INVESTIȚII DIRECTE ȘI FINANȚAREA LOR

- note de curs -

Lect. univ. dr. Sorin Enache

1
 CUPRINS

Capitolul 1
INVESTIȚIILE, SURSE DE FINANȚARE A INVESTIȚIILOR................................................3
1.1. Conceptul de investiții.......................................................................................................3
1.2. Clasificarea investițiilor......................................................................................................5
1.3. Surse de finanțare a investițiilor......................................................................................6
1.3.1. Surse proprii ale agentului economic..................................................................6
1.3.2. Surse pe piața de capital.......................................................................................7
1.3.3. Alocări de fonduri din Bugetul Consolidat al Statului pentru investiții.................7
1.3.4. Investiţii din surse externe.....................................................................................7
1.3.5. Leasingul..................................................................................................................7
1.4. Rolul investițiilor în societate............................................................................................9

Capitolul 2
PROGRAMAREA ȘI EXECUTAREA LUCRĂRILOR DE INVESTIȚII. CAPACITATEA
DE PRODUCȚIE..........................................................................................................................11
2.1. Studiul de fezabilitate......................................................................................................11
2.2. Conceptul de capacitate de producției.........................................................................12
2.3. Metode de determinare a mărimii optime a capacității de producției......................15
2.4. Implicațiile factorului timp asupra investițiilor. Actualizare în calculul eficienței economice...16
2.4.1. Însemnătatea economică a factorului timp asupra investițiilor.....................16
2.4.2. Actualizarea. Indicatori actualizați de eficiență economică a investițiilor............17

Capitolul 3
METODE DE ANALIZĂ ȘI EVALUARE A PROIECTELOR DE INVESTIȚII....................19
3.1. Fundamentarea investiției..............................................................................................19
3.2. Evaluarea investiției.........................................................................................................22
3.2.1. Metode de evaluare fără actualizare.................................................................22
3.2.1.1. Termenul de recuperare a investiției..................................................22
3.2.1.2. Rentabilitatea investiției........................................................................23
3.2.2. Metode de evaluare cu actualizare....................................................................24
3.2.2.1. Metoda valorii nete actualizate...........................................................24
3.2.2.2. Metoda ratei interne de rentabilitate..................................................25

Capitolul 4
INVESTIȚIILE PUBLICE ȘI IMPACTUL INVESTIȚIILOR STRĂINE ASUPRA ECONOMIEI...26
4.1. Elaborarea unui proiect de investiții publice................................................................26
4.1.1. Trăsăturile unui proiect de investiții publice......................................................26
4.1.2. Etape în elaborarea ideii de proiect de investiții publice................................29
4.2. Surse de finanțare a proiectelor de investiții publice..................................................30
4.2.1. Sursele proprii de finanțare a proiectelor de investiții publice......................30
4.2.2. Atragerea de surse de pe piața de capital.......................................................31
4.2.2.1. Finanțarea proiectelor de investiții publice prin emisiunea de obligațiuni. . .31
4.2.2.2. Credite bancare cu sau fără garanții guvernamentale.....................33
4.3. Impactul investițiilor străine asupra economiei...........................................................35
4.3.1. Investițiile străine - componentă a dezvoltării economice..............................35
4.3.2. Impactul investițiilor străine directe....................................................................36
4.3.3. Investițiile străine directe în România - Raport BNR - 2019..........................37

2
Capitolul 1.

INVESTIȚIILE, SURSE DE FINANȚARE A INVESTIȚIILOR

1.1. Conceptul de investiții

1.2. Clasificarea investițiilor
1.3. Surse de finanțare a investițiilor
1.4. Rolul investițiilor în societate
1.5. Eficiența economică - element fundamental al deciziei de investiții
1.1. Conceptul de investiții
Pentru a înțelege conceptul de investiții, pornim analiza de la rolul investițiilor
în îndeplinirea misiunii pentru care ființează orice organizație. Aceasta desfășoară
două activități principale:
a) Activități curente (tip operații), respectiv crearea de bunuri și servicii, care se
obțin prin consum de resurse materiale, umane, financiare, tehnice, informaționale.
toate folosite într-o anumită structură. Echivalentul valoric al acestor resurse se
regăsește sub denumirea de cheltuieli curente, iar în bilanțul contabil se numesc
active circulante.
Prin urmare, consumul acestor resurse se face pentru buna desfășurare a
activității firmei. Aceste cheltuieli se execută și se amortizează în același exercițiu
financiar, deci angajează prezentul.
b) Activități antreprenoriale (tip proiect), prin care se realizează obiective care
angajează viitorul. În acest spirit, proiectul de investiții reprezintă un consum prezent
cu avantaje în viitor.
Expresia valorică este cheltuieli de investiții/investiții/cheltuieli de capital.
Dintr-o altă perspectivă, respectiv din punct de vedere al sferei de cuprindere,
investiția este privită în două moduri:
- investiție financiară - înseamnă un plasament de capital, cu ar fi cumpărarea de acțiuni
titluri de valoare, depozite bancare, alocarea de fonduri pentru inițierea unei afaceri etc.
- investiție reală - achiziția de active fixe, operațiune care poartă denumirea și de
investiție de capital.
Între cheltuielile curente și cheltuielile de investiții există puncte de convergență,
dar și deosebiri. Asemănările sunt legate de natura resurselor angajate: materiale,
financiare, umane, tehnice, valutare etc. Deosebirile apar atunci când analizăm
trăsăturile specifice investițiilor:
a) Durata
Așa cum am precizat la început, un proiect de investiții angajează viitorul,
cheltuielile sunt certe, prezente în speranța unor câștiguri viitoare.
Un proiect de investiții se derulează pe o perioadă mai lungă de timp, pe mai mulți
ani fiscali, plecând de la idee (tema, apoi validarea, implementarea și exploatarea.
Dacă în faza de idee și de validare cheltuielile de investiții sunt relativ scăzute,
în faza de implementare consumul de resurse investiționale este total. În fine, în faza
de exploatare resursele investiționale sunt inexistente, aici intervenind operatorii care
utilizează obiectivul obținând veniturile scontate.

3
 b) Eficiența
Scopul unei investiții este nevoia/oportunitatea inițiatorului de a schimba
disponibilitățile prezente cu altele noi, mult mai eficiente/eficace.
În procesul de exploatare se va urmări:
- amortizarea investiției să se facă într-un interval de timp rezonabil, inferior
perioadei de obținere de venituri nete;
- rambursarea creanțelor contractate prin împrumuturi;
- obținerea de profit sub formă de cash-flow pozitiv.
c) Riscul
Plecând de la premisa că printr-un proiect de investiții se vor realiza venituri
viitoare, superioare celor prezent, există o serie de riscuri pe care inițiatorul și le
asumă. Cu alte cuvinte investiția înseamnă „o cheltuială certă pentru un viitor incert”.
Investițiile sunt un ”motor” al economiei, reușind să acopere decalajul dintre
cerere și ofertă. Schematic, un proces investițional îl prezentăm în figura următoare:
Figura nr. 1.1.
Investiția și implicațiile ei

Observăm că prin implementarea proiectului de investiții cheltuielile au trei

destinații: consumul productiv, producție curentă/prestarea de servicii și achiziția de
active fixe.
Prin toate cele trei direcții se creează locuri de muncă, generează progres tehnic
și obținerea de profit, iar o parte din acesta poate fi reinvestit.
Conceptul de investiții trebuie privit sub trei aspecte: contabil, economic și
financiar.

4
 Sub aspect contabil
Strictețea contabilității impune două condiții pentru încadrarea anumitor
cheltuieli în categoria investițiilor: proprietatea obiectivului și decalajul între achiziție
și consumul de resurse. Odată efectuată investiția, aceasta devine din punct de vedere
juridic proprietatea investitorului, consumul făcându-se pe perioada mai multor
exerciții financiare. Cheltuielile cu activele circulante nu sunt considerate investiții.
Investițiile se înregistrează în contabilitate în clasa de conturi „Imobilizări” și
pot fi imobilizări legate de exploatare și imobilizări în afara exploatării
(construcția/reabilitarea de spitale, de școli, creșe, grădinițe, sedii administrative,
achiziția de active în scop speculativ: terenuri, imobile etc)
Sub aspect economic
Investiția este privită într-un sens mai larg, reprezentând „toate consumurile de
resurse care se vor face în timp, depășind cheltuielile existente”.
Prin cheltuielile care se fac în prezent, unitatea gândește obținerea de venituri pentru:
- refacerea capacității de autofinanțare a firmei;
- rambursarea creditelor;
- cheltuieli de cercetare, marketing, prognoze, publicitate;
- obținerea de profit care poate fi reinvestit pe de o parte, și/sau folosit ca
stimulent (dividende) pe de altă parte.
Sub aspect financiar
- deoarece există o diferență între resursele disponibile și nevoi (gol de resurse),
un rol important îl are fondul de rulment;
- este o cheltuială pentru obținerea de venituri;
- asigurarea veniturilor necesare punerii în funcțiune a obiectivului;
- se realizează un echilibru între resursele ce se obțin și nevoi.
1.2. Clasificarea investițiilor
a) După destinația cheltuielilor
- investiții directe (clădiri, utilaje, mașini etc.)
- investiții colaterale (energie, gaze, apă)
- investiții conexe (materii prime, materiale, combustibil, lucrări pregătitoare)
b) După destinația obiectivelor de investiții
- investiții productive (clădiri, construcții, utilaje)
- investiții neproductive (social-culturale, instruire, perfecționare)
Tot aici, investițiile pot fi clasificate și altfel:
- investiții în sector primar, în ramuri extractive: cărbune, minereuri, petrol, gaze naturale;
- investiții în sector secundar: transformarea materiilor prime în produse finite;
- investiții în sector terțiar: comerț, asistență socială, proiectare.
c) După modul în care se execută:
- investiții în antrepriză - încredințarea lucrărilor de către beneficiar unor unități
specializate (antreprenor) printr-un contract ferm. Dacă lucrările sunt complexe iar
antreprenorul nu poate să efectueze toate lucrările poate să predea unele dintre ele
unor subantreprenori;
- investiții în regie proprie - lucrări efectuate de unitate cu forțe proprii;

