Sunteți pe pagina 1din 84

Managementul investiţiilor

Cuprins :

Cuprins :........................................................................................................................1
II Suportul de curs.......................................................................................................2
2.1. Investiţiile în teoria şi practica economică.....................................................................2
2.1.2. Schema logică a modulului.....................................................................................3
2.1.3.1. Conţinutul informaţional detaliat.....................................................................3
2.1.3.4. Conceptul de eficienţă economică a investiţiilor............................................10
2.1.3.6. Forma generală a indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor..........14
2.1.5. Sarcini şi teme ce vor fi notate..............................................................................17
2.1.6. Bibligrafie modul...................................................................................................17
2.2. Evaluarea proiectelor de investiţii cu ajutorul indicatorilor statici de eficienţă
economică a investiţiilor......................................................................................................17
2.2.1. Scopul şi obiectivele modulului............................................................................17
2.2.2. Schema logică a modulului ..................................................................................18
2.2.3. Conţinutul informaţional detaliat..........................................................................18
2.2.3.1. Indicatorii cu caracter general........................................................................18
2.2.3.2. Indicatori de bază...........................................................................................20
2.2.3.3. Indicatorii specifici unor ramuri şi sectoare de activitate...............................27
i) indicatori specifici din industria ţiţeiului.................................................................27
2.2.4. Sumar.....................................................................................................................31
2.2.5. Sarcini şi teme ce vor fi notate..............................................................................31
2.2.6. Bibliografie modul.................................................................................................32
2.3. Analiza dinamică a eficienţei economice a investiţiilor...............................................32
2.3.1. Scopul şi obiectivele modulului............................................................................32
2.3.2. Schema logică a modulului...................................................................................33
2.3.3. Conţinutul informaţional detaliat .........................................................................33
2.3.3.1. Bazele teoretice ale analizei dinamice a eficienţei economice a investiţiilor 33
2.3.3.3. Indicatori dinamici de calcul ai eficienţei economice a investiţiilor..............40
2.3.3.4. Analiza economică şi financiară a proiectelor de investiţii............................48
2.3.4. Sumar....................................................................................................................53
2.3.5. Sarcini şi teme ce vor fi notate.............................................................................53
2.4.6. Bibliografie modul.................................................................................................54
2.4. Optimizarea parametrilor proiectelor de investiţii.......................................................54
2.4.1. Scopul şi obiectivele modulului............................................................................55
2.4.2. Schema logică a modulului...................................................................................55
2.4.3. Conţinutul informaţional detaliat..........................................................................55
2.4.3.1. Probleme generale ale dimensiunii optime a capacităţii de producţie a
obiectivelor de investiţii..............................................................................................55
2.4.3.2. Metode de determinare a capacităţii optime de producţie a obiectivelor de
investiţii.......................................................................................................................57
2.4.3.3. Criterii de amplasare a obiectivelor de investiţii............................................61
2.4.3.4. Indicatori şi metode de alegere a amplasamentului optim al obiectivelor de
investiţii ......................................................................................................................63
2.4.3.5. Consideraţii generale privind durata de funcţionare a mijloacelor fixe.........65
2.4.3.6. Metode de determinare a duratei optime de funcţionare a mijloacelor fixe...66
2.4.3.7. Optimizarea deciziei de achiziţie a mijloacelor fixe......................................69

1
Managementul investiţiilor

2.4.4. Sumar.....................................................................................................................71
2.4.5. Sarcini şi teme ce vor fi notate..............................................................................71
2.4.6. Bibliografie modul ................................................................................................71
2.5. Determinarea necesarului de investiţii pentru asigurarea creşterii economice............72
2.5.1. Scopul şi obiectivele modulului ...........................................................................72
2.5.2. Schema logică a modelului....................................................................................73
2.5.3. Conţinutul informaţional detaliat..........................................................................73
2.5.3.1 Determinarea necesarului de investiţii cu ajutorul indicatorilor de eficienţă
economică....................................................................................................................73
2.5.3.2. Determinarea necesarului de investiţii cu ajutorul funcţiilor de producţie....75
2.5.3.3. Determinarea necesarului de investiţii cu ajutorul balanţei legăturilor directe
dintre ramuri(modelul static al lui W.Leontief)..........................................................77
2.5.3.4. Incertitudinea şi riscul asociate procesului investiţional ...............................80
2.5.3.5. Evaluarea riscului în decizia de investiţii.......................................................81

II Suportul de curs

Modulul 1

2.1. Investiţiile în teoria şi practica economică

2.1.1. Scopul şi obiectivele modulului


Scopul acestui modul este de a familiariza studenţii cu noţiunile de bază ale
managementului investiţiilor, cele mai importante obiective fiind :
• înţelegerea conceptelor de investiţii şi de eficienţă economică a investiţiilor;
• cunoaşterea tipologiei investiţiilor;
• prezentarea surselor de finanţare a investiţiilor;
• cunoaşterea formei generale a indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor.

2
Managementul investiţiilor

2.1.2. Schema logică a modulului


Modulul este compus din două capitole: definirea investiţiilor, a deciziei de investiţii,
tipologia şi sursele de finanţare a investiţiilor şi conceptul de eficienţă economică a
investiţiilor, forma generală a indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor.

Surse de finanţare

Concept Tipologie
Investiţii

Eficienţa economică
a investiţiilor

Forma generală a
indicatorilor de eficienţă
ec.
a investiţiilor

Fig.1.1 Schema logică a modulului

2.1.3.1. Conţinutul informaţional detaliat


Noţiunea de investiţii defineşte o categorie deosebit de complexă ca şi conţinut ,
deseori controversată în opinia a numeroşi autori.Într-o accepţiune largă, investiţiile sunt
privite ca “ plasarea unor sume de bani în domeniul economic, socio-cultural, administrativ,
militar etc., cu scopul de a asigura baza tehnico-materială şi forţa de muncă necesară
desfăşurării şi lărgirii activităţii acestora.”1
În acelaşi sens se înscrie şi definirea investiţiilor de către P.Massé2 care le consideră “
toate actele de transformare a mijloacelor financiare în bunuri concrete şi rezultatul acestor
acte să fie o bună investiţie”. În acelaşi context autorul consideră investiţiile în primul rând o
cheltuială actuală, certă făcută pentru a obţine efecte viitoare, de cele mai multe ori incerte.
În concepţia lui P.Massé orice investiţie presupune existenţa următoarelor elemente:
- un subiect, reprezentat de o persoană fizică sau juridică care investeşte;

1
Dicţionar de economie politică, Editura Politică, Bucureşti 1974, pag.389
2
Pierre Massé, Le choix des investissments, Paris, Dunod, 1959, pag.1

3
Managementul investiţiilor

- un obiect, reprezentat de un lucru, unitate economică, utilajele pentru care se investeşte;


- un cost, reprezentat de efortul consumat pentru realizarea obiectului;
- efecte, reprezentate de valorile economice ce se vor obţine prin realizarea investiţiei.
Specific definiţiei dată de P.Massé investiţiilor este faptul că le consideră cheltuieli
prezente, certe, efectuate pentru a obţine efecte viitoare şi că acestea din urmă trebuie privite
în condiţii de risc sau incertitudine.
Într-o accepţiune restrânsă investiţiile sunt definite ca fiind totalitatea cheltuielilor care
se efectuează pentru crearea sau achiziţionarea de noi mijloace fixe, inclusiv pentru
înlocuirea celor scoase din uz, precum şi cheltuielile efectuate pentru modernizarea şi
perfecţionarea mijloacelor fixe în funcţiune. În sens restrâns deci investiţia constituie o
cheltuială legată exclusiv de capitalul fix, nou sau în funcţiune.
Din punctele de vedere enunţate mai sus se desprind în esenţă două sensuri pentru
definirea investiţiilor:
a) investiţiile reprezintă o cheltuială, o resursă de tip avansat, respectiv consumată în
prezent, dar care va conduce la obţinerea de efecte viitoare;
b) investiţiile reprezintă o acţiune, o lucrare sau cel mai complet un proces.

