sale curate, toată povara păcatului omenesc, cu o
greutate de nedescris. Lupta lui interioară a fost atât de mare, încât
sudoarea Lui a căzut pe pământ, ca picăturile de sânge. Oricare dintre noi
s-ar fi prăbușit sub o asemenea presiune.
În Matei 27 ni se arată punctul culminant al suferinței teribile a lui
Hristos. El, care nu a fost, nici o secundă din viața Lui, fără legătură cu
Tatăl Său; acum simțea brusc că Dumnezeu L-a părăsit. Deși situația
Mântuitorului era disperată, bucuria Lui nu s-a pierdut.

54
 Dacă noi, oamenii, care suntem copleșiți și tociți de păcat, știm
ceva despre suferința interioară, cu atât mai îngrozitor, în astfel de situații,
trebuie sa fi suferit Hristos, care era incomparabil mai sensibil decât noi.
Și ce răspuns a avut Domnul Isus la toate cuvintele abuzive și
faptele de ură ale oamenilor?
În Luca 6 scrie „El S-a rugat pentru ei și i-a binecuvântat”.
Aceasta a fost singura reacție la teribila ticăloșie a oamenilor.
Secretul forței Sale interioare, care I-a permis să suporte toate
greutățile, constă în faptul că El era adesea singur cu Dumnezeul Său și Și-
a revărsat toată inima către El. Numai așa a putut El să-și păstreze bucuria.
Este posibil să trăim același lucru, când venim la Domnul cu
fiecare suferință. Dacă trebuie să plângem, ar trebui să o facem numai
înaintea lui Dumnezeu. Aici putem spune tot ce ne mișcă. Numai așa
putem face față dezamăgirilor și experiențelor dificile.
Nu are nicio valoare, dacă ne aducem necazul înaintea oamenilor.
Ei pot încerca să simtă cu noi și să ne înțeleagă. Dar nu vom scăpa de
suferință, în fața lor. Nimeni nu ne înțelege, așa cum ne înțelege
Mântuitorul. Pentru că El a trecut prin toate suferințele, cu mult mai mult
decât noi. Prin urmare, dacă ne turnăm toată inima numai înaintea
Domnului, învățăm să rămânem oameni fericiți, în ciuda tuturor
experiențelor triste. D. Cornilescu

Aceasta este prima, cea mai simplă mărturie de mulțumire pentru lumină și
cea mai simplă mărturie pe care I-o arătăm și o oferim: bucuria noastră
neîntreruptă. (Bezzel)

Aruncat, sau călăuzit?

„Și când corabia a fost prinsă și nu a putut să se întoarcă împotriva
vântului, am renunțat la ea și am plutit (altfel spus: ne-am lăsat duși în voia
lui.)” (Fapte 27,15)
O corabie plutește neputincioasă pe Marea Mediterană. Măturată
de furtună și condusă de valuri! Echipajul navei, oamenii, se temeau pe
bună dreptate pentru viața lor. Avertismentul apostolului Pavel de a nu
risca călătoria, din portul sigur Limanuri bune, la Roma, în perioada
temutelor furtuni, nu a fost luat în serios. La început, au condus în
siguranță de-a lungul coastei insulei Creta. Dar deodată a izbucnit o furtună
teribilă. Din munții înalți ai insulei Creta, a început o furtună devastatoare,
din nord-est. În cel mai scurt timp, a măturat corabia, care în ciuda
rezistenței echipajului navei, a devenit o jucărie în valuri. Întrucât toate
eforturile au fost în zadar și furtuna a răvășit zile și nopți, lupta cu forța
naturii a fost, în cele din urmă, abandonată. S-au lăsat purtați de soartă. O
situație îngrozitoare. Nu mai erau călăuziții, ci aruncați de furtună, mânați

55
de valuri și curenți, zile în șir. Potrivit povestirii lui Luca, cei amenințați au
fost salvați de la o înecare sigură, doar prin mila lui Dumnezeu.
Acest eveniment mișcător aruncă lumină asupra experienței
tragice și a atitudinii îndrăznețe față de viață, a multor oameni de astăzi. Nu
ai impresia, că acest eveniment biblic se repetă, de o mie de ori?
Nenumărați oameni s-au lăsat în derivă pe oceanul vieții. Aruncați din
refugiul protector al unei vieți confortabile și al unei existenței fără griji, ei
au luptat, pentru o vreme, împotriva vuietului furtunilor și al bătăii
valurilor. Dar s-au săturat de cercurile, situațiile dure și lungi și se culcă
într-o resemnare plictisitoare, acum părăsesc viața bună și se aruncă în voia
sorții. Alții, din nou au fost cuprinși de valul de primăvară, al patimilor
păcătoase, și singuri se lasă consumați în derivă, într-o viață de plăcere și
de păcate mistuitoare. Vorbim, pe bună dreptate, despre o tendință
generală, despre un „curent” care prinde oamenii și-i mătură, spre
distrugere. Doar câțiva...

Nr. 28 (9 iulie 1939)

Cuvântul săptămânii: Victoriile mari se câștigă prin curaj, victoriile mai
mari prin dragoste și cele mai mari prin răbdare! (Rosegger)

Răbdarea lui Isus.

Domnul Isus a fost persoana cea mai răbdătoare care a umblat
vreodată pe acest pământ. Și conform Apoc. 1:9, toți creștinii credincioși
trebuie să aibă parte de răbdarea lui Hristos.
Mulți oameni au încercat să devină răbdători prin propriile lor
eforturi. Dar, mai devreme sau mai târziu, au fost nevoiți întotdeauna să
recunoască că eforturile lor au fost fără succes.
Și totuși, este posibil ca oamenii repeziți și nerăbdători să devină
blânzi și răbdători. Scripturile înseși ne arată acest fapt prin exemple.
Ioan, ucenicul Domnului Isus, este inclus în Evanghelia după
Marcu, printre așa-numiții „Copii tunet“. Iar mai târziu, din cauza blândeții
și bunătății sale, este numit de toți apostolul iubirii.
Dacă numești pe cineva „Fiul tunetului “, atunci există un motiv
foarte specific pentru asta. Afară, în natură, bubuitul tunetului anunță
furtuna care se apropie. Începe să trosnească și să fulgere și oamenii se
sperie.
La fel este și când te apropii de cineva, care are caracterul unui fiu-tunet.
Se spune, în Luca. 9, 54, că Domnul Isus a sosit cu ucenicii Săi
într-un sat și acum voia să petreacă noaptea aici. Dar nimeni din tot locul
nu era dispus să le dea adăpost. Ioan și Iacob au găsit această soluție
nemaiauzită. Plini de mânie, l-au întrebat pe Domnul: „Să lăsăm să cadă
foc din cer, ca oamenii ăștia să piară?”

56
 Așa că aici îl cunoaștem pe Ioan ca pe un om plin de nerăbdare.
Nu și-a putut stăpâni furia imediată.
Nu este așadar cu atât mai minunat, că același om, care a fost
odată un copil al tunetului, a devenit mai târziu atât de blând încât a fost
numit apostolul iubirii? El devenise unul dintre acei oameni, care au avut
parte cu răbdarea lui Hristos.
Deși Ioan lăsase totul și urmase pe Mântuitorul, el aparținea totuși
copiilor tunetului. El a avut viața creștină înțeleasă doar cu capul. Era cu
siguranță serios, încercând să fie un om mai răbdător. Dar era, poate, la fel
ca noi. Cu cât încerci mai mult, cu atât realizezi, că nu poți realiza nimic pe
cont propriu.
Modul în care putem deveni oameni răbdători este destul de
diferit. Numai când Îl contemplăm pe Domnul Isus, în răbdarea Sa infinită,
Duhul Sfânt lucrează această trăsătură în noi. Nu obținem nimic prin luptă
și prin efortul nostru. Doar privirea către Mântuitor ne face oameni
răbdători.

Răbdarea lui Isus în viața zilnică.

Domnul Isus a învățat răbdarea prin conduita specială a vieții
Sale. Timp de 30 de ani a fost acasă în secret. Iar activitatea lui publică a
durat doar 31/2 ani.
În Luca 2.51 se spune despre Hristos, că El a mers la Nazaret cu
părinții Săi și le-a fost supus.
A fost o perioadă foarte lungă de subordonare și supunere. Mulți
dintre noi ne-am fi revoltat cu siguranță împotriva ei. Te poți supune
pentru câțiva ani. Dar 30 de ani ar fi fost cu siguranță prea mult pentru noi.
Pe măsură ce îmbătrânești, tânjești după independență și libertate. Vrei să
ieși în viață pentru a cunoaște lumea. Dar Domnul Isus S-a supus de
bunăvoie acestui mod de viață și nu s-a răzvrătit împotriva acestui timp
lung de așteptare. Și tocmai în acest fel, El a învățat răbdarea minunată,
care a caracterizat natura Lui.
Știm din Marcu 6:3, că Domnul Isus a fost activ ca tâmplar în
casa părintească, la momentul apariției Sale în public. El, care a coborât
din cer, ca Fiu al lui Dumnezeu și a fost chemat să răscumpere omenirea, a
trebuit să lucreze în secret, ca un simplu meșter atât de mult timp. A fost
un test dur de răbdare, pe care niciunul dintre noi nu l-ar fi trecut. Probabil
că am fi făcut totul, pentru a ajunge cât mai repede în poziția, care ni se
cuvenea.
Cu siguranță am fi devenit nerăbdători după 5 sau 10 ani și am fi
intervenit să dăm vieții o altă întorsătură. Dar dacă Hristos ar fi procedat
astfel, El nu ar fi devenit niciodată omul răbdării. Doar atunci când
exersăm să așteptăm, după modelul lui Dumnezeu, devenim oameni
răbdători. Și chiar dacă timpul de așteptare este lung, nu trebuie să ne

57
gândim că Domnul ne-a uitat. Nu vom pieri, chiar dacă El nu intervine
imediat.
În Ioan 8:29 se spune: „Și Cel ce M-a trimis este cu Mine. Nu m-a
lăsat singur; căci întotdeauna fac ceea ce-I place.” Aceste cuvinte conțin
misterul, care l-a ajutat pe Domnul Isus să aibă răbdare. El știa că
Dumnezeu era mereu cu El. Nu l-a deranjat deloc faptul, că a trebuit să
aștepte 30 de ani. Dumnezeu era cu El și s-a bucurat de El.
Nici pentru noi nu există alte mijloace de a învăța răbdarea. Cel
care este întotdeauna conștient de prezența și plăcerea lui Dumnezeu, poate
aștepta și avea răbdare.
Desigur, nu înveți asta peste noapte. Întotdeauna vor exista
înfrângeri. Dar principalul este sa nu renunțăm la nădejde și după fiecare
caz, ne trezim repede și mergem mai departe.
Trebuie să credem cu deplină convingere, că Dumnezeu ne poate
transforma, că El este capabil să schimbe un om iute, într-unul blând,
răbdător. Și cea mai bună dovadă că acest lucru este cu adevărat posibil,
este apostolul Ioan.
Ar fi complet greșit, dacă ne-am pierde cumpătul, de îndată ce,
ne-am da seama că nu putem avea răbdare imediat. Domnul Isus, care ne
cunoaște cel mai bine situația, ne înțelege. Despre El se spune în Evrei.
4:15: „Căci El a fost ispitit la fel ca și noi, dar fără păcat”. Prin urmare, El
poate simți și suferi cu noi, mai bine decât oricine altcineva.
Există mulți oameni, care ar dori foarte mult să învețe să aibă
răbdare. Dar ei vor să se facă asta fără probleme sau repetiții. Cu toate
acestea, acest lucru nu este posibil. Pentru că, atunci când totul decurge
fără probleme, nu există nicio oportunitate de a exercita răbdarea.
Cu siguranță și Domnul Isus a trebuit să treacă prin multe
încercări. Lucrurile nu merg întotdeauna, așa cum îți dorești într-un
magazin. Oamenii sunt adesea greu de mulțumit și uneori au de ce să se
plângă. Dar în fiecare situație, Hristos s-a dovedit a fi blând și răbdător. De
asemenea, nu învățăm răbdarea, evitând toate dificultățile. Așadar, este
greșit când ne rugăm: „Doamne, fă pe oamenii, cu care am de-a face
drăguți și amabili, ca să nu trebuiască să mă supăr! ”
A avea adevărata răbdare nu este ușor pentru nimeni. Trebuie să
învățăm; dar nu prin propriile noastre eforturi, ci prin contemplarea
continuă la minunata răbdare a Domnului Isus. Cu cât circumstanțele sunt
mai dificile și cu cât oamenii neplăcuți vor să ne enerveze, cu atât mai
frumoase sunt ocaziile de a arăta răbdare. Permițând naturii lui Hristos să
lucreze asupra noastră, din nou și din nou, noi înșine devenim oameni
răbdători.

Răbdarea lui Isus în viața publică.

Dar nu numai acasă, ci și în viața publică putem observa răbdarea
Mântuitorului. De obicei, este mai ușor să ai răbdare cu oamenii, care sunt

58
străini. Pentru că nu vrei să te faci de rușine, cu orice preț. Dar când
răbdarea ne este pusă puțin la încercare, de obicei eșuăm lamentabil în
public.
În Marcu 6:30-82 ni se spune un incident, în care Domnul Isus și-
a arătat răbdarea mulțimilor. Avusese o zi deosebit de încărcată și era pe
cale să se retragă puțin cu ucenicii Săi, pentru a se odihni și a mânca. Dar
în curând, o mulțime mare a venit și i-a cerut ajutorul.
Dacă am fi fost în această poziție, cu siguranță ne-am fi pierdut
repede răbdarea. Cam la fel a fost și cu ucenicii. Au vrut acum să aibă pace
pentru ei și stăpânul lor. De aceea s-au mâniat și au cerut Domnului să lase
din nou mulțimea să plece. Și chiar nu aveau dreptate? Până la urmă, erau
și ei oameni și aveau nevoie de ceva de mâncare și puțină distracție.
Dar ce a făcut Domnul Isus acum? Nu Și-a pierdut răbdarea nicio
clipă. În ciuda foametei și oboselii, El nu s-a gândit la Sine. Se spune
despre El cu această ocazie: „A văzut norodul și I-a fost milă de ei“.
Nevoia acestor oameni i-a atins inima. Și pentru că oamenii aveau inimă ca
și El, ei a avut și dragostea Lui. El nu putea face față altfel, trebuia să-i
ajute în minunata Sa răbdare.
Același lucru este valabil și pentru noi. Dacă avem o inimă pentru
oamenii din jurul nostru, trebuie să-i iubim și să le arătăm răbdare. Așa că
răbdarea nu este niciodată rezultatul eforturilor noastre, ci întotdeauna o
chestiune a inimii. Și așa cum ne uităm la Hristos, la răbdarea Sa, tot așa ea
vine, din ce în ce mai mult în ființa noastră și putem s-o arătăm.
În Ioan 13 ni se spune o altă întâmplare, care arată și răbdarea
Mântuitorului. Domnul Isus a stat la masă cu ucenicii Săi. Conform
obiceiului oriental, era potrivit ca un sclav să spele picioarele oaspeților.
Deoarece nu există niciunul, ar fi fost sarcina unui ucenic să facă acest
lucru. Dar niciunul dintre cei doisprezece nu s-a ridicat pentru a îndeplini
acest serviciu.
Atunci Domnul Isus a luat ligheanul și un prosop și a spălat
picioarele ucenicilor Săi. Și a făcut-o fără mânie. Ar fi fost de mirare, dacă
Hristos le-ar fi reproșat ucenicilor mândria și lenea lor? Cu siguranță, nu
ne-am fi putut controla în aceasta. Și dacă am fi făcut deja această muncă
umilitoare, ceilalți cu siguranță ar fi simțit furia noastră și lipsa de răbdare.
Dar Domnul Isus a rămas destul de calm și prin răbdarea Sa a
cucerit inimile mândre ale ucenicilor Săi. Cât de des suntem poate supărați,
când cutare sau cutare persoană nu înțelege imediat ceva. Dacă este o
chestiune religioasă cu necredincioșii, atunci avem probabil încă răbdare.
Pentru că, în opinia noastră, ei nu pot înțelege toate deodată. Dar dacă
cineva trebuie să spună același lucru copiilor lui Dumnezeu de 2 sau de 3
ori, acela devine nerăbdător și iritat; căci cine se numește credincios ar
trebui, după părerea noastră, să înțeleagă cu adevărat mai repede.
Pe de altă parte, cât de diferit reacționăm în astfel de situații dacă
exersăm să-L contemplăm pe Domnul Isus în răbdarea Sa. Desigur, nu este

59
suficient ca poate la începutul zilei să ne gândim la Hristos și să ne rugăm
Lui. Dacă atunci devenim din nou nerăbdători, seara îi cerem Domnului
iertare. Și așa facem în fiecare zi. Ar fi foarte ușor dacă s-ar putea învăța
răbdarea în acest fel.
Dar asta nu este calea corectă. Trebuie să trăim fiecare moment al
zilei în comuniune cu Hristos. Tot ce ne mișcă, putem discuta cu El. Pe
măsură ce suntem atât de constant ocupați cu Domnul Isus și privim
răbdarea Lui, ceva din natura Lui trece în ființa noastră. Asocierea
constantă cu El ne face și pe noi oameni răbdători.
Nu sacrificiile de timp, energie și bani sunt suficiente. Citirea
Bibliei și rugăciunea noastră nu sunt de asemenea pe primul loc. Doar
contemplând răbdarea lui Hristos și lăsând-o să acționeze asupra noastră,
noi înșine devenim răbdători.(Cornilescu)

Răbdarea!
Răbdarea este darul lui Dumnezeu Și binele Duhului Său,
El ne-o dă de îndată,Ce se odihnește în noi.
Oaspetele onorabil și valoros Ne scapă de necazul nostru
Și ne ajută să ducem cu credincioșie Povara cea mai mare dintre toate.

Răbdarea se mulțumește pe deplinCu sfatul înțelept al lui Dumnezeu,

Nu obosește repede La întârzierea harului Său.
Îl păstrează proaspăt și fericit,Se poate plânge cu încredere
Și se gândește: „Cine vrea să-L oprească? El este stăpânul casei”.

Răbdarea păstrează viața,Crește numărul de ani,

Atenuează și alungăMultă frică și durere de inimă.
E ca o lumină frumoasă,Pentru cei ce o prețuiesc,
Cu ajutorul lui Dumnezeu,Se va dobândi un chip fericit.

Dumnezeu poate!
Avraam a trebuit să treacă prin cea mai mare singurătate. Aceasta
a început în ceasul când Dumnezeu i-a vorbit: „Avraam, ieși din patria ta și
din prietenia ta și din casa ta natală, într-o țară, pe care vreau să ți-o arăt.”
Literal: „Avraam! mergi pentru tine! Avraam nu a stat în fața lui
Dumnezeu cu întrebarea: Este adevărat și este posibil să emigrezi la vârsta
de 75 de ani? Dar, în ascultarea credinței, Avraam a urmat pe Dumnezeul
său, care i-a zis: „Tu du-te pentru tine.” Și-a luat familia – Sara, soția lui l-
a urmat și ea. S-a mutat de la răsărit la apus, prin Arabia largă de astăzi,
către Marea cea mare. A construit morminte pe drum. Dar el a părăsit casa,
patria, prietenia, strămoșii săi, pe cuvântul lui Dumnezeu și s-a mutat într-o
țară străină. Dar el a luat cu el cel mai mare lucru pe care un om îl poate

60
numi aici sub stele, binecuvântarea lui Dumnezeu: „Vreau să te
binecuvântez și vei fi o binecuvântare!

Nr. 29 (16 iulie 1939)

Cuvântul săptămânii: Nicio viață de om nu poate fi fără îngrijorare, ci a

avea îngrijorări, de multe ori chiar și mai multe, și sa trăiești ca și fără
îngrijorări, aceasta este felul de a trăi, la care suntem crescuți. (Hilty)
Hristos și îngrijorările.
Este foarte greu pentru noi, oamenii, să ne păstrăm pacea
interioară în orice situație. Trăim într-o lume care ne oferă multe situații,
cu care ne confruntăm. Și fără să ne dorim sau să observăm, tot felul de
griji vin peste noi. Cu toate acestea, cei care cedează în fața îngrijorărilor,
își pierd liniștea inimii.
Sfintele Scripturi spun despre Domnul Isus că El este „Pacea
noastră”, chiar „Domnul păcii”.
Pot exista griji foarte diferite, care împovărează viețile oamenilor,
inclusiv pe cele ale copiilor lui Dumnezeu. Acum este interesant și
important să observăm ce spune Hristos Însuși despre îngrijorări.
În Luca 12:25, Domnul Isus a numit îngrijorările, ca ceva nesăbuit-absurd.
El ne face să realizăm cât de stupid este să ne îngrijorăm. La urma urmei,
nu putem adăuga nici măcar o oră la durata vieții noastre. Deci îngrijorarea
nu schimbă lucrurile în nicio relație. Este mai probabil să înrăutățească
lucrurile, în loc să fie mai bune. Iar cei, care se îngrijorează, trăiesc într-o
anxietate constantă.
De fapt, conform Luca 8:14, îngrijorările sunt foarte dăunătoare
pentru sufletele noastre. Ele ne fac, să nu putem face, ceea ce Dumnezeu
cere de la noi în Cuvântul Său. Există așadar un mare pericol, ca
îngrijorările să sufoce treptat viața creștină.
În Luca 10:41-42 ni se arată cum îngrijorarea aduce și alte rele.
Îngrijorare și necaz! Aceștia doi merg împreună și ne asupresc inima.
Rezultatul este că devenim cu ușurință nervoși, iritabili și supra anxioși.
Atunci nu suferim numai în noi înșine, dar și semenii noștri ajung să simtă
ceva din asta. Un exemplu în acest sens este povestea Mariei și Martei.
Deci nu ne mângâie, când în 2 Tes. 3:16, citim că Hristos este
Domnul păcii? În fiecare situație și în toate împrejurările vieții Lui, El a
avut pace. Nimic nu L-a putut răpi de această odihnă minunată, deși El
avea motive suficiente să facă acest lucru.
Pentru că Mântuitorul este Domnul păcii, El poate dărui pacea și
la alții. De aici și cuvântul: „El vă dă pacea Sa! Biblia ne arată cum Hristos
nu s-a lăsat apăsat de griji.

61
 Izvorul îngrijorărilor
Îngrijorările devin pâinea zilnică pentru majoritatea oamenilor. Ce
mâncăm, ce bem, ce îmbrăcăm? Nu ne străduim, pentru a pune zilnic
pâinea pe masă? Pentru ce te ostenești? De ce muncești și economisești?
Numai ca să ai cu ce sa trăiești.
În Matei 6:31 vedem atitudinea Domnului Isus față de această
îngrijorare. El spune aici: „Nu-ți face griji!“ Aceste cuvinte sunt o poruncă
la fel ca cele 10 Porunci. Dacă nu ne supunem, umblam cu jumătăți de
măsură, cu falsitate. Deci îngrijorarea este la fel cu păcatul.
Poate că nu am înțeles niciodată cu adevărat seriozitatea acestui
adevăr. Cine se îngrijorează, păcătuiește, la fel ca cineva, care încalcă una
din cele 10 porunci, de exemplu. fură, ucide sau rupe căsătoria.
Chiar dacă noi, ca și copii ai Noului Legământ, nu mai suntem
supuși legii, există totuși o profundă seriozitate în acest gând. Oamenii,
care au un Mântuitor, ar trebui să trăiască fără spirit de îngrijorare. Pentru
că tot ceea ce îi mișcă, ei spun Domnului lor, care are grijă de ei.
În Matei 13:55 se spune, că Domnul Isus a lucrat ca tâmplar. Dar
nu trebuia doar să aibă grijă de El însuși, ci și de mama Lui, de frații Săi și
de cei 12 ucenici ai Săi. Înseamnă ceva, să ai grijă de atât de mulți oameni.
El era responsabil, să se asigure că toată lumea are ceva de mâncare și de
băut și că li se oferă îmbrăcămintea necesară. Căci ucenicii Săi lăsaseră
totul la chemarea Lui și L-au urmat. Îndeplinirea acestor multe obligații nu
a fost ușoară. Și, în același timp, Domnul Isus Însuși, nici măcar nu și-a
putut exercita meseria. Era de fapt șomer, ca să spunem așa.
Dacă am fi fost în poziția Lui, grijile noastre aproape că ne-ar fi
copleșit. Fără muncă, fără bani, fără locuință! Și atât de mulți oameni!
Domnul Isus a trecut prin aceste situații, nu ca Dumnezeu, ci ca
om. De asemenea, nu a fost niciodată ca un miracol pentru El și pentru
ucenicii Săi. Numai că El i-a ajutat pe ceilalți, făcând asta. Așa că avea
toate motivele să aibă grijă de El însuși. Și totuși El a rămas Domnul păcii.
Atunci unde este secretul păcii Sale? Ne este arătat în Matei 6:26.
Secretul păcii Sale
Încrederea în Tatăl Său ceresc a fost puterea, care L-a ajutat să
învingă întristarea: El a privit păsările din natură și a văzut cum Dumnezeu
are grijă de ele fără ca ele să facă ceva pentru aceasta. Aceste animale mici
nu se îngrijorează de nimic, dimpotrivă, își cântă cu bucurie cântecele toată
ziua. Nu muncesc și nu strâng provizii. Mai mult, iarna nu mor de foame.
Dumnezeu le asigură hrana și în vremuri de frig și nevoie, făcându-i pe
oameni dispuși să le dea mâncare.
Domnul Isus a pus toate acestea înaintea ochilor Săi și încrederea
Sa în Tatăl Său a crescut din ce în ce mai mult. Și pentru noi, acesta este
singurul mod de a duce o viață fără griji. Florile câmpului ar trebui să ne
învețe exact aceeași lecție. Cine pictează crinii în culori atât de glorioase,
pe care nici un pictor nu le poate înfățișa? Cine formează și are grijă de

62
toate aceste flori minunate? Tatăl ceresc! Și toate acestea se întâmplă fără
ca plantele înseși să poată face ceva în privința asta.
Dacă Dumnezeu este deja atât de interesat asupra bunăstării
păsărilor și florilor, cu cât mai mult se va îngriji atunci de copiii oamenilor!
Căci în ochii Lui, viața noastră înseamnă mult mai mult decât viața altor
creaturi. Să ne lipsească oare Domnul pe noi, în timp ce nici măcar o
pasăre nu moare de foame? Niciodată! El este mult prea milos și bun.
Făcând astfel comparații, între viața Sa și cea a păsărilor și
florilor, Domnul Isus a ajuns să înțeleagă, din ce în ce mai mult, că
Dumnezeu nu-L va uita niciodată. Drept urmare, încrederea Lui în Tatăl
Său nu a cunoscut limite.
În Matei 6, 33 se spune: „Căutați mai întâi Împărăția lui
Dumnezeu și neprihănirea Lui, apoi toate aceste lucruri vor fi ale voastre.”
În cuvântul toate sunt incluse tot ce avem nevoie în viața noastră.
Așa că, dacă ne predăm inimile Domnului și căutăm doar să-I
slujim, primim totul pe parcurs. Este ca și cum ai cumpăra ceva dintr-un
magazin. Apoi primești ca și cadou ceva reduceri de preț. Oricine se
străduiește să trăiască în părtășie cu Dumnezeu, primește tot ce are nevoie
pentru viața lui, de care are nevoie, dar și cu o reducere pe deasupra.
Din păcate, ucenicii de multe ori nu au crezut la fel ca stăpânul
lor. De aceea Hristos a trebuit să-i mustre, iar și iar cu cuvintele: „O, puțin
credincioșilor!” Cine se încrede în Dumnezeu pe deplin, n-are nevoie să se
mai îngrijoreze.
Psalmul 37, 25 spune: „Am fost tânăr și am îmbătrânit, dar n-am
văzut încă pe niciun om neprihănit părăsit.” Și când Hristos i-a întrebat pe
ucenicii Săi, dacă au suferit vreodată din pricina Lui, toți au răspuns așa:
„Niciodată eu”.
După ce Domnul Isus a flămânzit timp de 40 de zile în deșert,
diavolul a venit la El şi L-a ispitit. Dar Domnul a răspuns, că n-are nevoie
de pâine, ci ar putea trăi și așa, după voia Tatălui. Ce mare a fost
încrederea Mântuitorului în Tatăl Său.
În toate aceste situații, Hristos a fost un om. Pentru că El nu Și-a
folosit puterea pentru a face o minune, pentru propriile Sale nevoi, sau
pentru cele ale ucenicilor Săi. S-a bazat complet pe Dumnezeu și nu a fost
niciodată dezamăgit.
Adesea facem greșeala, că așteptam fel de fel de miracole, care ne
împiedică sa vedem realitatea. Dar asta este complet greșit. Dumnezeu, nu
îngrijește de copiii Săi prin minuni, ci El călăuzește și conduce inimile
altora, așa cum dorește El. În acest fel, putem experimenta, până în cele
mai mici lucruri, modul în care, la momentul potrivit, ne oferă exact ceea
ce avem nevoie.