5
 - investiții mixte - o parte din lucrări se vor efectua în antrepriză, iar cealaltă
parte în regie proprie.
d) După stadiul de executare:
- investiții neterminate (în curs);
- investiții terminate;
- investiții restante (cu termene finale nerealizate).
e) După structura lor tehnologică:
- investiții de construcții-montaj (clădiri, instalații...)
- investiții de utilaje cu montaj (fundații, piloni...)
- investiții de utilaje fără montaj (mijloace transport auto, mașini agricole,
tractoare etc),
- lucrări de exploatări geologice, cercetare, proiectoare.
f) După caracterul lucrărilor:
- investiții pentru construirea de obiective noi;
- investiții pentru refacerea/dezvoltarea/transformarea obiectivelor existente
g) După natura investițiilor:
- investiții corporale (active fixe și circulante)
- investiții necorporale (pregătire profesională, publicitate, reclamă)
- investiții financiare (acțiuni, obligațiuni..)
h) După obiectivul urmărit:
- investiții de expansiune;
- investiții de menținere;
- investiții de modernizare;
- investiții de inovare.
Mai sunt două forme:
- investiții obligatorii
- investiții strategice.
i) După gradul de risc:
- investiții cu risc scăzut - pentru menținerea obiectivelor existente;
- investiții cu risc sporit - investiții noi.
j) După sursele externe:
- investiții externe - vânzări de acțiuni pe diferite piețe financiare;
- investiții străine directe - investitorul extern are majoritate (>50%).
1.3. Surse de finanțare a investițiilor

1.3.1. Surse proprii ale agentului economic

Sursele proprii de finanțare ale unui agent economic reprezintă capacitatea
unității de a se autofinanța
Metode:
a) Fondul de amortizare;
b) Repartizarea unei cote-părți din profitul net pentru fondul de dezvoltare;
c) Vânzări de active fixe și circulante;
d) Reducerea de impozit sau alte facilități fiscale acordate de stat;
e) Închirierea de active și astfel obținerea de venituri.
6
 1.3.2. Surse pe piața de capital
Agenții economici (privați sau de stat) își pot spori veniturile astfel:
a) Emiterea de acțiuni pe piață pentru atragerea de capital, deci de noi investitori;
b) Atunci când firma înregistrează creștere economică, o altă metodă este
creșterea prețului acțiunii prin bursele de valori;
c) Creditele acordate de bănci:
- credite cu garanții materiale;
- credite ipotecare;
- credite de numerar (cash-flow)
d) Sume încasate din cumpărări de acțiuni, obligațiuni emise de alți agenți
economici sau de către stat;
e) Participarea la diferite fonduri mutuale.
1.3.3. Alocări de fonduri din Bugetul Consolidat al Statului pentru investiții
- domenii: infrastructură, administrație publică, învățământ, sănătate, pregătire
militară și securitate națională, justiție etc.
Obiective:
- drumuri naționale, județene, comunale;
- protecția mediului: îndiguiri, desecări, dragări, împăduriri, construcția de
poduri, viaducte, tuneluri;
- conservare patrimoniu cultural;
- înzestrare armată;
- spitale;
- școli, grădinițe, creșe;
- cămine de bătrâni, cămine pentru persoane cu dizabilități.
1.3.4. Investiţii din surse externe
Când economia națională nu poate susține realizarea unor investiții de interes
național, se poate solicita împrumut extern cu garanție guvernamentală. Finanțatori:
FMI, BM, BERD.
Condiții minime obligatorii:
- legislație conformă
- o rată naţională a inflației controlabilă
- să existe resurse materiale și umane
- să existe o structură organizatorică pregătită.
1.3.5. Leasingul
Deși sunt opinii ale unor specialiști potrivit cărora leasingul nu trebuie încadrat
în categoria investițiilor, considerăm că această formă de sprijin a agenților
economici este una benefică și o putem considera o investiție
Leasingul este un contract de închiriere care dă posibilitatea agentului
economic care nu dispune de fonduri și care nu vrea să apeleze la credite
bancare, să folosească bunuri mobile/imobile și pentru care plătește sume
periodice/rate.

7
 Apar următoarele etape:
a) Utilizatorul se obligă să achite contravaloarea bunurilor închiriate într-un
anumit număr de rate;
b) După achitare, utilizatorul poate opta între a deveni proprietar al bunului sau
să continue contractul de leasing;
c) În cazul în care utilizatorul dorește să devină proprietar, se încheie un contract
de vânzare-cumpărare;
d) În cazul în care nu dorește să devină proprietar, utilizatorul poate să returneze bunul.
Practic, într-un contract de leasing există trei parteneri:
- producătorul bunului (furnizorul terț);
- societatea de leasing, care cumpără bunul, investind capital propriu (locator);
- beneficiarul bunului, cel care închiriază bunul, exploatându-l, plătind rate
periodic (utilizatorul).
Figura. nr. 1.2.
Leasingul

Apar două contracte:

- contractul de vânzare-cumpărare, prin care societatea de leasing devine noul
proprietar al bunului;
- contractul de leasing între locator și utilizator.
În contractul de leasing apar trei elemente fundamentale:
a) Se negociază rata lunară/numărul de rate;
b) Se stabilește ce statut va avea bunul la finalul contractului de leasing;
c) Modalitatea de plată.
Contractul de leasing se deosebește de contractul clasic de închiriere prin
următoarele elemente:
- pe întreaga durată a închirierii proprietarul de drept este locatorul cu toate
obligațiile fiscale ce-i revin (impozite, taxe, amortizare etc);
- eventuale deficiențe ale bunului sunt suportate de locator;
- bunul care poate fi uzat moral, poate fi schimbat dar în condiții noi negociate;

8
 - la scadență (după plata ultimei rate), utilizatorul poate opta pentru cumpărarea
bunului, continuarea contractului de leasing sau restituirea bunului.
Este un contract foarte avantajos pentru firmele care își încep o activitate și care
nu dispun de capital propriu, stimulându-se astfel producția.
Dacă între furnizor și utilizator nu există o firmă de leasing, apare contractul de
leasing direct, rolul locatorului fiind suplinit de furnizor.
Cadrul legislativ
- Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale;
- Legea nr. 99/1999 privind accelerarea reformei economice.
Tipuri de contracte de leasing
Leasingul financiar
Specific acestui tip de leasing sunt următoarele caracteristici:
- riscurile și beneficiile aparțin utilizatorului;
- la sfârșitul contractului, dreptul de proprietate se transferă utilizatorului;
- când se optează pentru cumpărarea bunului, valoarea acestuia nu poate fi mare
de 50% din valoarea inițială;
- perioada de folosire a bunului în sistem leasing acoperă cel puțin 75% din
durata normală de funcționare.
Leasingul operațional
- părțile pot fi persoane juridice române/străine;
- utilizatorul poate să-și aleagă furnizorul și societatea de asigurare;
- nu e valabilă niciuna dintre condițiile specifice leasingul financiar.
1.4. Rolul investițiilor în societate
Procesul investițional este un cumul de activități a cărui finalitate are un efect
multiplicator în societate. Printr-o decizie de efectuare a unei investiții se urmăresc
atingerea următoarelor ținte:
- creșterea ofertei pusă la dispoziția consumatorilor;
- potențarea de nevoi atât în amonte (furnizarea de materii prime, materiale,
utilități, forță de muncă), cât și în aval (distribuirea de produse/servicii);
- educarea consumatorilor către produse/servicii care țin de protecția mediului
(produse biodegradabile, produse naturale);
- prin efectul de propagare pe care îl generează, o investiție permite creșterea
veniturilor și celorlalți participanți la procesul investițional (alți agenți economici) -
efect în lanț;
- în cazul proiectelor de investiții publice, scopul acestora trebuie integrat în
strategia de dezvoltare a colectivității în care se implementează;
- efect pozitiv pe piața forței de muncă și a calității vieții.
În literatura de specialitate* se face o delimitare exactă între strategia
organizației și politica de investiții. Astfel, înainte de a-și defini politica
investițională, organizația trebuie să-și stabilească coordonatele strategice. Fără
aceasta, investiția este sortită eșecului.

*
Marian Stoian - Managementul investițiilor publice, Ed. ASE, 2010, PAG.28-30

9
 O strategie coerentă pleacă de la analiza SWOT a organizației. Se identifică
elementele forte (punctele tari, oportunitățile), dar și factorii de presiune (punctele
slabe și amenințările), coordonate absolut necesare unei „radiografii” solide.
Investițiile și dezvoltarea durabilă
Orice proiect de investiții trebuie să facă referiri și la componenta ecologică, iar
criteriile ecologice trebuie să fie incluse în sistemul de criterii pe baza căruia se va
fundamenta decizia finală.
Dezvoltarea durabilă trebuie înțeleasă ca un nou tip de creștere economică, complet
opus tipului clasic, respectiv să folosească resursele naturale ale planetei, energia
neconvențională, concomitent cu protejarea și conservarea mediului înconjurător.
Conceptul de dezvoltare durabilă s-a impus la Summitul Pământului de la Rio de
Janeiro, din vara anului 1992. Filosofia dezvoltării durabile presupune „satisfacerea
nevoilor prezentului să se facă fără să compromită posibilitățile generațiilor viitoare
de a-și satisface nevoile lor”.
Raportul Bruntland recomandă un model de acțiune bazat pe interferența a trei sisteme:
- sistemul ecologic (exploatarea resurselor);
- sistemul economic (dezvoltarea investițiilor și a tehnologiilor);
- sistemul socio-cultural.
Intersecția acestor trei sisteme generează dezvoltare viabilă, echilibrată și durabilă.