Dacă analizăm investiţiile ca proces, respectiv dacă analizăm elementele componente


ale procesului decizional acesta cuprinde următoarele componente sau etape:
a) cererea de investiţii care se referă la existenţa sau apariţia unei nevoi de bunuri sau
servicii pentru a cărei satisfacere este necesară o capacitate suplimentară de producţie ce
poate fi asigurată prin dezvoltarea capacităţilor existente sau construirea de noi capacităţi;
b) capacitatea economică de investire se referă la existenţa resurselor materiale,
financiare şi valutare ce pot fi alocate pentru investiţii;
c) decizia de investiţii: pe baza stabilirii caracterului obiectiv al cererii de investiţii şi a
capacităţii economice de investire, pe baza unor criterii şi restricţii referitoare la realizarea
investiţiilor , se ia decizia de investiţii. Specific deciziei de investiţii este faptul că ea este o
decizie strategică, adică o decizie pe termen lung, dat fiind caracterul de durată al procesului
investiţional precum şi caracterul de unicitate al deciziei, deoarece situaţia ce se creează prin
aducerea la îndeplinire a deciziei respective nu mai poate fi corectată decât prin rezolvarea
unei alte probleme de decizie , dar în alte condiţii decât cele iniţiale;

4
Managementul investiţiilor

d) planificarea investiţiei se referă la elaborarea documentaţiei tehnico-economice , la


programarea în timp a realizării investiţiei şi la corelarea cu alte planuri sau programe de
activităţi;
e) alocarea resurselor cuprinde constituirea fondurilor financiare necesare şi
repartizarea acestora în timp (pe etape de realizare a investiţiei);
f) realizarea obiectivului de investiţii ceea ce presupune construirea obiectivului de
investiţii, achiziţionarea de mijloace fixe, montarea acestora, într-un cuvânt realizarea
practică, concretă a obiectului de investiţii;
g) punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii şi atingerea parametrilor
proiectaţi în decursul unei perioade de timp mai mici sau mai mare, necesară acestui proces;
h) funcţionarea obiectivului în regim proiectat o perioadă de timp în decursul căreia
se obţin efectele globale şi nete (producţie, profit, etc.) pentru care s-a construit obiectivul;
i) scoaterea din funcţiune a obiectivului se face după expirarea duratei economice de
funcţionare, acea durată în care se obţin efecte nete pozitive, expirarea acestei durate
datorându-se uzurii fizice şi morale a utilajelor şi echipamentelor.

Din prezentarea conţinutului procesului decizional se pot deduce trei caracteristici


fundamentale ale acestuia:
- una dintre caracteristici este cea de durată care rezultă din etalarea de-a lungul unui
interval lung de timp a efortului şi a efectelor acestui proces;
- o altă caracteristică care este specifică de regulă obiectivelor productive, este
rentabilitatea sau profitabilitatea, în sensul că orice decizie de investiţie care se ia trebuie
să asigure recuperarea fondurilor investite şi obţinerea unui venit net: câştigurile viitoare ce
se vor obţine vor trebui să acopere atât efortul de investiţie cât şi cel de producţie din
perioada de funcţionare şi în primii ani să asigure recuperarea investiţiei şi apoi un
randament al acesteia, respectiv un venit net;
- o a treia caracteristică a investiţiilor este riscul datorat faptului că procesul investiţional
de lungă durată, că acest proces se desfăşoară într-un mediu economic, politic, social,
tehnologic, riscul depinzând de natura investiţiei şi de mărimea acesteia.

5
Managementul investiţiilor

2.1.3.2. Tipologia investiţiilor


a) După structura tehnologică a investiţiilor acestea se clasifică în :
- lucrări de construcţii-montaj , care cuprind ansamblul lucrărilor prin care se
realizează construcţiile, instalaţiile, construcţiile speciale, montajul utilajelor tehnologice şi
funcţionale cu întregul complex de operaţii prin care se realizează asamblarea pe şantiere a
componentelor lor;
- achiziţii de utilaje, care necesită montaj (fixarea în fundaţii, postamente, etc.) sau
care nu necesită montaj(mijloace de transport);
- lucrări geologice şi de foraj ;
- alte cheltuieli de investiţii, respectiv acele cheltuieli pentru cumpărarea animalelor
de muncă, de producţie şi reproducţie, pentru plantaţii de vii, pomi, împăduriri, pentru
achiziţia de obiecte de inventar gospodăresc de natura mijloacelor fixe, pentru plata studiilor
de cercetare şi proiectare a obiectivului de investiţii, comisionul băncilor pentru operaţiunile
efectuate în legătură cu investiţia.
b) După caracterul lucrărilor, investiţiile se clasifică în următoarele categorii:
- construirea de obiective noi;
- reconstrucţii;
- modernizări;
- înlocuiri sau reutilări, care se pot face cu utilaje de acelaşi nivel tehnic sau cu utilaje
de nivel tehnic superior celor scoase din funcţiune;
- dezvoltări.
c) După forma de proprietate, respectiv beneficiarului obiectivului , investiţiile pot fi:
- investiţii publice;
- investiţii private;
- investiţii mixte.
d) După sursa de finanţare investiţiile se clasifică în următoarele categorii:
- investiţii realizate din resurse proprii;
- investiţii realizate din resurse atrase sau împrumutate, care pot fi din interiorul ţării
sau din exterior( bancă sau organism financiar internaţional);
- investiţii realizate parţial din resurse proprii şi parţial din resurse împrumutate.
e) După destinaţia obiectivelor de investiţii distingem investiţii productive şi investiţii
neproductive.

6
Managementul investiţiilor

f) După modul de executare a lucrărilor de investiţii distingem investiţii realizate în


regie proprie, în antrepriză(de către unităţi specializate în astfel de lucrări) şi mixte.
g) După gradul de imobilizare a fondurilor, investiţiile se clasifică în următoarele
categorii:
- investiţii terminate, care reprezintă lucrările de investiţii ce se vor finaliza în perioada de
referinţă, indiferent când au început;
- investiţii neterminate, reprezentate de acele lucrări care încep în perioada de referinţă,
dar vor continua şi după aceasta;
- investiţii în continuare, respectiv acele investiţii care au început înaintea perioadei de
referinţă şi vor continua şi după aceasta.
h) În funcţie de importanţa lucrărilor pentru obiectivul de investiţii proiectat sau în
funcţie de rolul funcţional, investiţiile se structurează în trei grupe:
- investiţii directe, care cuprind dotările şi lucrările care contribuie la realizarea scopului
pentru care se construieşte obiectivul(clădiri, utilaje, etc.);
- investiţii colaterale, reprezentate de lucrările şi dotările legate teritorial şi funcţional de
investiţia directă(căi de acces, aducţiuni cu apă, energie, centrală termică);
- investiţii conexe, respectiv acele lucrări şi dotări care apar în amonte sau în aval de
investiţia directă, ca efect propagat al acesteia sau ca urmare a efectului de antrenare pe care
îl generează investiţiile.
i) După natură sau obiect, investiţiile se structurează în următoarele grupe:
- investiţii corporale care sunt reprezentate de activele imobilizate şi cele circulante;
- investiţii necorporale, respectiv acele cheltuieli destinate achiziţionării de licenţe, mărci
de fabrică, brevete, procedee de fabricaţie;
- investiţii financiare, care sunt investiţii de portofoliu, ele putându-se realiza prin
cumpărarea de acţiuni sau obligaţiuni, acordarea de credite, plasamente bancare, operaţiuni
valutare.
j) În funcţie de scopul sau obiectivul pentru care se investeşte, distingem următoarele
categorii de investiţii:
- investiţii realizate pentru menţinerea capacităţii de producţie;
- investiţii realizate pentru creşterea capacităţii de producţie;
- investiţii realizate pentru creşterea productivităţii sau a eficienţei economice;
- investiţii realizate pentru diversificarea activităţii;

7
Managementul investiţiilor

- investiţii realizate pentru conformarea cu legislaţia în vigoare;