Viitorul și îngrijorarea de boală

63
 Cât de mult se îngrijorează oamenii de viitor. Dacă ai ști măcar,
ce va aduce următorul moment! Va fi război? Vor veni crizele economice?
Cum se va dezvolta viața politică? Va crește șomajul? Prețurile vor urca?
Aceste întrebări și multe altele îi chinuie pe oameni în timp ce privesc spre
viitor.
Oricine se confruntă cu astfel de probleme ar trebui să citească,
ceea ce a spus Domnul Isus în Matei 6:84. Nu este corect, să ne îngrijorăm
pentru lucrurile care urmează să vină mâine, sau chiar mai târziu. Fiecare
zi are necazul ei. Și la urmă, nici măcar nu știm dacă vom trăi până să
vedem ziua de mâine. Dumnezeu ne dă doar atâta putere, cât avem nevoie
pentru momentul prezent. Prin urmare, toți credincioșii ar trebui să nu fie
preocupați de viitor. Domnul, care ne-a ajutat până în acest punct, nu ne va
părăsi de acum înainte.
Căci Domnul Isus nu era îngrijorat de viitorul Său, vedem asta în
Ioan 16:82... El știa că vine ceasul când va fi părăsit de toți. Și nimic nu
rănește o persoană, precum gândul de a fi complet singur.
Dar, deși Hristos s-a confruntat cu un viitor foarte dificil, El nu și-
a pierdut pacea inimii Sale. „Nu sunt singur, Tatăl Meu este cu Mine.”
Acest gând era garanția Lui sigură că totul va continua să fie bine.
O altă îngrijorare care afectează mulți oameni este frica de boală,
sau de moarte. În Mat. 8, 25 ne este descrisă o situație în care ucenicii au
strigat și ei către Domnul plini de întristare, întrucât credeau că vor pieri.
Hristos Însuși a rămas calm în această suferință. Uimit, El i-a
întrebat pe ucenicii Săi de ce le era atât de frică. Găsim secretul păcii Sale
interioare în Luca 12, 6 și 7. Domnul Isus s-a simțit El însuși, pe deplin în
mâinile lui Dumnezeu și asta I-a dat mângâiere. El s-a gândit la Tatăl Său,
care are grijă de toate lucrurile mărunte ale vieții omului. Dumnezeu este
atât de îngrijorat pentru noi, încât chiar a numărat fiecare păr din capul
nostru. Nu este minunat? Și cât de drag trebuie să ne fie Domnul, dacă ne
acordă atât de multă atenție!
Prin urmare, niciun credincios nu trebuie să se teamă de moarte.
Pentru că vom muri, doar dacă dorește Dumnezeu. Oricine realizează acest
fapt, nu trebuie să-și piardă pacea inimii chiar și în fața morții.

Îngrijorările din cauza oamenilor.

De asemenea, suntem profund tulburați când alți oameni ne
persecută și ne calomniază. Nu este frumos să știi că fiecare pas al tău este
urmărit de oameni, care nu au intenții bune. Și cât de rău ne doare, când îi
vedem cum ne urmăresc, răsucind tot ce spunem sau facem.
Dar chiar și în astfel de situații, Domnul Isus a rămas calm și în
pace. În Ioan 12:49 ni se arată secretul care I-a permis să aibă această
atitudine. Este cuprinsă în cuvintele: „Căci nu am vorbit de la Mine, dar
Tatăl care M-a trimis mi-a poruncit ce să spun și ce să vorbesc.” Pentru că
Hristos S-a făcut pe Sine total dependent de Tatăl, știa că nu-i pasă ce au

64
spus alții despre El. Principalul lucru era, că El putea răspunde lui
Dumnezeu, în orice clipă.
În Marcu 5:2 ni se arată o altă dificultate, care ne poate umple de
întristare. Ne poate aduce multe greutăți, atunci când venim împreună cu
oameni, care sunt într-un mod special sub puterea diavolului. Este ca și
cum frământările interioare ale unor astfel de oameni, ar putea pune în
pericol și pacea noastră. Cu toate acestea, cei care știu că sunt complet în
mâinile lui Dumnezeu, nu trebuie să se teamă de puterea dușmănoasă, care
se apropie de ei, sub forma altor oameni.
Domnul Isus a rămas calm în orice situație și nu și-a pierdut
niciodată pacea interioară. Chiar și atunci când oamenii voiau să-L ucidă
cu pietre, El a putut să tacă.
Odată, când un împărat păgân s-a confruntat cu un creștin, a vrut
să-l sperie cu cuvintele: „Știi tu, că am puterea să te ucid?” Martirul i-a
răspuns destul de calm; „Ce bucurie ar fi pentru mine! În clipa următoare,
aș fi în prezența Celui în care am crezut.”
În Filipeni 4, 6 și 7 ni se arată calea pe care trebuie să o
parcurgem pentru a putea trăi, ca „oameni fără griji în orice moment.
Numai atunci când aducem toate preocupările noastre la Domnul în
rugăciune și le lăsăm în seama Lui, vom avea întotdeauna pace în inimile
noastre. Apostolul Petru a spus odată: „Aruncă asupra Lui toate grijile tale;
pentru că El are grijă de tine!« Așa că nu trebuie să ne chinuim cu nevoile
și greutățile noastre. Nu trebuie să ne purtăm durerile, ci să le aruncăm lui
Hristos, care este gata să aibă grijă de noi, în toate privințele. (D.
Cornilescu)

Oferiți mântuirea în Hristos

Experiențe la vizitele la domiciliu. Modelul de urmat este cel mai bun
exemplu.

În munca noastră, un orb are o inimă arzătoare pentru lucrurile lui

Dumnezeu. Deși are 76 de ani și corpul fragil, se lasă dus la casele
bolnavilor. Prin inima sa recunoscătoare, el lasă binecuvântări peste tot.
Într-o casă erau gemete, plânsete, și un bărbat se tânguia peste măsură.
Când a terminat în sfârșit, orbul și-a explicat situația: „Și-a pierdut
vederea, nevasta a murit....

Nr. 30 (23 iulie 1939)

65
Cuvântul săptămânii: Semnul unui creștin este acela de a putea suferi și
de a tăcea, de a avea compasiune față de ceilalți și de a nu se compătimi.
(Stockmayer)

Tăcerea lui Isus.

A putea rămâne tăcut la momentul potrivit, este o dificultate care
deranjează pe mulți oameni. Și totuși se spune în Epistola către Iacov:
„Cine este în stare să-și stăpânească limba este un om desăvârșit”. Așadar,
face parte din viața creștină, de a-ți ține limba între dinți și a putea rămâne
tăcut, atunci când este necesar.

Tăcerea asupra slavei Sale

Dacă ne uităm îndeaproape la Domnul Isus, aflăm că El a tăcut cu privire
la slava Sa. Deși El a fost cel mai nobil și mai bun dintre toți oamenii, El
nu a vorbit niciodată despre asta. El nu a făcut nicio mențiune despre slava
din care a venit și la care S-a întors.
Isaia 53 ne arată cum gândeau oamenii despre Hristos.
Mântuitorul știa foarte bine că oamenii Îl considerau cel mai disprețuit și
nevrednic. El știa părerea greșită, pe care oamenii o aveau despre El. Ce
am fi făcut noi, în această situație? Dacă suntem subestimați în vreun fel,
în mod natural, încercăm totul, pentru a ne pune în lumina potrivită. Nu
putem suporta, când cineva nu ne apreciază la adevărata noastră valoare.
La urma urmei, este chiar la modă și se obișnuiește, de a corecta
opiniile greșite ale celorlalți oameni. Trebuie să ajuți oamenii, ca să nu
gândească greșit despre noi. Bineînțeles că nu putem face asta fără
diplomație, ca să nu părem needucați; putem înflori puțin, ca să arătăm
altora, ce cumsecade suntem.
Domnul Isus a procedat cu totul diferit în acest caz. El nu a făcut
nimic, nu a încercat sa corecteze opiniile oamenilor despre El.
Când Tatăl a dezvăluit puțin slava lui Hristos înaintea ochilor a 3
ucenici, Domnul Isus le-a interzis să spună mai departe celorlalți.
Ne-am fi comportat poate în mod diferit în această situație. Ne-am
fi bucurat, dacă măcar alții ar fi scos la lumină, ce oameni minunați
suntem. În cele din urmă, e bine și când ceilalți știu cine suntem și ce
putem face, probabil, dacă lor le-ar trebui cumva ajutorul nostru.
Este plăcut pentru noi, când alții arată meritele noastre și ne laudă.
Asta ne pare mai plin de tact și mai elegant și ne gâdilă urechile. Este mult
mai plăcut pentru noi, când alții ne împărtășesc preferințele și se descoperă
în fața noastră. Suntem suficient de deștepți încât să-i îndemnăm să facă
asta pentru noi.
Domnul Isus ar fi avut cea mai bună ocazie de a merge pe aceeași
cale, care aparent este foarte ușoară, dar El n-a făcut așa. N-ar fi fost

66
normal, ca ucenicii Săi să spună și la alții și sa arate slava și gloria Sa? Dar
Mântuitorul le-a interzis.
Probabil că nu ne-ar trece prin cap, să le interzicem altora să
spună lucruri bune despre noi. Dimpotrivă, cu siguranță am aprecia asta
foarte mult. Ce mult se bucură cineva, când mă gândesc și vorbesc despre
el într-un mod frumos și drăguț.
De exemplu, dacă cineva ne întreabă, dacă putem face asta, sau
asta, am putea răspunde: „Oh, bineînțeles, asta este un lucru ușor pentru
mine. Știi, asta mi se potrivește foarte mult, este exact pentru mine! Așa că,
inconștient, folosim orice ocazie pentru a-i lumina pe alții despre valoarea
noastră.
Observăm cât de complet diferită este abordarea noastră, față de
cea a Domnului Isus? Să ne amintim că Petru a spus: „El ne-a lăsat un
exemplu, ca să călcăm pe urmele Lui”. Trebuie să exersăm, să nu vorbim
atât de mult despre propria noastră capacitate, ci să tăcem, acolo unde
Hristos a tăcut. Dacă Dumnezeu vrea, ca ceilalți să știe ceva despre
abilitățile noastre, atunci El se va ocupa de asta.
A fost un lucru grozav că ucenicii au lăsat totul și L-au urmat pe
Domnul Isus. Și cu siguranță toți au simțit că au făcut asta, doar din
dragoste pentru Mântuitorul. Vedem în Mat. 19:27 că Petru nu putea să
tacă în aceasta situație. A trebuit să se mândrească puțin cu asta și s-a
lăudat, că el și ceilalți ucenici au sacrificat totul, de dragul lui Hristos. Da,
chiar a întrebat, ce răsplată vor primi pentru asta.
Conform cu Marcu 14:29, Petru a vrut să-i arate clar Domnului
Isus, că era puțin mai bun și mai credincios decât ceilalți ucenici. El
încerca în acest fel să-I arate Domnului propria sa putere și glorie. Petru
era cu siguranță sincer în acel moment și nu era conștient de vreo faptă
greșită. Dar ne dăm seama, cât de mult este în sângele nostru, să vorbim
despre trăsăturile noastre bune?
Ceea ce este scris în Isaia 42:2 se aplică Mântuitorului: „El nu va
striga, nici nu va ridica glasul și vocea Lui nu va fi auzită pe străzi”.
Hristos a tăcut și a ascuns gloria și slava Sa. Comportamentul lui Petru lasă
de dorit, căci se laudă și se întreabă imediat, ce se va întâmpla cu el, ca
urmaș al lui Isus.
Totuși, dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaștem că toată ființa
noastră este în întregime infestată de un impuls de nedescris, pentru
recunoaștere personală și de mult egoism. Nu venim noi la Hristos, mai
ales, pentru că sperăm că El ne poate ajuta?

Tăcere despre nevinovăția Lui.

Dar găsim o altă trăsătură subtilă în viața Domnului Isus. De asemenea, a
tăcut despre nevinovăția și neprihănirea Sa.

67
 Știm din Marcu 15:3 că preoții cei mai de seamă L-au acuzat cu
asprime. Ei L-au acuzat și I-au atribuit tot felul de rele. Deși au fost doar
minciuni și calomnii, Domnul Isus nu S-a apărat.
Pe de altă parte, să ne uităm din nou la Petru! Când o slujnică l-a
acuzat pe bună dreptate, că este unul dintre cei care L-au urmat pe Hristos,
el a negat acest fapt. A vrut să se apere, pentru că îi era rușine de
Mântuitorul și ca urmare a devenit trădător.
Nu am fi acționat deja, toți la fel? Cât de des, ne-a fost
inconfortabil, când eram singurul credincios în compania oamenilor din
lume. Atunci, nu am avut curajul să-L mărturisim pe Hristos. Ne era rușine
de creștinismul nostru. Și dacă cineva, chiar a vorbit despre asta, am negat
cu lașitate, ceea ce era de altfel convingerea noastră cea mai profundă. Așa
că ne-am apărat, pentru a evita toate situațiile jenante. Cât de diferit ar fi
procedat Domnul Isus în locul nostru!
Hristos nu a făcut niciodată nimic, pentru a-Și apăra propria onoare și
pentru a-Și pune nevinovăția în evidență. Ar fi avut multe ocazii să facă
asta.
Conform cu Marcu 15:3, oamenii foarte evlavioși L-au acuzat. Și,
după cum se știe, atacurile necredincioșilor sunt mult mai ușor de suportat
decât calomniile îndreptate împotriva noastră, de către copiii lui
Dumnezeu. Ne este mult mai greu să tăcem în astfel de cazuri. Dar
Domnul Isus a reușit să tacă, chiar și în această situație.
În Luca 23, 8 ni se spune cum Hristos a stat ca acuzat în fața lui
Irod. Regele a fost bine dispus cu El. Și tocmai în fața acestor oameni, a
căror simpatie o simțim, suntem mereu tentați să ne dovedim nevinovăția.
Irod ar fi putut face orice pentru a-L achita pe Hristos. Dar chiar și aici
Domnul Isus a tăcut. Și în acest caz, noblețea sa interioară a triumfat.
Mai târziu, când Domnul Isus a stat înaintea lui Pilat, El nu a
rostit nici un cuvânt în apărarea Sa. Deși Pilat avea și mai multă putere
decât Irod și cu siguranță ar fi putut să-L salveze pe Mântuitorul. Hristos
nu s-a întors la el, n-a profitat de puterea lui. Și când Pilat I-a cerut direct
Domnului Isus să vorbească, nu a făcut-o.
Am fi procedat diferit în această situație. Probabil că ne-ar fi oferit o
oportunitate potrivită pentru apărarea noastră.
Chiar dacă noi oamenii, reușim să păstrăm tăcerea în fața celor
sus-puși, de obicei, nu reușim să facem asta, atât de ușor față de oamenii
simpli, needucați. În timp ce suntem puțin intimidați în fața primilor, cu
ceilalți nu avem nicio piedică, sau ezitare. Nu trebuie să avem de-a face cu
astfel de oameni.
În Marcu 15:16-19 vedem cum Hristos a tratat această situație. Când
soldații și poporul au hulit împotriva Lui, El nu a deschis gura în fața lor.
În Isaia 53:6-7 ni se arată două imagini. Nu suntem cu toții printre oile care
au rătăcit? Și nu era Domnul Isus, ca o oaie răbdătoare, care s-a lăsat dusă

68
în tăcere la măcelărie? Ah, ce mult ar trebui să învățăm să mergem pe
urmele Lui

Tăcerea Lui cu privire la greșelile altora

În Ioan 6:64 și 13:21-22 se arată că Hristos putea, de asemenea, să
tacă cu privire la greșelile altora. Timp de 3 1/2 ani, El a știut că Iuda îl va
trăda. Dar Domnul Isus S-a purtat în așa fel încât nimeni să nu știe despre
asta.
Cât de diferit și grosolan acționăm noi oamenii, în comparație, în
asemenea situații. Când auzim un cântec grozav de laudă, cântând despre o
persoană, nu îl putem suporta întotdeauna. Ce ușor este să distrugi buna
reputație a celeilalte persoane, cu câteva cuvinte proaste.
Hristos nu a făcut niciodată așa ceva. El și-a dat seama, conform 1
Petru 2:23 și „S-a supus dreptului Judecător”. L-a lăsat pe Dumnezeu să
judece greșelile altora. Și nu a fost dezamăgit de asta. Căci Dumnezeu a
intervenit în fiecare caz atât de miraculos, încât a rezultat întotdeauna slavă
și glorie.
Dar Domnul Isus a putut lăsa totul în seama Tatălui Său, doar
pentru că El a trăit într-o părtășie neîntreruptă cu El. Cu siguranță nu a fost
întotdeauna ușor pentru Mântuitorul să tacă, pentru că El avea toate
mijloacele de a interveni. Doar asocierea constantă cu Tatăl I-a permis să
tacă acolo unde vedea voia lui Dumnezeu. Tot ceea ce Îl mișca, i-a spus
Tatălui. El nu a făcut nimic fără să vorbească mai întâi cu Dumnezeu
despre asta. I-a spus toate lucrurile rele, pe care ceilalți le răspândeau
despre El. Așa că nu a mai avut nevoie să vorbească cu oamenii despre
asta.
Și pentru noi, secretul de a putea păstra tăcerea, constă în
comuniunea intimă cu Domnul. Dacă ne respirăm inimile împreună cu El
în orice moment, putem fi împăcați și putem trece ușor pe deasupra
lucrurilor care ne mișcă, sau ne deranjează. Dar trebuie să discutăm totul,
fără excepție, cu Dumnezeu.
Nu o putem face peste noapte; căci este o chestiune de practică.
Dar chiar dacă nu reușim imediat, nu ar trebui să ne pierdem curajul. Din
nou și din nou trebuie să începem să spunem tot ce ne umple inimile
Domnului Isus. Atunci într-o zi și noi vom aparține acelor oameni, care pot
rămâne tăcuți în sensul spiritual.(D. Cornilescu)

„Pentru că Isus Își conduce viața de sus în jos până în cel mai mic
detaliu, El are cuvântul potrivit pentru fiecare oră, ceasul potrivit pentru
fiecare lucrare. Viața Lui nu cunoaște șovăiala nehotărâtă, care atât de des
ne umple de discordie. Asta înseamnă să fii în adevărata libertate, care este
puterea și disponibilitatea de a face ceea ce poruncește Dumnezeu.”
(D. G. Behrmann)

69
Nr. 32 (6 august 1939)
Cuvântul săptămânii: Creștinismul este o renunțare permanentă, pentru
Domnul. (Samuel Zeller)

Ce fericire!
Psalmul 1, 1-2 : Ferice de cel ce nu umblă după sfatul celor răi, nu stă pe
calea păcătoșilor, nici nu stă unde stau batjocoritorii, ci se bucură de Legea
Domnului și vorbește despre Legea Lui zi și noapte.”
Cuvântul „Ferice” folosit aici în psalm ar trebui tradus mai corect
prin „fericit”. Este interesant de observat că termenul „fericire” apare
foarte frecvent în Biblie. Și se referă întotdeauna la oamenii care umblă cu
Domnul.
În Psalmul 1 ni se arată clar două căi care sunt într-un sens
paralele. Pe una sunt cei care se încred în Dumnezeu, iar pe cealaltă merg
cei care nu vor să aibă nimic de-a face cu Domnul.
Dacă rămânem meditând puțin la acest gând, trebuie să ne dăm
seama că există într-adevăr doar aceste două căi pe acest pământ. Pe una
din două, tu și cu mine umblăm. Oricine crede că se poate salva luând o
așa-zisă cale de mijloc face o greșeală fatală. Acest fapt ne este confirmat
din nou și din nou în Cuvântul lui Dumnezeu.
Conform imaginii prezentate nouă în textul nostru, omul devotat
complet lui Dumnezeu este ca un copac, care crește pe locurile cu teren
solid.
Pe de altă parte, cine trece prin viață fără Domnul, este ca pleava
care este împrăștiată de vânt și este instabilă la fiecare rafală de aer.
Toți cei care Îl urmează pe Domnul pe acest pământ pot
experimenta că merită să faci acest lucru. Este o greșeală să crezi că ar fi
bine doar în rai. Dacă ne încredem cu totul în Dumnezeu, nu pierdem
nimic, ci câștigăm totul.
Se mai spune în textul nostru că toți cei care sunt cu Domnul sunt
plini de vitalitate și aduc multe roade.
Ceilalți, în schimb, care sunt departe de Dumnezeu, sunt
vulnerabili și expuși mereu la schimbările trecătoare pământești. Le
lipsește statornicia.
Suntem unul dintre acei oameni, care înfloresc și nu se ofilesc, în
simțirile interioare? Acesta este cazul numai când suntem în legătură de
inimă, intimă cu Domnul. Asta afectează apoi lumea din jur, căci se vede la
noi această schimbare. Fața noastră devine mai fericită. atitudinea noastră
stabilă.
Pe de altă parte, ce impresie diferită au oamenii când rătăcesc prin
această viață fără Dumnezeu. Puteți vedea cum suferă și puteți citi
suferința din ochii lor. Într-un asemenea caz, nu ne simțim adesea, ca

70
servitoarea care era în slujba generalului Naaman? A observat chinul
stăpânului său, care era lepros, și a dorit să-l prezinte lui Dumnezeu.
Poate că și noi am dori să conducem cutare sau cutare ființă
nefericită la Domnul Isus. Căci oricine intră în contact cu Mântuitorul,
sufletul lui înflorește și nu se ofilește. Este posibil ca cineva să nu poată
observa imediat diferențele esențiale dintre o persoană, care Îl urmează pe
Hristos și una care este departe de Dumnezeu. Totuși, de îndată ce te uiți
mai atent la oameni, vezi diferența de caracter.
Binecuvântat este omul care umblă cu Domnul! Se mișcă într-o
atmosferă cu totul diferită de cel care trăiește în compania celor nelegiuiți.
Sunt mulți care nu se simt bine pe calea păcatului, fără să vrea să devină
evlavioși, dar tânjesc după acest mediu.
Dar ori de câte ori încearcă să scape de ea, își dau seama cât de
strâns sunt prinși. Sunt nefericiți, suspină și suferă și se epuizează. Cei care
Îl iubesc pe Domnul Isus se simt cel mai în largul lor când au de-a face cu
El. Nu au niciun gust pentru poveștile cu păcate murdare și batjocuri, pe
care anumiți oameni au plăcerea să le spună. Ei evită o astfel de companie
și se îndepărtează cu dezgust de tot ceea ce este necurat. Ei își găsesc
bucuria și desfătarea numai în Dumnezeu.
Cei care umblă pe calea Domnului, au în Dumnezeu o sursă
veșnică, inepuizabilă, plină de tot ce au nevoie. Cu El primesc putere și
sfaturi pentru fiecare situație. Aici veți găsi cele mai înalte și mai nobile
idei cu care să vă implicați.
Cei care găsesc tot ce le trebuie din sursa care este Dumnezeu
Însuși, inconștient, devin din ce în ce mai mult un caracter fin și nobil.
Acum, această schimbare nu vine sub forma unor cuvinte evlavioase, ci se
arată în spiritul nobil care se dezvăluie în cele mai mărunte lucruri.
O dovadă clară a puterii transformatoare a influenței divine este
faptul că popoarele primitive, care au acceptat Evanghelia au fost
îmbunătățite și rafinate în toate privințele prin aceasta.
În textul nostru se mai menționează, că cei care Îl urmează pe
Domnul se bucură de legea Lui. Cu alte cuvinte, înseamnă că le place să se
adâncească în Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia a devenit hrana lor din care
trăiesc.
Psalmul continuă: „Ei vorbesc despre legea Lui zi și noapte.”
Desigur, ar fi destul de greșit dacă am crede că trebuie să păstrăm
întotdeauna Cuvântul lui Dumnezeu pe buzele noastre. Dimpotrivă, nu este
deloc bine dacă îi copleșim constant pe alții cu versete biblice. Discursurile
pioase nu sunt suficiente. Oricine Îl urmează pe Domnul, din toată inima,
nu se mai poate lipsi de Sfintele Scripturi în viața sa, ci le ia cu el în toate
împrejurările și trăiește din ele.
Un avocat credincios a slujit Domnului ca evanghelist. Își făcuse
un obicei să-i întrebe pe toți cei pe care îi cunoștea despre gândurile lor

71
preferate. El studiase Sfintele Scripturi atât de amănunțit încât a găsit un
verset biblic potrivit pentru fiecare răspuns.
Dacă nu vrem să imităm pe acest evanghelist, totuși putem învăța
multe de la el.
Nu este să te ocupi cu Cuvântul lui Dumnezeu, o ocupație mult
mai valoroasă decât să citești romane fără sens? Fericiți sunt toți cei care s-
au predat complet Domnului și binecuvântați în toate privințele!
(D. Cornilescu)

»Fiecare zi poate începe cu un sfârșit fericit: Astăzi, în special în

această zi, este ziua Domnului! Ea nu este a mea; dar mi s-a dat „s-o
trăiesc”. Oricare ar fi dificultățile sau dezamăgirile pe care le va aduce
această zi, vreau să-I explic Domnului totul, astăzi. Și toată această zi, care
este acum înaintea mea, plină de dezamăgiri și plină de posibilități divine,
vreau să o rezum în cererea sinceră dorință: Să fie ziua Ta, o, Doamne, și
tot ce fac și las, sub disciplina Ta. și sub conducerea Ta. (W. Luthi)

Înțelegere dreaptă.
Făgăduințele lui Dumnezeu trebuie să fie înțelese corect. De asemenea, se
poate abuza de ele.
Întotdeauna au existat oameni care au crezut că nu au nimic de la
sine; dacă s-au întemeiat ferm pe un cuvânt de făgăduință, L-au lăsat pe
Dumnezeu sa facă totul, apoi stau nepăsători și își încrucișează mâinile în
poală.

Nr. 33 (13 august 1939)

Cuvântul săptămânii: Cel care știe să aștepte cu răbdare pe Domnul, se
poate lăuda cu multe experiențe binecuvântate. Nerăbdarea și repezeala,
sau intervenția forțată, provoacă necazuri și dureri de inimă nesfârșite.
Calea Domnului este întotdeauna cea mai scurtă și cea mai bună, chiar
dacă ni se pare lungă. (H.v. Seckendorff)

Cunoscuți - prieteni – rude

Psalmul 88:18: „Tu îi faci pe prietenii mei, pe tovarășii mei și pe rudele
mele să se țină departe de mine, din cauza unei situații rele”.
Cele trei cuvinte „cunoscuți, prieteni, rude” exprimă trei relații
diferite, în care oamenii se pot relaționa între ei.
Uneori, cunoștințele, prietenii și rudele pot să ne părăsească. Când
nefericirea coboară asupra noastră și suntem în necaz, cei mai mulți nu vor
să mai aibă de-a face cu noi. Se retrag, lăsându-ne în cele din urmă pe toți
singuri. O astfel de singurătate poate fi foarte dureroasă. Ce
mângâiere este, că tocmai în vremuri ca acestea, Îi cerem Domnului să fie

72
cât de aproape de noi! În compania Lui nu trebuie să ne simțim niciodată
singuri. Chiar și cea mai mare singurătate poate fi îndurată în comuniunea
cu El.
Este hotărâtor pentru viața noastră interioară, în ce relație stăm cu
Hristos, fie că El este cunoscutul nostru, prietenul nostru sau ruda noastră.
Într-un anumit sens, cu o persoană cunoscută, se pot întreține
anumite relații speciale. Poți schimba diferite lucruri cu acesta. Dar nici
așa, nu poți avea încredere în el, cu privire la gândurile adânci și personale.
Cunoștințele vin, de obicei, din întâmplare. Îi poți întâlni în
vacanțe, sau sărbători. Scrieți câteva cărți poștale și vă gândiți unii la alții,
o vreme. Dar, de obicei, nu durează prea mult, pentru că o astfel de
cunoștință trecătoare poate să dispară din nou. Dacă îl întâlnești odată, mai
târziu, s-ar putea să-ți amintești totuși câțiva foști cunoscuți. Dar nu există
nicio legătură mai intimă cu aceștia.
În schimb, este destul de diferit cu prietenia. Un prieten își
deschide inima. Vorbești cu el despre ce îl mișcă și schimbi idei cu el.
Este un lucru frumos să ai un prieten adevărat. Îi cauți compania
cât mai mult posibil. Te încrezi mult mai mult într-un prieten, decât unuia,
pe care îl numărăm doar printre cei cunoscuți.
Rudele de sânge sunt o relație mult mai intimă decât prietenia.
Rudele de sânge se cunosc foarte bine, pentru că cu ele avem multe în
comun. Anumite granițe, care încă există în prietenie, nu mai sunt
aplicabile rudelor. Desigur, există și cazuri excepționale, în care prietenii
se cunosc și se înțeleg mai bine decât rudele.
O întrebare la care fiecare creștin ar trebui să răspundă sincer este
următoarea: Este Hristos doar o cunoștință pentru mine? Sau Îl consider
prietenul meu? Sau, mă leagă cu El cele mai strânse legături de sânge?
Pentru majoritatea oamenilor, Domnul Isus este doar o cunoștință.
Îl cunosc din auzite și au aflat tot felul de lucruri despre El, în cadrul
serviciilor religioase. Ei știu că Dumnezeu este atotputernic, sfânt, drept și
iubirea însăși. Poate că și ei au simțit ajutorul Lui, din când în când, în
viața lor personală. Ei sunt, de asemenea, conștienți că Hristos este
Mântuitorul lumii și a adus răscumpărarea tuturor oamenilor. Deci Domnul
Isus este pentru ei la fel ca un cunoscut, de care sunt interesați într-o
anumită măsură. Ceea ce au auzit despre El, la ora de religie, le revine
ocazional.
Dar este o relație săracă cu Hristos, dacă El este doar cunoscutul
nostru. Ne rămâne mereu ca un străin și vedem încrederea deplină în El, ca
pe un lucru riscant. Nu îndrăznim să ne deschidem inimile către El.
Cum ne descurcăm în acest caz? Avem doar un singur „cunoscut”,
ca Mântuitor?
Este complet diferit, când Domnul Isus a devenit prietenul nostru.
Avem cea mai mare bucurie, când ne putem asocia des cu El. Ne
deschidem inimile Lui în multe privințe și discutăm cu El multe lucruri

73
care ne mișcă. Dar nici această relație de prietenie cu Hristos nu este cea
mai intimă, pe care o putem avea.
Numai când Domnul Isus a devenit ca o rudă de sânge pentru noi,
legătura noastră cu El este cu adevărat profundă și puternică. Atunci știm
că Dumnezeu este Tatăl nostru și noi suntem copiii Lui.
Numai prin sângele Mântuitorului intrăm în această relație de
familie. Când am experimentat puterea Lui răscumpărătoare asupra
propriilor noastre suflete, El a devenit ruda noastră.
Și în Duhul Sfânt recunoaștem atunci pe Mângâietorul vieții
noastre. Am experimentat și noi această naștere din nou, care ne-a adus
într-o relație de sânge cu Hristos? Dacă este cazul nostru, atunci am găsit
cea mai intimă legătură, pe care o poate avea o persoană cu Dumnezeu.
Numai acei oameni care au experimentat iertarea păcatelor lor
prin Hristos, devin rude ale Domnului. Acest lucru nu se întâmplă
întâmplător, ci este o chestiune de voință personală. Fiecare om are
privilegiul unei relații de sânge cu Dumnezeu. Oricine își lasă în mod
conștient viața în seama Lui, intră în această relație intimă cu Domnul și va
fi într-o zi moștenitor al gloriei cerești.
Ești deja în această relație cu Hristos? Dacă nu, de ce să nu faci
azi pasul decisiv?(D. Cornilescu)

Niciunul!
Niciunul nu poate mângâia ca Tine.Brațe veșnice sunt întinse în jurul meu,
Când sufletul meu merge pe o cărare abruptă,Viața curge vârtej spre mine;
Nimeni nu poate mângâia ca Tine.Niciunul nu poate purta sarcinile ca
Tine.
Vai, cât de obosite sunt puterile și mădularele,Și câtă lumină și credință
zace acolo!