10
Capitolul 2.

PROGRAMAREA ȘI EXECUTAREA LUCRĂRILOR DE INVESTIȚII. CAPA-

CITATEA DE PRODUCȚIE

2.1. Studiul de fezabilitate

2.2. Conceptul de capacitate de producției
2.3. Metode de determinare a mărimii optime a capacității de producției
2.4. Implicațiile factorului timp asupra investițiilor. Actualizare în calculul
eficienței economice
2.4.1. Însemnătatea economică a factorului timp asupra investițiilor
2.4.2. Actualizarea. Indicatori actualizați de eficiență
economică a investițiilor
2.1. Studiul de fezabilitate
Un program de investiții are la bază ideea că efortul financiar (cheltuielile) care se va
face acum, va genera investitorului pe termen lung dezvoltare (producție/vânzări/venituri).
Pentru aceasta se stabilesc:
a) Obiectivele
b) Acțiunile și mijloacele necesare atingerii obiectivului.
Obiectivele depind de:
- domeniul de activitate;
- cota de piață pe care investitorul o are și care este ținta la care tinde să ajungă;
- calitatea forței de muncă;
- mijloacele materiale, financiare, logistice, pe care le agentul economic le are și
pe care dorește să le atragă.
Se întocmește un studiu de fezabilitate, care trebuie să țină seama de
următoarele aspecte:
- nivelul actual și evoluția cererii de produse și servicii care vor fi satisfăcute
prin producția obținută;
- fluxul de materii prime și materiale;
- consumul de energie, gaze;
- asigurarea forței de muncă corespunzătoare,
- amplasamentul (locul) obiectivului, căile de acces, accesibilități (tehnologie,
tehnică de calcul, deplasarea personalului etc).
Un studiu de fezabilitate cuprinde:
A) Cadrul general al întreprinderii
Aici se va avea în vedere: sectorul în care activează unitatea, cota de piață,
fluxurile de aprovizionare, desfacerea la intern și la export, cadrul legislativ, relația
patronat-sindicat, condiții specifice locale.
B) Piața internă și externă
- oferta unității;
- cererea internă și externă;
- nivelul prețurilor pe piața internă și externă;
- beneficiari tradiționali;

11
 - marketing eficient pentru găsirea de noi parteneri, pentru promovarea producției etc.
C) Nivelul tehnologic
- nivelul actual al echipamentelor de producție;
- condiții actuale de exploatare;
- tehnologii noi; mod de accesare și implicații asupra forței de muncă;
- implicații asupra materiilor prime, materialelor.
D) Producția obținută
- calități, proprietăți, vandabilitate;
- posibilități de substituție;
- riscul saturației pieței;
- reciclare, recuperarea produselor uzate moral.
E) Situația economică și financiară pe ultimii ani
Se vor urmări, în dinamică, o serie de indicatori:
- capacitatea de producție;
- rentabilitatea;
- calitatea produselor;
- prețurile de vânzare;
- cheltuielile de producție;
- probleme de poluare;
- nivelul importurilor;
- interacțiunea, pe flux, cu alte firme;
- rezultate economico-financiare;
- sursele de finanțare.
F) Strategia dezvoltării întreprinderii
Se vor prezenta mai multe variante de proiect și se va alege varianta optimă
pentru întreprindere.
În final, se vor stabili concluzii din punct de vedere tehnic, economic, financiar,
organizatoric, fundamentele alegerii și impactul asupra rezultatelor viitoare.
2.2. Conceptul de capacitate de producției
Definiție
Capacitatea de producție a unui obiectiv de investiții este cantitate de
produse care poate fi realizată de acesta într-un interval de timp (de obicei un
an) în regim eficient de utilizare a tuturor mașinilor și utilajelor.
În regim eficient înseamnă regim intensiv și extensiv.
Plecând de sus în jos se poate calcula capacitatea de producție pentru fabrică,
linie tehnologică, secție, atelier, utilaj.
Pentru ce îi este necesar producătorului să cunoască capacitatea de producție?
- pentru a-și organiza aprovizionarea cu materii prime și materiale,
- pentru încadrarea forței de muncă;
- pentru contractarea de producție viitoare și vânzarea acesteia, deci continuarea activității.
Capacitatea de producție (Q) se calculează după următoarea formulă:
Q = K x Iu x Tu
în care,
K - caracteristica dimensională: buc, to, l, m2, m3 etc;
Iu - indice de utilizare;
12
 Tu - timpul de utilizare.
Ținând cont de faptul că nu poate fi previzionat un nivel constant al producției și
alături de aceasta și impactul asupra celorlalte faze (aprovizionare, stocare,
desfacere), folosindu-se o corecție dinainte cunoscută, s-a ajuns la un alt concept -
capacitatea optimă de producție.
Capacitatea optimă de producție este dată de efortul investițional și de cel
al producției obținute, urmărindu-se ca efortul să fie minim și efectul adică
producția să fie maxim posibil.
Pentru realizarea unei capacități optime de producție, orice producător, plecând
de la faza de proiect, trebuie să respecte două criterii:
- minimizarea cheltuielilor;
- maximizarea profitului.
Minimizarea cheltuielilor
Cheltuielile pe care investitorul le efectuează se grupează în:
- cheltuieli cu investiția propriu-zisă;
- cheltuieli cu exploatarea utilajelor pentru realizarea producției în perioada de exploatare.
Nivelul cheltuielilor trebuie să aibă ca țintă un nivel maxim, care sub nicio
formă nu trebuiesc depășite în condiții de exploatare eficientă.
Maximizarea profitului
Implicit, cu cât cheltuielile sunt mai mici, cu atât veniturile și deci profitul este
mai mare. Proiectarea profitului se face la un nivel minim.
O preocupare continuă a investitorului este să-și asigure cea mai mare parte din
resursele financiare prin autofinanțare, evitându-se pe cât posibil creditele cu dobânzi
împovărătoare care afectează rentabilitatea.
Figura nr. 2.1.
Legătura dintre capacitatea de producție (q) și costuri

Din graficul prezentat mai sus putem să tragem câteva concluzii:

a) Când obiectivul este pus în funcțiune (intersecția q 1 - c1) observăm că din vari
motive (comenzi la început de drum, necunoașterea suficientă pieței, unele

13
disfuncționalități în exploatare), costurile sunt ridicate și implicit nu poate fi vorba de
o capacitate optimă;
b) Ulterior, pe măsură ce capacitatea crește (q 2, q3...) cheltuielile pe unitate de
produs scad;
c) Se ajunge în punctul de intersecție (q i─ci), punct în care putem constata că
există o capacitate optimă.
Teoretic, din acest punct ar trebui ca reprezentarea grafică a capacității de
producție să fie o dreaptă paralelă cu axa pe o perioadă cât mai mare. În practică,
lucrurile nu stau așa, din diverse motive:
- cererea scade (suprasaturație);
- concurența se simte mai acut, produce produse mai competitive;
- uzura utilajelor, care generează creșterea cheltuielilor.
Așa încât curba va avea o formă evolutivă.
Întorcându-ne la cele două criterii care influențează capacitatea de producție, în
continuare prezentăm grafic aceste tendințe:
Figura nr. 2.2.
Investiție - capacitate de producție

14
 Figura nr. 2.3.
Profit - capacitate de producție

2.3. Metode de determinare a mărimii optime a capacității de producției

Plecând de la considerentele prezentate în subcapitolele anterioare, apreciem că
determinarea mărimii optime a capacității de producție se bazează pe cele două criterii
respectiv minimizarea cheltuielilor și maximizarea profitului, iar cheltuielile ce se iau în
calcul sunt cele cu punerea în funcțiune a obiectivului și cele cu producția propriu-zisă.
Figura nr. 2.4.
Alegerea variantei optime de proiect

15
 Câteva precizări:
- se elaborează mai multe variante de proiect;
- unele dintre proiecte prezintă cheltuielile de punere în funcțiune mai mari și
costuri mai mici pe perioada exploatării. Altele prezintă cheltuieli mai mici dar
costuri mai mari.
Cheltuielile de producție se calculează în funcție de capacitatea de producție pe
unitate de produs finit.
Investiția specifică (Si)
Si = Ii / qi
în care:
Ii = costul total al investiției
qi = capacitatea anuală de producție
Cheltuiala de exploatare (ci)
ci = Ci / qi
în care:
Ci = costul producției anuale.
Concluzie:
Prin capacitate optimă de producție înțelegem acea capacitate care este dată de
nivelul capacității de producție care prin efortul investițional și de producție este
minim posibil. Efortul este invers proporțional cu profitul.
2.4. Implicațiile factorului timp asupra investițiilor. Actualizare în calculul
eficienței economice

2.4.1. Însemnătatea economică a factorului timp asupra investițiilor

Procesul investițional se împarte în două etape:
a) Etapa de proiectare - execuție
Proiectare
- cheltuieli cu prospectarea pieței;
- prognozarea producției;
- proiectarea propriu-zisă.
Execuția obiectivului, luându-se în calcul atât fondurile proprii cît și cele atrase
(credite bancare).
b) Etapa de exploatare economică a obiectivului
- este perioada de la momentul dării în funcțiune a obiectivului până când pragul
de rentabilitate este ”zero”.
Această etapă se împarte , la rândul ei, în câteva sub-perioade:
b1) sub-perioada de rambursare a creditelor obținute de la bănci (dacă este cazul);
b2) sub-perioada de recuperare a cheltuielilor de investiții proprii;
b3) sub-perioada în care se obține profit net, adică până când se ajunge la
rentabilitate ”zero”. Dincolo de acest punct, înseamnă pierdere.

16
 Figura nr. 2.5.
Procesul investițional

Dacă veniturile obținute prin vânzarea producției permit, etapele de rambursare

a creditelor și de recuperare a cheltuielilor se pot suprapune, astfel încât perioada în
care investitorul va lucra cu profit va fi cât mai lungă.
Pe de altă parte, rambursarea creditelor într-o perioadă mai scurtă însemnă
cheltuieli mai mici cu dobânzile.
Aceste situații apar când procesul de exploatare se efectuează fără sincope, adică
obiectivul lucrează la parametrii proiectați.
Despre imobilizări în perioada de execuție a obiectivului
Din punct de vedere economic, imobilizările reprezintă scoaterea din circuitul
economic, pe o perioadă de timp, a unor cantități de resurse materiale, financiare,
umane și folosirea lor în prezent în scopul unor acțiuni viitoare.
Imobilizările se grupează în câteva categorii:
a) Imobilizări privind stocurile de materiale, utilaje, instalații. Acestea se
achiziționează și rămân în stoc;
b) Imobilizări privind investiții neterminate - presupun imobilizările de la
punctul a) și forța de muncă pe care o implică, dar investiția este încă nefinalizată.
Important este ca aceste imobilizări să nu afecteze investitorul foarte mult din
punct de vedere economic, financiar sau ca timp.
Strategia investitorului depinde și de conjunctura pieței. De exemplu, în condiții
de instabilitate economică, cu prețuri fluctuante pe piață, este de preferat să efectueze
imobilizări cât mai mici, astfel încât cash-flow-ul să fie cât mai puțin afectat.
c) Imobilizările de fonduri
Acestea apar și în perioada de execuție și în perioada de exploatare.