- investiţii destinate ameliorării climatului de muncă.
k) După gradul de risc pe care îl implică realizarea unei investiţii, distingem:
- investiţii cu grad scăzut de risc( de menţinere a capacităţii /creştere a productivităţii);
- investiţii cu grad ridicat de risc(cele pentru creşterea capacităţii, cele cu capital străin);
Dacă ne referim la investiţiile străine, acestea se pot structura în două categorii, în
funcţie de modul în care se stabilesc relaţiile între sursa străină care asigură resursele de
investiţii şi întreprinzător sau beneficiarul proiectului:
- investiţii străine directe, sunt acele investiţii realizate în cazul în care finanţatorul străin
are posibilitatea de a lua decizii şi are drept de control asupra proiectului;
- investiţii străine de portofoliu, care reprezintă un plasament financiar propriu-zis, fără
posibilităţi de intervenţie în realizarea proiectului.
Trebuie făcută precizarea că o anumită formă a investiţiei se poate regăsi şi într-o altă
structură, după un alt criteriu de clasificare. Astfel, în raport cu obiectivul strategic deservit,
investiţiile se împart în1:
- investiţii de dezvoltare, care sunt acele cheltuieli destinate creşterii volumului
producţiei, lansării de noi produse pe piaţă sau diversificării strategice prin abordarea de noi
sectoare de activitate;
- investiţii de raţionalizare, care sunt destinate reducerii costurilor de producţie,
creşterii productivităţii, diminuării riscurilor.
Structurarea investiţiilor după diferite criterii se reflectă în derularea procesului
investiţional, în conducerea acestuia şi nu în ultimul rând în evaluarea eficienţei economice a
investiţiilor.

2.1.3.3. Surse de finanţare a investiţiilor


Realizarea procesului investiţional presupune două componente strâns legate între ele:
o componentă financiară concretizată în constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare
derulării acestui proces şi o componentă fizică, care constă dintr-un ansamblu de activităţi
tehnice şi tehnologice care au ca finalitate realizarea fizică a obiectivului de investiţii.

1
M.Stoian, Gestiunea investiţiilor, Editura A.S.E., Bucureşti, 2002

8
Managementul investiţiilor

În continuare ne vom referi la latura financiară a procesului investiţional respectiv la


sursele de finanţare a investiţiilor. În condiţiile economiei de piaţă caracterizată prin
autonomia gestiunii resurselor de investiţii, modul de constituire a resurselor investiţionale
diferă de la un investitor la altul, diversitatea surselor de finanţare făcând necesară o
clasificare a acestora :

a) surse interne (autohtone) pentru finanţarea investiţiilor


Pentru o mare parte a investitorilor, sursele interne sunt preponderente dacă nu
exclusive în asigurarea fondurilor necesare realizării obiectivelor de investiţii. Sursele
interne de finanţare a investiţiilor sunt reprezentate de fonduri proprii ale firmei
investitoare, împrumuturi bancare pe termen lung şi mijlociu, alocaţiile de la buget.
În ceea ce priveşte fondurile proprii, acestea se regăsesc în fondul de dezvoltare,
care se constituie în cadrul societăţii comerciale şi al regiilor autonome şi este alimentat din
profitul net destinat pentru investiţii, amortizarea destinată aceluiaşi scop, sume rezultate din
vânzarea activelor fixe sau a altor materiale ce provin din dezmembrarea celor scoase din
funcţiune.Profitul net rezultat după scăderea din profitul brut a impozitului pe profit este
repartizat pentru dezvoltare(investiţii), precum şi pentru alte destinaţii cum ar fi dividentele
acţionarilor, premii, etc.

b) Sursele externe pentru investiţii


Realizarea programelor de investiţii reclamă fonduri consistente, fapt ce face ca de
foarte multe ori sursele interne să nu poată asigura fondurile necesare derulării acestor
programe. În aceste situaţii se apelează la surse externe, care în esenţă reprezintă un import
de capital. Atragerea resurselor din exterior sub formă de import de capital poate avea loc
sub două forme: credite sau împrumuturi şi investiţii directe de capital. Creditele externe
pot îmbrăca mai multe forme: credite guvernamentale sau cu garanţie guvernamentală,
credite bancare şi credite acordate de instituţii financiare internaţionale.
Creditele guvernamentale au la bază o convenţie încheiată între guvernele a două ţări
– una care solicită creditul şi cealaltă care îl acordă, stabilindu-se şi plafonul de garanţie a
împrumuturilor. Importul pentru investiţii(achiziţii de maşini, utilaje, etc.) este realizat numai
din ţara creditoare.Creditele bancare sunt asigurate de bănci din diferite ţări, pentru acestea

9
Managementul investiţiilor

trebuind să existe o garanţie materială, un studiu de fezabilitate foarte riguros întocmit care
să asigure banca creditoare că poate să-şi recupereze ratele de credit şi dobânda la acestea.
În ceea ce priveşte organismele financiare internaţionale care acordă împrumuturi,
acestea sunt numeroase, dintre ele detaşându-se Fondul Monetar Internaţional, Banca
Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare(Banca Mondială), Banca Europeană de
Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană pentru Investiţii.

2.1.3.4. Conceptul de eficienţă economică a investiţiilor


În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române(DEX) eficienţa sau eficacitatea este
definită drept calitatea de a obţine efectul util aşteptat, iar în Dicţionarul de Economie
Politică eficienţa este definită ca expresia raportului dintre efectul util sau rezultatul obţinut
şi cheltuiala(efortul) făcută pentru obţinerea lui. Această ultimă definiţie duce la ideea
corelării efectelor şi eforturilor şi prezintă un pronunţat caracter pragmatic.
O definiţie foarte complexă a noţiunii de eficienţă este dată de economistul P.Jica1, care
atribuie acesteia patru sensuri:
a) un sens foarte larg, în care eficienţa este văzută ca o însuşire a unei activităţi,
acţiuni sau resurse de a asigura efecte economice pozitive în unitatea dată, însuşire exprimată
printr-un raport între efecte şi cheltuieli.Ca o excepţie de la ideea de raport între efecte şi
cheltuieli, se consideră că exprimă eficienţa şi raportul dintre două categorii de efecte sau
două categorii de efort, dar numai atunci când se compară efectul teoretic cu cel efectiv
obţinut, sau efortul posibil de depus cu cel efectiv consumat.
b) un sens larg este acela în care în cadrul raportului se include şi elemente care
depăşesc sfera unităţii economice date: efecte conexe şi cheltuieli conexe.Ca şi sensul
precedent şi acesta este cel al eficienţei “în sine” sau absolute, independent de orice
comparaţie relativă cu alte variante sau alte rapoarte.
c) un sens restrâns, în care eficienţa cuprinde o trăsătură suplimentară faţă de primele
două sensuri şi anume ca raportul efect-efort sa fie acceptabil în comparaţie cu alte rapoarte
ale acţiunii respective sau ale altei acţiuni alternative sau cu un prag de eficienţă.
d) un sens foarte restrâns, în care eficienţa este complexă , având un caracter sintetic
dat de echivalarea ca natură şi timp a grupelor de efecte şi cheltuieli în vederea însumării lor.
1
Jica P., Determinarea eficienţei economice, Teză de doctorat, Universitatea “A.I.Cuza”, Iaşi , 1973, pag. 1-98

10
Managementul investiţiilor

Într-o asemenea accepţiune, eficienţa presupune un raport dintre efectele totale echivalate ca
natură şi timp şi resursele totale echivalate ca natură şi timp.
Se observă din aceste accepţiuni ale noţiunii de eficienţă că în fond este vorba de ideea
de măsurare şi comparabilitate a efectelor şi a efortului. În acelaşi timp, ea este strâns legată
de procesul de folosire a resurselor în economie, iar trăsătura sa esenţială este relaţia de
cauzalitate resurse-efecte.
Trebuie delimitat conceptul de eficienţă economică ca şi concept teoretic, ceea ce
înseamnă calitatea unui sistem economic de a produce efecte economice utile, de măsura
eficienţei economice, care se obţine prin compararea efectelor cu efortul. Într-o viziune
sistemică, eficienţa economică poate fi privită sub două aspecte: ca transmitanţă şi ca stare
a sistemului.
Prin transmitanţă se înţelege raportul formal dintre ieşiri şi intrări în condiţiile în care
sistemul este privit ca o cutie neagră, adică cu structură şi stare necunoscute. În acest caz
cunoaştem relaţiile care se stabilesc între mediu şi sistem, atât la întrare cât şi la ieşire, dar nu
cunoaştem structura internă a sistemului care asigură transformarea intrărilor în ieşiri.