Dragostea prinde repede.Nimeni nu poate purta sarcinile ca Tine.

Niciunul nu poate binecuvânta ca Tine.În mijlocul lacrimilor și în mijlocul
suferinței,Umple-ți sufletul de bucurii sfinte,
Răspândește înviorare și odihnă.Nimeni nu poate binecuvânta ca Tine.

Răscumpărat pentru o viață cu Dumnezeu (Exodul 15:22-2)

O întrebare importantă este: Cui îi adresează Domnul cuvintele

din versetul 26? Răspuns: Poporului Său, răscumpărat din Egipt. Poporul
care a ascultat glasul Lui. Dumnezeu, trebuie să-și amintească și să țină
toate legile Sale, este același popor pe care Dumnezeu îl are în minte,
atunci când îl trimite pe Moise la Faraon cu cuvântul: „Lasă pe poporul

74
Meu să-Mi slujească.” Îmi aparține și pentru lucrarea Mea îl pretind. În
Vechiul Legământ, Domnul a răscumpărat un întreg popor, în Noul
Legământ El se ocupă de indivizi. Toată ascultarea vocii Sale, toată
ascultarea și slujirea noastră trebuie să se sprijine pe o singură temelie:...

Nr. 34 (20 august 1939)

Cuvântul săptămânii: Nu Îl experimentezi pe Dumnezeu având
stări sublime, ci ascultându-L. (Hans Pförtner)

Lumina lumii
Ioan 8, 12: »Isus a vorbit şi a zis: Eu sunt Lumina lumii; cine Mă
urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”.
Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează nu va umbla în întuneric,
ci va avea lumina vieții. Aceste cuvinte sunt printre cele mai puternice, pe
care le-a spus Domnul Isus vreodată. El se afla printre cei disprețuiți. Un
om simplu, El a venit dintr-un sat necunoscut.
Impresia pe care o face este cu atât mai mare, când El se ridică
brusc și spune: „Eu sunt lumina lumii“. El vorbește despre acest fapt cu
atâta siguranță, încât uimește pe toată lumea. Și cu aceeași fermă
convingere continuă: „Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieții”.
Oamenii nu pot ignora această predică fără a ajunge la concluzia:
fie acest Hristos spune adevărul, fie este cel mai mare mincinos, care a trăit
vreodată pe acest pământ. Nu există a treia posibilitate. Un student a venit
odată la mine și a spus: „O, știi, Isus a fost doar un mare filosof, un om
înțelept. El a adus omenirii o lecție minunată, dar nimic mai mult«.
I-am răspuns: »Poți numi vreun mare filozof, care ar putea spune
despre sine: Eu sunt lumina lumii; oricine mă urmează pe mine nu va
umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții?” Acesta este un fapt, pe care
nu îl putem neglija, când Îl contemplăm pe Domnul Isus. El Însuși
reprezintă întruchiparea a ceea ce El ne proclamă. El nu a venit să ne aducă
o nouă lecție, ci pentru a ni Se da pe Sine nouă, oamenilor.
În El găsim tot ce ne trebuie, ca fii ai oamenilor. Nu căutăm o
mare teorie sau o viziune asupra lumii; ceea ce ne lipsește este o persoană
vie, care poate deveni în noi, tot ce avem nevoie. Dar nici cea mai bună
învățătură nu ar putea face acest lucru.
În capitolul din care este preluat textul nostru, este scris că
Domnul Isus a intrat în Templu dis-de-dimineață. Și cu siguranță a
contemplat, mergând pe drumul Lui, exact când soarele a răsărit în spatele
munților. A văzut cum lumina se întărește treptat, până când, în cele din
urmă, o abundență strălucitoare s-a răspândit, luminând frumos câmpurile

75
și podgoriile din jur. Orice urmă de întuneric trebuie să dispară, înaintea
puterii cuceritoare a luminii.
Pe măsură ce El a avut aceste gânduri în inima Sa, ele au devenit
cu siguranță o asemănare cu propria Sa misiune, care-I sta înainte. Și El
fusese trimis de Dumnezeu în această lume întunecată, pentru a aduce
lumină. Așa cum soarele alungă orice întuneric acolo, în natură, tot așa ar
trebui ca El să împrăștie tot întunericul din inima omului. El știa că nu
cuvintele și învățătura Lui vor realiza acest lucru, dar a recunoscut că El
Însuși trebuia să fie această lumină, prin persoana Sa.
Să ne întrebăm unde se află originea acestei lumini! Sfânta
Scriptură spune: „Dumnezeu este lumină“. Dacă acum, întrucât Dumnezeu
reprezintă sursa luminii, Domnul Isus, ca Fiul Său, ar putea spune și El:
„Eu sunt lumina lumii.” Niciun om nu putea vorbi astfel, ci numai Sfântul
Dumnezeu Însuși, în chipul Mântuitorului.
Într-un război mare, doi bărbați au stat împreună și au vorbit.
Unul dintre ei avea cu el poza tatălui său, la care se uita mereu. Deodată s-
a întors către tovarășul său și i-a spus: „Vezi, eu port mereu această
fotografie cu mine! De fiecare dată când mă uit la poza tatălui meu, mă
gândesc la cei dragi de acasă. Acest lucru îmi dă întotdeauna puterea și
curajul de a îndura greutățile războiului.”
Apoi l-a întrebat pe celălalt soldat: „Ai și tu o poză cu tatăl tău?
Dacă este cazul, te rog să-mi arătați!” Dar acesta din urmă a fost puțin
jenat și a răspuns: „Din păcate, nu am o fotografie a tatălui meu cu mine”.
Deodată a băgat mâna în buzunar, a scos o bucată de aur și i-a întins-o
tovarășului său, spunând: „Păstrează această monedă ca amintire al celui
care ți-a vorbit. Poza tatălui meu este gravată pe această bucată de aur. La
revedere!” În acel moment o mașină s-a oprit, bărbatul a urcat și a dispărut.
Și acum celălalt soldat și-a dat seama că a vorbit cu prințul moștenitor al
Angliei.
La fel, Domnul Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu, este în stare să ne
dea ceea ce a primit de la Tatăl: chipul lui Dumnezeu.

Efectul luminii divine

Cum apare efectul acestei lumini divine? Când suntem în
întuneric și doar o singură rază de lumină strălucește, putem urmări acea
rază. Raza risipește întunericul și ne arată calea către lumină.
Putem experimenta exact același lucru, atunci când Domnul Isus
vine în sufletul nostru, ca lumină a lumii. De îndată ce ne deschidem
inimile către El, o rază divină strălucește, apoi fiecare întuneric din viața
noastră dispare treptat.
Prin natura noastră, noi, fiii oamenilor, ne naștem în întuneric. Nu
avem nicio cunoștință adevărată despre noi înșine, despre păcatul nostru și
despre lumea din jurul nostru. Dumnezeu și calea mântuirii sunt, de

76
asemenea, complet în întuneric pentru noi. Nu știm de ce suntem pe acest
pământ. Nici nu ne dăm seama că suntem printre păcătoșii pierduți.
Toată această cunoaștere trebuie mai întâi să ne fie descoperita de
Domnul. Isus cu lumina Sa. Acesta se întâmplă, când El intră în inimile
noastre. Atunci va fi luminos din toate punctele de vedere. Acum
descoperim brusc, că pierim fără Mântuitorul. Dar în același timp devenim
conștienți, că Domnul Isus a venit să îndepărteze întunericul păcatului din
viețile noastre.
Poate că există acum unii dintre noi, care ar dori să spună: „Oh,
am făcut prea multe lucruri rele în viața mea! ” Dar fiecărui suflet, care
crede așa, îi strig: „Nu ezita! Căci este scris: cine Mă urmează, nu va
umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”.
Oricine se deschide razei divine poate experimenta cum
întunericul păcatului trebuie să cedeze luminii. Când Domnul Isus a intrat
în inimile noastre, răul va dispărea treptat din ființa noastră. Sau poate
altcineva ar dori să obiecteze: „O, am atâtea ispite și încercări groaznice în
viața mea! Nu cred că pot urma această lumină. Dar cuvântul Domnului
Isus se aplică și acestor oameni care se îndoiesc: „Eu sunt lumina lumii;
cine Mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”.
Rugăciune: Doamne, Îți mulțumim pentru revelația pe care ne-o
dai în cuvântul Tău, că nu există alt mântuitor pe lume în afară de Tine. Cât
de bucuroși suntem să știm acest lucru, căci Tu știi, cât de firești și diferiți
suntem prin natura noastră și am greșit în această privință, crezând că ar
putea fi posibil, să venim la Dumnezeu în alt mod. Dar acum recunoaștem
că Tu ești lumina lumii și poți să ne aduci înapoi la Dumnezeu. Și Doamne,
pentru că acest lucru este atât de important pentru viața noastră, ajută-ne să
intrăm pe această cale și să Te primim în inimile noastre, ca lumină a
lumii, ca să fim fericiți acum și în veșnicie. Protejează-ne și păstrează-ne
pe această cale, pe care ne-am decis s-o urmăm. Amin! ( D.Cornilescu )
Tu ești instrumentul lui Dumnezeu. El cere serviciul tău, nu
odihna ta. Pentru numele lui Dumnezeu, fă ceva curajos! (Huldreich
Zwingli)

Nr. 35 (27 august 1939)

Cuvântul săptămânii: Viața ta nu îți aparține, ea Îi aparține lui
Dumnezeu, pentru binele semenilor tăi. (Heinrich Corper )

Pribeag-călător
Geneza 12:4: „Avraam a ieșit, așa cum îi spusese Domnul.
Domnul îi făgăduise lui Avraam țara. Dar când a intrat în ea, a
observat că acolo locuiau canaaniții. Avraam nu s-a răzgândit în aceasta

77
privință. El s-a supus și s-a încrezut în Dumnezeu și a rămas mereu străin
pe acest pământ. Nu s-a așezat nicăieri, dar a rătăcit dintr-un loc în altul.
Putem face și noi la fel? Preferăm mai mult un apartament frumos
și o casă confortabilă. Dar Avraam, în ciuda puținei lumini pe care o
poseda, a înțeles că nu are un loc permanent aici în această lume. El poate
fi un model pentru noi toți în această privință. Pentru că se simțea un străin,
nu s-a încurcat cu locuitorii acestei țări. Știa că era mereu un călător.
Avem și noi această atitudine, să nu căutăm un loc permanent aici
pe pământ? Nu vrem să ne atașăm inimile de lucrurile pe care ni le oferă
această lume. Domnul vrea să ne dea aceleași bogății în harul Său, ca și lui
Avraam. Deși era milionar în bunuri pământești, știa că nu era acasă, aici
jos.
Adevăratul creștinism de astăzi trebuie să-și găsească expresia, în
atitudinea: „Sunt în această lume, dar nu am nimic din ea!” O persoană
care a avut o astfel de întâlnire cu Dumnezeu, precum Avraam, ar trebui să
fie caracterizată, ca având ceva, ceea ce alții nu au. În viața fiecăruia, ar
trebui să fie exprimate trăsăturile de caracter ale Domnului Isus. Unde
aceasta este, nu contează dacă cineva este într-un palat, sau într-un cort.
Deși Avraam a rămas separat de oamenii acestei țări, a trebuit să
locuiască printre ei. De unde a luat puterea să meargă, în acest mod
special? Aici scrie: „A zidit un altar Domnului“. A făcut asta mereu și a
mers puțin mai departe. Altarul este imaginea comuniunii intime cu
Dumnezeu. Această legătură cu El, l-a făcut un pelerin pe acest pământ.
Așa este și astăzi. Acolo unde există o comuniune adevărată,
profundă cu Dumnezeu, se știe că trebuie să treci prin această lume, ca un
străin. Nu poți fi oprit de nimeni și captivat de nimic. Tocmai în acest
punct eșuează credința majorității copiilor lui Dumnezeu. Unii pier, atunci
când li se întâmplă ceva pe care nu pot înțelege. De exemplu, un bărbat nu
poate suporta să i se ia soția. Alți credincioși au căzut complet, când
copilul lor a murit, sau s-a rătăcit. Unii au aruncat totul peste bord, când au
văzut că existența lor a fost distrusă. Ei nu au putut deveni pelerini pe acest
pământ, pentru că le lipsea acest altar. A avea un altar înseamnă să faci
sacrificii și să te faci complet disponibil Domnului. Trebuie să înveți să fii
de acord cu căile lui Dumnezeu.
Asta este ușor de spus, dar în practică este adesea foarte dificil.
Costă ceva să fii creștin. Celor care nu sunt dispuși să sacrifice totul și să
facă din Domnul centrul vieții lor, le este greu să-și găsească drumul în
această lume. Încercările sunt adesea concepute, pentru a ne pune jos.
Dumnezeu vrea să ia în considerare puterea noastră. Făcând asta,
El nu vrea să ne sărăcească, căci El nu este aspru, ci milostiv și îndurător.
El știe de ce avem nevoie. Când ne angajăm pe deplin în slujba Lui,
suntem ferm ancorați în El, în timpul încercărilor. El vrea ca noi să
rămânem puternici prin toate încercările și necazurile vieții noastre. Dar
putem face asta, numai dacă ne-am așezat complet pe altarul Domnului.

78
 Am făcut această predare totală lui Dumnezeu, cu hotărâre? El ne
încurajează să facem asta. Numai așa putem deveni adevărați oameni
credincioși.(D. Cornilescu)

Rugăminte
Nu cer lucruri mari, Aurul și bunurile ale acestei lumi.
Ele s-au spulberat a doua zi,Pentru mulți, care au cerut astfel.
Nu cer cântece înalte,Care nu sunt întotdeauna adevărate și de crezut.
Vreau să mă rog pentru un lucru:Doamne, eliberează-mi sufletul!

Dă-mi aripi pentru a zbura sus,Din poverile pământești și mizerie

Și permite-mi să trăiesc acolo,În casa frumoasă și luminoasă a lui
Dumnezeu.

Și atunci voi fi un mesager al luminiiPe cărările pământești

Și pe un tărâm etern al soarelui...Doamne, eliberează-mi sufletul!

Nr. 36 (3 septembrie 1939)

Cuvântul săptămânii: Crizele de credință sunt aproape întotdeauna crize
de ascultare.(Oehler)

Lumina transformatoare
Ioan 12:46: „Am venit în lume ca Lumină, pentru ca oricine crede în
Mine, să nu rămână în întuneric”.
Toate ispitele sunt biruite atunci când Mântuitorul locuiește în
inimile noastre. Orice dificultate și păcat, care încă ne împiedică să ne
deschidem către lumina lui Dumnezeu, Domnul Isus o poate îndepărta.
Cu toții ar trebui să avem curaj să lăsăm lumina Lui să pătrundă în
viața noastră! Oricine face asta cu sinceritate, poate experimenta modul în
care întunericul trebuie să se retragă din ființa lui, din ce în ce mai mult.
Odată, în timp ce mergeam cu trenul, am citit o poveste
interesantă. S-a întâmplat în Africa de Sud. Mulți muncitori care erau
angajați în minele de aur trăiau într-o colonie. Într-o zi, soția unuia dintre
acești bărbați a venit să-l vadă. Și tocmai în acel moment a născut un copil.
Dar lucrul trist a fost, că ea a murit la naștere. Acum acest copil mic era
singur în mijlocul bărbaților, care aproape că nu știau ce să facă cu el.
După câteva gânduri, însă, le-a venit ideea de a-l împacheta pe cel
mic într-o cearșaf și de a-l pune într-o cutie goală. În fiecare zi, bărbații
priveau în jur la prunc și se bucurau de el. După ce a trecut puțin timp, au
spus: „Nu e frumos că cel mic are doar un cearșaf. Vrem să-i cumpărăm
haine drăguțe. Apoi unul dintre ei s-a dus și a luat cea mai frumoasă

79
hăinuță pe care a putut-o găsi. Au îmbrăcat copilul cu hăinuța minunată și
erau foarte încântați.
Dar acum nu le mai plăcea nici cutia veche. Unul dintre ei a pornit
și a luat cel mai frumos leagăn, găsit într-un loc la 50 de km distanță. Când
micuțul s-a întins în noul său pătuț, au fost foarte fericiți. Dar curând
bărbații nu au mai fost mulțumiți de baraca goală și camera incomodă. Au
vrut să creeze un mediu mai frumos pentru copilul mic. Unul, care era
tâmplar, a trebuit să facă o masă frumoasă. De asemenea, au găsit peretele
oribil și, prin urmare, l-au vopsit proaspăt.
Pentru ca micuțul să ia soare și aer, l-au adus pe o verandă mică,
pe care au pregătit-o simplu, dar frumos. Nici asta nu le-a fost de ajuns, așa
că unul dintre ei a spus: „Pare amuzant, când noi nu avem nici măcar o
bucată de grădină pentru copil.” Apoi au început cu nerăbdare să creeze o
grădină frumoasă și să planteze multe flori în ea. Acum bucuria lor era la
maxim.
De fiecare dată, când l-au vizitat pe copil, au fost uimiți de
frumusețea lui și și-au scos cu respect șapca în fața lui. În prezența lui nu
au rostit niciodată o vorbă urâtă și nu au îndrăznit să înjure. Acolo unde era
copilul, totul a devenit frumos și curat.
Această poveste ne oferă o imagine a ceea ce se întâmplă în
inimile noastre, când vine Domnul Isus. Atunci totul în viața noastră va fi
nou, pur și frumos.
L-am acceptat deja pe Salvatorul în inimile noastre? Putem vedea
efectul prezenței Lui asupra noastră? Atunci gândurile, sentimentele,
fanteziile și cuvintele noastre trebuie să devină complet diferite.
I-am deschis și noi Domnului Isus camera în care ne primim
prietenii? Este El acolo unde ne păstrăm banii și ne facem planuri pentru
plăcerile și călătoriile noastre? Are El acces la locul unde ne citim cărțile?
Poate fi și El acolo unde ne cultivăm evlavia și religiozitatea?
Dacă Domnul Isus poate fi găsit în toate domeniile vieții noastre,
atunci avem lumină. Altfel, întunericul păcatului domnește peste tot.
Lumina, însă, face ca păcatul să cedeze. Ce viață minunată începe, când
Domnul Isus a intrat în inimile noastre, ca lumină a lumii și de acum
înainte face tot binele în noi!

Lumina pentru alții.

Cu toate acestea, odată ce Mântuitorul locuiește în noi, puterea
Lui este demonstrată în viețile noastre, pentru a ne face o lumină pentru
alții. „Voi sunteți lumina lumii”, ne spune Domnul Isus. Dar noi suntem
capabili să facem asta, doar pentru că El însuși vrea să fie Lumina din noi.
Ce putere schimbătoare și transformatoare emană de la El! Ea transformă
viața atât de complet, încât oamenii nu mai sunt recunoscuți.

80
 Toți cei care Îl acceptă pe Domnul Isus devin o lumină în locul în
care stau. Trebuie să strălucim atât de puternic în micul nostru colț, încât
cei din jurul nostru să observe ceva din asta.
Întreaga lume este în întuneric. De aceea Domnul Isus vrea să ne
cucerească pentru a aprinde lumina lumii în sufletele noastre. El Însuși
iradiază apoi din noi.
La colțul străzii, unde este un indicator spre „Ländli“, este o piatră
cu doi ochi. Nu îi acorzi prea multă atenție în timpul zilei. Dar dacă vine
noaptea, de exemplu, cu mașina din Zurich, se poate observa ceva frumos.
Odată ce farurile mașinii cade pe acești doi ochi, se luminează cu putere.
Lumina farurilor le face să strălucească și pe acestea.
Același lucru ni se întâmplă și când Domnul Isus intră în inimile
noastre, ca Lumină a lumii. Apoi El ne aprinde și noi strălucim cu lumina,
care a devenit El în noi. Suntem astfel de oameni, care fac împrejurimile
din jur strălucitoare?

Condiții pentru a străluci.

Care este condiția ca să putem străluci? Acest lucru este exprimat
clar și simplu în Evanghelia după Ioan: „Cine Mă urmează nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieții“.
Spune destul de clar: „Cine mă urmează”, nu o învățătură, sau o
părere, are această lumină. Asta înseamnă, cu alte cuvinte, ca noi trebuie să
mergem în direcția Lui. El trebuie să fie Cel care decide totul în viața
noastră. În loc să întreb, să vorbesc, să fac și să decid, mă voi orienta doar
către Domnul Isus. El singur poate face toate planurile vieții mele. Asta
înseamnă: urmează-L!
Chiar dacă, la prima vedere, pare un salt spre târâm necunoscut,
nu trebuie să ne fie frică. El este Lumina lumii și ceea ce ne poate părea
întunecat, devine o lumină vizibilă, dacă Îl urmăm. Oriunde mergem, El va
fi Lumina noastră.
Într-o zi, un bărbat stătea pe malul mării. În timp ce se uita la apă,
văzu ceva deosebit. O nucă ciudată, pe care nu o găsise niciodată până
atunci, a ajuns la țărm. A luat-o, s-a uitat la ea din toate părțile și a ajuns la
concluzia că nu ar fi putut crește aici.
Când s-a plimbat puțin pe plajă, a descoperit un sâmbure ciudat de
fructe întins pe nisip, așa cum nu mai văzuse până acum. Din nou și din
nou se uita la nucă și la groapă și se gândi la asta.
S-a întrebat, de unde ar putea veni aceste lucruri și a ajuns la
concluzia, că undeva departe trebuie să existe un pământ, unde cresc aceste
fructe. Fără alt indiciu, îi devenise limpede că acea țară trebuie să fie una
minunată, dacă produce astfel de fructe minunate.
Cu această convingere a mers el acasă, mânat de dorința de a
cunoaște acea regiune misterioasă. Ca să învețe, și-a procurat o corabie
mare. A mai întrebat câțiva oameni în această chestiune și i-a luat la bordul

81
navei sale, ca marinari. Apoi au navigat împreună în oceanul larg, pe care,
desigur încă nu-l știau.
Au navigat mult timp pe mare, încoace și încolo. Furtunile au
izbucnit asupra lor, iar echipajul a început să devină obosit și descurajat.
Dar omul, care făcuse călătoria a rămas ferm în convingerea, că trebuie să
existe undeva un pământ necunoscut, unde să se coacă acele fructe
minunate.
Marinarii au găsit treptat călătoria prea lungă. Au devenit
nemulțumiți și au țipat că vor să se întoarcă.
Într-o zi, însă, unul dintre ei, plin de bucurie, a strigat: „Pământ la
vedere!” Și după câteva ore ajunseseră pe coasta San Salvadorului. Așa a
fost descoperită America. Și de atunci, numele lui Cristofor Columb, care a
îndrăznit această călătorie, a fost sărbătorit mereu. Această poveste este un
exemplu minunat pentru noi, oamenii, care merită să îndrăznim să trăim cu
Domnul Isus. Și cine va face acest pas va experimenta cât de minunată este
țara, spre care El ne conduce.
Se întâmplă adeseori, sa ne gândim la dificultățile și
inconvenientele, pe care le vom întâmpina pe parcurs. Și atunci curajul
nostru s-ar putea scufunda și puterea noastră va slăbi. Dar tuturor, celor
care încă ezită, le strig: „Fă pasul cu Domnul Isus! Merită și nu vei regreta
niciodată!”
Adevărata viață creștină este mult mai glorioasă decât pot exprima
cuvintele omenești sărace. Ceea ce ne dă Mântuitorul, prin părtășia Sa, este
atât de nedescris, încât nu poate fi niciodată pe deplin exprimat. Dar fiecare
este capabil să experimenteze această fericire pentru el însuși.
Fiule nehotărât, îndrăznește să faci pasul către Domnul Isus și vei
putea vorbi precum Regina din Seba: „Nu mi s-a spus nici măcar jumătate”
(D. Cornilescu)

Copiii luminii
Nu vin în splendoare exterioară,Nu au umblat pe cărări largi,
Adesea cer o cunună de spini,Că-i înconjoară suferința și noaptea,
Dar ochii lor strălucesc atât de limpede,Ca și când viața lor nu ar fi fost
niciodată întunecată.

Nu prea vorbesc despre răni și dureriȘi despre ce au suferit,

Nu se observă decât că s-au luptatPentru o inimă statornică în încercări,
Dar ochii lor strălucesc atât de tare,De parcă soarele le-ar fi luminat viața.

Nu stau mult pe drum,Trec liniștiți,

Dar se văd urmele lor:Îngerii au trecut peste ei.
Și ca o binecuvântare de la ei rămâne,Un dor puternic de puritate și
fericire.

82
Nr. 38 (17 septembrie 193
Cuvântul săptămânii: Binecuvântată este persoana, care are pace cu sine
însuși și poate privi liber și fără teamă în jurul său în orice împrejurări! Nu
există fericire mai mare pe pământ.(Matthias Claudius)
Alte patru perle.
Al doilea mărgăritar, care ne dezvăluie secretul unei umblări de
calm deplin în mijlocul tuturor furtunilor și greutăților vieții, se găsește în
Evanghelia după Ioan, capitolul 2, versetul 5. Mama Domnului Isus către
Domnul, la nunta din Cana, când vinul s-a sfârșit: „Nu au vin.” Dar El a
răspuns: „Ce treabă am eu cu tine? Ceasul meu încă nu a venit.” Atunci
mama Sa a poruncit slujitorilor: „Faceți tot ce vă spune El!”
Al doilea mărgăritar este cuprins în cuvântul mic „ce“.
Ce înseamnă asta? Nu înseamnă altceva decât că de acum înainte
ar trebui să facem, ceea ce nu am mai făcut până atunci. „Ce vă spune El,
faceți!”. Aceasta cere ascultarea deplină a inimilor noastre.
Următoarea sarcină, pentru cei care au recunoscut voia lui
Dumnezeu, este să o împlinească. Aceasta este ascultarea practică. Ce
păcat că am neglijat atâta timp această perlă prețioasă!
Domnul are nevoie de ajutorul nostru pentru a-și îndeplini planul.
Să ne amintim de ex. prilejul când Marta din Betania spune sorei ei.:
„Stăpânul este acolo și te cheamă”. La fel ca și atunci, El încă are nevoie
de ajutorul nostru și astăzi pentru a-Și atinge scopul cu noi.
Cât este de prostesc, când luăm ascultarea ca pe o povară și ne
ferim de ea! Numai când facem ceea ce spune Dumnezeu, voința Lui
devine realitate în viețile noastre. Cum poate Isus să ne transforme în
chipul Său prin Duhul Său, dacă nu intrăm în voia Sa?
Prin urmare, nu ar trebui să luăm ascultarea, ca pe un „trebuie”
greu și să vedem în ea o sperietoare. Dar putem să ne bucurăm și să fim
bucuroși cu fiecare ocazie, în care putem să ne supunem.
Să ne amintim de ungerea Domnului Isus cu mir în Betania!
Maria făcuse o faptă bună. Dar ucenicii erau indignați de acest lucru și ar fi
dorit să vândă acest mir la un preț mare și apoi banii să-i împartă celor
săraci. Atunci Domnul Isus a vorbit: „Pe toți săracii îi aveți cu voi și când
vreți, le puteți face bine“.
Al 3-lea mărgăritar îl găsim în cuvântul mic „când“. Este minunat
să cunoști voia lui Dumnezeu și să-I fii ascultător. Dar este încă mult mai
minunat să stai pe această linie în slujirea Domnului. „când vreți, le puteți
face bine.” În orice moment, în fiecare clipă, putem să-I slujim. Nu este
suficient dacă lucrăm puțin ici și colo. De îndată ce suntem mântuiți,
suntem chemați să facem binele neîntrerupt, adică mereu, fără încetare, să

83
slujim Domnului. Pentru că, ceea ce facem pentru El, este singurul lucru
bun.
Prin urmare, oricine s-a eliberat de propriile sale legături, nu are o
sarcină mai bună, decât din recunoștință pentru Domnul, care este de față.
Lui să-I slujim oricând, imediat, indiferent dacă este greu sau ușor. Nu
există nicio restricție în slujirea pentru Dumnezeu. Oriunde mergem și
stăm, putem face ceva pentru El. Nu este minunat?
Descoperim al 4-lea mărgăritar în Apoc. 14, 4: „și urmează Mielul
oriunde va merge.” Ce direcție ar trebui să luăm în viața noastră? După
Miel!
De aceea, a 4-a perlă se numește „încotro”. Observăm cum
întreaga noastră existență este privită din punctul de vedere al lui
Dumnezeu, în acest fel? Aproape că s-ar putea crede că fiecare perlă este
puțin mai prețioasă decât precedenta.
Unde ar trebui să merg? Unde se duce Mielul! Pot să merg la
teatru, la cinema? Unde se duce Mielul! Și dacă într-adevăr merge așa, Îl
urmăm. În asemenea cazuri, însă, nu trebuie să spunem: „Îl iau pe Domnul
Isus acolo cu mine!” Asta nu există. El nu face niciodată pe slujitorul
nostru, să urmeze voia noastră. Mai degrabă, spune: Oriunde merge El, noi
Îl urmăm.
Deținerea acestei perle, nu ușurează unele momente cruciale din
viața noastră, când nu știm unde să mergem, sau ce să facem? Mulți copii
ai lui Dumnezeu întreabă: „Pot să-mi permit asta și trebuie să mă abțin de
la asta?” Răspunsul la toate întrebările este atât de simplu; pentru că, din
Cuvântul lui Dumnezeu se citește foarte clar: „Unde se duce Mielul!”
Perla a 5-a ne arată Evanghelia după Marcu în cuvântul mic.
"Unde". Acolo, în cap. 14:9 menționează că Domnul Isus a lăudat faptele
Mariei, spunând: „Adevărat vă spun că oriunde se va propovădui
Evanghelia în toată lumea, se va aduce aminte și de ceea ce a făcut ea”.
Deci nu contează, unde ne aflăm pe acest pământ. Mai degrabă,
acolo unde trăim o viață de devotament față de Dumnezeu, ființa noastră
va radia slava Lui. Și acest fapt rămâne în amintirea noastră.
Nu am auzit de multe ori, că Omul lui Dumnezeu ne este pus ca
model? Se vorbește despre credința Lui, dragostea Lui, sau loialitatea Lui.
Într-un astfel de caz, același lucru se aplică și ceea ce a spus Mântuitorul
despre Maria. O viață de devotament total față de Domnul Isus va fi
prețuită întotdeauna și pretutindeni. De ce suntem atât de leneși în această
privință? Pentru că nimeni nu vrea să înceapă. Dar ce binecuvântări vin,
pentru cei care îndrăznesc să înceapă cu un angajament autentic față de
Hristos! Noi nu vrem să-i așteptăm pe ceilalți, ci să mergem înainte cu
îndrăzneală! Atunci viața noastră va fi minunată.
Am ajuns acum să cunoaștem 5 mărgăritare din comoara Sfintei
Scripturi, în cuvintele scurte: cine, ce, când, încotro, unde. Dar există mult
mai mult. Trebuie doar să mergem să le căutăm. Să ne dorim ca viața cu

84
Dumnezeu să devină o realitate în ființa noastră! Atunci nu am fi atât de
ignoranți și naivi, încât să disprețuim aceste perle prețioase. Sunt
disponibile gratuit pentru noi toți. Poate că nu am crezut, că au fost
suficient de valoroase ani de zile. Domnul Isus ni le oferă fiecăruia dintre
noi, chiar acum. Oricine le acceptă și își împodobește viața cu ele, a găsit o
bogăție suficientă pentru toate situațiile existenței sale.(D. Cornilescu)

Rugați-vă, nu vă îndoiți!