17
 Dacă în perioada de execuție, tratamentul lor este cam același ca și în cazul
creditelor, în perioada de exploatare imobilizările sunt mai mici, o parte din sumele
încasate pot fi reinvestite.
În afara factorului timp, sunt și alți factori care influențează investiția:
- Inflația - aceasta erodează resursele, micșorând valoarea acestora. De aceea,
încă din faza de proiectare trebuie prevăzut un coeficient de corecție a inflației.
- Riscul investițional - se cuantifică, se măsoară în timp.
- Tentația populației de a nu investi și de a păstra banii.
- O creștere economică trebuie să ia în calcul fie o cheltuială anterioară pentru o
producție actuală, fie o cheltuială actuală pentru o producție viitoare.
2.4.2. Actualizarea. Indicatori actualizați de eficiență economică a investițiilor
Actualizarea este o tehnică de calcul prin intermediul căreia, valori care sunt
produse în perioade diferite de timp, sunt aduse/recalculate la același moment de
referință în vederea vânzării/cumpărării.
Derularea unei investiții presupune parcurgerea a patru momente de referință:
- md - momentul luării deciziei de efectuare a investiției;
- m0 - momentul începerii executării investiției;
- m1 - momentul punerii în funcțiune a obiectivului de investiții;
- ms - momentul scoaterii din funcțiune a obiectivului.
Grafic, ”viața” unui obiectiv de investiții de la concepere și până la uzarea sa
morală arată astfel:

Figura nr. 2.6.

Proces investițional

- x - perioada de la luarea deciziei și până la începerea executării;

- y - perioada executării lucrării;
- z - perioada de exploatare.
În faza ”x”, faza de proiectare, indicatorii actualizați trebuiesc priviți ca o
caracteristică de viitor.

18
 În faza ”y” - faza executării lucrărilor de investiții apar consumurile.
Abia în faza ”z” - faza de exploatare vor apărea beneficiile, mai mari în primii
ani, iar ulterior vor scădea, ajungându-se în momentul m s - momentul scoaterii din
funcțiune a utilajului. Orice activitate peste acest moment înseamnă pierdere.
Principalii indicatori posibili de actualizat sunt:
- volumul investiției;
- mărimea profitului;
- randamentul economic;
- durata de recuperare.
Volumul investiției este hotărâtor și are ponderea cea mai mare în perioada ”x”,
ceilalți trei fiind inexistenți.
Odată cu punerea în funcțiune a obiectivului apar determinanți ceilalți trei indicatori:
- durata de recuperare - cu cât este mai mică, investitorul va intra pe profit;
- dacă durata este mică, randamentul în exploatare a obiectivului este mai mare;
- profitul crește cu cât perioada de exploatare este mai mare sau altfel privind
odată ce imobilizările au fost recuperate.

Capitolul 3.

METODE DE ANALIZĂ ȘI EVALUARE A PROIECTELOR DE INVESTI-

ȚII
3.1. Fundamentarea investiției
3.2. Evaluarea investiției
3.2.1. Metode de evaluare fără actualizare
3.2.2. Metode de evaluare cu actualizare

19
 3.1. Fundamentarea investiției
În alegerea unui proiect de investiții trebuie pornit de la scopul pentru care acesta se
face, respectiv obținerea unor câștiguri suplimentare în viitor, adică obținerea de profit.
Procesul de fundamentare presupune o serie de comparații între câștigurile aduse
de o investiție cu alte proiecte.
Un investitor are de ales între a face o investiție cu câștiguri sau pierderi sau
plasamente de capital în diverse instrumente financiare. La o primă analiză pe termen
scurt, câștigul cert va fi în cazul plasamentului bancar, financiar. Pe termen mediu și
lung, deși în cazul investiției sunt riscuri multiple, beneficiul în cazul acesteia este
mai mare. Totuşi, practica a dovedit că profitabil pentru întreprinzător este varianta
combinată a celor două tendinţe descrise mai sus.
În cazul unei investiții se mai iau în calcul o serie de elemente:
- valoarea investiției;
- numărul de ani în care aceasta se amortizează;
- perioada de funcționare a investiției;
- fluxurile de încasări/profiturile.
Eficiența economică a investiției - element fundamental al deciziei de efectuare a investiție.
Eficiența economică reprezintă o activitate din care să rezulte realizarea a ce și-a
propus firma.
Randament = efect obținut / efort depus
Efect - rezultatul obținut trebuie să fie aproape identic cu scopul propus
Efort - consum de resurse materiale, umane și financiare.
E = R/C
în care,
E - eficiența
R - rezultat/efect
C - consum de resurse/efort.
- Raportul trebuie să fie peste 1 - R>C;
- Când R=C, raportul este egal cu 1 - nu există câștig, dar nici pierdere;
- Când R<C - se înregistrează pierdere.
Trebuie făcută o delimitare între rentabilitate și eficiență.
- rentabilitatea - rezultatul financiar al unei activități economice concretizat în profit.
- eficiența - cuprinde rezultatul general al tuturor activităților (economice,
financiare, social, cultural etc)
E'=C/R
- exprimă ce efort trebuie depus pentru o unitate de efect.
Și în activitatea de investiții relațiile de eficiență sunt aceleași.
Indicatorii care reflectă eficiența investițiilor se pot grupa în două mari categorii:
- indicatori generali;
- indicatori de bază ai investiției.
A) Indicatori generali – sunt acei indicatori care permit formarea unei păreri
generale asupra creerii eficienței economice.

20
 A1) Capacitatea de producție - volumul maxim de producție ce poate fi realizat
într-o perioadă de timp (oră, zi, lună, trimestru, an), în condiții de folosire normală a
utilajelor, a personalului, a timpului.
- se exprimă în cantități fizice: bucăți, m, litri, tone, m2, m3 etc - q
- se exprimă și valoric - Q
Q = ∑qi x pi
în care,
Q - capacitatea de producție exprimată valoric;
qi - cantitatea de producție fizică a unui sortiment;
pi - prețul de producție al sortimentului.
În cazul instituțiilor social-culturale, Q se exprimă astfel:
- numărul de paturi - spitale
- numărul de clase - școli
- număr de locuri în săli de teatru, cinematograf etc.
Prin determinarea capacităţii de producție se poate obține o primă imagine
despre fondurile imobilizate.
A2) Costul producției - cantitatea de resurse materiale/umane încorporată în
producție pe perioada de timp cât obiectivul funcționează.
Costul producției reprezintă suma tuturor cheltuielilor cu resurse materiale,
umane, bănești la 1000 de lei producție.
A3) Forța de muncă (numărul de salariați)
- este un indicator necesar încă din faza de proiectare. Se va întocmi o listă cu
salariații pe specializări și nivel de calificare, iar ulterior numărul de schimburi.
A4) Productivitatea muncii (W)
- exprimă producția per salariat
W = q / Ns,
în care:
W - productivitatea muncii
q - producția
Ns - numărul de salariați.
- exprimă și valoarea producției per salariat
W = Q / NS
în care:
Q - valoarea producției.
- numărul de salariați pe unitate de produs
W = Ns / q
- cantitatea de producție într-o unitate de timp
W=q/T
în care
T - timpul necesar pentru cantitatea produsă
A5) Profitul - venitul net obținut/care trebuie obținut ca urmare a desfășurării
activității de producție.
- se exprimă prin rata profitului
- profitul poate fi reinvestit pentru dezvoltare, modernizare, dar o parte din
acesta poate fi repartizat acționarilor sub formă de dividende.
21
 A6) Rata rentabilității
r = π / C x 1.000
În care:
r - rata rentabilității
π - profitul
C - cheltuieli de producției.
- se mai numește profitabilitate.
A7) Eficiența capitalului fix
Ef = Q / K
în care:
Ef - eficiența capitalului fix
K - valoarea capitalului fix.
B) Indicatori de bază ai investiției
B1) Volumul de capital investit (It)
- exprimă efortul economic total pentru proiectarea și realizarea unui obiectiv
de investiții, însumând resursele materiale, financiare, retribuirea forței de muncă
inclusiv asistență socială și protecție socială, resursele informaționale.
- este un indicator de efect.
It = Id + Ic + Mc +cs
în care:
Id - investiții directe (resurse materiale)
Ic - investiții conexe
Mc - valoarea mijloacelor circulante
cs - cheltuieli suplimentare (pregătire profesională, supraveghere)
B2) Durata de execuție/realizare a lucrărilor de investiții proiectate
- este un indicator care determină perioada de timp în care are loc investiția
lucrărilor proiectate.
- în această perioadă se imobilizează fonduri care nu aduc niciun venit, motiv
pentru care trebuie urmărit să nu apară întârzieri.
- dacă pot fi puse în funcțiune unele capacități de producție, acestea trebuie cu
celeritate să producă în paralel cu executare lucrărilor rămase de finalizat.
B3) Durata de exploatare a obiectivului proiectat
- exprimă timpul de funcționare a obiectivului, perioadă în care se amortizează
mijlocul fix.
B4) Investiția specifică
Si = Iti / q sau Q
în care:
Iti - efort investițional
- efect economic. Acesta se poate exprima în producție fizică (tone, buc, m, m 2,
m3 etc) - q, sau valoric- Q, când avem de a face cu o producție eterogenă.
- la modernizarea, retehnologizarea obiectivelor existente, formula de calcul este
următoarea:
Si = Iti1 - Iti0 / q1 - q0
B5) Termen de recuperare a investiției