Fig 1.2. Eficienţa economică privită ca transmitanţă

Y
T = (1.1)
X
în care: T – reprezintă transmitanţa ;
Y – mărimea ieşirii ;
X - mărimea intrării ;

Măsurarea eficienţei economice ca şi transmitanţă dă o imagine sintetică a eficienţei,


bazată pe cuantificarea globală a relaţiilor cu mediul. Cuantificarea în acest mod a eficienţei
economice cere introducerea unor măsuri globale ale efortului şi a efectelor. În cazul
procesului investiţional, dacă măsurăm efortul prin valoarea investiţiilor, iar efectul prin

11
Managementul investiţiilor

producţia fizică anuală, exprimarea eficienţei economice a investiţiilor ca transmitanţă poate


fi pusă în evidenţă de următoarea schemă-bloc:

D P.I Σ P.P

Fig. 1.3 Schema-bloc a procesului investiţional

I – reprezintă valoarea totală a investiţiilor ;


D – operator de diferenţiere în timp a investiţiilor ;
I(t) – valoarea investiţiilor în anul t ;
P.I – proces investiţional ;
F.F(t) – valoarea mijloacelor fixe puse în funcţiune în anul t ;
Σ – operator de integrare în timp ;
F.F – mijloace fixe totale puse în funcţiune;
P.P – proces de producţie ;
Qf(t) – producţia fizică în anul t ;
Q f (t )
Măsurarea eficienţei ca şi transmitanţă poate fi exprimată prin raportul care
I
reprezintă producţia obţinută la o unitate investită.
În figura 1.4 este prezentată o schemă-bloc mai completă, care surprinde în întregime
efortul, nu numai cel din perioada de execuţie a obiectivului ci şi cel din perioada de
funcţionare .

12
Managementul investiţiilor

D P.I. Σ P.P Π R

Fig.1.4 Schema-bloc a procesului investiţional

Simbolurile care apar în plus faţă de figura precedentă au următoarele semnificaţii:


Π – reprezintă un operator de multiplicare cu vectorul preţ ;
Qv(t) – volumul valoric al producţiei ;
R – operator de repartiţie ;
C’(t) – costul de producţie(exclusiv amortizarea) în anul t ;
P(t) – profitul în anul t .
Măsurarea eficienţei în acest caz sub forma transmitanţei se poate face cu ajutorul

P (t )
raportului care reprezintă profitul anual obţinut la un leu investit, acesta fiind unul
I
din indicatorii de bază ai eficienţei economice a investiţiilor.
Pentru un asemenea mod de exprimare a eficienţei economice, funcţionarea sistemului
este descrisă de următoarea ecuaţie, numită ecuaţie de reacţie:

Y=TxX (1.2)
Un al doilea mod de definire a eficienţei economice are în vedere o abordare din
interiorul sistemului, analitică, bazată pe cuantificarea elementelor specifice care exprimă
nivelul calitativ al transformării intrărilor în ieşiri. Într-o asemenea viziune, eficienţa
economică este o componentă a stării sistemului şi influenţează în mod direct
comportamentul acestuia. Prin stare a sistemului înţelegem totalitatea proprietăţilor specifice

13
Managementul investiţiilor

care permit transformarea intrărilor în ieşiri. În acest caz ieşirea nu este dependentă numai de
intrare ci şi de starea în care se găseşte sistemul la un moment dat.

Y1 = T(X0, S0) (1.3)


Datorită caracterului complex al sistemelor economice, intrarea X0 precum şi
activitatea structurii de transformare nu rămân fără urmări asupra structurii şi proprietăţilor
interne ale sistemului. Pentru a putea evidenţia aceste procese, operatorul T se descompune
în doi operatori:
Φ - operator de tranziţie ;
Ψ - operator de ieşire .

Fig. 1.5 Eficienţa economică privită ca stare


Prin aplicarea intrării X0 asupra sistemului aflat la starea S0 are loc o tranziţie a acestuia
către starea S1 , acest fapt fiind descris de relaţia:

S1 = Φ(X0 , S0) (1.4) care se numeşte ecuaţie de stare.


Noua stare determină nivelul ieşirilor din sistem, aceasta fiind descrisă de relaţia:

Y1 = Ψ(S1) (1.5) care se numeşte ecuaţie de ieşire.


Prin compunerea celor două ecuaţii se obţine ecuaţia de reacţie de forma:

Y1 = ΨΦ(X0 , S0) (1.6)

2.1.3.6. Forma generală a indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor


Practica economică utilizează două tipuri de indicatori, după natura raportului:
a) indicatori de tipul efect supra efort, numiţi şi indicatori direcţi ;

14
Managementul investiţiilor

b) indicatori de tipul efort supra efect, numiţi şi indicatori inverşi ;


Dacă vom nota cu Y efectul şi cu X efortul, utilizaţi în măsurarea eficienţei economice,
atunci indicatorii direcţi vor fi de forma:
Y
Ia = k x (1.7)
X
iar cei inverşi de forma:
X
Ib = k x Y
(1.8)

unde k este constantă egală cu 1, 100 sau 1000.


Valoarea indicatorilor direcţi se interpretează prin volumul efectului, măsurat în
forma Y, care se obţine la k unităţi de efort, măsurat în forma X şi ei au acelaşi sens de
variaţie ca şi eficienţa economică. Dacă există relaţia :

Ia (t) < Ia (t+1 (1.9)

atunci eficienţa economică măsurată în forma particulară Ia este mai mare la momentul t+1
faţă de momentul t. Dacă există relaţia:

IaA(t) > IaB(t) (1.10)

atunci eficienţa economică măsurată în forma particulară Ia este mai mare la momentul t în
sistemul A faţă de eficienţa economică din sistemul B.
Valoarea indicatorilor inverşi se interpretează ca fiind cantitatea de efort măsurat în
forma X necesar pentru a obţine k unităţi de efect măsurat în forma Y şi ei au sens invers de
variaţie faţă de eficienţa economică.
Dacă există relaţia:

Ib(t) < Ib (t+1) (1.11)

atunci eficienţa economică măsurată în forma particulară Ib este mai mare la momentul t faţă
de momentul t+1.În sfârşit, dacă există relaţia:

IbA(t) < IbB(t (1.12)

15
Managementul investiţiilor

atunci eficienţa economică măsurată în forma particulară Ib este mai mare la momentul t în
sistemul A faţă de sistemul B.
Efortul X este o mărime pozitivă în cazul tuturor indicatorilor de eficienţă economică al
cărei sens de variaţie este invers faţă de cel al eficienţei economice. Dacă efectul rămâne
constant, creşterea efortului determină scăderea eficienţei economice.
Efectul Y poate sa apară în cazul indicatorilor de eficienţă economică sub două forme:
a) efect global, cu valori exclusiv pozitive;
b) efect net, cu valori pozitive, negative sau zero.
Indiferent de forma efectului, în cazul tuturor indicatorilor de eficienţă economică el
are acelaşi sens de variaţie ca şi eficienţa economică. La acelaşi efort, creşterea efectului,
indiferent de semnul său algebric, determină o creştere a eficienţei economice.
Ţinând seama de faptul că efortul este strict pozitiv ,deosebim două tipuri de indicatori:
a) indicatori de efect global - pozitivi pentru oricare mărime a efortului şi efectului;
b) indicatori cu efect net - pozitivi, negativi sau zero, în funcţie de semnul efectului net.
Efectul net se obţine ca o diferenţă între o expresie a efectului global şi a efortului
pentru obţinerea sa. Pentru simplificare, notăm cu Y efectul global, cu X efortul utilizat ca
bază de comparaţie sau pentru construcţia indicatorilor, cu Z efortul depus pentru obţinerea
efectului global, rezultând efectul net Y-Z. Un indicator direct cu efect net va fi de forma:
Y −Z
Ic = k x (1.13)
X
iar un indicator invers cu efect net va avea forma:
X
Id = k x (1.14)
Y −Z
Combinând cele două criterii - natura raportului şi cea a efectului – rezultă patru clase
de indicatori de eficienţă economică:
- indicatori de tipul efect global supra efort;
- indicatori de tipul efect net supra efort ;
- indicatori de tipul efort supra efect global;
- indicatori de tipul efort supra efect net.
Primele două clase reprezintă indicatori direcţi, iar celelalte două clase de indicatori inverşi.