Dacă, în forfota acestei lumi,Spiritul tău se pierde adesea în îndoială,

Totul ți se pare ciudat-
După Cel ce stăpânește pe nevăzute,Cu nerăbdare ceri și te lupți pentru
lumină. O, roagă-te, roagă-te, nu te îndoi!

Încurajează-te, ridică-te și du-te

Și împrăștie un grăunte de dragoste,
Puțină fericire în marea durere,Palmieri nevăzuți cresc din el,
Cresc liniștiți, sus în lumină. O, roagă-te, roagă-te, nu te îndoi!

Coborâți-vă duhul în Duhul lui Dumnezeu,

Atunci o stea strălucitoare va răsări pentru voi,
Care vă spune să așteptați puțin,
Până când destinul pământului este încheiat,
Apoi perdeaua se rostogolește strâns. O, roagă-te, roagă-te, nu te îndoi!

Soluția vieții creștinului:Numai Hristos trebuie lăudat.

„Pentru că aștept cu nerăbdare şi sper că nu mă voi rușina în niciun fel, ci
ca, cu toată îndrăzneala, ca întotdeauna, chiar și acum, Hristos să fie
proslăvit în trupul meu, fie prin viață, fie prin moarte.” Filipeni 1:20
La Conferință s-a pus întrebarea: ce ar trebui să spună creștinul
credincios, despre soluția vieții. Unii au spus: „Numai fericiți“. Alții au
răspuns: „Totul pentru slava lui Dumnezeu” – pentru cei care „vor doar să
fie fericiți” se blochează în egoismul evlavios. Trebuie să facem distincția
între...

Nr. 39 (24 septembrie 1939)

Cuvântul săptămânii: Oricine se încrede în lucruri veșnice, nemuritoare,
va avea picioarele în furtuni și capul în razele soarelui, pe acest pământ,
dar va trece nestingherit aici și va fi mereu mai mare și mai deasupra, decât
ceea ce va întâlni.(Matthias Claudius)
Cum trec eu, prin viața de fiecare zi?

85
 Istoria este un domeniu foarte interesant, din care se pot învăța
multe și mai ales când istoria este privită în lumina lui Dumnezeu, se pot
recunoaște bine căile lui Dumnezeu cu oamenii și, în același timp, se
învață, în ce fel se poate înainta în viață.
Dacă de exemplu, ne uităm la istoria israeliților, care au părăsit
țara Egiptului și au traversat învingători Marea Roșie, ni se arată două
adevăruri foarte importante, care sunt de mare importanță pentru viața
noastră personală, mai ales în vremurile de astăzi.
Într-un pasaj al Scripturii se spune: „Prin credință israeliții au
trecut prin Marea Roșie ca pe uscat; au încercat și egiptenii și s-au înecat.”
(Evrei 11:29.) Israeliții au trebuit să părăsească Egiptul. Când au ajuns la
Marea Roșie, s-au confruntat cu o situație foarte dificilă. În fața lor se
întindea Marea Roșie, în stânga și în dreapta doar deșert, iar în spatele lor îi
urmăreau egiptenii.
Citind istoria, avem în vedere doar două părți: un popor care este
persecutat și altul care persecută. Și dacă ar fi să te întrebi, care dintre cele
două popoare ar câștiga, atunci rațiunea ți-ar spune că egiptenii ar câștiga,
cu siguranță. Evreii (israeliții) s-au trezit într-o poziție atât de dificilă, încât
le-ar fi fost imposibil – să spun omenește – să iasă din ea.
Asta văd oamenii și ceea ce vad din afară, asta înțeleg. Cu toate
acestea, versetul dat arată o latură interioară, care ni se pare destul de
surprinzătoare. O victorie a evreilor, ar fi fost imposibilă, din punct de
vedere uman; este cu adevărat ceva de neînțeles.
Dar soluția constă în faptul că, principalul lucru nu a fost situația
în care s-au aflat, nici această dificultate de netrecut, ci atitudinea pe care
au luat-o în această problemă. Găsim aici două viziuni diferite asupra
vieții, care au fost cruciale pentru victorie. –
Israeliții aveau în inimile lor această credință, despre care citim în
versetele din Evrei. Ei erau convinși că Dumnezeu le-a arătat acest drum și
ca mergeau sub comanda Domnului, așa cum dorea El.
Egiptenii, care nu aveau nimic de-a face cu Dumnezeu, i-au fost
chiar ostili Lui și au văzut viața, doar ca o posibilitate de a trage un avantaj
din ea, au urmărit pe evrei și au fost biruiți.
Acest verset ne arată ceva personal pentru viața noastră, că nu
circumstanțele vieții sunt importante, că nu contează dacă ne aflăm în
situații, dificile sau disperate, ci ce este mai importantă starea noastră
sufletească!
Poate că toți ați experimentat deja acest lucru în viața de zi cu zi.
Poate exista, de exemplu, o situație economică, politică, sau tehnică plină
de nedumeriri și provocări, pe care oamenii mari încearcă să le rezolve. În
ciuda calculațiilor, vin fără soluții și abandonează.
Un om mic și neînsemnat poate face cu ușurință, ceea ce, poate o
duzină de bărbați nu ar fi în stare. De ce ? Nu poți găsi singur un răspuns la
asta.

86
 Un exemplu este și Livingstone, care le-a spus însoțitorilor săi,
când priveau deșertul african: „Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, cred că pot
trece prin deșert și astfel să realizez, ceea ce ceilalți nu au putut face.
Ceilalți voiau să-l convingă, așa cum mulți oameni deștepți încercaseră să
treacă, dar nu reușiseră. — În ciuda tuturor, Livingstone a făcut pasul și a
reușit. De ce ? Ceilalți, pur și simplu, nu erau Livingstone.
Și așa este adesea în viața noastră. Acolo unde stăm în fața unui
zid de nepătruns și nu știm cum să procedăm, vine un om simplu și-l
sparge. De ce ? Pentru că este el și nu altcineva.
Aceste exemple ne dezvăluie, că nu necesitatea, împrejurările și
alte lucruri sunt decisive, ci mai degrabă omul-persoana ! Și anume
persoana, cu sau fără credință.
Cu israeliții și egiptenii acest lucru ni se arată destul de clar.
Extern, nu au fost atinși diferit în niciun fel, ci intern. Israeliții, datorită
credinței lor, au putut depăși o dificultate de netrecut, în timp ce egiptenii,
din cauza necredinței lor, nu au putut-o depăși, în ciuda situației lor
favorabile.
Putem vedea aici, ce diferență extraordinară există. Se spune
adesea: credința este ceva, ce oamenii pot avea de partea lor; este o
chestiune de voință. Dacă ai credință, este bine; dacă nu ai, este bine și
asta. Dar acest mod de a gândi este greșit, deoarece credința este lucrul
absolut crucial în viața noastră. Dacă cineva nu are această credință, este
inevitabil pierdut în această lume, în timp ce cu credință, se poate urca
chiar și pe cei mai înalți munți de necazuri, care uneori nu se văd.

Exemple din viața practică. De exemplu, o fată tânără sau un

tânăr, poate să fi fost crescut în casă sub grija părinților lor. Până acum au
fost protejați de toate dificultățile și nu cunosc viața, decât din partea cea
bună. Dar într-o zi va veni și pentru ei, să îndrăznească să zboare în lume,
pe cont propriu. Tânărul stă acum singur în mijlocul lumii și se vede
înconjurat din toate pârțile. Ispitele, de tot felul vin la el și el, complet
liber, acum trebuie să decidă cum vrea să-și trăiască viața. În viața tinerilor
apare o luptă nu mică, iar într-un moment atât de crucial, tânărul își dă
seama că trebuie să aibă o oprire, pentru a nu ceda atracțiilor și ispitelor
lumii. Dacă a găsit acest sprijin în Isus, poate rezista, dacă nu, atunci va
lupta deocamdată împotriva a tot ceea ce este urât în lume, dar nu durează
mult și este învins.
Experiența vieții de zi cu zi ne învață din nou și din nou cât de
importantă este această stabilitate a credinței. Viața aduce cu ea momente,
în care omul trebuie să ia cutare sau cutare decizie; nimeni nu este cruțat.
Dacă nu are acest sprijin în Isus, trebuie să se alăture mersului lumii, fie că
vrea sau nu, pentru că îi lipsește puterea de a merge împotriva curentului.
Sau, să presupunem că o persoană este lovită de un mare necaz. O
persoană dragă lui, este smulsă de la el prin moarte, așa cum se poate

87
întâmpla cu ușurință astăzi în război. Ce durere se produce în inima
omului. Desigur că a încercat să se regăsească, sa-și revină, dar câți sunt
din cei care nu-i pot face față și se distrug.
Îmi amintesc de un cântăreț grozav, care și-a pierdut un fiu în
război. Și-a dat seama că există doar trei moduri de a trece peste durere.
Fie să bea, pentru a uita toate acestea, fie să deznădăjduiască, fie să se
refugieze în Dumnezeu. Apoi a spus că prin harul lui Dumnezeu a ales a
treia opțiune și a putut depăși greaua pierdere.
Cât adevăr este acolo! Ce face omul, când îi apare o mare nevoie?
Ori încearcă sa se amorțească cu narcotice, disperă, ori merge la
Dumnezeu. Asta e viața, nu te poți abține, iar dacă nu ai această credință,
ești pierdut.
Sau, să alegem un alt exemplu! Există oameni buni, cumsecade în
lume, care poate au fost salvați din mizerie până acum. Acum ei aruncă
brusc o privire asupra mizeriei cumplite a lumii și încearcă să ajute
oamenii. Dar și ei observă că le lipsește puterea, că sunt neputincioși în
fața celorlalți.
Îmi amintesc de câțiva tineri teologi, care nu experimentaseră încă
întâlnirea personală cu Domnul Isus și erau acum în contact cu mizeria
lumii, prin slujirea lor. Ceea ce au văzut acolo, i-a zguduit atât de tare,
încât ei înșiși au fost străpunși, până la credința în Dumnezeu, ca
Mântuitorul lor. Ei și-au dat seama că, fără credință, nu ar putea niciodată
să ajute pe cineva, care avea o mare nevoie. Căci cu ce altceva pot ridica
oamenii, când li se spune în față că nu există Dumnezeu, că nu există
Salvator, că Biblia este neadevărată etc.! Din aceasta vedem cât de
importantă este credința.

De ce a făcut Dumnezeu lumea astfel!

Acum cineva ar putea obiecta: „Da, de ce a făcut Dumnezeu
această lume așa? De ce este așa?" -- Am putut să mă uit o dată la o
imagine care spunea: „Dumnezeu era pe cale să facă această lume, dar
cineva a venit și L-a ținut de mână și I-a spus: Nu o face!"
Majoritatea dintre noi cred la fel. De ce a creat o astfel de lume,
cu mizerie, cu păcate etc.? Și dacă ești mulțumit că Dumnezeu nu a făcut
lumea așa, Dumnezeu a făcut-o bună, atunci de ce permite păcatului să
facă din această lume un asemenea iad?
A gândi așa este o mare greșeală din partea noastră. Dumnezeu nu a vrut
ca noi oamenii să filosofăm despre lume; asta nu aduce nicio
schimbare, nu schimbă situația din lume, dar El a vrut să trăim cu El
în această lume. Este prostia oamenilor, că riscă să trăiască în lume fără
Dumnezeu și fără această credință în Domnul Isus. Numai cu El poate
stăpâni omul această viață, nu altfel!
Chiar dacă omul și-a închipuit că se poate descurca singur, trebuie
- dacă este cinstit - să recunoască că nu merge, că îi aduce doar

88
dezamăgire. Cel mai mare risc, pe care și-l poate asuma omul, este să
treacă prin această lume fără Isus!
Să aruncăm o privire în țara noastră. În vremuri atât de tulburi , nu
ți-e frică de ce ar putea veni? Desigur, faci tot ce poți pentru a rămâne
calm, dar este de mare folos? Nu toate activitățile exterioare sunt
principalul lucru, doar pregătirea interioară este cea care contează. Când
exteriorul eșuează, trebuie să existe interiorul, care ne poate susține în cea
mai îngrozitoare luptă și asta ne dă credința în Domnul Isus. Dacă toate
celelalte sfori s-ar rupe, numai credința îi va ajuta pe oameni să treacă
biruitori.
Ei bine, așa este în relațiile între popoare și, de asemenea, în viața
personală. A încerca să treci prin lume fără credință este cu adevărat cea
mai mare nebunie pe care o poți comite. Omul trebuie într-o zi să eșueze!
Pentru noi, credința este garanția trecerii. În momentul în care
ne recunoaștem incapacitatea, când suntem în pragul disperării, credința se
instalează și începe să lucreze, pentru ca disperarea să nu ne distrugă.
Putem vedea acest lucru foarte clar cu israeliții. Probabil că aveau doar o
mică credință și, în timp ce stăteau în fața Mării Roșii, au început să țipe și
să tremure. Dar în acel moment, li s-a permis să experimenteze marea
minune de a trece peste, care este încă o minune până în zilele noastre.
În bine-cunoscuta carte a lui John Bunyan, „Călătoria
Creștinului”, este descris de către creștin un pasaj, care ne-ar putea ilustra
bine și nouă astăzi. Într-o zi, creștinul ajunge într-o mlaștină mare, pe care
trebuie s-o treacă. Întotdeauna își ține ochii pe o lumină pe care o vede
strălucind la orizont. Dar cu cât se apropie de țintă, cu atât este atras mai
adânc în mlaștină, până când nu vede aproape nicio ieșire și crede că totul
s-a sfârșit. Tocmai în acel moment, o mână se întinde spre el, care apoi îl
trage în mod miraculos la mal. Deci acestea sunt minunile credinței.
Credința se uită mereu la țintă și contează pe faptul că, chiar dacă
nu există nicio ieșire, totuși se poate trece. Cât de important este, mai ales
în aceste zile de război, să ne examinăm, dacă avem sau nu acest sprijin
interior, dacă L-am ales pe Isus să fie centrul vieții noastre. Acest lucru
este crucial pentru întreaga noastră viață. Nu circumstanțele, nici nevoile și
dificultățile sunt decisive, ci atitudinea noastră față de Domnul Isus, care ar
trebui să fie conducătorul vieții noastre. În Domnul Isus avem un
Mântuitor, asupra căruia ne putem arunca în cele mai înfricoșătoare
momente ale vieții noastre și să știm că El ne trece dincolo. Deci, dragă
cititor, Îl ai pe acest Isus? Dacă nu, îndrăznește să-ți dai viața Domnului,
astăzi. Merită! Vei afla tu însuți, ca El este singurul, care te poate și te va
trece biruitor prin fiecare situație din aceasta viață! (D. Cornilescu)

Nr. 40 (24 octombrie 1939)

89
Cuvântul săptămânii: Nu putem face o lucrare mai mare, sau mai bună,
sau a arăta o slujbă mai nobilă, decât să mulțumim și să ne închinăm lui
Dumnezeu. (Martin Luther)
Răspuns amânat.
Psalmul 130, 6: „Sufletul meu așteaptă pe Domnul.”
Când Domnul Isus a părăsit acest pământ, a zis ucenicilor Săi:
„Așteptați în Ierusalim până veți primi o putere nouă!” Și chiar așa au
făcut. Ei nu știau cât va dura, dar se așteptau în fiecare zi ca Hristos să-Și
împlinească promisiunea.
Acest timp de așteptare nu a fost ușor pentru ucenici. Și nouă ne
este greu să pășim în nesiguranță. Psalmistul se ocupă de o situație
asemănătoare în textul nostru, când spune: „Sufletul meu așteaptă pe
Domnul”.
Ucenicii au stăruit în rugăciune, sperând din oră în oră, că la fel
vor primi răspuns. Și totuși au trebuit să aștepte 10 zile. Aceasta nu este o
încercare ușoară pentru astfel de suflete, care sunt nerăbdătoare să obțină,
ceea ce tânjesc cu orice preț. În acest sens, va fi bine să găsim un răspuns
la întrebarea: „De ce ne face Dumnezeu adesea să așteptăm atât de mult,
înainte de a ne răspunde rugăciunii?” El ar putea răspunde cererilor noastre
imediat; pentru că nimic nu este imposibil pentru El. Și totuși, El nu o face
întotdeauna.
Ce au însemnat cele 10 zile pentru ucenici? De ce nu le-a dat
Dumnezeu imediat noua sursă de putere? De ce trebuie să așteptăm adesea,
nu doar 10 zile în viața noastră, ci uneori chiar și 10 luni, 10 ani, sau chiar
să experimentăm un nu de la Dumnezeu? Când aducem Domnului în
rugăciune, ceea ce dorim, de obicei suntem preocupați doar de noi înșine.
Dar Dumnezeu are gânduri mult mai înalte în această legătură. Îi pasă mai
mult de noi personal, decât de a ne răspunde la rugăciuni. Căci acestea nu
constituie decât o ocazie potrivită pentru El, să ne educe și să ne crească în
omul din înăuntru. El vrea să ne conducă să înțelegem și să devenim maturi
pentru planurile Sale. Trebuie să învățăm să gândim așa cum gândește El,
să iubim așa cum iubește El și să fim de acord, cu ceea ce El consideră
potrivit. Dar de obicei nu înțelegem această lecție foarte repede. Deci
Dumnezeu trebuie să ne lase un timp mai îndelungat, înainte de a ne putea
da un răspuns.
Dumnezeu are cu totul altceva în minte pentru aceste ocazii.
Suntem mult prea miopi și nu vedem deloc când cineva urmărește pe
altcineva. Ne uităm doar la nevoile și dorințele noastre. Uneori nici măcar
nu suntem gata să primim ceea ce am cerut. De aceea Domnul uneori
trebuie să ne spună: „Încă nu”
Dar „încă nu” al lui Dumnezeu înseamnă întotdeauna un da în
cele din urmă. Pentru a înțelege mai bine acest lucru, să luăm în
considerare un exemplu în acest sens, din Scriptură!

90
 Unul dintre cei mai mari conducători ai poporului lui Dumnezeu a
fost Moise. Biblia ne spune ca Domnul a vorbit lui Moise, ca unui prieten.
Moise a discutat totul cu El și a primit sfaturi pentru fiecare nevoie a
poporului. Dar și Dumnezeu avea mare încredere în Moise. Deci a existat o
relație minunată între cei doi. Moise rezolva cu Domnul toate necazurile
poporului, dar și nevoile și încercările personale.
Uneori se ajungea chiar la o dispută. De exemplu, dacă Dumnezeu
dorea ceva, ceea ce-i spusese lui Moise înainte, El făcea în mod diferit,
dintr-un motiv oarecare.
Odată, Domnul intenționează cu adevărat să-Și nimicească
poporul. Dar Moise i-a zis: „Nu, să nu faci asta! Ce ar zice ceilalți, dacă ai
lăsa pe copiii tăi să piară! Atunci rezultatul ar fi cu siguranță, că te vor
batjocori!" În aceasta privință, Moise dorea ca Dumnezeu să-Și corecteze
acțiunile.
Altă dată situația a fost similară. Domnul hotărâse din nou să-Și
distrugă poporul. Dar El lui Moise îi spusese: „Dar eu vreau să te fac un
popor mare!" Atunci Moise răspunse cu un NU hotărât: „Dacă Tu și
poporul Tău nu mergeți mai departe, nici eu nu vreau să mai trăiesc!” Nu
este minunat, că un om ar putea avea relații cu Dumnezeul său, în acest
fel?

Divinul NU,
Și totuși acest prieten intim al Domnului a trebuit să
experimenteze un nu divin foarte hotărât. Moise era cu poporul în pustie.
A fost cu adevărat o mulțime obraznică, nestăpânită, care cu încăpățânare
și indiferență a urmat propriul drum. Acești oameni erau atât de urâți în
comportarea lor și atât de uituci, încât nimeni și nimic nu i-ar putea
schimba. Deși oamenii au văzut toate minunile lui Dumnezeu și au
experimentat ajutorul Lui, zi de zi, au rămas răuvoitori și nu le-a păsat de
faptele glorioase ale Domnului.
Moise trebuia să conducă pe acești oameni și să le audă cârtirile
lor zilnic. S-a ocupat de ei timp de 40 de ani. Dar odată au întrecut măsura.
Oamenii erau în pustie, unde soarele bătea fierbinte și nu era apă care să le
potolească setea. Desigur, au devenit nemulțumiți de această mare nevoie
și i-au vorbit lui Moise: „Dumnezeu a uitat, că murim de sete aici? De ce
ne-ai scos din Egipt și acum trebuie să pierim lamentabil aici? Ah, mai
bine rămâneam lângă oalele noastre cu carne”.
Ce ar fi trebuit sa facă Moise, în aceasta situație? El a făcut la fel,
ca în obiceiul lui zilnic: s-a dus la Dumnezeu și I-a spus totul. Și Domnul
ia poruncit să meargă la stâncă și să o lovească o dată, ca să iasă apă din
ea!”
Când poporul a început să țipe iarăși și să mormăie, Moise și-a
pierdut cumpătul și în mânie a lovit stânca de două ori. Devenise
neascultător și nerăbdător.

91
 Dar oamenii au primit apă oricum, deși erau atât de sfidători.
Dumnezeu, care este iubirea și mila întruchipată, nu a dorit ca oamenii să
piară. Dar Moise, care atunci era încă puțin experimentat, nu mai suporta
să se afle în mijlocul unui popor atât de nemulțumit. Până acum, se purtase
cu Domnul ca și cu prietenul său. Dar acum căzuse în păcat și a dezonorat
numele lui Dumnezeu înaintea poporului.
De aceea Domnul i-a spus lui Moise: „Fiindcă ai făcut aceasta, tu
însuți nu vei intra în țara făgăduinței. Ci să aduci poporul numai la hotarele
Canaanului, din cauza neascultării tale”.
Putem noi să înțelegem, ce a însemnat asta pentru Moise? Țara
făgăduită fusese dorul, mângâierea și bucuria inimii lui. Se luptase pentru
aceasta de mulți ani. Și acum, deodată, a primit acest nu de la Dumnezeu.
Nu e de mirare că s-a întors la Domnul cu o cerere: „O, te rog dă-mi
prilejul să intru în țara aceasta!” Dar Dumnezeu i-a răspuns: „O, Moise, de
dragul tău aș face-o cu plăcere, căci te iubesc și cunosc împrejurările, care
te-au condus până acum. Știu totul și vreau să-ți îndeplinesc cererea. Dar
îmi pare rău să-ți spun, că nu o pot face, de dragul celorlalți. Oamenii au
văzut că ai păcătuit. Deși mă întristează foarte mult, trebuie să-ți refuz
dorința.”
Și Moise a acceptat cuvintele Domnului, cât a putut de bine. Dar
dorul de a intra în pământul făgăduinței îi rodea inima. Din nou a venit la
Dumnezeu cu aceeași cerere și a spus: „O, Doamne, voi lua orice altă
pedeapsă, numai să pot intra în țara făgăduinței.”
Dumnezeu a văzut cât de nenorocit se simțea robul său Moise. Și
în cele din urmă, El nu putea face nimic decât să-i spună: „Nu-mi mai
vorbi despre asta; pentru ca s-a terminat! Nu există altă cale și nu ai voie să
intri în țara făgăduinței!
Ne putem imagina, cât de greu a fost pentru Moise când a auzit
aceste cuvinte de la Domnul? Și, pe de altă parte, cum ar fi putut să se
bucure inima iubitoare a lui Dumnezeu, când a trebuit să-i vorbească atât
de aspru lui Moise! Dar El nu a putut să nu spună nu. Dacă El nu ar fi făcut
acest lucru, oamenii ar fi fost, cu siguranță, ispitiți să privească cu ușurință
păcatul.
Ar fi fost de înțeles când Dumnezeu ar fi tratat pe vreun alt om
atât de sever. Dar faptul că a trebuit să pedepsească pe slujitorul Moise,
atât de îngrozitor, este și mai groaznic. Cât de sfânt era acest Dumnezeu!
Mai târziu, când tații și mamele evreilor le-ar fi spus copiilor lor
despre căile minunate ale lui Dumnezeu, ei ar fi venit atunci cu acest
exemplu. Ei ar fi putut spune: „Gândește-te, la Moise, acel slujitor al
Domnului, nu i s-a permis să intre în țara făgăduită, pentru că a păcătuit.
Era supărat pentru că l-am provocat să facă asta. În loc să lovească stânca o
dată, a lovit-o de două ori. Și din această cauză, Dumnezeu l-a pedepsit.
Înțelegi ce înseamnă asta pentru noi? ”

92
 „Dumnezeu a reacționat la rugăciunea lui Moise, într-un mod
foarte diferit, decât el și-a imaginat. Pentru că nu era preocupat, în primul
rând, de bucuria slujitorului Său, ci de faptul că poporul a învățat să
înțeleagă cât de sfânt este El. Mai târziu, Moise a fost și el de acord cu
această călăuzire. Când el era la sfârșitul vieții, a adunat oamenii în jurul
său, și le-a povestit despre căile minunate pe care Dumnezeu a umblat cu
el. Dar, în același timp, a arătat spre sfințenia Domnului, care nu i-a putut
permite să vină în țara făgăduinței. Putem înțelege acum, de ce Dumnezeu
trebuie uneori să ne răspundă cu un nu? O, dacă am învăța să putem îndura
„nu”-ul Lui și să ne continuăm drumul cu curaj și încredere!(D.
Cornilescu)
S-ar putea să vină vremuri când mergem așa în întuneric, și nu-L
vedem pe Isus; dar nu va fi niciodată destul de întuneric, astfel ca Isus să
nu ne vadă. Mântuitorul nu a spus: „Toată puterea v-a fost dată”, ci mai
degrabă: „Toată puterea în cer și pe pământ mie mi-a fost dată”. Timpul
petrecut în rugăciune, căutând semnele voinței divine nu este irosit. Cât de
mult din fuiorul vieții noastre a trebuit să desfacem, pentru că ne-am pripit
și nu am așteptat sa vedem modelul, pe care Dumnezeu l-a stabilit pentru
noi.

Din mulțumire

Ps. 50, 23: „Cine jertfește mulțumire, acela Mă laudă.” Asta

contează. Oamenii nerecunoscători nu ar trebui să-și imagineze că relația
lor cu Dumnezeu este în ordine. Recunoștința noastră este întotdeauna
piatra de încercare, atât timp cât viața noastră este o închinare și slujire.
Și nu este îndeajuns să-I mulțumim numai pentru astăzi. Cine
crede și mulțumește are atât de mult de mulțumit, în continuare. Chiar și o
singură zi îmi dă motive să mulțumesc pentru atât de multe, ca pentru un
an întreg! Se poate lua de la sine înțeles că azi te-ai trezit sănătos și ai putut
să mergi la muncă, că la întoarcere ți-ai găsit familia sănătoasă și bine?
Este firesc că te poți întinde seara în propriul tău pat bun, ca somnul să nu
fie tulburat de frica de a fi atacat, pentru că un Domn puternic ne
protejează granițele?
Este firesc, natural și de la sine înțeles, că îți aduci salariul acasă
la sfârșitul săptămânii? Și tu, soție și mamă: Este de la sine înțeles, că
trăiești în relații bune cu soțul tău, că există armonie și unitate în familie?

Nr. 41 (8 octombrie 1939)

Cuvântul săptămânii: Un om veșnic are loc peste tot; se mulțumește cu
fiecare relație.