22
 - este intervalul de timp de la care obiectivul este dat în folosință și până când
valoarea investită este recuperată din profitul obținut.
Ti = Iti / π - obiectiv nou
Ti = Iti / π1 - π0 - modernizare
B6) Randamentul economic al investiției (R)
R = π / It
- exprimă câți lei - profit rezultă pentru un leu investit.
3.2. Evaluarea investiției
Evaluarea unei investiții se face prin două metode:
- tehnici de evaluare fără actualizare;
- tehnici de evaluare cu actualizare.
Aceste tehnici reprezintă un ghid de lucru care poate avea și abateri.
3.2.1. Metode de evaluare fără actualizare
Aceste tehnici se caracterizează prin faptul că nu iau în considerare valoarea în
timp a banilor. Dintre tehnicile cunoscute ne vom opri la două:
- Termenul de recuperare a investiției;
-- Rentabilitatea investiției.
3.2.1.1. Termenul de recuperare a investiției
Această metodă măsoară numărul de ani în care investiția este amortizată din
fluxurile de numerar/profiturile obținute.
Se optează pentru acel proiect în care termenul de recuperare este cel mai mic.
• Când câștigurile bănești nete obținute din exploatarea investiției au caracter
liniar, indicatorul se calculează astfel:
T = Vi/(π sau F)
în care:
T- termenul de recuperare a investiției;
Vi-- valoarea investiției;
π- profitul
F- fluxurile de numerar generate de investiției
Exemplu:
Vi=25.000.000 lei
F=10.000.000 lei
T=25.000.000/10.000.000=2. 5 ani.
Cei 2,5 ani, adică 2 ani și 6 luni este timpul în care investiția se amortizează.
• Când câștigurile nete au caracter neliniar
În cazul în care fluxurile sunt neliniare se va proceda astfel:
- se cumulează fluxurile din fiecare an începând cu primul an, al doilea, al n-lea
până în anul când total fluxuri recuperează investiția;
- în anul în care fluxurile cumulate depășesc valoarea investiției se calculează
restul de recuperat, diferența reprezentând profit.
Exemplu:
Vi=25.000.000 lei
23
 Investiția s-a proiectat ca perioada de exploatare a obiectivului să fie de 4 ani.
Fluxurile anuale au fost următoarele:
Anul I = 8.000.000 lei;
Anul II = 9.000.000 lei;
Anul III = 11.000.000 lei
Anul IV = 12.000.000 lei.
Se observă că în anul al treilea deja investiția este amortizată/recuperată.
8.000.000+9.000.000+11.000.000=28.000.000 lei
28.000.000 lei > 25.000.000 lei
Trebuie calculat timpul efectiv al recuperării.
Pentru anul III nu avem nevoie decât de 8.000.000 lei pentru a recupera integral investiția.
25.000.000 - (8.000.000+9.000.000) = 25.000.000 - 17.000.000=8.000.000 lei
Timpul de recuperare in acest al treilea an se va calcula astfel:
T=8.000.000/11.000.000=0,73 ani
Rezultă că timpul de recuperare este de 2,73 ani, adică pe lângă fracțiunea de
o,73 se mai adaugă primii doi ani întregi.
Tabel nr. 3.1
Anul Valoarea Fluxul Fluxul Observații
investiției anual cumulat
0 25.000.000 - - -
1 - 8.000.000 8.000.000 Vi > ∑ Fi
2 - 9.000.000 17.000.000 Vi > ∑ Fi
3 - 11.000.000 28.000.000 Vi < ∑ Fi
4 - 12.000.000 40.000.000 -
TOTAL 25.000.000 40.000.000 - -
Se observă că profitul net al investitorului pe perioada de exploatare a
obiectivului a fost de 15.000.000 lei ( 3.000.000 lei rămași din anul III și integral anul
IV - 12.000.000 lei).
Totuși, cel mai mare inconvenient al metodei este legat de faptul că nu se ține
cont de inflație, de scăderea puterii de cumpărare a banilor.
3.2.1.2. Rentabilitatea investiției
Prin această metodă se calculează profitabilitatea medie anuală a investiției:
Ri = π sau Fm / Vi x 100
în care:

Ri - rata rentabilității;
π - profit mediu anual;
Fm - fluxurile de numerar medii anuale;
Vi - valoarea investiției.
Plecând de la exemplul precedent, adică folosind aceleași date, vom calcula Ri
Vi = 25.000.000 lei
24
 Pe perioada de exploatare (4 ani) s-au obținut fluxuri totale Fi = 40.000.000 lei
F = 40.000.000/4 = 10.000.000 lei
Rezultă Ri = 10.000.000/25.000.000 x 100 = 40%
Rentabilitatea medie este 40%, adică la fiecare 100 lei investiți se obțin 40 lei profit.
La o analiză comparativă se va alege proiectul de investiție cu rata de
rentabilitate cea mai mare.
Dezavantaje:
- folosește un flux/profit estimat;
- folosește un flux/profit mediu, ori în practică pot apărea abateri;
- nu ia în calcul inflația.
3.2.2. Metode de evaluare cu actualizare
Aceste metode au fost aplicate datorită deprecierii banilor, de la un an la altul,.
Una este valoarea investiției atunci când aceasta a fost proiectată și alta este valoarea
ei la momentul finalizării lucrării.
Valoarea în timp a banilor poate fi modificată prin două metode:
- prin inflație, adică prin creșterea prețurilor cu rata de inflație sau a indicelui
prețurilor de consum;
- prin capitaluri. Acestea se ajustează cu rata rentabilității.
3.2.2.1. Metoda valorii nete actualizate
Ideea de bază de la care se pleacă în analiza proiectelor este ca fluxurile/
profiturile obținute prin exploatarea obiectivului să acopere investiția inițială, cu
mențiunea că aceste fluxuri/profituri să fie an de an evaluate la valoarea actuală,
folosindu-se un coeficient de evaluare.
Formula de calcul este următoarea:
VAN = ∑ F / (1+a)n - Vi
în care:
VAN - valoarea netă actualizată
F - fluxuri nete în fiecare an din perioada de exploatare a obiectivului;
a - rata de actualizare
n - numărul de ani de exploatare;
Vi - valoarea inițială a investiției.
Exemplul 1.
Vi = 500.000 lei
n - 3 ani
F1 = F2 = F3 = 200.000 lei
i = 10%, înseamnă fie deprecierea monedei (inflație), fie dobânda unui depozit bancar.
VAN = {200.000/(1+10/100)}+{200.000/(1+10/100)2}+{200.000 / (1+10/100)3}
- 500.000 = { (200.000/1,1) + (200.000/1,21) + (200.000/1,331) } - 500.000 =
(181.818+165.289+150.263) - 500.000 = 497.370 - 500.000 = - 2.630 lei
Rezultă că valoarea actualizată netă este negativă, adică la finalul celor trei ani
investitorul va înregistra o pierdere de 2.630lei.
Dacă s-ar lucra cu sume neactualizate, proiectul ar fi rentabil.
200.000 + 200.000 + 200.000 = 600.000 lei, din fluxuri
25
 600.000 - 500.000 = 100.000 lei - flux net
Exemplul 2
Dacă rata de rentabilitate (într-un alt proiect) este de 5%, atunci VAN va avea
următoarea valoare:
VAN = {200.000 / 1 + (5/100) }+{200.000 / (1+5/100) 2}+{200.000 /
(1+5/100)3} - 500.000 = { (200.000/1,05) + (200.000/1,103) + (200.000/1,158) } -
500.000 = (190.476+181.327+172.712) - 500.000 =44.515 lei.
Deci, la o previzionare a unei deprecieri mai mici a monedei naționale (5% față
de 10% în exemplul precedent), proiectul investițional prezintă o valoare actualizată
netă pozitivă și prin urmare acest proiect va fi acceptat.
3.2.2.2. Metoda ratei interne de rentabilitate
Orice proiect de investiție are calculată o rentabilitate mai mare sau mai mică.
Rata internă de rentabilitate este aceea pentru care rata actualizată netă este zero, VAN=0.
În cazul unei investiții pe mai mulți ani, se vor face calcule succesive până când
rata internă de rentabilitate (RIR) va genera VAN=0.
∑ F / (1+a)n - Vi = 0,
în care a este RIR.

Capitolul 4.

INVESTIȚIILE PUBLICE ȘI IMPACTUL INVESTIȚIILOR STRĂINE ASUPRA

ECONOMIEI

4.1. Elaborarea unui proiect de investiții publice

4.2. Surse de finanțare a proiectelor de investiții publice

26
 4.3. Impactul investițiilor străine asupra economiei
4.1. Elaborarea unui proiect de investiții publice
Țintele unui edil ales de către cetățenii unei comunități este pe lângă
reprezentarea colectivității în toate mediile și crearea unui cadrul armonios de trai la
nivelul standardelor lumii civilizate. Pentru realizarea acestui deziderat este nevoie de
o strategie coerentă în acord cu așteptările electorilor. În acest fel se consolidează
capitalul de imagine și permite dezvoltarea economică.
Strategia de dezvoltare se concretizează în proiecte publice .
Proiectul public este instrumentul de punere în practică a strategiei
administrațiilor publice, folosind resursele pe o perioadă limitată și într-o strictă
localizare la nivel local, regional sau național.
Un proiect bine făcut aduce pe perioada de exploatare eficiența economică și
socială așteptată. Fiind proiectat a fi exploatat pe perioade lungi, un astfel de proiect
public este caracterizat și prin incertitudine, urmărindu-se diminuarea efectelor negative.
Punerea în practică a strategiilor sub forma proiectelor de investiții publice și a
rezultatelor scontate este cunoscută în practica investițională sub denumirea de lucrare
publică. Din punct de vedere financiar, o lucrare publică se numește investiție publică.
Investiția publică înseamnă un consum de resurse investiționale cu scopul de creare a
unui cadru normal de desfășurare a serviciilor destinate membrilor comunității respective.
4.1.1. Trăsăturile unui proiect de investiții publice
1) Resursele proprii ale unei organizații/firme necesare finanțării unui proiect de
investiții provin din: fondul de amortizare, profit, sume din vânzarea/casarea de mijloace
fixe, credite bancare, împrumuturi obligatare, subvenții de la buget, alocații bugetare.
Alocările bugetare provin de la: Bugetul de Stat, Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat,
bugete speciale, bugetele instituțiilor publice autonome, bugetul fondurilor provenite din
credite externe contractate/garantate de stat, bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Aceste fonduri, care la prima vedere ar părea că sunt sigure, pot să creeze un
handicap în condiții de penurie de fonduri, motiv pentru care nu puține au fost
cazurile când autoritățile locale au apelat și la resurse de pe piața de capital.
2) Ordonatorii de credite au competențe în aprobarea proiectelor de investiții,
monitorizarea programelor și întocmirea de rapoarte către Ministerul Finanțelor.
3) Etapele unui proiect de investiții
Lansarea unui proiect de investiții publice presupune două entități:
- societăți de drept privat, care au apărut din cauze obiective, respectiv lipsa de
competență tehnologică din partea administrației;
- entitatea publică, care este instituția centrală, regională, locală, inițiatoare și
proprietara ofertei.
Cronologic, o astfel de inițiativă se împarte în trei faze:
a) Lansarea ofertei de către entitatea publică, prin întocmirea caietului de sarcini.
b) Candidații își elaborează propriile oferte ținând cont de exigențele impuse
prin caietul de sarcini. Vor prezenta o proiecție a investiției și a rezultatelor
economice din exploatare.
c) Desemnarea câștigătorului
27
 Noțiunea de entitate publică, fiind un termen destul de larg/vag, trebuie făcute
câteva precizări. Beneficiarul unui proiect de investiții este o companie cu capital
integral de stat, o deconcentrată a Primăriei - Unității Administrativ-Teritoriale (UAT).
Legislația în vigoare interzice anumite moduri de decontare directă, situație în care apare
concendentul (UAT) care va lansa proiectul. Câștigătorul licitației va fi concesionarul, o
firmă privată/mixtă. Relația celor doi se concretizează în contractul de concesiune.
Exemplu :
- CUP Dunărea este beneficiarul uzinei de tratare/epurare a apei menajere;
- UAT Brăila este concendentul;
- firma executantă este concesionarul.
Domeniile de activitate în care se pot realiza astfel de proiecte sunt: transport în
comun, alimentare cu apă potabilă și/sau de epurare, tratarea deșeurilor menajere,
rețele de gaze naturale, de energie din surse alternative etc.