2.1.4. Sumar

16
Managementul investiţiilor

În cadrul acestui modul au fost prezentate principalele concepte referitoare la


managementul investiţiilor, insistându-se pe eficienţa economică a acestora ca şi criteriu
esenţial în luarea deciziei de investiţie.

2.1.5. Sarcini şi teme ce vor fi notate


1) Definiţi investiţiile ca şi alocare de resurse şi ca proces investiţional.
2) Care este forma generală a indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor?

2.1.6. Bibligrafie modul


1. Binţinţan, P., Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.
2. Binţinţan, P., Managementul investiţiilor, Aplicaţie: Evaluarea proiectelor, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.
3. Binţinţan, P., Strategii şi politici de investiţii, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2005.
4. Cistelecan, L., Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică,
Bucureşti, 2002.
5. Românu, I., Vasilescu,I., Managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar, Bucureşti, 1997

Modulul 2

2.2. Evaluarea proiectelor de investiţii cu ajutorul indicatorilor statici de eficienţă


economică a investiţiilor

2.2.1. Scopul şi obiectivele modulului


Acest modul are ca scop cunoaşterea de către studenţi a indicatorilor de eficienţă
economică a investiţiilor, indicatori care se utilizează în luarea deciziei de investiţii. Dintre
cele mai importante obiective urmărite prin prezentarea acestui modul, menţionăm :
• Cunoaşterea rolului indicatorilor de eficienţă economică ca şi criterii în luarea deciziei
de investiţii;

17
Managementul investiţiilor

• Prezentarea indicatorilor cu caracter general şi rolul lor în analiza unui proiect de


investiţii;
• Evidenţierea indicatorilor de bază, de calcul şi de eficienţă economică a investiţiilor, ca
fiind indicatorii cei mai importanţi în evaluarea unui proiect de investiţii;
• Cunoaşterea indicatorilor specifici de calcul şi de eficienţă economică a investiţiilor,
din diferite ramuri şi domenii de activitate.

2.2.2. Schema logică a modulului


Modulul este compus din trei capitole : indicatori cu caracter general; indicatori de
bază şi indicatori specifici;

Indicatorii de bază

Indicatorii de
eficienţă
Indicatorii cu
economică Indicatorii specifici
caracter general
a investiţiilor

Fig. 2.1 Schema logică a modulului


2.2.3. Conţinutul informaţional detaliat
2.2.3.1. Indicatorii cu caracter general
Această grupare de indicatori are rolul de a forma o imagine globală asupra
obiectivului de investiţii, respectiv să ofere o caracterizare generală despre obiectivul de
investiţii. Orice proiect de investiţii trebuie să cuprindă în mod obligatoriu asemenea
indicatori. Principalii indicatori cu caracter general sunt :
a) capacitatea obiectivului de investiţii, care în cazul obiectivelor productive este
reprezentată de capacitatea de producţie, iar în cazul celor neproductive de
elementele specifice de capacitatea acestora. Capacitatea de producţie exprimă
cantitatea maximă de producţie care poate fi obţinută într-o anumită perioadă de
timp, în condiţii normale de funcţionare, cu un anumit regim de utilizare a
factorilor de producţie şi în anumite condiţii de organizare a producţiei şi a

18
Managementul investiţiilor

muncii. Capacitatea obiectivului de investiţii constituie un indicator de calcul a


eficienţei economice a investiţiilor şi nu de eficienţă economică, el măsurând
efectul potenţial realizat prin intermediul procesului investiţional.
b) numărul de salariaţi ce vor fi ocupaţi la obiectivul de investiţii, exprimă
mărimea resurselor umane de care va beneficia obiectivul de investiţii după
punerea în funcţiune.
c) costul producţiei reprezintă un indicator ce cuantifică efortul din perioada de
funcţionare a obiectivului de investiţii, împreună cu valoarea investiţiilor formând
efortul total necesar pentru edificarea şi funcţionarea unui obiectiv de investiţii.
Mărimea sa este în funcţie de volumul producţiei estimate a se obţine, el
cuantificând în expresie bănească consumul total de resurse necesar pentru a
obţine un anumit volum al producţiei.
d) valoarea producţiei sau veniturile realizate constituie un indicator ce măsoară
efectul efectiv obţinut ca urmare a unui anumit grad de utilizare a capacităţii de
producţie sau obiectivului de investiţii. Această valoare a producţiei se stabileşte
pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului de investiţii, pe baza unor
estimări privind producţia fizică, preţurile, piaţa, etc., în funcţie de valoarea
producţiei şi costurile acesteia, determinându-se alţi indicatori de calcul şi de
eficienţă economică.
e) profitul, indicator deosebit de important, esenţial pentru viabilitatea unui obiectiv
de investiţii şi pentru cuantificarea eficienţei economice a acestuia. Profitul
măsoară efectul net obţinut în urma funcţionării obiectivului de investiţii, el
obţinându-se prin scăderea din veniturile totale a costurilor de producţie.
f) productivitatea muncii reprezintă un alt indicator cu caracter general, este un
indicator de eficienţă economică, şi cuantifică eficienţa cu care este utilizat
principalul factor de producţie şi anume forţa de muncă.
g) consumurile specifice la principalele materii prime, materiale, energie,
combustibil, constituie un indicator de eficienţă economică care măsoară
consumul la principalele resurse, pentru a obţine o unitate de produs finit. Aceste
consumuri se estimează pe baza unor norme de consum şi pe această cale se poate
determina costul producţiei.

19
Managementul investiţiilor

2.2.3.2. Indicatori de bază


Această grupă de indicatori se referă în exclusivitate la eficienţa economică a
investiţiilor, altfel spus ei sunt indicatori care cuantifică efortul şi efectele generate de
realizarea şi funcţionarea obiectivului de investiţii. În grupa indicatorilor de bază se găsesc
deopotrivă indicatori de calcul al eficienţei economice a investiţiilor, precum şi indicatori
propriu-zişi de eficienţă economică a investiţiilor.
a) valoarea investiţiilor sau volumul capitalului investit (I) reprezintă principalul
indicator de calcul a eficienţei economice a investiţiilor, practice nici un indicator de
eficienţă economică a investiţiilor nu poate fi construit fără a lua în calcul valoarea
investiţiilor. În conţinutul indicatorului valoarea investiţiilor , se includ atât elemente care
sunt de natură pur investiţională , cât şi elemente care nu sunt de această natură, dar prin
extensie ele se include în efortul total, servind în ultimă instanţă la diferenţierea variantelor
de investiţii.
Elementele de natură investiţională sunt investiţia directă, investiţia colaterală şi
investiţia conexă, aceasta din urmă incluzându-se în funcţie de cota de servire a investiţiei
directe.
Investiţiile directe sunt reprezentate de valoarea obiectelor şi a dotărilor care contribuie
la realizarea scopului pentru care se construieşte obiectivul, în timp ce investiţiile colaterale
constituie valoarea lucrărilor legate teritorial şi funcţional de investiţia directă(căi de acces,
aducţiuni de apă, energie, centrală termică, etc.).
Investiţia conexă apare ca rezultat propagate în amonte sau în aval de investiţia directă.
Elementele incluse în efortul total de investiţii care nu sunt de natură investiţională se
referă în principal la valoarea mijloacelor circulante necesare punerii în funcţiune a
obiectivului, respectiv pentru funcţionarea acestuia o anumită perioadă de timp.
b) durata de execuţie a obiectivului de investiţii (d)
Acest indicator exprimă perioada de timp necesară realizării obiectivului de investiţii,
respectiv perioada în care se consumă resursele investiţionale, ele transformându-se în
mijloace fixe.
c) durata de funcţionare (Df ) a obiectivului de investiţii reprezintă ultima etapă din
durata de viaţă a unui obiectiv de investiţii, după durata de proiectare şi cea de execuţie. Ea
se derulează între momentul punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii şi momentul