93
„NU”-ul Domnului
Este ceva grozav atunci când cineva poate accepta cu încredere și
recunoștință nu numai Da-ul Domnului, ci și Nu-ul în viața de zi cu zi. Dar
cât de rar se întâmplă asta! Noi, oamenii, suntem în mod natural atât de
dispuși, încât să luăm ca ceva obișnuit și normal și consideram că
Dumnezeu trebuie să răspundă imediat cu da la cererea noastră fierbinte și
sinceră. Dar acest lucru este complet greșit. Dumnezeu are gânduri complet
diferite, mult mai profunde pentru noi oamenii, decât bănuim; ar trebui să
devenim mai spirituali-glorioși, mai asemănători lui Hristos și de aceea,
obișnuitul Nu al Domnului, trebuie să slujească și în privința educației
noastre.
Deja în ultimul număr am dat un exemplu, care ne-a introdus
puțin în gândurile secrete ale lui Dumnezeu. Următoarele ar trebui să ne
permită să vedem și mai profund intențiile și planurile Domnului, ceea ce
este de o importanță atât de mare, mai ales în acest moment, când
Dumnezeu are nevoie de oameni, care sunt maturi în omul din interior.
Se spune ca era o femeie dragă, bună și credincioasă. Ea a trăit în
mijlocul poporului ei. Moise și primii săi ucenici muriseră de mult. O mare
confuzie se abătuse asupra oamenilor. Fiecare a făcut ce credea că este
bine. Nimeni nu L-a ascultat pe Domnul, așa că a fost o stare de lucruri
teribilă. Dumnezeu avea nevoie de un conducător pentru acești oameni.
Dar de unde să-l ia? Această femeie și-a dorit un singur lucru: să aibă un
fiu. Soțul ei era evlavios, dar suficient de devotat pentru a păstra două soții.
Și blestemul Domnului era peste el. Una dintre soțiile lui a avut copii, în
timp ce cealaltă a rămas fără copii. Prima i-a făcut viața amară și grea celei
din urmă. În fiecare zi o chinuia cu tot felul de cuvinte urâte,
batjocoritoare. Atunci femeia credincioasă s-a rugat cu putere lui
Dumnezeu și a zis: „O, Doamne, ia de la mine această rușine! Dăruiește-mi
un fiu, ca să nu mai suport rușinea”.
Și Dumnezeu a așteptat și a privit, cum femeia, din nevoia și
amarul sufletul ei, Îl implora. Dar de ce nu a răspuns? Ar fi fost ușor pentru
El să audă această cerere și să intervină. Și totuși El nu a făcut-o.
Această femeie și-a dorit doar să aibă un fiu, pentru a ieși din situația ei
dificilă. Dar Dumnezeu avea nevoie de un conducător, care să poată
conduce, așa cum au făcut-o cândva Moise și Iosua. Și tocmai această
femeie evlavioasă a fost sortită să-l nască. Dar ea nu era încă suficient de
matură pentru a-și crește fiul. A trebuit să învețe mai întâi să renunțe la eul
ei. Prin urmare, Dumnezeu a așteptat, până când ea a fost pregătită și
capabilă să îndeplinească această mare sarcină. Când El a spus mai târziu
„da” rugăciunii acestei femei, ea a născut un fiu, care a devenit marele
Samuel.
Înțelegem acum, de ce Domnul a întârziat mult timp să răspundă
la această rugăciune? Dumnezeu ne educă prin rugăciunile noastre, astfel

94
încât să putem înțelege această situație și să luăm asupra noastră gândurile
Lui și să devenim astfel maturi, astfel ca El sa ne poată oferi mai mult.

Dumnezeu răspunde cu NU, către Pavel

Într-un alt exemplu, este un bărbat mare și educat. Avea o voință
puternică și un spirit excelent. Saul era cel care primise o mare educație și
era un om inteligent.
Dumnezeu a vrut să-l folosească pe acest om, pentru realizarea
planurilor Sale. L-a întâlnit în drum spre Damasc. Saul și-a predat viața
Domnului și L-a întrebat: „Ce vrei să fac?” Dumnezeu a avut grijă de el,
deși el Îi făcuse greutăți. Încăpățânarea lui a format adesea obstacolul,
căruia Domnul a trebuit să-i spună nu. Când Pavel a vrut odată să
călătorească în Bitinia, a trebuit să experimenteze că Duhul lui Dumnezeu
i-a interzis să facă acest lucru. Era hotărât să meargă cu orice preț. Dar
Domnul nu a fost de acord cu asta. A trebuit să-l confrunte cu putere,
pentru a-i rupe propria voință. Acest lucru i s-a întâmplat lui Pavel și mai
des; pentru că voința puternică era latura lui periculoasă. A fost nevoie de
mult efort pentru ca Dumnezeu să-l aducă să privească numai la El.
Într-o zi, Pavel s-a suit la Ierusalim. După convertirea sa, el a
considerat de la sine înțeles, că acum ar trebui să predice pe Hristos
iudeilor. Dar Domnul Isus i-a spus: „Te voi trimite printre neamuri!” Pavel
nu a ascultat de Dumnezeu, ci a cedat propriei sale înclinații. S-a dus la
Ierusalim și a venit chiar la templu să se roage. Și cu acea ocazie, Domnul
l-a făcut conștient că este în mare primejdie. Dar Pavel nu a ascultat de
voia lui Dumnezeu, până când a văzut că trebuie să fugă.
Lui Dumnezeu I-a fost greu, ca să-l ridice pe apostolul Pavel. Așa
că El a pus un țăpuș în carnea lui, care l-a rănit îngrozitor. A fost atât de
îngrozitor, că Pavel a venit deci la Domnul și L-a întrebat: „O, te rog,
îndepărtează-mi necazul acesta; pentru că nu pot lucra pentru Tine așa!”
Dar Dumnezeu nu i-a îndeplinit cererea lui. Îi părea rău că nu-l putea auzi
pe Pavel, pentru că îl iubea mult. El știa că apostolul va fi alături de El
numai dacă acel ghimpe în carne îl va împinge la El. Și, deși l-a îndurerat
foarte mult pe Pavel, el a spus da Domnului și a fost de acord cu voia Lui.
Dar la scurt timp după aceea, i-a cerut lui Dumnezeu să facă din nou
același lucru pentru că a simțit că nu poate suporta. Și totuși Domnul nu i-a
îndeplinit dorința lui, dar i- a spus: „Voi rămâne mereu aproape de tine și
îți voi da descoperiri minunate, ca să le poți suporta. Așa că harul meu să
îți fie de ajuns!”
Și ce mare binecuvântare a venit de la Pavel, când în cele din
urmă, a fost pe deplin de acord cu voia lui Dumnezeu. Nu ar trebui să fie
asta o încurajare pentru noi toți? Domnul uneori nu răspunde imediat
cererilor noastre, de a ne da ceva mai important și mai glorios.
Când Pavel a fost la Roma, le-a spus lui Luca și lui Timotei:
„Acum nu voi mai fi mult timp pe acest pământ. Când mă uit înapoi la

95
viața mea, trebuie să mărturisesc, că acest ghimpe din carnea mea mi-a
adus mari binecuvântări. Cât de neînțelept am fost să vreau să scap de el cu
orice preț! Bine că Dumnezeu nu mi-a răspuns rugăciunii!”

Răspunsul NU, către Mântuitorul.

Un alt exemplu ne este dat de Cel pe care l-am iubit foarte mult,
care ne-a devenit prieten: Domnul Isus. Era în Grădina Ghetsimani. Era
noapte. Luna strălucea și pârâul Kidron curgea în valea de dedesubt.
Ucenicii au adormit. La puțină distanță, Mântuitorul se lupta într-o luptă
teribilă. El, Cel curat și sfânt, a trebuit să ia asupra Lui toată murdăria
păcatului. Nu este de mirare că L-a rugat pe Dumnezeu cu cuvintele: „Tată,
dacă se poate, să treacă de la Mine acest pahar, ca să nu fiu nevoit să-l
beau!” A fost o rugăciune de cea mai adâncă nevoie a inimii Sale. Nu a
mai suportat sarcina și s-a prăbușit sub ea. Transpirația lui s-a transformat
în picături de sânge și a căzut la pământ.
Atunci a venit un înger și L-a întărit. Domnul Isus i-a cerut lui
Dumnezeu să-L conducă pe altă cale. Dar Tatăl a răspuns cu nu. Și, în
sfârșit, Hristos a putut spune și El: „Nu așa cum vreau eu. dar cum Tu
vrei!”
Chiar și Mântuitorului, Dumnezeu i-a spus un Nu clar, fără
echivoc. Și, de asemenea, de dragul celorlalți. El a vrut să salveze oameni
conform planului Său. Și asta a fost posibil numai dacă El i-a spus acest
Nu hotărât Fiului Său iubit.
Ah, că am vrea să aruncăm o privire în gândurile minunate,
misterioase ale lui Dumnezeu! Atunci un nu din partea Lui nu ne-ar
descuraja niciodată, dar totuși am putea merge înainte veseli în
convingerea: „Domnul știe totul cel mai bine! De aceea sufletul meu Îl
așteaptă.
(D. Cornilescu)

Dumnezeu cheamă, dar noi oamenii răspundem diferit

Fapte 13:4-12. Dumnezeu ne cheamă, acesta este un fapt de
credință pentru noi. Noi oamenii răspundem, din păcate, cu totul altfel. În
prima călătorie misionară, Barnaba și Pavel s-au întâlnit la Pafos cu doi
oameni, care erau foarte apropiați unul de celălalt, dar apoi au luat o poziție
complet diferită față de Isus, magicianul Bar-Isus și guvernatorul Sergius
Paulus.
Cei doi apostoli nu au făcut mai departe nimic, decât proclamarea
mesajului lui Hristos pretutindeni cu mare dragoste. În toată insula...

Nr. 42 (15 octombrie 19390

96
Cuvântul săptămânii: Vrem să lucrăm împreună pentru ca fiecare să-și ia
pâinea și să o primească cu mulțumire.(Bezzel)

Viața noastră.
Iacov 4:14: „Căci care este viața voastră? Este un abur, care durează puțin,
dar apoi dispare.”
De-a lungul timpului, oamenii au încercat în mod repetat să
găsească un răspuns la întrebarea: „Ce este viața?” Au apărut definiții și
opinii foarte diferite, în funcție de atitudinea interioară a oamenilor.
Această întrebare ne adresează și Sfânta Scriptură în textul nostru.
Răspunsul, pe care ea însăși îl dă, este: „Viața ta este un abur, care durează
puțin, dar apoi dispare”.

Vizibilitate.
Ce este de fapt aburul? Explicația științifică pentru aceasta este:
aburul este o evaporare care a devenit vizibilă. Din această definiție, pot fi
trase învățături importante în viața noastră. Viața noastră este și ceva
vizibil, care nu poate fi ascuns. Oricine din jurul nostru poate spune, dacă
mersul nostru este bun sau rău. Prin urmare, ca și copii ai lui Dumnezeu, ar
trebui să ne gândim serios, dacă impresia pe care o au oamenii despre noi,
este benefică sau dăunătoare. Merită văzută viața noastră?
Există oameni, care consideră creștinismul lor o chestiune privată,
care nu este treaba nimănui altcuiva. Dar se înșală amarnic. Căci publicul
și cei care ne cunosc, se așteaptă ca noi să fim martori ai Domnului. De
asemenea, trebuie să mărturisim pe Mântuitorul prin umblarea noastră.
Dacă L-am acceptat, nu mai putem trăi viață ascunsă; viața noastră alături
de El trebuie sa fie vizibilă. Atunci oamenii, fie vor descoperi că suntem
buni creștini, fie nu vor aprecia mersul (umblarea) nostru.
Trăim o viață cu Hristos, care este vizibilă și îi încurajează pe
alții? Sau provocăm în mod repetat iritări, prin comportamentul nostru?
Este ciudat că oamenii din jurul nostru o observă, în mare parte, mai mult
decât noi înșine, atunci când nu este deloc în regulă cu noi. Atâta timp cât
o facem și o luăm în serios, cu urmările care vin, nimeni nu ne mai acordă
atenție. Cel mult suntem considerați puțin anormali și în rest nu ne bagă în
seamă.
Dacă totuși în viața noastră de creștini, ceva nu merge bine, atunci
oamenii din jur încep de obicei să ne bage în seamă.
Ei critică și încearcă să scape de noi cu judecata lor. Apoi poți
auzi cuvinte ca de exemplu: „Ai auzit deja ce a făcut domnul X.? Știi și tu
cât de îngrozitor de sensibilă și enervată este uneori doamna Y?” Ne
numește ipocriți, care pun mereu pe Isus numai pe buze, dar nu văd nicio
schimbare niciodată. Prin urmare, nu are nicio valoare, ci doar cuvinte
evlavioase. O singură remarca necuviincioasă poate fi suficientă, pentru a
ne termina și a arăta cine suntem.

97
 Într-o sală construită în mod amfiteatru, mulți oameni stăteau
ascultând o prelegere interesantă. Toți priveau de pe locurile lor cu suspans
și interes la minunatele poze, care erau prezentate. Deodată s-a făcut
neliniște în sală. Toată atenția părea să fi dispărut. Ce s-a întâmplat?
Un șoarece se rătăcise printre mulțime și nu găsea ieșirea. Toți
ascultătorii erau complet distrați și nimănui nu-i păsa de frumoasa și marea
prelegere. Ce era de vină? Doar singurul șoricel mic. Când a fost
descoperit, restul devenise o chestiune minoră, deși tot ce a prezentat
vorbitorul a fost foarte frumos.
Este adesea la fel și în viața noastră. Ceea ce spunem, poate fi
foarte bun, valoros și evlavios. Dar de îndată ce oamenii descoperă vreo
greșeală în viața-persoana noastră, se comporta ca și oamenii cu șoarecele.
Ei uită tot ce este bun și corect și văd doar neajunsurile noastre.
Ce fel de impresie face viața noastră, bună sau rea? Oferim altora
motive să ne disprețuiască creștinismul? Sau, se vede prezența lui Isus în
noi?
Putere care transformă.
Aburul posedă și o putere extraordinar de mare. Aburul care
conduce o locomotivă poate pune astfel în mișcare întregul tren. Sau, de
exemplu, ce forță mare are aburul care alimentează utilajele din fabrici!
Dar este groaznic când explodează un cazan cu abur. Drept urmare,
întreaga clădire a fabricii se poate face bucăți.
Și viața noastră poate fi o forță pentru bine sau rău. S-ar putea să
nu avem nicio idee despre puterea influenței noastre asupra celorlalți.
Conștient sau inconștient, natura noastră lasă urme în viața semenilor
noștri.
Ce putere emanăm? Sunt oamenii încurajați de mersul nostru, ca
să-L urmeze și ei pe Domnul Isus? Sau îi împiedicăm să ia această decizie?
Toate gândurile, sentimentele și tendințele noastre au o influență, care se
răspândește pe neobservate în jurul nostru. Deci avem o mare
responsabilitate în acest sens.
Puterea care emană din viețile noastre îi încurajează pe cei din
jurul nostru? Suntem noi un stâlp indicator care îi conduce pe alții către
Mântuitorul? Sau, cei care au ceva de-a face cu noi, merg pe calea greșită?
Într-un oraș mare era un ceas pe turnul unei biserici, despre care
se știa că era întotdeauna foarte exact. Era atât de precis și de încredere,
încât toată lumea se uita la el. Unii oameni nici măcar nu aveau ceas,
pentru că se puteau baza în totalitate pe acel ceas din turn.
Într-o dimineață, acest ceas s-a oprit brusc, ceea ce nu se mai
întâmplase înainte. Și ce s-a întâmplat? Oamenii care voiau să intre în
fabrică s-au uitat la turn. Văzând că mai era mult timp până să-și înceapă
munca, s-au oprit și au vorbit. Vânzătoarele, care erau în drum spre
magazinele lor, au făcut o scurtă plimbare. Și copiii care trebuiau să
meargă la școală au început să se joace. Care a fost rezultatul? Toți cei care

98
urmăriseră ceasul din turn, ca de obicei în acea dimineață, au întârziat. Atât
de puternică era puterea acestui ceas, încât toți oamenii se bazaseră pe el.
Viața noastră are, de asemenea, un mare efect asupra celorlalți.
Oamenii se uită la noi, copiii lui Dumnezeu și ne iau drept criteriu
spunând: „Dacă doamna X. sau domnul J. fac așa, o pot face și eu!“ Ce fel
de putere iese din tine?

Slujire.
Aburul este, de asemenea, foarte util. Nu există fără un scop
anume, ci este în slujba unei idei, sau unei inițiative. Și viața noastră, dacă
este normală, trebuie să fie de folos altora. Suntem mereu gata să ajutăm?
Se pot face două tipuri de servicii, bune și rele.
Cei care slujesc altora cu Dumnezeu, o fac într-un mod bun. Pe de
altă parte, cei care încearcă să o facă singuri, devin cu ușurință un pericol
pentru cei din jur.
Cu mulți ani în urmă, un transatlantic a intrat în primejdie, din
cauza ceții abundente și s-a ciocnit de altul. Ca urmare, 900 de oameni și-
au pierdut viața. Acest lucru s-a întâmplat lângă coastă. Doi marinari,
fiecare cu o barcă, au auzit prăbușirea. Unul dintre ei a crezut că problema
nu are nicio legătură cu el. Pentru că nimeni nu-l văzuse, s-a dus acasă
indiferent. Celălalt, care observase și el ceva din accident, nu a suportat să
rămână inactiv. A ieșit repede cu barca lui și a reușit să salveze încă 200 de
oameni.
Ulterior a avut loc o ședință de judecată. Când primul dintre cei 2
marinari a recunoscut decizia sa de a rămâne inactiv, judecătorul l-a
mustrat cu cuvintele: „Să-ți fie rușine! Cum ai putut privi fără să ajuți, când
oamenii aveau atât de mare nevoie?” În lacrimi, bărbatului i-a fost de fapt
rușine de acțiunile sale urâte. Cu toate acestea, când celălalt a fost audiat,
judecătorul l-a lăudat pentru ajutor, căci a putut să ajungă la atât de mulți
oameni și să-i salveze. Atunci curajosul marinar a spus la final: „O, în
momentul accidentului, mi-a părut atât de rău că am avut la dispoziție doar
1 barcă. Cât de mult mi-ar fi plăcut să folosesc 100 de bărci pentru a putea
ajuta cât mai mulți oameni!”
Erau două decizii diferite! Una a condus oamenii la moarte, iar
cealaltă la viață. Ce impact are slujirea ta?

Mireasmă prețioasă.
Apostolul Pavel scrie odată, că viața noastră, dacă este pe calea
cea bună, va fi un miros bun pentru alții. În fiecare zi avem multe
oportunități, în care putem face ceva frumos și plăcut pentru oameni.
Odată, când am intrat într-un mare magazin universal, am văzut
două fete stând la intrare, stropind parfum pe toți cei care intrau. Acest
miros a durat atât de mult încât l-am mirosit mai târziu, când eram
altundeva.

99
 Viața noastră ar trebui să aibă un miros atât de plăcut, încât
ceilalți să se simtă confortabil în preajma noastră. Le place oamenilor să
stea cu noi? Sau sunt fericiți, dacă nu au nimic de-a face cu noi?
Aburul durează doar o perioadă scurtă de timp. Apoi dispare din
nou. La fel este și cu viața noastră. Nu durează mult. Zilele noastre sunt ca
o umbră și trec ca o poveste spusă. Nu poți face nimic în privința asta.
Și totuși, existența noastră nu trebuie să fi fost în zadar. Din viața
noastră, care este atât de scurtă, Dumnezeu poate crea ceva minunat. De
aceea a venit Domnul Isus, pentru că a vrut să facă din viața noastră
muritoare, una veșnică.
În comparație cu eternitatea, timpul nostru pământesc este de doar
o secundă. Și chiar și asta este încă prea mult. Dar în această secundă, viața
noastră veșnică este hotărâtă și modelată. Am recunoscut vreodată asta? Să
luăm aceste gânduri în serios; pentru ca sunt de mare importanță! Viața
noastră este scurtă! De aceea vrem s-o folosim corect!(D. Cornilescu)

Cine va birui!(Apocalipsa 2:11 până la 3:21)

Probabil că există un triplu sens în acest pasaj: „Cine va birui” pe care îl
găsim la sfârșitul fiecăreia dintre cele șapte epistole: 1 avertisment, 2. o
încurajare, 3. o promisiune.
1. O atenționare . Acest „cine biruiește” nu înseamnă, doar
biruirea păcatului și a lumii, în sens general. Nu intenționează să arate
contrastul cu viața anterioară a lumii, pentru că este destinat adunărilor
Domnului. Se adresează indivizilor din adunare și dorește să spună: cine
biruiește indolența, indiferența, abaterea și rămânerea în urmă în adunare,
cel care înaintează acolo, unde alții s-au blocat și a rămas în picioare,
oricine, în ciuda tuturor împotrivirilor din jurul lui, rămâne în picioare și
divinul....

Nr. 43 (22 octombrie 1939)

Cuvântul săptămânii: În fiecare da, în atitudinea pozitivă față de lume,

există o bucată de dăruire a propriului sine.(Hans Pförtner)

Cea mai bună viață

1 Ioan 3:23: „Și aceasta este porunca Lui: să credem în Numele Fiului Său
Isus Hristos și să ne iubim unii pe alții, așa cum ne-a poruncit El.”
În fiecare poruncă a lui Dumnezeu, de a crede și a iubi, sunt
exprimate cele două părți ale vieții creștinului. Nu este suficient, dacă
credem doar în Domnul, sau dacă iubim doar oamenii. Credința ne aduce
în legătură cu Hristos și ne menține într-o adevărată părtășie cu El. Iar
iubirea este expresia acestei vieți în interacțiunea personală, a noastră cu
ceilalți.

100
 De-a lungul timpului au existat întotdeauna oameni care au
încercat să separe aceste două linii. Unii dintre ei au mers la mănăstire,
pentru a putea menține o legătură netulburată cu Domnul. Au renunțat la
toate obligațiile pământești și s-au scufundat doar în viața lor de credință.
Dar, în lumina Bibliei, un astfel de creștinism este anormal.
Apoi sunt oameni care fac total invers. Ei se epuizează în slujba
de iubire pentru alții. Ei nu au grijă de ei înșiși, ci se sacrifică pentru
oamenii din jurul lor. Ambele fațete sunt în sine bune și nobile. Dar
conform Sfintei Scripturi, este greșit să vrei doar să crezi, sau doar să
iubești. Ambele părți se leagă împreună. Și numai cei care au o legătură
intimă de credință cu Isus, izvorul vieții, se vor putea dărui altora în
dragoste .
Adevărata credință este într-adevăr legată de apariția vieții divine
în noi. Trebuie să intrăm într-o părtășie de inimă cu Domnul Isus. Și acest
fapt este o chestiune de rudenie. Pentru a fi plin de viața lui Hristos, există
o singura cale, aceea a credinței. Prin El intrăm într-o relație de familie cu
Dumnezeu.
Există mulți așa-numiți oameni evlavioși în zilele noastre care nu
au în ei viața lui Isus. Le lipsește rudenia cu Hristos, care se bazează pe
credința în sângele Său. Majoritatea dintre ei sunt, în general foarte
cumsecade și drăguți. Dar îmi amintesc întotdeauna de un desen caricatură,
pe care am văzut-o odată într-un ziar.
Un biet cerșetor stătea la colțul uneia dintre cele mai aglomerate
străzi din New York. Era foarte prost îmbrăcat și avea o față foarte ursuză.
Apoi a venit un polițist și i-a cerut să înainteze. Cerșetorul se uită la el și
începu să plângă. Atunci polițistul l-a întrebat pe bietul om ce se întâmplă.
„Oh, nu știi că Rockefeller a murit?” a răspuns el trist. Când polițistul l-a
întrebat apoi pe cerșetor, ceva despre el și dacă este rudă cu Rockefeller,
bietul om a spus plin de regret: „Chiar nu sunt!” Cerșetorului îi parea rău
că acest milionar nu era ruda lui. Dacă ar fi fost așa, nu ar mai fi fost nevoit
să aștepte pomana oamenilor.
Nu seamănă mulți oameni cu această caricatură de cerșetor? Ei
trec prin viață triști și se târăsc cu greu în mizerie. Și totuși există
Dumnezeu, care are bogății din belșug. Dar lucrul trist este că aceste
comori nu le sunt de nici un folos. De ce ? Pentru că le lipsește relația de
familie cu Hristos.
Și totuși acest lucru se găsește la fiecare om. Devenim părtași la
bogații prin credință. Numai prin acest mijloc ajungem în intimitate de
sânge cu Dumnezeu. Domnul ne-a lăsat foarte ușor posibilitatea să credem
în El. Păcat, că noi oamenii suntem atât de complicați.
Dumnezeu vine la noi și ne spune: „Ai încredere în Mine și vezi,
dacă ceea ce Eu îți promit, se va împlini în viața ta! Și totuși ne este atât
greu să-L credem.

101
 În America puteai vedea o reclamă interesantă în vitrina unei
farmacii. Au existat diverse prescripții medicale în toate limbile posibile.
Și cu litere mari scria: ai încredere, de 1 milion de ori! Aceasta a fost
menită să exprime cât de demnă de încredere a fost munca farmacistului.
Oamenii au crezut asta, pentru că el făcea întotdeauna medicamentul
potrivit
Deși ne punem cu ușurință încrederea în oameni în viața noastră
de zi cu zi, ne este greu să ne punem credința în Domnul. Sau să ne gândim
la un caz de boală! Sunăm medicul și avem încredere în el, pentru a pune
diagnosticul corect. Luăm medicamentul, pe care ni-l prescrie și executăm
exact ordinele pe care le dă. Facem toate acestea întrucât credem în
cunoștințele lui.
Dar ne putem încredința și mai deplin Domnului, care ne
vorbește: „Cine crede în Mine are viață!” Este păcat când ne gândim și ne
îndoim de asta. Pentru că această credință este de fapt baza vieții noastre
creștine.
Prin urmare, ar trebui să învățăm să luăm această poruncă pentru a
avea credință la fel de serios ca prescripțiile pe care ni le-a dat medicul.
Când Domnul Isus spune: „Eu sunt viața! Primește-Mă și vei avea viață”,
atunci aceste cuvinte sunt de fapt adevărate. Făcând imediat ceea ce El ne
spune să facem, dovedim că avem credință.
Cu toate acestea, credința autentică lucrează în noi pentru a decide să nu
mai trăim pentru noi înșine, ci să-i slujim pe alții cu dragoste. Câteva
exemple confirmă acest lucru.
A existat un om foarte bogat, care se gândea doar la sine și
încerca să câștige mulți bani în tot felul de moduri și ocoliri. A trăit o viață
bună, deși cu o conștiință vinovată. Într-o zi, acest om a auzit că Domnul
Isus urma să vină în orașul în care locuia. Voia să-L vadă. Totuși, pentru că
era mic de statură, s-a cățărat într-un copac.
Când Domnul Isus l-a văzut, l-a strigat: „Coboară!” Zacheu, cum
era numit acest om, a ascultat imediat și a intrat în vorbă cu Isus. I-a dat
viața și drept urmare a decis să dea altora jumătate din bunurile sale.
Oricine a cunoscut această persoană înainte, nu ar fi crezut că așa
ceva este posibil. Dar odată ce începi să crezi în Domnul Isus, nu poți să
nu-i iubești și pe cei din jurul tău.
Mândria este și cea mai mare dificultate a noastră. Suntem prea
îngâmfați pentru a crede din inimă. Poate de aceea Mântuitorul trebuie să
ne strige: „Coborâți!” Și, de îndată ce coborâm, experimentăm cum
devenim oameni noi prin contactul cu Hristos. Puterea Lui ne dă
posibilitatea unei iubiri, care se sacrifică cu bucurie pentru alții. .
Sau să ne gândim la Matei! Când Domnul Isus i-a spus:
„Urmează-Mă”, el a ascultat. Era un om simplu, fără educație specială.
Deși nu s-a mai ocupat niciodată de sufletele oamenilor, a făcut lucruri

102
mari pentru Dumnezeu. El, care înainte stătea doar în spatele vânzărilor
sale, a scris acum o carte care conține minunata Evanghelie a lui Hristos.
Alt exemplu! Petru, un pescar umil, l-a primit și el pe Domnul
Isus în inima lui. Până acum a avut de-a face doar cu slujba lui pe mare. Și
acum, deodată, a stat în fața mulțimii de oameni și a predicat atât de
puternic încât 3000 de oameni s-au convertit la Domnul pe loc. În acest fel,
Dumnezeu le dă voie tuturor celor care se încred în El, să slujească altora.
Acum poate că unii vor obiecta că așa ceva nu era posibil decât pe
vremea lui Hristos. Dar asta nu este adevărat; pentru prezent ne oferă și
dovezi în acest sens. A existat de exemplu un tânăr lângă Halberstadt A
făcut multă întristare și durere mamei lui. Când ea era pe moarte, el a jucat
cărți și a cutreierat beat pe străzi. A dus o viață proastă și și-a distrus
sănătatea, într-o măsură atât de mare, încât a fost inapt pentru serviciul
militar.
Dar într-o zi, acest tânăr depravat L-a văzut pe Hristos venind în
viața lui și făcând din el un om diferit. S-a culcat pe altarul lui Dumnezeu
și Domnul s-a folosit de el. Cu mâna lui a strâns 2 milioane de dolari, pe
care i-a folosit pentru a hrăni 4.000 de orfani. Nu a spus niciodată nimănui
un cuvânt despre nevoile lui. El a experimentat, cum prin rugăciunea sa a
primit tot ce avea nevoie pentru el și pentru biserica sa mare. George
Müller a fost, cel care
din cauza relației sale intime de credință cu Hristos, a putut să transmită în
dragoste și celorlalți.
Așa trebuie să fie și în viața noastră. Cei care, prin credință, s-au
înrudit cu Dumnezeu devin capabili să conducă în iubire și pe alții.
Este viața noastră creștină trăită în ascultare de Cuvântul lui
Dumnezeu, care spune: „Credeți în numele Fiului Său Isus Hristos și iubiți-
vă unii pe alții”? Suntem în relație de rudenie cu Mântuitorul? Când avem
această legătură cu El, atunci viața noastră creștină devine normală.
Crezând în Domnul Isus, suntem capabili să ne consumăm din iubire în
slujba altora. Și Dumnezeu este gata sa ne dea puterea sa o dăruim.(D.
Cornilescu)

Viața mea

Vreau ca viața mea să fie o duminică,O drumeție fericită la înălțime.