Figura nr. 4.1

ENTITATEA PUBLICĂ
U.A.T.

CONCENDENTUL

CONTRACTUL DE CONVENȚIE DE
CONSTRUCȚIE CREDIT

Antreprenor Finanțator

SUBCONTRACTOR

28
 Acesta este un exemplu de parteneriat public-privat.
4) Printr-o investiție publică, autoritatea administrativă contractantă, beneficiară
urmărește creșterea eficacității acțiunii, efectul privind satisfacția electorilor.
Exemple: o apă mai curată într-o comunitate, drumuri mai bune, timpi reduși la
minim de așteptare la ghișeele Primăriei prin informatizarea serviciilor, canalizarea
localităților, aducția de gaze.
Prin implicarea partenerului privat, șansele unei reușite cresc, pentru că acesta
urmărește obținerea de profit, iar comunitatea beneficiază de o lucrare de calitate, în
final cetățeanul fiind satisfăcut.
5) La nivelul colectivității apar și riscuri specifice, care au un impact
semnificativ din punct de vedere social, ecologic. Apariția acestor riscuri/fenomene,
decidenții iau măsurile care se impun, necesare dar neprogramate.
Câteva exemple în acest sens: viituri, inundații, alunecări de teren, zăpezi
abundente etc, care produc stricăciuni și a căror efecte trebuiesc înlăturate. Finanțarea
acestor acțiuni se poate face în detrimentul celor care au fost aprobate prin buget,
acestea fiind fie anulate, fie refundamentate cererile și solicitate fonduri suplimentare
în condiții de rectificări bugetare.
Astfel de situații apar în cazul comunităților sărace.
6) Clasificarea proiectelor de investiții
Sectorul public cuprinde trei domenii de activitate: întreprinderi publice,
administrația publică propriu-zisă și societăți comerciale autonome.
→ Proiectele de investiții se grupează în proiecte economice și proiecte non-economice:
a) Proiecte cu caracter industrial - centrale electrice, stații de tratare și distribuție
a apei, instalații de tratare și prelucrare a deșeurilor;
b) Proiecte de infrastructură în transporturi urbane și interurbane: metrou,
autostrăzi, străzi, drumuri naționale, județene, gări, aerogări, autogări, magistrale de
telecomunicații, transport energie, gaze etc;
c) Amenajări urbane;
d) Proiecte în domeniul apărării și siguranței naționale;
e) Investiții cu caracter cultural-administrativ: școli, spitale, parcuri, biserici,
stadioane, săli de sport etc.
→ Din punct de vedere al finanțării, proiectele de investiții se pot diviza în:
a) Proiecte care se autofinanțează integral, iar recuperarea investiției se face din
exploatare pe perioada de viață a proiectului. Este cazul proiectelor pentru activitatea
de comerț, industrie hotelieră, prestări de servicii casnice pentru populație.
b) Proiecte cu co-finanțare: săli de sport, teatre, sedii administrative;
7) Scopul proiectelor de investiții
Prin elaborarea acestor proiecte de investiții se urmărește pe de o parte eficiența
economică, iar pe de altă parte satisfacerea unor nevoi sociale, de ambient (legate de
mediu, de sănătate, de educație).

29
 8) Proiectele de investiții publice sunt caracterizate printr-un efort investițional
mai redus, particularizându-se de la caz la caz. În același timp și efectele pe care
aceste proiecte le produc asupra populației au impact pozitiv și negativ.
9) În cazul unui obiectiv de investiții publice, obiectivele pentru care se proiectează
sunt diferite față de proiect privat, în care singurul obiectiv este profitul. În acest sens, se
stabilește un obiectiv principal/fundamental așteptat și apoi obiective specifice.
De exemplu, când se reabilitează o stradă cu vad comercial, obiectivul fundamental
este satisfacția conducătorilor auto de a rula pe un drum bun. Circulând mai mulți
participanți la trafic și rețeaua comercială se dezvoltă. Acesta este un obiectiv specific.
10) Analiza economică a unui proiect de investiții publice impune două
componente: analiza costurilor și satisfacerea nevoilor contribuabililor.
4.1.2. Etape în elaborarea ideii de proiect de investiții publice
→ Perioada premergătoare:
1) Apariția ideii de proiect, care apare din partea departamentelor de specialitate
din cadrul UAT-urilor (primării, consilii județene, unități subordonate) sau din partea
organismelor guvernamentale/nonguvernamentale.
2) Stabilirea obiectivului, scopului, justificarea temei,
necesitatea și oportunitatea proiectului de investiții.
3) Întocmirea ideii definitive
4) Ideea proiectului de investiții se supune aprobării autorității publice. Nu se
aprobă, se respinge. Se probă, se trece la etapa următoare, respectiv elaborarea
proiectului de investiții publice.
”Actorul” principal este ordonatorul dr credite, care are misiunea de a executa
cheltuielile publice. Din punct de vedere al poziției ierarhice există mai multe
categorii de ordonatori de credite:
- ordonator principal - Ministerul Muncii și Justiției Sociale (MMJS) - ministrul
- ordonator secundar - Casa Națională de Pensii Publice (CNPP) - președintele CNPP
- ordonator terțiar - casele teritoriale de pensii - directorul CTP.
Cerințele pe care un obiectiv de investiții trebuie să le îndeplinească:
a) Există o urgență curentă/viitoare stabilită printr-un raport/referat de necesitate;
b) Există un studiu de fundamentare;
c) Se stabilește o perioadă de implementare;
d) Există finanțare;
e) Poate fi urmărit ușor pe întreaga perioadă de execuție;
f) Are suficient impact exterior.
→ Etape în elaborarea proiectului de investiții
1) Plecând de la regula că orice proiect public face parte dintr-un program, o strategie,
punctul de plecare este tema, intenția de proiect care s-a născut în zona operațională.
2) Proiectul de investiții publice trebuie inclus în lista obiectivelor de investiții,
anexă la buget, aprobată de ordonatorul principal de credite.
Listele se întocmesc pe categorii de cheltuieli: obiective noi, obiective în continuare,
alte cheltuieli (expertize, proiectare, efecte ale calamităților naturale, achiziții etc).
3) Elaborarea planului de investiții presupune parcurgerea următorilor pași:
- analiza entității publice promotoare a proiectului;
30
 - identificarea nevoilor de finanțare;
- previzionarea mijloacelor de finanțare internă;
- cercetarea și alegerea surselor externe.
4) Odată acceptat, se trece la planificarea implementării proiectului de investiții.
Se fundamentează pe baza analizării următoarelor informații:
a) Informații financiare: valoarea proiectului, credite de angajament, credite
bugetare, graficul de finanțare corelat cu graficul de rambursare, analiza cost-
beneficiu, costuri de întreținere și funcționare.
b) Informații nefinanciare: strategia investițională, descrierea proiectului, stadiul
fizic al realizărilor.
5) Studiul de oportunitate
- se identifică zone care pot constitui poli de interes pentru investitori;
- tradițiile zonei: industriale, agricole, turism etc;
- existența unei infrastructuri parțial nevalorificate;
- existența unor resurse, potențial turistic;
- strategia locală/națională de dezvoltare;
- avantaje economice ale zonei.
4.2. Surse de finanțare a proiectelor de investiții publice
Sursele de finanțare ale unui proiect de investiții publice sunt diferite față de
cele din sectorul privat. Acestea sunt:
- surse proprii din bugetul local și subvenții de la bugetele centrale;
- sume disponibilizate din fondurile de dezvoltare ale agenților economici prestatori
de servicii locale: regii autonome, societăți comerciale cu capital integral de stat;
- sponsorizări;
- fonduri de la diverse organizații filantropice, umanitare;
- accesarea fondurilor alocate prin programe europene;
- accesarea de fonduri prin proiecte/programe de la instituții/organizații
internaționale: Banca Mondială, BERD, BIRD etc;
- împrumuturi pe piața financiară internă și internațională.
4.2.1. Sursele proprii de finanțare a proiectelor de investiții publice
Sursele proprii sunt bugetele locale. Veniturile bugetare locale provin din
următoarele surse:
a) Venituri curente provin din impozite și taxe. Gradul de colectare este un
oscilant, datorită următoarelor cauze:
- reaua voință a contribuabililor;
- migrarea contribuabililor, în special cei cu venituri scăzute, către regiuni cu
fiscalitate mai redusă sau care vor primi ajutoare sociale peste medie.
b) Venituri din valorificarea/concesionarea unor active
- veniturile obținute se folosesc pentru finanțarea investițiilor;
- se caracterizează prin incertitudine în ceea ce privește obținerea de venituri, iar
nivelul de colectare este relativ redus.
c) Venituri extrabugetare
Aceste venituri provin din sponsorizări, donații și din aplicarea unor taxe speciale.
31
 Sponsorizările și donațiile se primesc de la persoane fizice sau juridice
rezidente/nerezidente în scopul realizării unor obiective de interes public. Nivelul
acestor venituri este relativ mic. Când valoarea lor este mare în raport cu importanța
proiectului, este necesar să se analizeze motivele sponsorizării, astfel încât să nu
existe interese ascunse.
Taxele speciale se aprobă de către consiliile locale, județene pentru finanțarea
proiectelor de investiții publice. Odată cu aplicarea acestor taxe apar și riscuri
specifice: migrarea populației, dificultăți în colectare.
d) Sume atrase din programe speciale ale autorităților centrale
În principiu, astfel de sume se solicită în cazul unor proiecte perpetue/în
continuare, care vizează axe strategice de dezvoltare la nivel zonal/sectorial.
e) Parteneriatul public-privat (PPP)
PPP presupune atragerea unor întreprinzători privați într-un parteneriat sub
forma concesionării și asocierii în participație, creându-se societăți mixte.
Potrivit unui astfel de parteneriat, autoritatea publică contribuie cu „aport în
natură”: baza materială, terenuri, construcții, chiar și cu o contribuție bănească mică.
Sectorul privat contribuie cu logistică, cunoștințe manageriale, suport bănesc substanțial.
În acest fel se realizează o comuniune de interese aparent diametral opuse:
interesul public urmărit de către autoritatea locală și profitul urmărit de către
operatorul privat.
Pentru autoritatea publică, un PPP prezintă o serie de avantaje, dar și dezavantaje.
Avantaje:
- degrevează bugetele locale de costurile de realizare a obiectivului dorit;
- se obține o calitate superioară a costului lucrării;
- în calitate de beneficiar al obiectivului, UAT-ul solicită garanții de bună-
execuție, control ulterior;
- se obțin servicii publice la standarde moderne, micșorându-se timpii de
așteptare, informații de calitate, un ambient civilizat în interiorul locațiilor etc
Dezavantaje:
- folosirea de către prestator a bazei materiale în exces;
- competențele decizionale sunt în mâna prestatorului, motiv pentru care
finalizarea proiectului poate să nu satisfacă interesul cetățeanului.
f) Atragerea de resurse de pe piața de capital, prin emisiunea de obligațiuni și
prin solicitarea de credite bancare.
g) Împrumuturi solicitate de la instituții internaționale de credit: BERD, BEI-
Banca Europeană de Investiții, BIRD.
4.2.2. Atragerea de surse de pe piața de capital
Creditul municipal, așa cum se mai numește accesarea de fonduri de pe piața
financiar-bancară, a devenit o practică curentă a autorităților locale.
Formele creditului municipal sunt următoarele:
- Emisiunea de titluri de valoare (obligațiuni municipale);
- Credite bancare cu sau fără garanții guvernamentale.