20
Managementul investiţiilor

scoaterii din funcţiune, în această perioadă obţinându-se efectele globale şi nete de pe urma
funcţionării obiectivului investiţional.
d) investiţia specifică (Is ) reprezintă un indicator de eficienţă economică a
investiţiilor şi exprimă valoarea investiţiilor ce revin pe o unitate de capacitate sau
producţie, el constituind de fapt investiţia unitară. Indicatorul investiţia specifică se
calculează atât pentru construcţii noi cât şi pentru modernizări sau dezvoltări, de asemenea
pentru cazul când există o singură variantă sau mai multe variante de investiţie.
În cazul obiectivelor noi relaţia de calcul este :
I
Is = q (2.1)

unde: Is – reprezintă investiţia specifică ;


I - valoarea investiţiei ;
q – capacitatea obiectivului de investiţii.
În cazul modernizărilor, dezvoltărilor sau retehnologizării investiţia specifică se
calculează conform relaţiei :
I
Is = (2.2)
qm − q0
unde: qm – reprezintă capacitatea de producţie după modernizare(dezvoltare/retehnologizare)
q0 –capacitatea de producţie înainte de modernizare(dezvoltare/retehnologizare);
Indicatorul exprimă cât se investeşte pe o unitate fizică, spor de capacitate rezultat în
urma modernizării, dezvoltării sau retehnologizării. În mod asemănător cu cazul
construcţiilor noi şi în acest caz se poate raporta valoarea investiţiilor la sporul valoric de
capacitate sau de producţie.
În cazul comparării mai multor variante de investiţii, investiţia specifică se poate
calcula şi cu ajutorul următoarei relaţii de calcul:
Ii − I j
Is = (2.3)
qi − q j

unde i şi j reprezintă două variante de investiţii. Sub această formă, indicatorul


exprimă care este efortul suplimentar de investiţie în varianta i faţă de varianta j ce revine pe
o unitate, spor de capacitate în varianta i faţă de varianta j. Desigur, se poate raporta sporul
de investiţii şi la sporul de capacitate exprimată valoric sau la sporul de producţie exprimată
valoric. Indicatorul investiţia specifică este un indicator de tipul efort supra efect global, deci
un indicator invers.

21
Managementul investiţiilor

e) durata de recuperare a investiţiei (D) este considerat unul din cei mai importanţi
indicatori de eficienţă economică a investiţiilor, deseori utilizat ca test final in luarea deciziei
de investiţii. Construcţia şi utilizarea acestui indicator are la bază următorul raţionament:
dacă pentru realizarea unui obiectiv de investiţii s-a consumat un anumit volum de fonduri,
iar după punerea în funcţiune a obiectivului acesta începe să producă efecte globale şi nete,
pe investitor îl interesează în cât timp îşi va recupera capitalul investit din efectul net obţinut
din funcţionarea obiectivului.
Indicatorul durata de recuperare a investiţiei se poate calcula în mai multe moduri,
respectiv dacă este cazul obiectivelor noi sau a celor supuse modernizării sau dezvoltării sau
dacă există o singură variantă sau mai multe variante de investiţii.
În cazul obiectivelor noi relaţia de calcul este următoarea:
It
D= (2.4)
Ph

unde: D – reprezintă durata de recuperare;


It - efortul total de investiţii ;
Ph – profitul anual ;
În această formă, indicatorul exprimă perioada de timp în care investiţia se va recupera
din profitul anual obţinut.
În cazul obiectivelor supuse modernizării sau dezvoltării, durata de recuperare a
investiţiei se calculează cu ajutorul formulei:
It
D= (2.5)
Phm − Pho

unde: Phm – reprezintă profitul anual obţinut după modernizare;

Ph0 – profitul anual obţinut înainte de modernizare


şi exprimă perioada de timp în decursul căreia efortul total de investiţii necesitat de lucrările
de modernizare sau dezvoltare se va recupera din profitul suplimentar obţinut ca urmare a
efectuării lucrărilor respective.
f) coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor (E) reprezintă ca mod de calcul
inversul duratei de recuperare a investiţiei iar ca şi conţinut exprimă profitul anual obţinut la
un leu investit sau cât se recuperează sub formă de profit dintr-un leu investit în decursul
unui an. În mod asemănător cu durata de recuperare şi acest indicator prezintă mai multe

22
Managementul investiţiilor

relaţii de calcul în funcţie de caracterul investiţiilor sau de existenţa unei singure variante sau
a mai multor variante.
Pentru obiective noi relaţia de calcul va fi:
Ph
E= (2.6)
It

unde: E – reprezintă coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor;


Ph – profitul anual;
It – investiţia totală .
În cazul obiectivelor supuse modernizării, dezvoltării sau retehnologizării indicatorul
va avea următoarea relaţie de calcul:
Phm − Ph 0
E= (2.7)
It

unde: Phm – reprezintă profitul după modernizare;

Ph0 – profitul înainte de modernizare.


În acest caz indicatorul exprimă sporul de profit obţinut la un leu investit în lucrări de
modernizare, dezvoltare sau retehnologizare.
În sfârşit, în cazul comparării a două sau mai multe variante coeficientul de eficienţă
economică se va calcula după relaţia:
Phi − Phj
E= (2.8)
I i −I j
unde i şi j reprezintă două variante de investiţii şi exprimă sporul de profit obţinut în varianta
i faţă de varianta j la un leu investiţie suplimentară solicitată de varianta i faţă de varianta j.
g) cheltuieli echivalente (k). Pentru realizarea şi funcţionarea unui obiectiv de
investiţii se utilizează două categorii de resurse: resurse sub formă de investiţii utilizate în
perioada de execuţie a obiectivului şi resurse sub formă de coturi de producţie utilizate în
perioada de funcţionare a obiectivului. Evaluarea eficienţei economice a investiţiilor
presupune luarea în calcul a tuturor resurselor utilizate, respectiv investiţii şi cost de
producţie. Însumarea lor directă nu este posibilă deoarece investiţiile reprezintă resurse care
se consumă o singură dată, iar costul de producţie se repetă anual.
În aceste condiţii este necesară echivalarea acestor resurse ca natură fapt care se
reflectă în indicatorul cheltuieli echivalente sau recalculate:
K = I + Ch x Df (2.9)

23
Managementul investiţiilor

unde: K – reprezintă cheltuieli echivalente;


I - volumul investiţiilor ;
Ch – costul anual al producţiei ;
Df – durata de funcţionare a obiectivului de investiţii;
Indicatorul cheltuieli echivalente constituie un indicator de volum, el măsurând efortul
total necesar realizării şi funcţionării unui obiectiv de investiţii. Fiind un indicator de volum,
indicatorul cheltuieli echivalente nu poate fi utilizat în comparaţia dintre variantele de
investiţii care se caracterizează prin capacităţi de producţie diferite şi implicit şi prin volum
diferit al investiţiilor şi costurilor anuale de producţie. În scopul asigurării comparabilităţii
dintre variante şi al construirii unui indicator de eficienţă economică a investiţiilor se
calculează indicatorul cheltuieli echivalente unitare sau specifice, conform relaţiei:
I + Ch × D f
k= (2.10)
q

unde q reprezintă capacitatea anuală de producţie.