O plecare mereu fericită acasă — O străduință iubitoare pentru ceilalți:
Pentru bolnavi, Pentru cei obosiți Și pentru săraci.
Și pentru toți cei care stau singuri în ziua de muncă.
Lasă-mi viața să strălucească raze luminoase,
Pe care Dumnezeu le-a trezit în altarul inimii mele,
În inimile îndurerate. Asta ar trebui să fie duminica vieții mele.

103
Atitudinea corectă.
„Nu vei ajunge deloc bine”, a profețit fostul meu profesor K către elevul X
în clasa a 4 a de liceu, după o serie de gafe în limba franceză. În ciuda
acestei predicții întunecate, X. a devenit unul dintre cei mai importanți
arhitecți și a primit titlul de „Profesor”.
„Bună dimineața, domnilor consilieri constructori, consilieri
oficiali, consilieri consistorial, miniștri și generali!” Cu zeci de ani în urmă,
în schimb, un educator înțelept obișnuia să se adreseze din când în când
elevilor săi. I-a încurajat să se străduiască pentru scopuri înalte în viață.
Biserica era din nou pe jumătate goală”, a remarcat paracliserul,
mohorât după slujbă. „Nu, draga mea”, a răspuns pastorul, zâmbind
delicat, „biserica era pe jumătate plină”
continuare la pagina 341...

Nr. 44 (29 octombrie 1939)

Cuvântul săptămânii: Oricine vrea să se roage trebuie să creadă mai întâi
că a fost împăcat cu Dumnezeu prin Fiul Său. (Loehe)
Purtătorul de sarcini.
Purtătorul de sarcini*, cine dintre noi ar putea spune că nu aparține acestei
categorii de oameni? Cred că nimeni! Pentru că fiecare om este destinat să
devină și să rămână un purtător de poveri atâta timp cât trăiește pe acest
pământ.
Viața acestei lumi este o viață plină de greutăți, unde fiecare
trebuie să-și poarte povara. Și, de obicei, se întâmplă că, cu cât umblarea
noastră este mai îndelungată pe acest pământ, cu atât vin mai multe poveri.
Biblia vorbește mult și despre poveri, pentru că știe, cât de mult
are o persoană de-a face cu ele. Există trei versete, în special, pe care nu ar
trebui să le privim în zadar, deoarece ne oferă trei direcții, care sunt de o
importanță deosebită pentru noi astăzi.

Privirea din afară.

Primul vers: „Purtați-vă poverile unii altora” (Gal. 6:2) ne spune că, în
primul rând, ar trebui să ne îndreptăm privirea din afară. Acest lucru este
foarte tămăduitor pentru noi toți și cu atât mai mult pentru cei, care au atât
de multe poveri de purtat. Cum o facem de obicei? Ne ocupăm mai ales de
propria noastră povară, care apasă și chinuiește și de care am dori să
scăpăm. Cât de greșit este! În acest fel nu scăpăm niciodată de ele, ci ar
trebui mai întâi să ne uităm la semenii noștri și să încercăm să-i ajutăm să-
și ducă poverile.

104
 Purtați poverile unii altora! — ne spune Scriptura și continuă:
oricine face aceasta împlinește legea lui Hristos. Nu cel care-și poartă
propria sa povară, nu cel care poartă propria sa povară și o aruncă asupra
Domnului, împlinește legea lui Hristos, ci cel care ia asupra sa poverile
altora.
În această privință, Hristos a fost și este Cel mai mare purtător de
poveri, care a purtat în primul rând povara altora. Povara Lui cea mai mare
a fost cea a altora, păcatele pe care le-a luat asupra Lui pe cruce. Și
întreaga Lui viață mărturisește despre această purtare constantă de poveri.
Din nou și din nou, se spune despre El: „El a purtat boala
noastră”, „El a luat asupra Lui durerea noastră”. Și din acest motiv vrea ca
noi, cei care urmam pe Domnul, care mergem sau vrem sa mergem pe
urmele Lui, sa devenim mai întâi, purtători ale poverile altora, nu ale
noastre.
Dacă ne uităm puțin în jurul lumii, trebuie să recunoaștem că
există multe poveri de suportat, mai ales în această perioadă. Oriunde te
uiți, oamenii ne vor întâlni ca hamali. Să ne gândim, de exemplu, la săraci.
Ce mizerie i-a atins în zilele noastre. Cât de greu le este să supraviețuiască.
Să ne amintim de șomeri. Cândva era greu să-ți găsești un loc de
muncă, dar este și mai dificil astăzi.
Sau să aruncăm o privire la mamele, ai căror soți și fii stau la
graniță, doar ca să vorbim despre țara noastră. Ce povară le apasă pe umeri.
Totul se așteaptă acum de la ele, trebuie să plătească pentru tot, să aibă
grijă de fiecare lucru mic.
Să ne punem în pielea oamenilor de afaceri. Poate cineva și-a
înființat un magazin acolo; totul mergea cu bine înainte de izbucnirea
războiului, acum declinul devine din ce în ce mai vizibil și se poate aștepta
falimentul în curând. Ce povară este atunci când o astfel de catastrofă se
întâmplă cu cineva. Deci poveri, încărcături peste tot!
Ce poveri aduce, de exemplu, războiul în privința bolilor. Câți
trebuie să-și piardă viața când te gândești la țările în război! Câți bolnavi
nevindecați ies din război!
Și dacă am vorbi despre povara păcatului, care apasă pe atât de
mulți oameni, da, nu ar avea sfârșit. Lumea este infestată, otrăvită de păcat
și cât de ușor cade un om în capcana păcatului. Este așa de ușor să cazi în
ea. Și ce povară poate deveni, atunci când semenii noștri încă ne privesc cu
dispreț și aruncă asupra noastră remarcile lor batjocoritoare și jignitoare!
Cuvântul le vorbește într-un mod special unor astfel de oameni,
care probabil cred că sunt mai buni: „Purtați-vă poverile unii altora!”
Purtați-vă cu astfel de oameni, cu îndemnul: „Dragi frați, dacă cineva a
căzut într-o greșeală, ridicați-l cu duhul blândeții” (Gal. 6:1). „Acesta este
adevăratul spirit creștin: să-i ierți, să nu arunci cu piatră în ei și să-i ajuți să
se îndrepte.

105
 Omul suferă de obicei din cauza păcatului său, mai mult decât ne
putem imagina. Ei bine, vom găsi cele mai diverse poveri-sarcini, odată ce
ne lăsăm ochii să rătăcească în afară și suntem dispuși să ajutăm, să le
purtăm.
Ei bine, cum poți să ajuți? Puteți face asta în cele mai variate
moduri. De multe ori nu este nevoie de prea mult, pentru a ușura povara
celorlalți. Un cuvânt prietenos, încurajator, o strângere de mână, o privire
bună, un mic serviciu, câtă ușurare ar aduce. Poate doar lucruri foarte mici
pentru noi, dar cât de mult poate însemna asta pentru ceilalți.

Privirea din interior.

A doua direcție ne este indicată în versetul: „Căci fiecare își va
purta povara” (Gal. 6:5). Acest lucru are mai mult de-a face cu noi înșine,
cu propria noastră povară; cu povara pe care trebuie să o purtăm noi înșine.
În textul original al Sfintelor Scripturi, două cuvinte diferite sunt
folosite pentru aceste două feluri de poveri, care ne pot da nouă o imagine
mai bună.
În primul caz, încărcătura reprezintă un fel de pachet, pe care
omul trebuie să-l ducă. În al doilea caz, este comparat cu un rucsac. În gări
veți fi văzut, de multe ori, câte pachete trebuie să transporte uneori o
persoană. Din când în când întâlnești un filantrop, care are grijă de el și
vrea să ia un pachet de la el. Altul face la fel și așa îl ajută să-și poarte
povara, să-i aducă ușurare.
Este ceea ce am descris până acum. Unul ia un pachet de griji,
altul pe cel de boală, al 3 lea pe cel de nenorocire în afaceri etc. Toată
lumea ia; un mic colet. Dar sunt și oameni, care cred că nu ar trebui să fii
ajutat să-ți duci povara, pentru că atunci nu ai mai avea de purtat nimic și,
prin urmare, ai fi răsfățat. Dar cât de greșită este această părere. Chiar nu
trebuie să ne fie frică de asta, pentru că încă mai sunt poveri mici și prea
multe, pe care trebuie să le porți personal și pe care nimeni nu ți le poate
lua.
Și chiar asta vrea și versetul de față să exprime: »Fiecare își va
purta povara lui ! »
Un soldat, care este în marș, nu poate să-și dea rucsacul altuia. El
este obligat s-o poarte singur. Aceasta este „povara lui personală”. Poate că
îi puteți lua pachetul de îngrijorare de pe umeri, dar trebuie să-și păstreze
rucsacul.
Din ce este făcut acest rucsac? Acesta poate fi de natură foarte
diferită. Un om de exemplu, care este invalid, trebuie sa-și poarte singur
povara sa.
Mă gândesc la un orb care are deja peste 70 de ani. De ani de zile
stă în fața gării și cerșește. Seara, când era pe punctul de a merge acasă,
venea de obicei un băiețel să-l conducă la el acasă Acest orb a fost
recunoscător pentru ajutorul care i s-a oferit în acest fel. S-a simțit bine,

106
dar i-a luat povara de la el? Nu, a trebuit să o ducă el însuși. Oamenii au
putut doar să-i arate calea.
Altul îi plăcea să ocupe o anumită slujbă, dar a fost refuzat din
cauza unei afecțiuni fizice. La ce-i folosea toată dragostea, tot curajul
unora, căci el trebuia să-și poarte singur povara.
Și așa este întotdeauna. Fiecare are poverile lui, pe care nimeni
nu-le poate lua. Cu asta trebuie să încerce să treacă singur prin viață.
Dacă ne gândim doar la multe, multe căsătorii nefericite. Ce
povară stă pe spatele fiecărei familii. Iar dacă cineva a vrut să caute, să le
ofere alinare cu cuvinte de mângâiere, ar înrăutăți adesea lucrurile. De ce?
Pentru că te poți pune în locul lor, doar în foarte puține cazuri. Doar
propria ta experiență te-ar învăța, cât de teribile sunt aceste tragedii de
familie.
În Anglia, cineva a pus odată un semn în fața unui loc de întâlnire:
„Ai fi mai bine să fii bătrână servitoare, decât să te căsătorești cu bărbatul
care nu este omul potrivit.« Nu te gândi la asta cu ușurătate, nici să nu
zâmbești despre aceste lucruri. Și totuși este tristul adevăr.
Nimeni nu-ți va ușura soarta, nimeni nu-ți va lua povara, chiar
dacă ar fi fost doar un colet foarte mic, trebuie să îl porți singur.
Sau, să aruncăm o privire la toți oamenii, care trebuie să poarte o
responsabilitate grea. Să ne gândim la Generali, la Consiliului Federal al
țării noastre. Poverile responsabilității nu cad pe umerii lor? De ei nu
depinde mult, într-adevăr totul, că micuța corabie a țării noastre este
ghidată în siguranță și calm?
Sau ce povară, când ceea ce îți este cel mai drag pe acest pământ
este luat, când părinții își pierd copilul. Chiar și sutele de scrisori, cu
cuvinte de mângâiere, nu pot face niciun bine, povara rămâne.

Privirea în sus.
A treia direcție acum, care ne face posibil să purtăm poverile
celorlalți, precum și poverile noastre, ne oferă un verset din Psalmi, care ne
spune că ar trebui să ne întoarcem privirile în sus. Acolo zice: „Aruncă-ți
grija asupra Domnului, care va avea grijă de tine și nu va lăsa niciodată sa
se clatine cel neprihănit” (Ps. 55, 22).
Aruncă sarcina ta către Domnul! Aceasta este privirea în sus, care
dă sentimentul de a privi mai întâi pe ceilalți, de a fi cu ochii pe poverile
celorlalți și apoi de a fi dispus să le suporți
„Asta nu ne afectează deloc pe noi, oamenii. Și chiar daca am fi
vrut, cu forțele noastre încercând sa purtăm povara celorlalți, pentru că
vedem, cât de mari sunt, obosim după un timp și ne săturăm să mai ajutăm.
Nu este ușor, cum cred mulți oameni. Pentru că, dacă se adaugă la
asta propriile poveri, atunci este cu adevărat nevoie de putere, atunci avem
nevoie de această privire în sus. Doar așa poți reuși să preiei propria ta
povară și pe a celorlalți.

107
Asta nu înseamnă că atunci va fi foarte ușor. În Biblie nu scrie: „Aruncă-ți
povara asupra Domnului și atunci te vei simți minunat, atunci va fi
frumos.” Nu așa. Se spune: „El va avea grijă de tine și nu va lăsa pe
neprihăniți în necaz pentru totdeauna”, și aceasta nu vine deodată.
Această vedere în sus ne dă puterea de a îndura și de a ajuta la
purtarea sarcinilor. „Aruncă-ți povara asupra Domnului!” Aceasta nu
înseamnă că vor dispărea, mai degrabă vei avea un tovarăș în Domnul, care
va împărți jugul cu tine. Domnul nu ia orice povară de la tine, el vrea doar
sa te ajute să o porți.
Ah, ar trebui să vedem asta și să ne dăm pe noi înșine Domnului
mai deplin, căci numai așa putem deveni adevărați purtători de poveri și
astfel ajutoare adevărate pentru tovarășii noștri.

Milă...
Dacă conștiința ta te îndeamnă să faci bine,
Să știi că poate străluci, dar niciodată nu se încălzește.
Dar dragostea este cea care te obligă să faci binele,
Să știi că ea aduce soare pur inimilor întunecate.(M. Feesche)

Și acum, să nu fiu eu bucuros? Ps. 55, 23

Aruncă-ți grijile asupra Domnului; el va avea grijă de tine și nu va lăsa pe
neprihăniți în necaz pentru totdeauna.
Am o întrebare pentru tine. Când ai un Tată în Ceruri despre care
spui că te iubește, un Mântuitor, care S-a dat pe Sine însuși pentru tine și ți
se dă pe Sine în fiecare zi, un Duh Sfânt, care vrea să stea cu tine, să te
învețe și să te mângâie, o Evanghelie plină de bucurie ca a noastră, dacă
toate acestea sunt posesiunea și privilegiul tău, de ce mergi atât de plecat,
cu capul în jos? Ce înseamnă brazdele-cutele de pe fruntea ta? Cum ar
trebui să interpretez șiroaiele tale de lacrimi? Și cum să explic toată natura
ta melancolică?
Ce înseamnă asta, îmi vei răspunde? Înseamnă că sunt în necaz.
Dar ai uitat avertismentele Domnului? Cuvântul acesta nu înseamnă nimic
pentru tine: „Aruncă-ți grijile asupra Domnului, El va avea grijă de tine și
nu-i va lăsa pe neprihăniți în necaz pentru totdeauna!”? Încearcă să fii
fericit, cât poți de fericit! Nu este scris: „Bucurați-vă în Domnul mereu;
iarăși zic: Bucurați-vă”? Nu știi că omul care a scris asta, era în închisoare
așteptând verdictul vărsătorului de sânge Nero? Cu toate acestea, toate
necazurile nu i-au putut răpi pacea lui profundă și bucuria mare, divină.

*în germană-Lastentraeger, se poate traduce și hamalul, însă, în

toată predica, se vorbește despre Domnul și noi, ca purtători de sarcini-
hamali - voluntari, care purtam sarcini din dragoste, nu din obligație (N.T.)

108
Nr. 45 (Noiembrie 1939)

Cuvântul săptămânii: Privită în lumina eternității, viața noastră are

valoare numai dacă se mișcă în jurul soarelui, care este Hristos. (Kroeker)

Lupta.
Apocalipsa 17:14: „Aceștia se vor lupta cu Mielul și Mielul îi va birui; căci
El este Domnul Domnilor și Împăratul Împăraților și cei ce sunt cu El, sunt
chemați și aleși și credincioși.”
După versetul textului nostru, viața creștină este o luptă. Destul de
greșită este opinia conform căreia, atunci când cineva Îl are pe Domnul
Isus, va merge întotdeauna înainte fără probleme. Nu este adevărat. Dar
abia acum începe războiul, și anume împotriva păcatului, a lumii și a
dușmanului, care domnește pe acest pământ.
Aceștia trei: păcatul, lumea și dușmanul sunt principalii noștri
adversari. De aceea textul nostru spune: „Se vor lupta cu Mielul.” Ura lor
este îndreptată împotriva Domnului Isus, pe care nu-L doresc. Și de îndată
ce un om stă de partea Domnului, el trebuie să se ocupe de acești dușmani.
Până atunci, poate, viața lui interioară a fost liniștită. Căci cei care
merg împreună cu lumea și nu se preocupă de păcat și de vrăjmașul
sufletului, nu au dificultăți în acest sens.
Dar, de îndată ce cineva se hotărăște pentru Hristos și aceste trei
puteri anunță alianța, începe războiul. Mântuitorul ne-a făcut acest lucru
foarte clar, încă de la început. Nu ne-a făcut niciodată iluzii, în acest sens.
De aceea textul nostru ne cheamă la o luptă sfântă. Apostolul
Pavel ne dă câteva sfaturi, despre cum să putem să umblăm prin această
viață biruitori, spunând: „Nu vă îngrijiți de firea pământească din voi,
pentru această natură coruptă! Ai grijă, să nu te implici în nimic, care
promovează această cauză!”
Un tată i-a interzis fiului său să facă baie. Probabil că avea voie să
meargă la lac, dar nu avea voie să intre în apă. Fiul și-a luat costumul de
baie cu el și a înotat puțin. Când a ajuns acasă, costumul de baie era puțin
ud. Atunci, tatăl său l-a întrebat: „Nu ți-am spus eu,
că azi nu ai voie să faci baie? De ce ai luat, până la urmă, costumul de
baie?” Băiatul a răspuns: „O, știi tată, am vrut doar să-l am cu mine, în caz
că aș fi tentat.”
Așa simt majoritatea credincioșilor, despre viața lor interioară. Ei
oferă în avans o posibilă oportunitate de înfrângere. Acesta este un joc
foarte periculos. Prin urmare, este bine să ne amintim câteva puncte
importante în acest sens, pentru a putea ieși biruitori.
1. Nu trebuie să ne așteptăm niciodată, că o să păcătuim.
Oricine calculează de la început, că va ceda ispitei, el este ca și lovit.
Trebuie să mergem întotdeauna în luptă cu certitudinea victoriei. Avem un

109
Domn, care a biruit. Cel care poate face totul vrea să fie cu noi. Acum pot
avea încredere, și posibilitatea, ca să intru în păcat, să fie exclusă pentru
mine.
Unii intră în război cu gândul: O, sunt atât de slab și păcatul este
teribil de puternic! Dacă crezi că ești pierdut de la început, ai fost deja
învins. Pentru că, cu această atitudine, nu poți câștiga niciodată.
Cei care vor să biruiască trebuie să intre în luptă cu convingerea:
voi câștiga! Un astfel de curaj nu este înălțare, pentru că știm că nu putem
fi tari, decât în Domnul Isus. Ne putem preda Lui și ne putem ține de El în
orice moment. Dacă Îl ținem de mână, El va lupta și va birui pentru noi.
În Hristos avem biruința. Majoritatea oamenilor fac greșeala de a
uita acest fapt. Mulți nu sunt conștienți de acest lucru. Dar dușmanul știe.
El face tot ce îi stă în putere, pentru a deruta oamenii. În felul acesta, vrea
să uităm că este învins.
Avem de-a face cu un dușman învins. Nu numai că Domnul Isus a
fost biruitor, când a murit pe cruce, dar El este și astăzi biruitor. De aceea
nu vrem să ne așteptăm niciodată la o înfrângere! Desigur, implementarea
acestei decizii este dificilă. Cunoaștem păcatul, lumea și vrăjmașul din
propria noastră experiență: dar ne putem aminti, că avem biruitorul în noi.
Suntem în mâna Lui, care ne va face ca noi să ieșim din ispită ca biruitori.
De aceea nu trebuie niciodată să fim influențați de dușman. Nu trebuie să
ne pierdem curajul, ci vrem să mergem înainte cu curaj, știind că vom fi
învingători!
2. Nu vrem niciodată să scuzăm păcatul. Dacă am greșit,
trebuie să recunosc. Unii oameni încearcă să treacă peste acțiunile lor
spunând: „Chiar nu este vina mea! Chiar nu eram pregătit pentru asta, în
acel moment! Până la urmă, nici eu nu sunt supraom!”
O tânără a mers odată într-un loc, pe care mama ei i-a interzis să
meargă. Apoi. a venit acasă, a fost pedepsită, pentru că știa că a păcătuit.
Atunci mama a întrebat: „Cum de n-ai putut birui, deși ești credincioasă?”
Fata a răspuns: „O, mamă, când a venit ispita, Domnul Isus a tras de un
picior și diavolul de celălalt. Și Satana a fost pur și simplu mai puternic
decât Mântuitorul.”
Nu facem și noi adesea, așa? Cel care își cere iertare pentru
slăbiciunea sa, nu va obține niciodată victoria. Vrem doar să ne confruntăm
cu păcatul și să spunem: „Aș fi putut să biruiesc, dar pentru că nu m-am
uitat la Domnul Isus, am fost învins.”
Nu există nicio scuză pentru păcat, deoarece biruința este în
Hristos. El are o putere minunată care ne stă în întregime la dispoziție.
Doar atâta timp cât nu ne cerem iertare, este posibilă victoria. Dacă cădem,
e vina noastră. Oricine își dă seama de asta, se va descurca și mai bine data
viitoare.
Nu vrem niciodată să ne scuzăm de păcatul nostru, ci întotdeauna
ne ocupăm de păcatul altor oameni. Putem avea întotdeauna o înțelegere

110
profundă și o inimă bună pentru ei. Suntem gata să ne gândim la ei cu
compătimire și să spunem: »Bieții oameni, au avut intenții bune, dar au
fost slabi.” Privind la noi înșine, trebuie sa gândim așa: „Daca aș fi fost
mai atent, nu s-ar fi întâmplat. Dacă aș fi rămas în legătură cu Domnul
Isus, aș fi triumfat. Propria mea înfrângere, este vina mea!«
3. Nu ar trebui să provocăm niciodată păcatul . A gândi, că este
bine să înfrunți pericolul în liniște, provoacă păcatul și devenim
vulnerabili. Cu o asemenea atitudine, cădem mereu, fără excepție. Când
căutăm direct ispitele, cedăm de fiecare dată în fața lor.
Unii ar putea spune: „L-am experimentat minunat pe Domnul, așa
că pot merge cu încredere ici și colo.” Cei care sunt atât de îndrăzneți, Îl
ispitesc pe Dumnezeu. Nu ar trebui să ne ducem, acolo unde El nu ne
trimite. Altfel, avem parte întotdeauna înfrângeri. Dacă ne expunem
nepăsători în pericol, provocăm păcatul.
Nu trebuie să ne gândim: „Simt în inima mea, că asta, sau asta nu
este ușor de biruit, dar vreau să văd, dacă mă descurc. Mă duc oricum!”
Cel mai bun om, când este provocat, intră în cea mai mare ispită.
De aceea, nu ar trebui să ne jucăm niciodată cu păcatul. Mai
degrabă, vrem să fim mereu conștienți, că putem cădea în orice moment.
Păcatul, lumea și dușmanul sunt întotdeauna mai puternici decât noi, dacă
nu-i luăm în serios. Și Dumnezeu nu ne întărește mândria.
Pe de altă parte, oricine intră în război cu aceste trei sfaturi va fi
învingător. Prin urmare, nu vrem să ne așteptăm niciodată că vom păcătui
în continuare! Nu trebuie să scuzăm niciodată păcatul în noi înșine și să
nu-l provocăm. Dacă insistăm asupra ceva, despre care știm că este
periculos pentru noi, Dumnezeu nu ne va sprijini în această privință. Poate
nu ni se întâmplă nimic, de o sută de ori, dar la o sută și una oară, este o
catastrofă. De aceea, vrem să rămânem smeriți și să mergem doar acolo
unde ne trimite Dumnezeu. Atunci vom avea întotdeauna victoria.(D.
Cornilescu)
Oriunde eu spun „nu” unei provocări-tentații, Domnul vine cu
puterea Sa de partea mea.”(D. Cornilescu)

Nr. 47 (19 Noiembrie 1939)

Cuvântul săptămânii: „Nu te îngrijora de ziua de mâine; căci ziua de
mâine se va îngrijora de ea însăși”. Matt. 6, 34

Pentru astăzi!Exodul 16:4:

„Atunci Domnul a zis lui Moise: „Iată, voi face să vă plouă pâine din
ceruri, și poporul va ieși și va strânge în fiecare zi, ce are nevoie.”

111
 Se spune, că omul trebuie să-și împartă ziua în așa fel, ca 8 ore sa
muncească, 8 ore să doarmă și 8 ore sa se odihnească. Dacă toată lumea
poate face așa, este discutabil.
Dar în viața creștină, ar trebui cel puțin să facem, astfel încât să
petrecem o parte din zi lucrând pentru Domnul. Atunci ar fi bine să folosim
câteva ore pentru a ne aduna și a ne întări. Și ar trebui să umplem restul
timpului, așezându-ne la picioarele Lui și să-I ascultăm vocea.
Oamenilor li s-a cerut să adune ce le trebuie în fiecare zi, spune
textul nostru. Ce dorește să ne spună acest cuvânt, nouă, personal?
„Dumnezeu are un plan specific pentru fiecare zi a vieții noastre.
Făcând acest lucru, El a luat în considerare exact, care ar trebui să fie
lucrarea noastră de fiecare zi pentru El. Nu este vorba doar despre acei
oameni, care sunt în serviciul Său direct. Mai degrabă , acest fapt se aplică
fiecărui copil al lui Dumnezeu, care este conectat cu El.
Prin urmare, este sarcina noastră să ne uităm zilnic la Dumnezeu
și să ne lăsăm călăuziți de El. Fiecare zi aduce adesea lucruri neprevăzute.
Oportunitățile vin la noi și ne scot din rutina muncii noastre obișnuite. De
aceea ar trebui să trăim ca oamenii, care așteaptă mereu instrucțiunile lui
Dumnezeu și fac ceea ce le poruncește El să facă.
De asemenea, Dumnezeu are pregătite pentru noi anumite
dificultăți în fiecare zi a vieții noastre. Ceea ce El a pregătit pentru noi,
griji și necazuri, noi nu putem schimba. Dar e bine că El a procedat așa. Ar
fi îngrozitor, dacă am ști totul cu o săptămână înainte! El este înțelept și
aranjamentul Său alocă numai o anumită parte, în fiecare zi.
Să ne gândim la groaza unei gospodine, care brusc ar trebui să
aducă în apartamentul ei tot muntele de cărbuni, pe care îl va arde în cursul
anului! Sunt sigur că ar fi îngrozită.
Pe de altă parte, este în regulă, dacă știe că nu are de-a face, decât
cu cât are nevoie în acest moment.
Este exact la fel în viața noastră creștină, cu toate grijile și
nevoile. Însuși Dumnezeu ne spune să nu ne facem griji pentru ziua de
mâine. Căci El va aduce și partea Lui de dificultăți, la momentul potrivit.
În acest fapt se arată harul și mila lui Dumnezeu. El merge cu noi
pas cu pas, oferindu-ne doar o povară specifică de purtat în fiecare zi.
Povara este măsurată cu precizie în funcție de puterile fiecăruia dintre noi.
Știind asta, nu trebuie să disperăm. Nu ar trebui să ne gândim niciodată, că
dificultățile noastre actuale sunt prea mari. Dumnezeu nu pune prea mult
pe nimeni.
În plus, Dumnezeu ne dă o putere specifică pentru fiecare zi. El ne
dă atât cât avem nevoie. Ce păcat este, așadar, dacă ne facem mereu griji
pentru timpul care vine! Asta nu este absolut necesar. Domnul ne oferă
zilnic o anumită putere suficientă pentru a corespunde sarcinilor și nevoilor
noastre. El știe foarte bine că nu putem face față, mai mult decât este
potrivit puterilor noastre.

112
 Să ne străduim să devenim oameni, care au grija doar pentru ziua
de astăzi ! Dar asta nu este suficient, trebuie să ne facem mereu timp să
ascultăm glasul lui Dumnezeu și să luăm putere de la El,(D. Cornilescu)
Majoritatea copiilor lui Dumnezeu aparțin mai mult lumii de jos
decât lumii de sus (înaltă-sus pusă). Ei nu sunt acasă în lumea de sus, unde
promisiunile divine și anumite puteri nu guvernează, unde vizibilitatea și
claritatea, treptat își pierd puterea miraculoasă.(Stockmayer)

Nr. 48 (26 Noiembrie 1939)

Cuvântul săptămânii: căile lui Dumnezeu nu se termină în coborâre, ci în
urcare. Ele nu duc la moarte și ruină, ci la dezvoltarea unei vieți noi,
puternice. (Dryander)

Pentru duminica morților (cei adormiți în Domnul)*

Știu despre un locaș de aurDeparte de ceartă și lacrimi.

Și oricine a văzut locașulNu se va satura niciodată de el, aici jos,
Și tânjește cu dor după el.Acest dor de casă este o suferință proprie,
Face inima să se vindece.O reflectare a gloriei,

O strălucire ca primăvara. Ferice de cel care a găsit-o!

Un cântec de melodii eterneCurge prin noi adânc în interior.
Și în timp ce păsările zboară acasă,Vrem să fugim de praf,
Să câștigăm locașul lui Dumnezeu!