32
 4.2.2.1. Finanțarea proiectelor de investiții publice prin emisiunea de obligațiuni
Contractarea unui împrumut prin emisiunea de obligațiuni (împrumut obligatar)
este o decizie care aparține organelor locale de decizie (consiliul local, municipal,
județean) cu votul a cel puțin 2/3 din numărul consilierilor în funcție.
Creditele obținute sunt o componentă a datoriei publice locale.
Obligațiunile locale, municipale, județene* sunt titluri de valoare emise de
autoritățile respective pentru atragerea de resurse financiare în scopul finanțării unor
proiecte de investiții publice urbane sau economice.
Obligațiunile locale se deosebesc între ele în funcție de sursa de rambursare:
- obligațiuni pentru care rambursarea se va face prin majorarea impozitelor locale;
- obligațiuni pentru care rambursarea se va face prin impunerea unor impozite speciale;
- obligațiuni pentru care rambursarea sumelor obținute se va face din profiturile
viitoare provenite din prestarea de servicii: aprovizionarea cu apă, energie electrică,
canalizare, salubritate, transport etc;
- obligațiuni care vor fi plătite din venituri speciale. Exemple: construcția unor
obiective industriale, comerciale sau spații locative, care ulterior vor fi închiriate.
Sumele obținute din chirie vor fi folosite pentru plata dobânzilor și a sumelor
împrumutate.
Obligațiunile sunt instrumente de credit pe termen mediu și lung prin care
deținătorului i se oferă dreptul de a încasa o dobândă fixă și certă, precum și
rambursarea sumei investite, în rate/tranșe sau integral la scadență.
Emitentul obligațiunii este autoritatea publică locală/debitorul, iar creditorii sunt
persoane fizice și juridice rezidente/nerezidente care dețin capitaluri bănești temporar
disponibile. Aceasta este de fapt o operațiune de economisire.
Clasificarea obligațiunilor
→ După modul de identificare a deținătorului
a) Obligațiuni la purtător - drepturile revin posesorului obligațiunii, fără ca
numele acestuia să fie trecut pe imprimat;
b) Obligațiuni nominative - pe tipizat este specificat numele posesorului.
→ După forma în care sunt emise
a) Obligațiuni materializate - se emit pe suport de hârtie;
b) Obligațiuni dematerializate - se emit pe suport magnetic, prin înscriere în cont.
→ După tipul de venit pe care îl generează
a) Obligațiuni cu dobândă
Aceste obligațiuni au inscripționată pe imprimat o valoare nominală. La scadență se
recuperează valoarea nominală/creditul, la care se adaugă dobânda fixă pre-stabilită.
b) Obligațiuni cu discount
Atunci când sunt lansate pe piață, aceste obligațiuni se vând la un preț mai mic
decât valoarea nominală, câștigul investitorului fiind diferența dintre valoarea
nominală și suma împrumutată.
→ După gradul de protecție a investitorilor
a) Obligațiuni garantate cu anumite active, care vor putea fi executate în cazul în
care debitorul nu-și onorează creanțele.

*
generic le vom numi obligațiuni locale

33
 b) Obligațiuni negarantate - emiterea fără garanții se bazează pe încrederea de
care se bucură emitentul.
Deoarece piața obligațiunilor s-a diversificat, în practica internațională au mai
apărut și alte tipuri:
- Obligațiuni de participație - rata dobânzii și valoarea împrumutului se stabilesc
la un nivel minim la momentul emiterii, iar în funcție de rezultatele financiare, la
scadență, pot fi majorate.
- Obligațiuni convertibile în acțiuni
Deținătorul titlului poate să-și exprime opțiunea de a converti obligațiunile în
acțiuni pe care le cotează pe bursă.
- Obligațiuni indexate - actualizarea titlurilor se face în funcție de un indice de
referință (exemplu: rata de inflație).
- Obligațiuni cu dobândă variabilă - pe perioada împrumutului, emitentul se
obligă să modifice dobânda în funcție de performanțele pieței de capital.
Etapele lansării de obligațiunii
1) Apariția unei nevoi suplimentare de finanțare, după ce au fost verificate toate
posibilitățile de finanțare clasice.
2) Eligibilitatea emitentului/administrației publice - se referă la plafonul maxim
al îndatorării și garanțiile pe care emitentul le poate oferi.
Regula este următoarea: totalul datoriilor anuale (rate scadente + dobânzi + comisioane
+ împrumuturi care se vor contracta) să nu depășească 20% din veniturile curente.
3) Elementele tehnice ale împrumutului obligatar:
- denumirea emitentului;
- forma titlurilor;
- modalitatea de rambursare;
- cum se vor trage titlurile;
- publicare;
- cotația la bursă;
- unde și când se pot răscumpăra titlurile;
- caracteristicile juridice;
- caracteristicile financiare;
- amortizarea împrumutului se poate face într-o singură tranșă sau treptat, în rate.
4) Pregătirea și lansarea emisiunii
5) Modalități de plasare a titlurilor.
4.2.2.2. Credite bancare cu sau fără garanții guvernamentale
Împrumuturile bancare se pot contracta fie direct de către autoritățile
contractante sau garantate de către autoritățile guvernamentale în condițiile unor
acorduri bilaterale cu instituții internaționale.
Astfel, consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiul București au
competență de aprobare a unor împrumuturi atât pe piața financiară internă cât și pe
piața internațională fără garanții guvernamentale pentru proiecte de investiții publice
de interes local. Pe de altă parte, instituțiile internaționale (Banca Mondială, BERD,
BEI, BIRD) acordă împrumuturi numai cu îndeplinirea unor criterii de eligibilitate în
măsura în care se dovedește că nu au fost identificate surse de finanțare private.
34
 Instituții financiare internaționale
a) BERD - Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare
Prin statut, încă de la înființare, BERD și-a propus „să sprijine guvernele țărilor
din Europa Centrală și de Est în demersul acestora de a trece la economia de piață”.
În acest context s-a stabilit că 40% din totalul împrumuturilor să se aloce către
sectorul public și diferența de 60% către sectorul privat.
BERD a stabilit și o altă variantă de lucru mult mai comodă și anume
participarea unor co-finanțatori: bănci comerciale, instituții financiare, programe ale
unor agenții guvernamentale.
Tipuri de co-finanțări:
- Finanțare comună - BERD și co-finanțatorii stabilesc de la început proporțiile
de participare;
- Finanțare paralelă - fiecare dintre participanți finanțează un pachet predefinit.
- Sindicalizare - BERD întocmește condițiile de creditare, își stabilește cota din
credit și ulterior alege alți finanțatori care vor subscrie în anumite proporții,
acceptând ad-literam termenii contractuali.
- Participare sindicalizată - BERD acordă întregul împrumut, apoi vinde unor
finanțatori cote părți din împrumut.
b) BEI - Banca Europeană de Investiții
BEI s-a înființat prin Tratatul de la Roma din anul 1958.
Este o instituție autonomă în cadrul Uniunii Europene. Acționarii sunt statele
membre UE, care subscriu capitalul acesteia, iar miniștrii de finanțe formează
Consiliul Guvernatorilor BEI.
Aria de acțiune a băncii o reprezintă țările membre UE, dar sprijină și țări din
Asia, America Latină, Africa, zona Caraibe, Pacific etc.
BEI finanțează programe de investiții pe axe prioritare: dezvoltare economică
regională, coeziune socială, protecția mediului și calitatea vieții, energie etc.
Împrumuturile BEI reprezintă o sursă complementară care nu depășește 75% din
valoarea unui proiect alături de sursele naționale. În funcție de mărimea
împrumuturilor, acestea pot fi accesate direct de către inițiatori prin intermediul unor
bănci autohtone sau prin linii de credit.
c) BIRD - Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare
BIRD face parte din Banca Mondială alături de Asociația Internațională pentru
Dezvoltare (AID) și Corporația Financiară Internațională (CFI). AID funcționează, în
special, pentru sprijinirea țărilor sărace prin acordarea de împrumuturi extrem de
avantajoase, iar CFI promovează și susține sectorul privat productiv în asociere cu
capitalul privat autohton.
BIRD s-a înființat în urma Conferinței Monetare și Financiare de la Bretton
Woods (iulie 1944) - SUA, alături de FMI. Funcționează ca o societate anonimă,
membrii ei fiind țările membre ONU, care trebuie inițial să fie membre FMI.
După obiectivele specifice perioadei de după cel de-al Doilea Război Mondial,
refacerea economiilor distruse de război (stabilirea cursurilor de schimb, comerț fără
frontiere), BIRD s-a orientat către stimularea dezvoltării economice, componenta
socială, educație, sănătate ș.a.
România a aderat la FMI și BM în anul 1973, beneficiind și de o serie de credite stand-by.
35
 BIRD nu finanțează integral un proiect, titularul de credit trebuind să aibă un
aport de 25-30% din valoarea acestuia. Dobânzile practicate de către bancă sunt
negociabile în funcție de bonitatea clientului, dar ținându-se cont și de situația pieței.
Pentru proiectele de investiții durata de rambursare și cea de grație se stabilesc
de către inspectorii BIRD, variind între 15-20 de ani, comisionul de angajament fiind
de cca. 1% și cel de neutilizare de 1,5%.
4.3. Impactul investițiilor străine asupra economiei