În acest mod calculate, indicatorul exprimă efortul total ce revine pe o unitate de
capacitate, fiind un indicator invers de tipul efort supra efect global.
h) randamentul economic al investiţiei (R) este considerat de foarte mulţi autori ca
fiind cel mai cuprinzător indicator de eficienţă economică a investiţiilor, deoarece priveşte
procesul investiţional în întregul său, din momentul începerii lucrărilor de investiţii până in
momentul scoaterii din funcţiune ca urmare a expirării duratei economice de funcţionare.
Indicatorul a fost propus de profesorul I.Românu1, care consideră că fondurile investite
trebuie să se compare nu numai cu profiturile anuale ci cu întregul volum de profit obţinut pe
parcursul întregii perioade de funcţionare. În acest sens se va urmări şi derularea procesului
investiţional şi a celui de funcţionare a mijloacelor fixe, reprezentată în figura următoare:

1
I.Românu – Economie cu aplicaţii la eficienţa investiţiilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1975, pg. 237-254

24
Managementul investiţiilor

Fig. 2.2 Graficul procesului investiţional şi de funcţionare a obiectivului

Simbolurile din grafic au următoarea semnificaţie:


t0 - momentul începerii investiţiei ;
0 – momentul punerii în funcţiune ;
P – momentul atingerii parametrilor proiectaţi ;
D – momentul expirării duratei de recuperare a investiţiei ;
De – expirarea duratei economice(eficiente) de funcţionarea a obiectivului de investiţii ;
I - curba investiţiilor ;
C – curba costului de producţie ;

25
Managementul investiţiilor

Q – curba producţiei ;
S1 – valoarea investiţiilor ;
S2 - profiturile obţinute in decursul duratei de recuperare (S1=S2)
S3 – profiturile obţinute după expirarea duratei de recuperare până la sfârşitul perioadei de
funcţionare denumite în concepţia indicatorului profituri suplimentare.
Construirea acestui indicator s-a făcut de către autor prin analogia cu randamentul din
tehnică unde acesta reprezintă raportul între putere utilă şi puterea atrasă. Admiţând că
sinonimul puterii utile în cadrul procesului investiţional îl constituie profiturile suplimentare,
iar cel al puterii atrase îl constituie valoarea investiţiilor, randamentul economic al
investiţiilor va fi dat de relaţia:
Ps
Re = It (2.11)

unde: Re – randamentul economic al investiţiei ;

Ps – profiturile suplimentare (obţinute după recuperarea investiţiei până la sfârşitul


perioadei de funcţionare)

It – volumul total al investiţiilor .


Indicatorul exprimă profiturile suplimentare obţinute la un leu investit şi este un
indicator direct de tipul efect net supra efort. Înlocuind în relaţia (2.11) profiturile
suplimentare cu suprafaţa S3 iar volumul investiţiilor cu suprafaţa S1 şi adăugând şi scăzând
la numărător pe S2 vom putea scrie:
S3 S3 + S 2 − S2 S3 + S2 S 2
Re = = = - (2.12)
S1 S1 S1 S1

Cum S2 şi S3 însumate reprezintă profiturile totale (Pt) obţinute pe parcursul întregii


perioade de funcţionare, iar S1 este egală cu S2, randamentul economic mai poate fi scris:
Pt
Re = -1 (2.13)
It

În acest mod putem spune că randamentul economic al investiţiilor exprimă profiturile


totale obţinute la un leu investit după ce s-a recuperat leul investit.
i) viteza de recuperare a investiţiei (V) reprezintă un indicator de eficienţă economică
a investiţiilor care rezultă din raportul dintre durata de funcţionare şi durata de recuperare:

26
Managementul investiţiilor

Df
Vr = (2.14)
D
unde: Vr – viteza de recuperare ;
Df – durata de funcţionare a obiectivului ;
D – durata de recuperare a investiţiei.
Indicatorul exprimă de câte ori se cuprinde durata de recuperare în durata de
funcţionare sau de câte ori s-ar putea recupera investiţia în decursul duratei de funcţionare. În
realitate ea se recuperează o singură dată din profit în decursul duratei de recuperare şi tot o
singură dată prin amortizarea inclusă in costurile de producţie in decursul duratei de
funcţionare.
1
Se ştie că inversul duratei de recuperare a investiţiilor reprezintă coeficientul de
D
eficienţă economică a investiţiilor E , în acest caz viteza de recuperare putând fi scrisă sub
forma:

Vr = Df x E (2.15)
Se ştie că, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor exprimă profitul anual
obţinut la un leu investit, deci se poate scrie:
D f × Ph
Vr = It
(2.16)

Produsul Df x Ph reprezintă de fapt profiturile totale (Pt), astfel că viteza de recuperare


poate fi scrisă sub forma:
Pt
Vr = I (2.17)
t

ceea ce înseamnă că viteza de recuperare exprimă profiturile totale obţinute la un leu investit.

2.2.3.3. Indicatorii specifici unor ramuri şi sectoare de activitate


i) indicatori specifici din industria ţiţeiului
O analiză complexă a eficienţei economice a investiţiilor în industria ţiţeiului
presupune o evaluare a eficienţei economice pe obiective cu defalcarea pe acţiuni. Prezentăm
în continuare principalii indicatori specifici de eficienţă economică a investiţiilor în industria
ţiţeiului.

27
Managementul investiţiilor

a) investiţia specifică a zăcământului, indicator care se calculează după modelul


investiţiei specifice astfel:
It
Is= qa (2.18)

unde: Is – investiţia specifică a zăcământului ;

It – efortul total de investiţii ;

qa – capacitatea anuală de producţie.


Având în vedere că, capacitatea de producţie diferă de la un an la altul, in calcul se ia o
capacitate medie anuală rezultată din media capacităţilor pe o perioadă de circa 10 ani de
exploatare a zăcământului.
b) investiţia specifică a extracţiei reprezintă un indicator asemănător investiţiei specifice,
diferenţa constând în mărimile de calcul, astfel:
Ie
Ise = (2.19)
qn

în care: Ise –investiţia specifică a extracţiei ;


Ie - investiţiile alocate extracţiei ;
qn - producţia sondelor noi.
În efortul de investiţii alocate extracţiei se include acele investiţii necesare pentru
crearea unor noi capacităţi, pentru menţinerea capacităţilor existente, precum şi cele pentru
crearea de noi rezerve. În ceea ce priveşte numitorul, acesta include producţia sondelor noi,
producţia realizată pentru menţinerea capacităţii de producţie extrasă la acelaşi nivel, precum
şi rezervele noi descoperite şi puse în exploatare.
c) investiţia specifică pentru comparaţii cu alte ramuri
Calculul unui asemenea indicator este necesar pentru a putea face comparaţii între
diferite ramuri energetice şi a asigura posibilitatea pentru investitori de a-şi îndrepta
eforturile spre acele ramuri care prezintă o eficienţă economică ridicată.
Relaţia de calcul este următoarea:
It
Isc = q (2.20)
c

unde: Isc –investiţia specifică pentru comparaţia cu alte ramuri;

28
Managementul investiţiilor

It – efortul total de investiţii ;

qc - producţia de ţiţei a sondelor exprimată în combustibil convenţional


d)costul unitar al producţiei
Acest indicator este considerat cel mai important indicator de evaluare a eficienţei
economice deoarece reflectă condiţiile în care se desfăşoară întregul proces de producţie.
Relaţia de calcul este următoarea:
C C
c= + z (2.21)
D Z
în care : c – costul pe tona de ţiţei extras ;
C – cheltuieli anuale pe o sondă ;
D – debitul mediu pe sondă/an(debitul mediu anual) ;

Cz – costul anual al lucrărilor pentru descoperirea rezervelor ;


Z – volumul rezervelor descoperite ale unui zăcământ.
e) durata de recuperare a investiţiei
Datorită faptului că în prima parte de funcţionare a unei sonde se obţine o producţie
sporită cu un volum mai redus de cheltuieli de exploatare, ceea ce determină şi un profit mai
mare, in primi 2-3 ani se recuperează circa 70% din valoarea investiţiilor. După trecerea
acestei perioade, datorită scăderii profitului, viteza de recuperare a investiţiilor scade. Pentru
a determina durata de recuperare se pleacă de la conţinutul indicatorului durata de
recuperare şi se pune condiţia ca efortul de investiţii să fie egalat de profiturile obţinute într-
o anumită perioadă de timp care reprezintă durata de recuperare a investiţiilor.

f) factorul de asigurare
Acest factor exprimă perioada de timp în decursul căreia economia naţională este
asigurată cu ţiţei din producţia internă în condiţiile date ale producţiei şi rezerve cunoscute.
Relaţia de calcul este următoarea:
Z
f= (2.22)
qa