Un locaș pregătit.
Ioan 14:1-3: „Și a zis ucenicilor Săi: Să nu vi se tulbure inima. Credeți în
Dumnezeu și crede în Mine! În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă
n-ar fi așa, v-aș fi spus: Eu mă duc sa va pregătesc un loc. Și după ce Mă
voi duce să-vă pregătesc locul, voi veni iarăși și vă voi lua cu Mine, ca să
fiți unde sunt Eu. ”
Unde sunt morții noștri? Această întrebare îi preocupă mai mult sau mai
puțin pe toți cei care probabil au fost nevoiți să îngroape o persoană dragă
în pământ. Și o astfel de întrebare este, de asemenea, destul de firească,
pentru că toată lumea vrea să știe, unde va fi mai târziu.
Singurul lucru pe care omul îl presupune în general, este că cerul va fi
odată viitoarea lui casă. Dar unde este cerul acum? Cum se trăiește acolo?
Sunt morții noștri pregătiți de Domnul? Sau sunt într-o stare intermediară?
Îi vom mai vedea vreodată? Se gândesc la noi? Pe scurt, auzim tot felul de

113
întrebări, cu voce tare și nu putem răspunde decât la foarte puține dintre
ele.
În textul nostru, Domnul Isus ne oferă câteva informații despre: Cum este
cerul și cum va fi acolo. Mulți credincioși cred că raiul este o stare
specială. Dar dacă ar fi doar o stare, atunci n-ar fi raiul. Domnul ne spune
aici destul de clar: Raiul este un loc. „Mă duc să vă pregătesc locul.”
Scriptura vorbește de fapt despre trei ceruri. Există cerul de nori, păsări și
ploi. Dincolo este cerul stelelor și planetelor, pe care savanții și oamenii de
știință îl caută cu instrumentele lor.
Și în spatele lui se află acum cerul al 3 lea, care este menționat în textul
nostru. Este locul pe care niciun telescop nu îl poate găsi. El este nevăzut
de oameni și de instrumentele lor. Acolo este locașul lui Dumnezeu, al
îngerilor, al duhurilor și locuința tuturor credincioșilor. Și acolo Domnul
Isus a mers pentru noi sa ne pregătească acest locaș special.
Puțini sunt cei, care știu ceva despre acest cer. Și nici ei nu pot înțelege,
dacă încerci să le spui ceva despre asta. Nu există dovezi suficiente, că
acest locaș există de fapt. Savanții, în special, contestă acest fapt, deoarece
nu pot percepe nimic despre acest fel de ceruri, în ciuda varietății mari de
instrumente.
Am avut recent ocazia să vorbesc cu un astfel de savant. Printre altele, mi-
a spus: „Ascultă, trebuie să-ți spun sincer, nu pot să cred nimic din ce spun
Scripturile despre Dumnezeu și Isus. De asemenea, nu cred într-un rai, în
care să locuiască Dumnezeu.” Și apoi m-a întrebat: „Crezi cu adevărat în
Dumnezeu?” I-am spus: „Da, cred în El.” „Dar cu siguranță nu crezi, ceea
ce spune Biblia despre rai.” „Sigur că eu cred”, am spus. El a clătinat din
cap și a spus: „Este ciudat. Vezi tu, sunt un om foarte ocupat. Am explorat
multe părți ale pământului, cercetând cerurile cu diverse instrumente. Dar,
cu excepția celor mai frumoase planete și stele, nu am reușit să găsesc
nimic special, decât un om pe lună. Acesta din urmă a spus-o în glumă și a
vrut doar să sugereze, că nu a văzut nimic, din vreun loc ceresc. Apoi a
continuat spunând: „Este, ciudat, dar chiar și pe planeta Marte, despre care
se vorbește atât de mult și este cea mai explorată în zilele noastre, nu există
palate magnifice și lucruri asemănătoare de văzut. De asemenea, nu există
porți de perle despre care scrie Biblia. De aceea nu-i înțeleg, pe cei care pot
crede în astfel de lucruri.” Aveam un Nou Testament în buzunar și l-am
scos și i-am spus: „Vă înțeleg bine ca nu puteți sa credeți. Această carte vă
descrie starea dumneavoastră foarte precis.“ Apoi am deschis pasajul 1
Cor. 2, 14 și i-am citit-o, acolo; se spune: Dar omul firesc nu pricepe nimic
despre Duhul lui Dumnezeu; este o nebunie pentru el. Tocmai aceste
lucruri din ceruri nu le înțelegeți. Apoi a spus: Da, dar nici dumneavoastră
nu puteți înțelege asta. „Da”, am spus, mai e și un verset despre mine
acolo. Se spune: „Dar Dumnezeu ne-a descoperit-o prin Duhul Său”. Asta
e diferența. Ochii i s-au mărit, când a auzit, că în cartea, în care nu putea să
creadă, descrie starea lui atât de precis.

114
Și mai departe, îmi amintesc doar o poveste interesantă pe care am trăit-o o
dată. Copilul nostru a primit odată, ca o jucărie un telescop. Și acum el s-a
uitat prin el și s-a bucurat de tot ce putea vedea.
Într-o zi am a mers la Interlaken, și desigur, și-a luat și telescopul cu el. S-a
uitat prin el la Jungfrau și nu a putut vedea nimic deosebit. Dar acolo era și
un telescop automat, în care se putea vedea mai bine muntele Jungfrau.
Prin aceasta, copilul nostru a putut mai bine sa vadă și apoi a descoperit
doi oameni care se aflau pe Jungfrau și coborau. Plin de bucurie a
exclamat: "Acum coboară, acum merg la stânga și acum la dreapta." Apoi
a spus , „Ce minunat, prin telescopul meu, nu puteam vedea atât de
frumos.”
Acesta este un mic exemplu, când oamenii de știință vin și spun că nu pot
vedea nimic pe cer, o astfel de locuință a lui Dumnezeu cu telescopul lor.
Telescopul savanților este, ca să spunem așa, doar o jucărie în comparație
cu minunatul telescop, pe care ni se permite să îl avem: telescopul
credinței!
Prin credință se pot vedea și înțelege toate aceste lucruri, care sunt
de neînțeles pentru ochiul și mintea obișnuită. Este ceea ce Domnul aici ne
dezvăluie când El spune: „Mă duc să vă pregătesc un loc”.
Dumnezeu nu ne-a dat niciun detaliu, pentru că nu putem înțelege cu
mintea noastră umană. Este o lume complet diferită și, prin urmare,
imposibil pentru noi să spunem aceste lucruri în cuvinte.
Cineva mi-a spus odată: „Cum poți spune că acest rai, despre care vorbesc
Scripturile aici, există cu adevărat? Niciunul dintre noi, oamenii, nu a fost
vreodată acolo. Nimeni nu poate spune din propria experiență, că a văzut
deja acest rai. Cum poți să crezi asta?” I-am spus: „Scuză-mă, dar te înșeli.
Au fost trei persoane acolo și asta e suficient pentru a crede. Acum era
foarte curios să audă o clarificare. Apoi am spus următoarele:
Primul martor este Domnul Isus Însuși! El a spus-o și știm că Isus este
adevărul. El nu minte. El a venit pe acest pământ, sa moară pentru păcatele
noastre și să ne lase liberă iarăși, calea către acest cer. A zis asta, când era
pe pământ: Și după ce Mă voi duce să-vă pregătesc locul, voi veni iarăși și
vă voi lua cu Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu.
În continuare avem un alt martor: apostolul Pavel. Despre el citim în 2
Corinteni 12:2: „Cunosc un om în Hristos, care cu paisprezece ani în urmă
(dacă era în trup nu știu; sau dacă era în afara trupului nici eu nu știu;
Dumnezeu știe) a fost și el răpit până la al treilea cer. Și știu aceeași
persoană (dacă a fost în trup, sau în afara trupului; eu nu știu, Dumnezeu
știe) a fost răpit în paradis și a auzit cuvinte inexprimabile pe care niciun
om nu le poate rosti."
Aici găsim oameni, la fel ca toți cei care au fost acolo, care au văzut și au
auzit și s-au întors pe pământ și au spus: Am fost acolo, dar ceea ce am
auzit și văzut chiar nu pot exprima în cuvinte. Când ceilalți l-au întrebat
cum a putut să perceapă toate acestea, a trebuit să spună: nici eu nu știu

115
cum am fost acolo, cu sau fără trupul meu. Dar știu, că de fapt am fost
acolo.
Apostolul n-a putut să o spună în cuvinte, și numai din acest motiv
Dumnezeu nu a dat atâtea detalii despre rai, tocmai pentru că nu se pot
exprima în limbaj omenesc.
Iar ca ultimul martor avem altul, care a fost în cer și acum locuiește aici pe
pământ în locul Domnului Isus: Duhul Sfânt! El mărturisește și încearcă sa
ne ajute pe noi oamenii sa dezlegăm puțin din misterul raiului. Prin El
înțelegem oarecum puțin, în măsura în care este omenește posibil.
Datorita unor astfel de martori este de crezut că raiul există. Ei sunt martori
care nouă ne spun câte ceva, din Cuvântul lui Dumnezeu, despre ceea ce au
văzut și auzit.

*Duminica morților (Cei adormiți în Domnul) este o sărbătoare religioasă

în lumea evanghelică protestantă – Germania, Elveția și Olanda între 20 -
26 Noiembrie. (N.T.)

O viață contrară înțelegerii noastre omenești.

Dar cum va fi în rai? Și despre asta Scriptura ne spune câte ceva. Cu toate
acestea, cunoscuții noștri, care probabil sunt deja acolo, ne-ar putea oferi
informații mult mai bune despre cer, deoarece sunt oameni ca noi.
Ar trebui să întrebăm o singură dată: „Ce zici de necazurile, suferințele,
bolile și poveștile care le-ai avut aici pe pământ? Există acestea în cer!? Ei
ne-ar putea spune: „Ah, asemenea lucruri nu mai există acolo. Nu mai
există nicio urmă din acestea,." Ni se pare minunat, dar noi nu mai putem
înțelege. Ar trebui să existe de asemenea cu adevărat, o viață fără mizerie,
suferință, durere și altele?
Bine și aici pe pământ sunt zile fericite, dar nu le amesteca cu celelalte!
Cam așa este și cu viața, iar acum oamenii spun, că acolo va fi întotdeauna
doar soare. De neînțeles!
Dar, dacă continuăm să-i întrebăm, cum trăiesc acolo? Fie că mănâncă și
beau, ca și noi? Ne-ar spune: Asta nu mai este acolo, nu se mai aude de
foame și sete.
S- ar putea să continuăm cu întrebări și pe baza răspunsurilor lor, n-ar fi
decât să ni se clatine capul; nu se pot înțelege toate acestea. Ochiul omului
nu poate vedea; urechea omului nu poate auzi așa ceva; și inima omului nu
poate înțelege aceste lucruri.
Domnul spune în Cuvântul Lui: „Mă duc să-ți pregătesc un loc”. Asta ne
spune că acest rai este un loc pregătit! Ce înseamnă asta?
Am auzit odată o bunică spunând nepotului ei: „Hansli, acum voi ajunge în
curând în locul minunat. Nu, mai este mult și apoi voi vedea cerul frumos.”
Atunci copilul a spus: „Bunico, oricum mă iei cu tine. Nu trebuie să pleci
fără mine.” „Nu”, a spus ea, „trebuie să merg eu mai întâi, să-L ajut pe
Domnul să-ți pregătească locul.”

116
Acest exemplu ne poate părea copilăresc, dar ceva este adevărat, chiar în
aceste cuvinte; ne arată că este un loc pregătit. Și un loc ca acesta îmi
amintește și de o experiență personală. Era pe timpul studiilor mele la
București. Eram departe de casă, și nu puteam să merg acasă decât odată în
fiecare an.
Era un sentiment interesant să mă întorc acasă, după atât de mult timp. Mai
aveam trei ore de mers cu trăsura trasă de cai, de la gara până acasă. Când
m-am apropiat din ce în ce mai mult de sat și vedeam deja casa, m-am
gândit: acum mama va fi încă ocupată cu pregătirile; așa a fost atunci.
În ziua în care a venit fiul ei, totul era decorat în cel mai frumos mod. Cea
mai frumoasă față de masă împodobea masa. Cele mai frumoase flori au
fost aduse din grădină, iar cel mai bun cozonac a fost copt.
Frații mei mi-au spus după aceea, cât de des intra mama mea în bucătărie,
ca să nu se ardă cozonacii. S-ar putea să se întâmple în altă zi, dar nu într-o
zi ca asta. Și când, în sfârșit trăsura a fost auzită, că intra fiul ei, mama a
deschis personal poarta sa-l vadă și să-l primească în casă.
Când am intrat apoi în cameră, am observat că aici era un loc pregătit.
Acesta este un exemplu de mamă, care pregătește locul pentru un copil și
acum ne putem face o mică idee, despre ce înseamnă Domnul Isus, când
spune: „Mă duc să vă pregătesc un loc.”
Și spun, de asemenea des oamenilor, pentru care viața uneori devine prea
grea: Știi, dacă ai putea fi doar cinci minute în rai, atunci ai spune: merită
să înduri acum toate acestea, pentru a fi apoi în acest loc minunat pentru
totdeauna .
Domnul Isus, doar ne-a descris ceva sumar despre acest loc, ca să ne facem
curaj. Mai rămâne doar un scurt timp, și apoi putem vedea, ceea ce am
crezut aici.
Am vizitat odată o mamă bătrână, căreia îi puteam spune câteodată ceva
despre acest loc ceresc. Cât de fericită a fost apoi din nou despre aceasta.
Mai târziu a mai invitat câteva femei și a trebuit să vorbesc mereu despre
un singur subiect: cum va fi odată în patria cerească. Cât curaj le-a dat asta
mamelor bătrâne, care nu întotdeauna le-au fost ușor în viață.
Printre ele era una deosebită, care trebuia să stea toată ziua la mașina de
cusut pentru a-și câștiga pâinea zilnică pentru ea și copiii ei. Erau unele
zile, în care nu știa cu ce să pregătească prânzul. Era foarte, foarte săracă.
Dar cât de încrezătoare a fost, când i-am spus: „Odată, va fi ultima zi, și
atunci vei. putea să intri și tu în acest loc glorios”.
Nu ar trebui să fie aceasta o mângâiere pentru noi toți? Avem certitudinea
că și noi odată vom fi eliberați din toată suferința pământească, ne vom
putem stabili reședința în acest loc ceresc. Raiul va fi locul de întâlnire,
unde Îl vom vedea pe Domnul față în față.” „Ce minunat va fi atunci!
Îmi amintesc de o mamă, care a avut un vis și apoi mi-a spus despre el. A
visat că e în rai. Acolo și-a cunoscut soțul, fratele și fiica, care muriseră de
mult. Când a ajuns la porțile raiului, toți trei au alergat spre ea și i-au strâns

117
mâna. Apoi, deodată, ea a văzut un tron minunat, pe care stătea Domnul
Isus. Imediat, ea și-a dat drumul la mâna cu care ținea pe ceilalți și s-a uitat
doar la Domnul.
Probabil la fel va fi și pentru mine mai târziu. Când cineva va vedea chipul
Mântuitorului față în față, toate celelalte vor fi lipsite de importanță. Ce
locuință va fi atunci!
Suntem cu toții pe această cale, pentru a ajunge odată în acest loc? Avem
certitudinea că și Domnul Isus ne va duce în acest loc glorios? Pentru
aceasta avenit El! Și cât de minunat este, când cineva a început deja aici, să
ducă o viață cu El și apoi așteaptă raiul; oricine știe, intră în acest loc
pregătit înainte de Domnul și vede pe Mântuitorul, pe care L-a iubit deja
aici pe pământ.
Am cunoscut o fată tânără, care zăcea foarte bolnavă. A fost multă durere.
Când doctorul a venit din nou într-o zi și a examinat-o, a făcut o mutră
foarte serioasă și a spus: „Cred că vei fi eliberată într-o jumătate de oră.
Când fata a rămas din nou singură și tatăl ei a intrat în cameră, ea radia de
bucurie, s-a uitat la el și i-a spus: „Gândește-te, tată, că în jumătate de oră
Îl voi vedea pe Mântuitorul. Cu câtă nerăbdare Îl aştept1«
O altă fată avea 28 de ani, era şi ea pe patul de moarte. Părinții ei și ea erau
credincioși; într-o zi i-a spus tatălui ei: „O, tată, Mântuitorul mi-a spus că
mă va primi. Cât de minunat va fi." După ceva timp mai mult, ea a spus:
"Știu că Răscumpărătorul meu trăiește." După o scurta pauză: vei veni și
tu. Și din nou, după o pauză: Bucurie deplină! În cele din urmă ea a spus:
Dragă Isuse, ia-mă." Apoi a adormit în clipa următoare, pentru a fi cu El în
acest loc minunat.
Asta este bucuria noastră. Asta ne aduce Mângâiere, chiar și în zilele în
care aproape că vrem să cedăm în fața tuturor greutăților vieții de zi cu zi.
Să ne amintim așadar mereu că raiul este un loc pregătit, unde vom întâlni
într-o zi pe Mântuitorul nostru. D. Cornilescu.

Totul este pregătit

Să ne pregătim pentru trei lucruri,pentru moarte, judecată și veșnicie!

Cum ajung eu acolo?

O poveste pentru copii, pe care tocmai am citit-o, ne va fi pentru
comparație în ultima duminică din anul bisericesc, care în multe locuri este
dedicată celor morți.
Un băiețel a avut voie să viziteze cu tatăl un prieten drag. Drumul a fost
lung, dar cu mâna tatălui și cu scurta discuție cu el, totul a mers bine. Abia
la final, deja foarte aproape de țintă, a venit un pod îngust, sub care, într-o
râpă mai adâncă, urla un râu torențial. Băiatul s-a speriat și s-a dat înapoi; a
refuzat să pășească pe punte. Tremurând s-a agățat de tatăl său și l-a rugat
să nu treacă peste punte. Toate asigurările părintelui, ca totul este în
siguranță nu l-au atins pe copilul speriat. Apoi a venit un alt călător pe

118
drum, care calm a pășit pe pod. Acum și băiatul s-a lăsat mișcat, sfătuit de
tată să treacă în spatele calatorului înaintat, peste puntea șubredă, dar era
într-o emoție anxioasă.
După-amiaza a fost complet stricată pentru bietul băiat. Se gândea mereu la
drumul spre casă, unde va trebui să traverseze puntea. Se plângea în
repetate rânduri tatălui său de frica lui: „Cum vom ajunge acolo seara, căci
este întuneric? Îmi este atât de frică.

*Duminica morților (Cei adormiți în Domnul) este o sărbătoare religioasă

în lumea evanghelică protestantă – Germania, Elveția și Olanda între 20 -
26 Noiembrie. (N.T.)

Nr. 49 (3 Decembrie 1939)

Cuvântul săptămânii: „Nu va rămâne întuneric pentru cei ce sunt în
necaz. — Poporul care umbla în întuneric vede o lumină mare! ” (Isaia 9:1-
2)

Refugiu în furtună. (Gânduri la primul Advent)Isaia 32.2:

„ Fiecare om va fi ca un adăpost împotriva vântului și ca un loc de scăpare
împotriva furtunii. ”
Zilele de astăzi ne amintesc de vremea venirii Domnului Isus pe pământ,
prin Calendarul care se reînnoiește din nou; ar trebui să fie o ocazie pentru
noi de cercetare, pentru a vedea în ce relație am fost și suntem încă cu El.
Este El cu adevărat, ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre El? A
fost El un sprijin pentru noi în aceste vremuri furtunoase?
Despre profetul Isaia se spune că este al cincilea evanghelist,
pentru că descrie viața Domnului Isus de la început până la sfârșit, de parcă
L-ar fi văzut și L-ar fi cunoscut; el ne spune în capitolul 53 doar de
suferința și moartea Lui, dar ne descrie în cartea sa și venirea Domnului
Isus în lume și umblarea Lui aici pe pământ.
Citim cum s-a comportat El cu oamenii și ce gândeau ei despre El.
Minunile Sale ne spun lucrarea Lui smerită și neobservată, dar și cea plina
de succes. Apoi auzim cum Mântuitorul a suferit moartea pentru noi, a
înviat și s-a înălțat la cer. În continuare Isaia ne descrie revenirea
Domnului Isus, a Împărăției milenare și a vieții în slavă. Niciun profet al
Vechiului și nici un scriitor al Noului Testament nu caracterizează
persoana Mântuitorului la fel de variată şi de minunată ca Isaia.
Textul nostru se referă la ceea ce Domnul Isus vrea să fie pentru
noi. Se spune: „El va fi”, căci pe vremea aceea, vremea împlinirii nu sosise
încă. Dar astăzi noi putem spune: „El a devenit”- pentru că lucrarea
mântuirii a fost acum împlinită.

119
 Este ca și cum am putea privi acest verset ca printr-o fereastră în
existența noastră omenească. Scripturile ne arată întotdeauna viața noastră
așa cum este în realitate. Și ceea ce deseori, noi nu înțelegem, Cuvântul lui
Dumnezeu ne descoperă înțelesuri clare, care sunt în concordanță cu
realitatea. Ca o lumină, strălucește în sufletul nostru și ne convinge în
multe feluri că suntem oameni, că avem nevoie de un Salvator pentru a nu
pieri în această lume.
Viața noastră nu este nici simplă, nici ușoară. Chiar și atunci când
am devenit copii ai lui Dumnezeu, nu suntem ca într-o plimbare prin lume.
Există oameni, care trăiesc atât de superficial, care iau din viață numai
partea amuzantă.
Celebrul scriitor francez Ernst Renan avea o fire foarte ușuratică.
Înainte de a muri, a constatat că, dacă i s-ar permite să-și reia viața, ar trăi
exact așa cum a făcut-o până acum, fără a face nicio corecție. Apoi a
adăugat: „Și dacă în curând trebuie să-mi iau rămas bun de la acest pământ
frumos, atunci vreau să mulțumesc cauzei tuturor lucrurilor, care mi-a
permis să trec prin această lume 60 de ani de zile, ca printr-o plimbare."
Renan a fost o persoană care nu a crezut în Dumnezeu și nu și-a luat în
serios nici păcatele și nici greutățile vieții. A avut o viață bună și își
permitea tot ce-și dorea inima.
Slavă Domnului că sunt puțini oameni, care trec prin această lume
atât de superficial! În realitate , viața nu este deloc simplă și ușoară.
Textul nostru țintește precis, atunci când spune că viața omului
este ca o furtună. Nu trebuie să fie întotdeauna așa .Dar dacă te uiți sincer
la viața ta, trebuie să recunoști, că tot ceea ce vine cu ea, ne lovește adesea
ca o furtună. Deși nu fiecare zi aduce ocazii care ne zguduie, există
evenimente, care aproape ne aruncă la pământ cu violența lor.
Profetul Isaia își ia imaginea din marele deșert care se întinde
între Arabia și Babilon. În mintea lui, vede o furtună de nisip, care mătură
acel pământ. Puterea uriașă a vântului învârte nisipul fin al deșertului și
apoi îl lasă să cadă din nou cu toată puterea. Se spune de către călători, că
atunci când o persoană este prinsă într-o astfel de furtună de nisip, nu poate
face nimic, decât să se întindă pe pământ și să aștepte să treacă furtuna.
Viața noastră nu seamănă uneori cu o furtună, care ne copleșește?
Nu vin peste noi din când în când lovituri ale soartei, care amenință să ne
distrugă, astfel încât să nu putem face nimic decât să așteptăm și să vedem
sfârșitul?
Odată, când eram la Cannes, a izbucnit un vânt fierbinte numit
Șirokko. Era ca o presiune asupra mea, încât cu greu puteam să respir. M-
am lăsat să cad la pământ și am crezut că vine moartea. Nu aveam putere și
eram paralizat. Apoi a venit un cunoscut și m-a găsit în această stare. M-a
întrebat ce se întâmplă și i-am spus că-m-au lăsat toate puterile. Apoi a râs
și a spus că nu trebuie să-mi fie frică. Spre asigurarea mea, mi-a explicat că
un astfel de Șirokko va dura întotdeauna trei zile.

120
 Textul nostru mi-a amintit de acea experiență. Dacă un vânt
fierbinte obișnuit, care vine din deșertul Sahara, a fost îngrozitor, cu atât
mai groaznică trebuie să fie o furtună de nisip.
Prorocul Isaia privește viața noastră sub această imagine. Nu are
el dreptate când spune, că uneori lovituri ale soartei, sau ispite ne mătură
ca o furtună urâtă de nisip? Stai întins pe podea paralizat și nu mai ai
puterea să te ridici. Fără să vrei, te predai puterii ispitei.
Sau, cine nu cunoaște sentimentul devastator care apare în noi,
când știm că suntem sub mânia lui Dumnezeu? Când Luther se afla într-o
asemenea stare, tot ce putea face era să strige: „Vina mea, vina mea!” El a
văzut doar neprihănirea și sfințenia lui Dumnezeu și dezgustul față de
păcat, care lipsea în om. Parcă paralizat de o furtună de nisip, a rămas
întins pe pământ zile întregi.
Dar mulțumim lui Dumnezeu că nu trebuie să rămânem în această
stare tristă, și că Mântuitorul este în stare să ne scoată din acest necaz.
Domnul Isus ni se arată aici în textul nostru, ca un refugiu pe timp
de furtună și ca adăpost pe vreme rea. În mijlocul tragediilor și ispitelor,
care vin asupra noastră ca furtunile, El este locul de refugiu. Aici ne putem
odihni și aștepta până se termină furtuna.
Și dacă ne temem de mânia lui Dumnezeu cel drept, găsim în
Mântuitorul singura protecție posibilă. El a luat asupra Sa toate păcatele,
luptele și furtunile din viața noastră și prin aceasta a devenit refugiul nostru
sigur. Dacă rămânem în El, vom fi protejați în orice situații în care ne-am
putea găsi. Atunci, orice-ar fi! Suntem în siguranță în Domnul Isus până
când furtunile de nisip din viața noastră vor trece. Și oricât de tare ar fi
loviturile vieții, ele nu trebuie să ne facă rău. De aceea nu vrem să ne
aruncăm la pământ și să disperăm! În Mântuitorul nostru, ni se oferă un
refugiu împotriva oricărei calamități din viața noastră.
Cu siguranță știm cu toții acel eveniment minunat din istoria
Elveției. Arnold von Winkelried a luptat cu o mică ceată de oameni
împotriva austriecilor. Situația era fără speranță pentru elvețieni. Apoi
Arnold von Winkelried, neînfricat, sări spre inamic. O ploaie de lovituri de
suliță a plouat asupra lui. Dar în timp ce austriecii s-au aruncat asupra lui,
pentru a-l străpunge cu sulițele lor, o cale de victorie a fost găsită pentru
elvețieni prin intervenția sa eroică. În acest fel au obținut o biruință
minunată.
Domnul Isus a făcut același lucru pentru noi. Când El a murit pe
cruce pe Calvar, El a deschis calea mântuirii. Acum să se năpustească
asupra noastră furtunile de nisip ale vieții noastre! În Mântuitorul găsim
refugiu și adăpost în orice vreme. El ne face atât de puternici încât nicio
lovitură a soartei nu ne poate distruge și nicio dificultate nu ne poate
înfrânge.
(D. Cornilescu)

121
 Când Hristos începe să devină întâietate pentru noi, atunci găsim
calea spre lumea lui Dumnezeu preasfințită. (Friedr. v. Bodelschwingh)
Nr. 50 (10 Decembrie 1939)
Cuvântul săptămânii: Inimile nu ar trebui să fie doar săli de vizită unde
Domnul vine uneori; trebuie să fie locuințe în care El locuiește mereu.
(Dorothea Trudel)

Izvorul și umbra.
Isaia 32:2: „Și omul va fi ca pâraiele de apă în locuri uscate și ca umbra
unei stânci puternice într-un pământ ars de sete.”
În textul nostru, prorocul Isaia compară viața noastră cu un loc
uscat. Nu există nicăieri apă, care să-l satisfacă cu adevărat pe om.
Pretutindeni se observă că plăcerile pe care le oferă lumea, deși deseori
arată minunat, în cele din urmă nu reușesc să umple inima. În ciuda tuturor
plăcerilor numeroase, în sufletul nostru intră un gol și o uscăciune, care ia
orice plăcere a existenței. Nicăieri nu există o posibilitate de împrospătare
reală, iar o deznădejde profundă cuprinde multe vieți, tineri sau bătrâni.
Să ne amintim, de exemplu acel tânăr care se săturase de viața de
acasă, deși avea tot ce își dorea inima. Avea destui bani, o casa frumoasă și
grija iubitoare din partea oamenilor. Și totuși nu a fost mulțumit de asta, și
a plecat în străinătate pentru a-și găsi adevărata fericire acolo. Tatăl său i-a
dat toată averea ca să poată trăi bine afară. Dar, cu toate acestea, suferea de
o nespusă uscăciune a inimii și nu mai avea nicio bucurie în viață. În cele
din urmă, s-a hotărât să se întoarcă și să vină la tatăl său.
Nu ne comportăm noi, toți oamenii exact în același mod? Dacă
suntem sinceri, trebuie să recunoaștem că uneori suntem sătui de viață,
ceea ce ne lasă mereu un gol adânc. Nimic nu ne poate face fericiți în astfel
de momente. Să ne gândim la o altă întâmplare din Scriptură! Era un
bătrân, care privea înapoi la viața lui bogată și prosperă. Avea tot ce își
putea dori, așa că nu se putea plânge deloc. Locuia într-un palat frumos și
deținea un parc minunat. A cultivat muzica, a păstrat cântăreții și astfel și-a
făcut existența cât mai plăcută. Pe scurt, el și-a oferit, tot ce poate încânta
inima omului. Principiul lui a fost, întotdeauna: să fii vesel și să râzi de
orice problemă a vieții. Și la sfârșitul zilelor lui, s-a uitat înapoi. Deși se
bucurase din plin de tot ce este frumos, trebuia totuși să recunoască că totul
este zadarnic. Reflectând la viața lui acum, se simțea ca un loc sterp, fără
râuri care curg prin el.
Mai mult, profetul Isaia consideră viața ca pe un pământ uscat. Nu
avem cu toții momente, când am găsit viața asta teribil de plictisitoare?
Fiecare zi aduce aceeași monotonie constantă. Suntem probabil
asemănători cu filozoful Kant, care considera, că o zi pentru el s-a
desfășurat exact ca și următoarea. Era cu siguranță ora opt când Kant luă
micul dejun. Și dacă ieșea la plimbare, trebuia să fie ora patru.