4.3.1. Investițiile străine - componentă a dezvoltării economice

Unul dintre elementele importante care caracterizează globalizarea este libera
circulație a capitalurilor pe plan mondial. În cadrul acestui proces investițiile străine
au un rol foarte important, deoarece resursele interne nu sunt suficiente pentru a
asigura dezvoltarea și susținerea unei economii competitive.
Spre deosebire de investițiile în general care reprezintă cheltuieli care se fac
pentru obținerea bunurilor de capital, investițiile străine încorporează unele elemente
specifice și anume: moneda în care se face plata, locul unde se vând bunurile,
apartenența părților semnatare ale contractului.
O primă delimitare a investițiilor străine este în investiții directe și investiții de portofoliu.
Investițiile străine directe reprezintă investiții internaționale realizate de o entitate
rezidentă (investitor direct) într-o economie care are un interes de durată într-o altă
entitate/companie rezidentă într-o economie, alta decât cea a investitorului direct.
Investițiile directe cuprind: tranzacția inițială dintre cele două entități și toate
tranzacțiile de capital ulterioare dintre investitorul direct și societățile afiliate.
În categoria investițiilor care pot fi realizate în înțelesul Raportului UNCTAD* (Conferința
Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare) - ONU se regăsesc explicit enumerate:
- cumpărarea de către investitorul străin direct de acțiuni într-o altă țară decât
țara de rezidență a acestuia;
- reinvestirea părții de profit care excede după repartizarea dividendelor;
- împrumuturi acordate de compania-mamă societăților afiliate;
- transfer de capital fix (mașini, utilaje, instalații), tehnologie și know-how în
domeniul managementului și marketingului.
Tot în Raportul UNCTAD din anul 2003, investițiile de portofoliu reprezintă
investiții pur financiare, pe termen scurt, care se realizează prin achiziționarea de
acțiuni/titluri de credit (obligațiuni, instrumente și certificate de pe piața monetară) pe
piețe bursiere, cu scopul de a obține câștiguri din dividende, dobânzi sau din
diferențele de curs valutar.
Achiziția de acțiuni este plafonată la maxim 10% din activul societății în care se
investește, motiv pentru care aceste acțiuni pot fi antrenate în acțiuni speculative pe
bursă, ceea ce denotă că o linie de demarcație între investițiile străine directe și cele
de portofoliu este greu de trasat.
Explicit, formele de investiții străine directe sunt următoarele:

*
Caracteristica principală a investiției externe directe rezidă din faptul că firma-mamă influențează deciziile în cadrul
filialelor, dar participă efectiv la gestionarea acestora.

36
 a) Investiții în firme înființate și dezvoltate de către sau împreună cu investitori
străini, sub forma unor investiții pornite de la zero;
b) Fuziuni și achiziții, preluarea integrală/parțială a unor firme rezidente de către
investitori străini;
c) Închirierea de contracte internaționale de leasing și franchising cu
componentă investițională;
d) Acordarea unui credit financiar unui agent economic dintr-o altă țară;
e) Crearea de societăți mixte;
f) Cumpărarea de acțiuni de pe piața financiară străină;
g) Livrări de documentații pentru tehnologii noi;
h) Livrări de mașini și utilaje.
Categorii de investitori internaționali:
1) Investitori în resurse - investesc în factori de producție la costuri mult mai
reduse decât în țările lor de origine. Astfel, există investitori în resurse de materii
prime de bază (minerale și agricole), investitori în forță de muncă semi/calificată și
investitori în tehnologie de vârf, management superior și expertiză în marketing.
2) Investitori în piețe - urmăresc identificarea de noi zone/regiuni în care să se
investească pentru a spori vânzările în ambele sensuri. Prin această metodă se elimină
obstacolele vamale, ceea ce face ca pentru investitor producția la fața locului să fie
mai eficientă decât exportul.
3) Investitori în eficiență
În funcție de specificul zonelor în care se investește (bogății naturale, relief,
tradiții, experiență, gradul de adaptare a populației, nivelul de pregătire, religie,
obiceiuri etc), firma-mamă identifică care ar fi domeniile în care poate investi.
Această abordare este specifică companiilor mature care au know-how-ul
dezvoltat, management și marketing competitiv.
4) Investitori de active strategice - se referă în principal la activități de
licențiere, contracte de management, sub-contractări. Scopul acestor investitori este
inovația și în unele situații se retrag complet din activitatea de producție.
4.3.2. Impactul investițiilor străine directe
La nivel macroeconomic
Efectul produs de capitalul străin, respectiv investițiile străine directe ale
companiilor multinaționale asupra firmelor-gazdă și implicit asupra economiei
naționale, este unul dublu: pe de o parte stimulează resursele financiare limitate ale
țării gazdă și pe de altă parte influențează structural economia prin tehnologie de vârf,
expertiză managerială și gestiune economică.
a) Formarea de capital fix, respectiv investiții noi, de restructurare (active
existente sau noi pachete de acțiuni).
b) Transfer de tehnologie și activitate de inovare
Se realizează pe bază de licențe și achiziții de tehnologie. Important este accesul
la noua tehnologie și nu atât suma investită, astfel crescând productivitatea muncii și
calitatea produselor. În felul acesta, pe plan local, se stimulează competiția în sensul
că și alte firme vor împrumuta tehnologie sau vor fi stimulate să achiziționeze
tehnologie de vârf, competitivă.
37
 c) Ridicarea calității produselor
Este un efect al introducerii tehnologiilor noi, moderne, ținând cont că o parte
dintre cele interne nu au putut ține pasul cu progresul mondial.
d) Reducere substanțială a costurilor de producție și implicit a prețurilor a
determinat creșterea productivității muncii și a exporturilor.
e) Impactul asupra concurenței
În multe cazuri, companiile multinaționale anihilează concurența, ducând la
falimentul firmelor autohtone,
f) Influența asupra domeniului politic, social, cultural - apar o serie de modificări
în privința mentalității oamenilor față de muncă, norme comportamentale, obiceiuri.
g) Creerea de noi locuri de muncă și calificarea personalului
h) Creșterea competitivității firmelor în care se investește și
promovarea exportului
i) Ca o consecință a creșterii exportului, se realizează o echilibrare a balanței de
plăți externe și a cursului valutar.
La nivel microeconomic, efectele investițiilor străine
directe sunt următoarele:
a) Cercetarea-dezvoltarea și tehnologia pe care multinaționalele le dețin sunt
concentrate în puține țări-gazdă, iar producția, investițiile și angajările sunt răspândite
pe întreg globul.
b) Transferul de tehnologie este important pentru beneficiari pentru că se produc
produse noi, stimulează inovarea internă.
c) Restructurarea economică a țării-gazdă, care se realizează combinat atât de
către companiile multinaționale cât și de către firmele locale. Restructurarea se poate
efectua la nivelul economiei naționale, a sectorului și a firmei.
d) Pe piața muncii, efectele investițiilor străine se pot grupa în trei categorii: crearea de
noi locuri de muncă, ridicarea calității forței de muncă și/sau ameliorarea acesteia.
4.3.3. Investițiile străine directe în România - Raport BNR - 2021
În anul 2021, investițiile străine au înregistrat o creștere importantă față de anul 2020.
Deși starea de alertă impusă de către oficialități ca urmare a pandemiei de COVID 19 a
continuat, investitorii străini au deblocat o serie de proiecte de investiții și au inițiat și
altele noi. Finanțarea acestor proiecte s-a realizat fie prin reinvestirea profitului, prin aport
de capital, fie prin împrumuturi intragrup.
Fluxul net de investiții străine directe a fost de 9.210 milioane euro, structurat
astfel:
- participații ale investitorilor străini în firme, investiții directe în România –
6.747 milioane euro. Este format din aport la capitaluri - 2.165 milioane euro și profit
reinvestit – 4.582 milioane euro.
- instrumente de natura datoriei (datorii-creanțe) în relația cu investitori străini
direcți și companii nerezidente din cadrul grupului – 2.194 milioane euro.
Fluxul net de investiții străine directe s-a orientat către:
- comerț - 1.732 milioane euro;
- industrie – 2.572 milioane euro;
- asigurări și intermedieri financiare – 3.065 milioane euro.
38
 Menționăm că în cadrul industriei, majoritatea investițiilor s-au realizat în:
- industria prelucrătoare (2531 milioane euro):
- metalurgie – 584 milioane euro;
- relucrare țiței, produse chimice, cauciuc, mase plastice – 520 milioane euro;
- mijloace de transport – 450 milioane euro;
- fabricarea de calculatoare, alte produse electronice, optice și electrice – 332
milioane euro.
Profitul reinvestit s-a înregistrat în proporția cea mai mare în comerț – 1.319
milioane euro
Soldul investițiilor străine directe
La 31.12. 2021, soldul investițiilor străine directe s-a situat la nivelul de
100.288 milioane euro, din care:
- capitaluri proprii, inclusiv profitul reinvestit – 70.257 milioane euro – 70,1%;
- instrumente de natura datoriei – 30.031 milioane euro – 29,9%.
În structură, repartizarea investițiilor străine directe pe principalele activități
economice este următoarea:
- industrie – 38,9%, iar în cadrul acesteia industria prelucrătoare - 30%;
- construcții și tranzacții imobiliare - 17,4%;
- comerț – 17,2%;
- asigurări și intermedieri financiare -13,5%.
Repartizarea investițiilor străine directe pe regiuni de dezvoltare este următoarea:
1. București - Ilfov - 62,5%
2. Centru - 8,7%
3. Vest – 7,5%
Cele mai scăzute investiții se regăsesc în Sud - Vest - Oltenia și Nord - Est.
Cei mai importanți investitori, ca țări de origine:
1. Țările de Jos - 23,1%
2. Austria - 12,2%
3. Germania - 12,5%
4. Italia – 7,5%
5. Franța – 6,5%
5. Cipru - 6,3%.
Investițiile străine directe noi (greenfield) s-au situat la 391 milioane euro,
cele de categoria fuziuni și achiziții - 46 milioane euro, categoria restructurări de
întreprinderi – 1.290 milioane euro, iar dezvoltări de întreprinderi – 437 milioane
euro

39
40