122
 Nu este ceva groaznic, acest ritm plictisitor al zilelor? După cum
ar putea confirma unele gospodine, în fiecare dimineață este timpul să
trimiteți copiii la școală, cam la aceeași oră. Și apoi același ritm de lucru se
repetă în fiecare zi cu o regularitate: gătit, reparat, a face comisioane.
Aproape că te pierzi sub această eternă monotonie.
Sau să ne gândim la viața profesională! În fiecare dimineață, la
aceeași oră, mergi pe aceeași potecă, mergi în același tramvai. Vedeți
aceleași fețe, același controlor, același șofer, același bilet. Și dacă mergi pe
aceleași străzi de 4 ori pe zi și trebuie să te uiți mereu la același trotuar, în
cele din urmă te plictisești teribil.
Două fete tinere au venit odată aici la „Ländli” și au vrut să aibă
cele mai frumoase și mai mari camere. Le-am arătat ce e mai bun și am
fost uimiți când am văzut ca acestea nu erau de ajuns. Ne-au explicat sincer
motivul solicitării lor exigente. Amândouă erau în slujbe de birou de ani de
zile și aveau mereu aceeași cameră, aceleași registre cu cărți și aceleași
numere în jurul lor. Acum se săturaseră de această monotonie plictisitoare
și, prin urmare, își doreau ceva variat în scurta lor vacanță. În loc de biroul
lor înghesuit, mohorât, tânjeau după o cameră deosebit de frumoasă, mare
și aerisită.
Pe astfel de oameni îi înțelegi mai bine dacă ai suferit deja de
monotonia plictisitoare a vieții. Nu are dreptate profetul, când spune că se
poate compara existența cu o țară uscată? Tocmai pista de alergare a vieții
de zi cu zi este aceea care ne fură atât de des orice bucurie.
De-a lungul timpului au existat întotdeauna scriitori, care au
încercat să înfățișeze viața într-un mod foarte diferit. Și totuși trebuie să
recunoaștem că nimeni nu descrie existența noastră la fel de corect precum
o face Dumnezeu în Cuvântul Său.
Dar ar fi dezolant dacă Scripturile ne-ar spune doar faptul trist, că
uneori viața noastră este ca un loc uscat și un pământ ars de sete. Profetul
Isaia ne dă o explicație minunată în această privință, prin faptul că ne
lămurește că Mântuitorul ar dori atât de mult să ne ajute în această dublă
nevoie.
În primul rând, conform textului nostru, Mântuitorul vrea să fie un
izvor de apă în locurile aride ale vieții noastre. Inima noastră nicăieri nu
găsește adevărata satisfacție; pentru dorul ei cel mai profund, primește tot
ce dorește în Domnul Isus. El este prietenul sufletelor noastre și în relațiile
cu El obținem ceea ce ne trebuie. El ne potolește setea de pace și bucurie.
El este sursa de apă proaspătă din care putem obține zilnic satisfacție
deplină pentru toate nevoile inimii noastre.
Câți oameni nu știu ce să facă cu Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.
Acesta este cazul nu numai pentru cei care rătăcesc pe acest pământ
departe de Dumnezeu, ci, din păcate, deseori și pentru așa-zișii credincioși.
Dar numai cei care și-au găsit izvorul vieții în Mântuitorul învață să
înțeleagă corect Biblia. Prin legătura personală cu El, Cuvântul lui

123
Dumnezeu devine dintr-o dată un izvor de apă, care ne împrospătează și
revigorează sufletul. Apoi putem spune: „De când citesc Biblia cu Domnul
Isus, aceasta a fost cea mai valoroasă carte pentru mine“. În fiecare
propoziție și cuvânt, Îl simțim apoi ca prietenul, care ne vorbește.
La fel este și cu rugăciunea. Câți creștini se roagă numai din
obișnuință. Tot ceea ce spun ei sunt cuvinte moarte, până când într-o zi au
o întâlnire cu Mântuitorul. Apoi învață să se roage cu El. De acum înainte,
asocierea lor cu Domnul Isus devine un izvor proaspăt în locul arid al vieții
lor.
Dar pentru noi, Mântuitorul este și umbra unei stânci puternice
într-un ținut uscat. Când plictiseala și monotonia existenței noastre ne
chinuie, Domnul Isus vrea să fie Cel care dă sens și conținut vieții noastre.
O fată tânără și credincioasă a lucrat ani de zile într-o fabrică de
mătase. Deodată s-a săturat de monotonia constantă a muncii. Ea se plimba
tristă, într-o sâmbătă după-amiază, de-a lungul lacului. Se uita la mulți
oameni fericiți, care erau atât de drăguți și care duceau o viață variată. Cu
amărăciune în inimă, s-a gândit cum trebuia să stea la aceeași mașină zi
după zi și să vadă mereu același fir. Nemulțumită, s-a dus acasă și s-a
culcat. În noaptea aceea a avut un vis ciudat. Avea impresia că suna sirena
fabricii: A fugit repede la tramvai și a mers la magazin. Asta a durat toată
săptămâna, până sâmbătă. Când a venit în camera directorului pentru a
primi salariul, a fost uimită să-l vadă deodată pe Domnul Isus în loc de
director. El i-a vorbit prietenește: „Dragă copil, acum vei primi răsplata
ta!“ Iar fetei cu greu i-a venit să-și creadă ochilor, când a văzut cum
Domnul Isus a scos o minunată rochie de mătase. și i-a dat-o. Copleșită de
acest dar minunat, a căzut la picioarele Mântuitorului și a vorbit uluit:
„Acest dar frumos, se presupune că este pentru mine?” Dar, cum am
câștigat o asemenea bunătate? Cum să-Ți mulțumesc pentru această
iubire?” Atunci Domnul Isus a răspuns: „În timp ce stăteai cu credincioșie
la mașină în fiecare zi și legai firele, eram nevăzut de tine și îți țeseam între
timp. această rochie. Ți-ar plăcea să faci lucrarea ta monotonă pentru Mine
timp de o jumătate de oră?”
Mișcată de iubirea Domnului Isus, ea I-a promis nu doar o
jumătate de oră, ci în fiecare zi, în fiecare săptămână, an după an și în
viitor, dorind să lucreze pentru El. La scurt timp după aceea, tânăra fată
trează și-a dat seama că tot ceea ce trăise era doar un vis. Dar învățase o
lecție bună: de acum înainte a stat fericită la locul ei, având zilnic aceeași
datorie față de Domnul Isus. Dintr-o dată, ceea ce înainte i se păruse atât de
plictisitor, i s-a părut interesant și valoros.
Ah, poate și noi am dori să învățăm ceva pentru viața noastră
personală din acest exemplu! Dacă am face fiecare o slujire mică,
neobservată și monotonă, pentru Mântuitorul, existența noastră ar fi una
bogată și fericită. Făcând totul din dragoste pentru El, găsim în El umbra
unei stânci puternice într-un pământ însetat și uscat.

124
 Atunci viața noastră poate fi oricât de grea! Oricine a găsit un
izvor proaspăt și o umbră protectoare în Domnul Isus știe să-și conducă
viața corect.(D Cornilescu)
Primește!
Dacă îi este cuiva sete, să vină la Mine și să bea. Ioan 7:37.

Primește! El stă acolo cu mâinile deschise,

Ia din belșugul pe care ți-l dă Isus!
Har după har El vrea să-ți dea din belșug,
Nu pentru că meriți, nu, pentru că El te iubește.

Isus poate transforma munții în câmpii,

Valurile mari în cărări sigure,
El poate aprinde flăcări chiar și din piatră,
Mergi și odihnește-te în credință!

El iți dăruiește totul, El iți dă totul –

Nimic nu este prea mare pentru El și nimic nu este prea mic,
El este izvorul, viața veșnică:
Ia-L în credință și totul este al tău!

Primește! El așteaptă acum cu mâinile deschise,

Luați din belșugul pe care vi-l dă Isus!
Har după har El vrea să-ți dea din belșug,
Nu pentru că meriți, nu, pentru că te iubește.(H. v. R)

Nr. 51 (17 Decembrie 1939)

Cuvântul săptămânii: Niciodată ispitirea și momeala lumii nu te vor
deruta, când te uiți la Isus.

A coborât.Exodul 3:8:
„De aceea m-am coborât să-i eliberez de sub puterea egiptenilor și să-i scot
din țara aceea, într-o țară frumoasă și largă.”
El Însuși este cel care rostește aceste cuvinte minunate: „Eu am
coborât să-i salvez”. El a coborât la starea noastră de jos-de pe pământ, în
care eram.
Chiar și astăzi, Dumnezeu se aplecă pentru a ajunge la noi, la
nevoia și necazul nostru. El știe că nu suntem în stare să ne ridicăm la El.
Calea către El este prea dificilă pentru noi oamenii. Prin urmare, nu ar fi
niciodată posibil să ajungem la El. Din acest motiv, Domnul ajunge acolo
unde suntem acum. El coboară la starea noastră de jos pentru a ne salva.

125
 Pentru Dumnezeul nostru nu există nici un om prea neînsemnat,
sau prea căzut, încât El să nu-l poată salva. Îi iubește pe toți și vrea să-i
salveze pe toți. De aceea El intră în împrejurările în care ne aflăm în orice
moment.
Dumnezeu vine în adâncurile abisale ale oamenilor pentru a-i
aduce la Sine. El nu vrea să ne salveze doar cu scrâșnirea dinților, dar are
un obiectiv grozav cu fiecare dintre noi. Din josnicia și păcatul nostru, El
vrea să ne tragă la înălțimea Sa divină. Păcatul l-a desfigurat pe om și l-a
făcut foarte nefericit. S-a scufundat atât de jos, încât nu mai rămâne nicio
urmă din chipul lui Dumnezeu în el. Dar acest fapt nu este o dificultate
pentru Domnul. Dumnezeu nu se dă înapoi să ne salveze din această stare
și să ne aducă acolo unde este El; El are intenția de a ne schimba pe deplin,
în chipul Mântuitorului. Nu este minunat?
Noi oamenii gândim cu totul diferit în această privință. Când
cineva a căzut și este departe de ceea ce ar putea și ar trebui să fie, avem
tendința să disprețuim acea persoană. Nici măcar nu încercăm, ca să-l
ridicăm, omenește vorbind; poate vom încerca să-l ajutăm puțin.
Cu Dumnezeu, însă, este destul de diferit în acest aspect. El nu
vrea doar să ne salveze ca să scăpăm de vină și păcat, dar El vrea să ne
ridice la fel de sus ca Domnul Isus.
Dumnezeu coboară în tristețea noastră, pentru a ne conduce la
cele mai înalte bucurii. Câtă tristețe ne-au făcut oamenii prin dificultățile și
circumstanțele grele! Puterile cu care trebuie să luptăm în interiorul și în
afara noastră, ne copleșesc. Chiar dacă suntem uneori fericiți pentru scurt
timp, purtăm o durere adâncă în inimă, fără să vrem.
Toată lumea are momente în care să se bucure. Dar în mare parte
acest lucru este doar temporar. Apoi sunt momente când se simte o tristețe
paralizantă. De ce viața este așa? Oamenii nu găsesc ei înșiși niciun
răspuns la această întrebare. Dar cine este cinstit trebuie să recunoască, că
o lipsă de perspectivă-scop interioară este adevărata cauză. De îndată ce
cineva nu mai știe de ce se află pe lume, este învins de o pustiire teribilă.
Este așa cum spune Apostolul: „Sunt fără Dumnezeu și fără speranță în
lume”. Aceasta este cea mai tristă stare, în care se poate găsi o persoană. Și
atunci Dumnezeu Însuși vine în această stare. Vrea să ne scoată din tristețe
și să ne facă cea mai fericită făptură. El coboară din slava Sa și salvează pe
fiecare om, care tânjește după fericire.
David ne povestește și el odată, cum a căzut într-o groapă
îngrozitoare. În timp ce zăcea în noroiul adânc, o tristețe și o teamă
îngrozitoare l-au cuprins. Atunci Dumnezeu S-a aplecat spre el și l-a scos
din abis și i-a pus picioarele pe o stâncă tare. Apoi a putut păși din nou în
siguranță și Domnul i-a pus în gură un cântec fericit. Ce minunat
mântuiește Dumnezeu.
Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaștem că omul este o
făptură neajutorată. El nu are nicio putere asupra tuturor împrejurărilor și

126
tendințelor acestei lumi. De asemenea, este neputincios în fața destinului
său.
Dar Dumnezeu coboară în neputința noastră și ne aduce
atotputernicia Sa. Cu o putere minunată, extraordinară, El ne întărește
pentru a ne putea ridica deasupra dificultăților, bolilor, durerilor și
calamităților din viața noastră.
El este dispus să îndepărteze vina păcatelor noastre și pentru a
rupe puterea robiei din viața noastră. Acesta este scopul lui Dumnezeu cu
noi, oamenii neputincioși.
În acest context, Dumnezeu mai spune: „Eu sunt Cel ce sunt“. Cu
acest fapt, El vrea să pășească în inima vieții noastre, pentru a ne oferi tot
ceea ce avem nevoie. Când omul spune: „Am nevoie de înțelepciune”,
Domnul răspunde: „Eu sunt înțelepciunea”. Și când tânjim după
mângâiere, El vine în întâmpinarea noastră cu cuvintele: „Eu sunt
mângâierea ta” „Tot ce avem nevoie găsim în El. Putem duce acest „eu
sunt” și mai departe datorită Sfintelor Scripturi. Dumnezeu ne spune în alte
pasaje: „Eu sunt păstorul tău, sunt doctorul tău, Eu sunt puterea ta, Eu sunt
pacea ta, Eu sunt nădejdea ta, Eu sunt Mântuitorul tău, Eu sunt
Răscumpărătorul tău! Observăm cât de minunat ne mântuiește Dumnezeu
prin cuvântul Său „Eu sunt cel ce sunt?“ Ce păcat este atunci, când ne
temem de un asemenea Dumnezeu! În persoana Domnului Isus, El a
coborât din cer și a venit la noi oamenii, chiar în locul în care suntem noi,
tu și eu. Ce bine ar fi, dacă ne-am lua curaj și ne-am preda acestui
Dumnezeu. El vrea să fie împlinirea tuturor dorințelor noastre.(D.
Cornilescu)

Calea către alții.

Nimeni, care îl cunoaște pe Hristos nu vrea să trăiască pentru sine.
Din momentul în care Isus vine în viața noastră, îi vedem pe ceilalți, care
au nevoie de noi. O viață egoistă cu Hristos este o contradicție. Așa cum
Isus se gândește la noi cu mare dăruire și este mereu gata să ne facă bine și
să aducă o putere mare în viața noastră, tot așa este cel care este legat de El
pe veșnicie; cel care trăiește din El; acesta nu mai trăiește doar pentru sine,
ci trebuie să fie disponibil pentru ceilalți. Natura noului său stăpân îi este
transferată involuntar. Nu ne deschidem către o carte, sau către cuvinte
evlavioase, ci către Hristos cel viu, care are o relație de viață foarte directă
cu noi. De aceea, stilul și ființa Lui sunt molipsitoare-contagioasă pentru
oricine se deschide spre El. În mod involuntar, vrem să-i tratăm pe alții așa
cum ne tratează Isus pe noi.
Hristos a spus: „Nu am venit să fiu slujit, ci să slujesc și să-Mi dau
viața ca răscumpărare pentru mulți”. Nu doar a spus asta, a și făcut-o.
Oricine găsește părtășie cu El experimentează acesta până în ziua de azi.
Viața lui Isus, pe care a trăit-o pe pământ și pe care o trăiește astăzi ca
Domn invizibil, dar prezent, nu este altceva decât devotament față de

127
ceilalți. Prin urmare, o persoană, care este conectată la El nu mai poate trăi
o viață care se învârte în jurul său. Cu cât Isus câștigă mai adânc spațiu în
noi, cu atât viața noastră este mai mult un angajament față de ceilalți. Dar
nu există niciodată un moment în timp, când am dobândit acest tip de Isus,
ca posesie naturală. Există întotdeauna o luptă vie pentru asta. Putem fi
aruncați înapoi, în orice moment, pe parcursul vieții noastre. Dar putem fi,
de asemenea, schimbați enorm peste noapte și atrași într-o viață de dăruire,
cum nu am cunoscut-o niciodată.
După ce Isus ne-a devenit cunoscut, este firesc pentru noi să
căutăm calea către alții, din toată inima. Ceva atât de mare și frumos a
intrat în viața noastră alături de El, încât apare involuntar dorința de a putea
transmite această măreție și altora. Ar fi o răutate ticăloasă să fi găsit atât
de mult bine în viața mea și să nu doresc să le dau și altora mai departe.
Trei căi către ceilalți mi-au devenit vizibile:
1- calea atitudinii personale;
2- modul de conversație de la persoană la persoană;
3- calea slujirii ca misionar;
Este o risipă de efort să încerci să cântărești valoarea celor trei moduri una
față de alta. Fiecare dintre aceste trei căi poate fi cea decisivă pentru o
persoană în orice moment. Trebuie să mergem curând într-o direcție, în
curând în alta, în funcție de circumstanțe. Dar, oricât de puțin putem
cântări aceste trei moduri, unul față de celălalt, în ceea ce privește valoarea
lor, un lucru este cert: a treia cale îi lipsește propriul ei.......

Nr. 52 (24 Decembrie 1939)

Să sărbătorim Crăciunul!

Clopotele care sună adâncÎn splendoarea liniștită a stelelor,

Iar inimile se leagănă fericite, —Este Ajunul Crăciunului!
Acum se plimbă cu pași liniștiți, Dragostea prin lume,
Care în palate și colibeLuminează cu bucurie inimile.

Din copilul din săraca iesleIese o rază miraculoasă

Și strălucește cu putereÎn întreaga lume.
Și tu, ține-ți inima fericită, Larg, larg deschisă la lumina,
Care pătrunde în viața taDin inima lui Dumnezeu.

Alăturați-vă mulțimiiCare merge cu evlavie la Mântuitorul,

Profund mișcată și care îngenunchează La pătuțul lui Hristos.
Lasă să te umple până la refuz Puterea Lui de iubire
Atunci vei avea pacea lui Dumnezeu Și vei sărbători Crăciunul! (W. Jorn)

128
Astăzi ca atunci
Luca. 2, 7: „În casa de poposire n-au găsit pe nimeni.!
Niciun loc pentru Isus! Cât de dureros trebuie să fi fost pentru
Maria și Iosif, la vremea aceea să găsească peste tot în față numai uși
închise, și niciun loc pentru pruncul Isus. Cu cât mai sfâșietor trebuie să fi
fost pentru Mântuitorul Însuși, să nu fie acceptat de ai Săi pentru care a
venit, ci să fie respins, batjocorit, bătut și hulit în loc să fie primit cu
mulțumiri.
Dar este diferit pentru El astăzi? Nu-I mai închid ei ușile și acum?
Domnul Isus nu a găsit loc în Sinod. Este posibil? Tocmai acolo, unde se
ocupă exclusiv de chestiuni religioase? Acolo, unde s-a pus accentul pe
mântuirea poporului și pe cuvântul lui Dumnezeu? Ni se pare aproape de
neînțeles. Și totuși, așa stau lucrurile. Nu era loc pentru Isus.
Cum este această relație astăzi? Nu trebuie oare Mântuitorul să
afirme, că El nu găsește nicio intrare în cercurile religioase? Sună trist și
dureros. Dar realitatea o confirmă.
Opinia publică îl respinge și pe Mântuitorul. Este posibil așa ceva,
cu un popor liber ca elvețienii? Ce bine este că fiecare dintre noi are voie
să aibă și să-și exprime părerea! Nu suntem supuși niciunui abuz al
spiritului și avem dreptul să gândim și să spunem ce vrem.
Dar cum este când cineva vorbește despre Isus? Nu am văzut noi
adesea că opinia publică era deranjată? S-au auzit remarci critice de genul:
„Ce, aparțineți și voi acestor fanatici spirituali, unei astfel de secte
religioase?” De îndată ce cineva Îl ia pe Isus în serios, devine incomod față
de opinia publică. Nici aici nu este loc pentru El.
De asemenea, Mântuitorul nu-și găsește loc în conversația
generală. Despre câte lucruri se vorbește! Oamenii vorbesc despre vreme,
politică, crize economice, sport și artă. Dar de îndată, ce cineva îndrăznește
să vorbească despre Mântuitorul, situația devine inconfortabilă și
tensionată. Nici ei nu vor să știe nimic despre Isus.
Chiar și printre oamenii mici și umili, printre oamenii de rând,
Mântuitorul nu găsește nicio acceptare. Să aruncăm o privire în interiorul
fabricilor și atelierelor! N-ar trebui să credem că acești oameni, care
trebuie să-și câștige existența din sudoarea frunții, au măcar un loc pentru
Mântuitorul? Dar greșim dacă credem așa. Acolo se întâlnește adesea cea
mai mare dușmănie asupra Mântuitorului. Nu este trist, că nici acești
oameni săraci, care trebuie să se lupte în împrejurări umile, nu au loc
pentru Mântuitorul? Cât este de adevărat aici cuvântul Sfintei Scripturi: „El
a venit la ai Săi și Săi nu L- au primit.
Domnul Isus s-a născut în grajdul unui han. Un han era ceva
asemănător cu un restaurant modern. Daca ne uitam în jurul hanurilor-
tavernelor nu găsim niciun loc pentru- Mântuitorul. Există spațiu în aceste

129
locuri pentru băuturi alcoolice, jocuri de cărți, bârfe prostești, muzică jazz
și altele asemănătoare. Doar că nu au nimic de-a face cu Domnul Isus.
Unde există, de fapt o cameră pentru Mântuitorul în această lume?
Nu-L vrea nimeni. Cât de trist și dureros sună! Și totuși este o realitate.
Poate aș dori să obiectez, că nu ar trebui să se facă nedreptate
oamenilor de atunci. Ei încă nu știau dinainte, că este de fapt Mântuitorul,
pentru care nu găsiseră loc. Dar s-a schimbat ceva astăzi? Acum Îl cunoști
exact pe Domnul Isus și nu-I dai niciun loc.
Vrem să desenăm cercul puțin mai strâns! Omule, nu ai loc în
inima ta nici chiar pentru Mântuitorul? Poate că am cântat deja despre El,
Cel care vrea să se mute cu noi. Uneori putem ține și discuții grozave
despre asta. Dar nu asta contează! Întrebarea decisivă este: A găsit El o
locuință în tine? Chiar ți-ai predat inima Lui?
Sau aparținem oamenilor evlavioși și dragi, cărora le place să
citească ceva despre Domnul Isus, să vorbească despre El în fiecare zi și
totuși să nu-I lase niciun loc? Aceasta este tragedia multor vieți creștine.
Poate chiar Îi slujim și Îi oferim puterea și timpul nostru. Dar nimic din
toate acestea nu contează dacă nu ne predăm inimile Lui.
Ah, să ne deschidem larg inimile către El! Și când Îi facem loc,
vom învăța ceva ciudat. Scripturile ne învață că trebuie să devenim
asemenea Mântuitorului pe acest pământ. Când Domnul Isus se va stabili
în noi, va trebui să observăm că nici lumea nu va mai avea un loc pentru
noi.
În relatarea noastră nu ni se spune, doar că nu era loc pentru
Mântuitorul, dar se spune: „Ei nu au găsit găzduire în han”. Nici măcar
Maria și Iosif, cu care a fost Mântuitorul, nu au găsit nimic, nicăieri.
De asemenea, noi trebuie să trăim exact același lucru. Să nu ne
amăgim imaginându-ne că destinul nostru va fi diferit de cel al Domnului
Isus. Acolo unde nu-L acceptă pe El, nu ne vor accepta nici pe noi. Acest
lucru este complet normal. Dacă ne predăm inimile Mântuitorului, nu vom
avea un timp ușor în această lume.
Cât de ciudat este, așadar, când copiii lui Dumnezeu se plâng și se
plâng că lucrurile le sunt dificile. Acesta trebuie să fie cazul, pentru ca și
noi să devenim ca Mântuitorul în această piesă de teatru a lumii. Așa că, să
nu fim surprinși dacă nu mai este loc pentru noi și dorințele noastre.
Realitatea ne va dovedi, că atunci când aparținem Mântuitorului
nu mai este loc, pentru ca dorul și aspirațiile noastre să fie înțelese. De
asemenea, nu avem loc pentru a pretinde și a experimenta neprihănirea
noastră. Așa cum Domnul Isus a trebuit să sufere nedreptate, nici noi nu
suntem cruțați de această lecție. Mântuitorul a învățat asta chiar și de la
ucenicii Săi. Nici în lume, nici în poporul Său, nici printre ucenicii Lui, nu
a găsit niciun loc. Vreți să obțineți ceva mai bun?
Dacă o luăm în serios în această privință, vom descoperi că viața
noastră în această lume este un pelerinaj. „Avem aici un loc trecător.

130
Umblăm pe pământ ca oameni, pentru care nu este loc, dar care rătăcesc
spre casa veșnică a Tatălui.
Suntem pregătiți pentru această cale? Poate ne-am făcut tot felul
de iluzii, atunci. când ne-am predat inimile Mântuitorului. Dar nu este de
mirare, că suntem dezamăgiți și nu acceptăm că suntem tratați rău în
această lume. E timpul să ne schimbăm atitudinea! Așa cum Mântuitorul
nu are loc, nici noi nu ne vom găsi nicăieri.
Ioan scrie din propria sa experiență: „Așa cum este El în această
lume, așa vom fi și noi aici“. Chiar dacă astăzi popoarele sunt pătrunse de
creștinism, asta nu schimbă nimic din această realitate.
Vrem să ne deschidem inimile Domnului Isus! Dar, pe de altă
parte, trebuie să vedem și limpede și clar, că dacă facem loc Mântuitorului,
lumea nu mai are loc pentru noi.(D. Cornilescu)
Se întâmplă uneori ca Domnul să-i facă pe copiii Lui să meargă
fără El pentru o perioadă de timp, fără ca Steaua din Betleem să le
strălucească în inimă. Ar trebui să învețe să simtă și să recunoască din nou,
cât de mult au nevoie de această stea și că, dacă ea strălucește, nu este ceva
care le aparține de drept, ci este Harul lui Dumnezeu.(H)

Gânduri de Crăciun
De la sora Eva von Tiele-Winckler.(Filipeni 2, 5.7.8)
Pășește cu mine foarte, foarte liniștit în peștera misterioasă din
Betleem! Ar trebui să fie liniște în jurul nostru și în interiorul nostru. Totul
tare, totul plin de zgomot trebuie să tacă. Dorim să ne apropiem de această
taină și aici, foarte aproape de iesle, inimă cu inimă unite laolaltă, într-un
singur duh, într-o singură iubire, într-o singură credință, într-o singură
speranță, să medităm puțin și să dăm loc gândurilor de Crăciun, pe care
Duhul Sfânt vrea să le trezească în inimile noastre. Cele mai mari contraste
se unesc la iesle.
„Pe Cel pe care niciodată lumea întreagă nu L-a cuprins,
El zace în poala Mariei!”
Măreția nemăsurată a Aceluia, care a fost cu Dumnezeu de la
început, ca un cuvânt veșnic, care a împărtășit Însăși ființa divinității și
care, cu un cuvânt creator a fost implicat în apariția cerurilor și a
pământului, Îl vedem acum aici sub forma unui locuitor sărac al
pământului, care Își începe cursul vieții prin lume ca orice alt copil. Din
întinderile infinite ale lumilor cerești, El a fost închis în cel mai mic loc
posibil. Cel care împărtășea toată puterea și autoritatea pe tronul Tatălui,
era acum neputincios și slab, supus legilor naturale simple ale vieții
oamenilor. Ce coborâre, ce renunțare de neînțeles!

131
Cuvinte de încheiere:

Am trecut în puține pagini câteva figuri uitate de istorie, personaje de mare

valoare în cultura de limbă germană, dar care rămân ca o moștenire
spirituală deosebită, pentru noi toți, slujitorii și urmașii Domnului. Martin
Luther și Spurgeon lipsesc din comentarii, fiind bine-cunoscuți cititorilor
de pretutindeni. Aș dori totuși să amintesc și pe Ernst Modersohn (1870-
1948), un mare om al Germaniei, teolog și scriitor creștin. Cornilescu l-a
întâlnit la Bad Blankenburg în 1923, după ce a plecat în exil, însoțit de
prietenul și sfătuitorul său, Tudor Popescu. Aici, Modersohn conducea un
sanatoriu-casă de tratament, similar celui din Ländli. Tot atunci a întâlnit-o
și pe directoarea casei din Ländli, care l-a invitat pe Cornilescu s-o
viziteze. Prietenia și influența lui Modersohn rămân hotărâtoare pentru cei
2 vizitatori (Cornilescu și Popescu) și trasează liniile mișcării de reformare
care se va răspândi, de la Cuibul cu Barză pe tot cuprinsul României.
Modersohn, a fost un prieten devotat și ca mărturie scrie în prefața cărții lui
Cornilescu-Ce-mai lipsește: Cu mare bucurie am citit aceste predici în
manuscris. De aceea mă bucur că acum au apărut și au fost tipărite câteva
dintre ele. Mărturisesc că eu însumi am fost binecuvântat prin ele și cred
că și alți cititori vor avea aceeași binecuvântare. Fie ca aceste gânduri de
final să însoțească pe toți cititorii și căutătorii de Adevăr.
(Pavy Beloiu-Statele Unite-
Aprilie 2022)

132