în care : f – factorul de asigurare


Z – rezervele totale descoperite

29
Managementul investiţiilor

qa – producţia anuală a sondelor

ii) indicatori specifici din industria construcţiilor


În proiectarea construcţiilor se foloseşte un sistem de indicatori de calcul şi de eficienţă
economică dintre care vom prezenta în continuare pe cei mai importanţi:
a) suprafaţa ocupată de întregul obiectiv de investiţii reprezintă suprafaţa totală pe
care se va amplasa obiectivul de investiţii.
b) suprafaţa clădită cuprinde aria terenului care este ocupată de construcţii, măsurată
în perimetrul exterior al zidurilor înconjurătoare determinată la nivelul solului.
c) suprafaţa construită desfăşurată este constituită din suma suprafeţelor construite
ale secţiunilor orizontale, începând de la nivelul subsolurilor parterului şi până la
ultimul etaj şi măsurate în conturul exterior al zidurilor înconjurătoare.
d) suprafaţa utilă este constituită din suma suprafeţelor secţiunilor orizontale ale
tuturor încăperilor măsurate după dimensiunile interioare.
e) gradul de ocupare a terenului ca indicator exprimă ponderea pe care o deţine
suprafaţa clădită în suprafaţa totală ocupată de obiectivul economic:
Acl
Got = A x 100 (2.23)
t

unde: Got - gradul de ocupare a terenului ;

Acl - suprafaţa clădită ;

At – suprafaţa ocupată de întregul obiectiv.


f) gradul de utilizare a suprafeţei clădite reprezintă un raport între suprafaţa
construită desfăşurată şi suprafaţa clădită şi exprimă numărul de metri suprafaţă
desfăşurată ce revin la 100 metri suprafaţă clădită:
Ad
Guscl = A x 100 (2.24)
cl

unde : Guscl – gradul de utilizare a suprafeţei clădite ;

Ad – suprafaţa construită desfăşurată;

Acl – suprafaţa clădită.

30
Managementul investiţiilor

g) densitatea construcţiilor exprimă suprafaţa clădită desfăşurată ce revine la 1000


metri pătraţi de suprafaţă a terenului şi se calculează după relaţia:
Ad
Gd = x 100 (2.25)
At

unde : Gd – densitatea construcţiilor ;


Ad – suprafaţa construită desfăşurată ;

At – suprafaţa ocupată de întregul obiectiv


h) gradul de utilizare a suprafeţei construite desfăşurate măsoară raportul suprafeţei
utile faţă de suprafaţa desfăşurată şi se calculează conform relaţiei:
Au
Gusd = x 100 (2.26)
Ad

unde: Gusd – gradul de utilizare a suprafeţei construite desfăşurate;

Au – suprafaţa utilă ;
Ad - suprafaţa construită desfăşurată.

2.2.4. Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentaţi indicatorii cu caracter static(nu iau în
considerare influenţa factorului timp asupra eficienţei economice a investiţiilor), care servesc
la analiza şi evaluarea proiectelor de investiţii.

2.2.5. Sarcini şi teme ce vor fi notate


1) Care este rolul indicatorilor cu caracter general?
2) Care sunt indicatorii de calcul şi care sunt cei de eficienţă, din gama celor de bază?
3) Care este ordinea de importanţă a indicatorilor de bază, în luarea deciziei de investiţii?

31
Managementul investiţiilor

2.2.6. Bibliografie modul


1. Binţinţan, P., Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.
2. Binţinţan, P., Strategii şi politici de investiţii, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2005.
3. Românu, I., Vasilescu, I., Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.
4. Românu, I., Vasilescu, I., Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar, Bucureşti,
1997.

Modulul 3

2.3. Analiza dinamică a eficienţei economice a investiţiilor

2.3.1. Scopul şi obiectivele modulului


Scopul acestui modul este de a analiza influenţa pe care timpul o are asupra procesului
investiţional, respectiv de a prezenta tehnica actualizării şi indicatorii de eficienţă economică
a investiţiilor care se bazează pe actualizare. Obiectivele urmărite sunt următoarele:
• Prezentarea bazelor teoretice ale analizei dinamice a eficienţei economice a
investiţiilor;
• prezentarea tehnicii actualizării şi a procedeelor de actualizare a valorilor;

32
Managementul investiţiilor

• prezentarea principalilor indicatori dinamici de eficienţă economică a investiţiilor;


• analiza economică şi financiară a proiectelor de investiţii.

2.3.2. Schema logică a modulului


Modulul prezintă în mod logic bazele teoretice ale influenţei timpului asupra eficienţei
economice a investiţiilor, apoi conţinutul şi procedeele actualizării, principalii indicatori
dinamici şi în final metodologia de analiză economică şi financiară a proiectelor de investiţii.

Analiza dinamică a
eficienţei ec. a investitiilor

Actualizarea Tehnica actualizării Actualizarea


prin
prin discontare
compunere

Indicatorii dinamici
VNA, Rea, D’

Analiza economică şi
financiară a proiectelor de
investiţii

Fig. 3.1 Schema logică a modulului

2.3.3. Conţinutul informaţional detaliat


2.3.3.1. Bazele teoretice ale analizei dinamice a eficienţei economice a investiţiilor
Procesul investiţional se caracterizează printr-o repartizare substanţial diferită in timp a
efortului şi a efectului. Efortul se compune din efort de investiţii, caracterizat printr-un
volum mare de fonduri consumate într-o perioadă de timp relativ scurtă şi recuperat prin
intermediul amortizării într-un interval lung de timp, aproximativ egal cu durata de
funcţionare si efort de producţie depus şi recuperat în decursul duratei de funcţionare.
Efectele economice sunt eşalonate într-un interval relativ lung de timp care urmează după
perioada de execuţie şi sunt reprezentate de valoarea producţiei destinată vânzării.
Timpul ca o componentă unanim recunoscută a calculelor de eficienţă economică a
investiţiilor acţionează pe întreaga perioadă de edificare şi de funcţionare a obiectivului de

33
Managementul investiţiilor

investiţii, dar în mod diferit. Datorită acţiunii sale diferenţiate în cele două perioade – de
execuţie şi de funcţionare – rezultă şi metode diferite de cuantificare a influenţei sale.
În perioada de execuţie timpul acţionează sub forma imobilizării resurselor de
investiţii, fondurile investite fiind sustrase din circuitul productiv fără ca acestea să producă
efecte economice efective.
În decursul duratei de funcţionare a obiectivului de investiţii influenţa timpului este
de altă natură, in sensul că în această perioadă se obţin efectele globale şi nete. Cuantificarea
influenţei factorului timp în această perioadă pleacă de la ideea că timpul reprezintă pe de o
parte o resursă economică, iar pe de altă parte un factor de influenţă asupra proceselor
economice.
Timpul constituie o resursă economică deoarece economisirea lui la un anumit nivel al
productivităţii muncii, determină un spor de efecte(globale sau nete) în timp ce irosirea lui
determină o pierdere de efecte. În aceste condiţii presupune aceleaşi reguli de utilizare ca
orice resursă economică.Timpul reprezintă totodată un factor de influenţă asupra proceselor
şi fenomenelor economice prin efectele pe care le antrenează scurgerea sa sau alte fenomene
amplificate de timp, iar procesul care implică o multiplicare a efectelor economice sau din
contră o devalorizare a lor este progresul tehnico-ştiinţific.

2.3.3.2. Tehnica actualizării - conţinut, procedee de actualizare, momente de


referinţă în efectuarea actualizării
Operaţiunea prin intermediul căreia o anumită valoare, indiferent de natura acesteia,
respectiv că este un venit sau o cheltuială, dintr-un an de desfăşurare a unei activităţi se
recalculează în unităţile monetare ale unui moment de referinţă zero , poartă denumirea de
actualizare.
Baza actualizării o constituie rata anuală de fructificare a unei unităţi monetare, rată pe
care o vom simboliza cu „ a ” şi care poartă denumirea de rată de actualizare.
În funcţie de modul în care valorile sunt etalate pe axa timpului şi de sensul în care
acestea sunt duse sau aduse într-o anumită direcţie, în funcţie de momentul de referinţă ales

34
Managementul investiţiilor

pentru actualizare, se pot surprinde două sensuri sau direcţii în care se face actualizarea,
rezultând două procedee de actualizare1.
Primul sens surprinde direcţia înspre viitor, aşa cum se va observa în figura următoare:

Fig. 3.2 Reprezentarea sensului actualizării înspre viitor

Considerând o sumă disponibilă S la momentul t0 , după un an aceasta devine S1 = S x (1+a) ,


iar după n ani suma S devine :
Sn = S x (1+a)n (3.1)
Expresia (1+a)n se numeşte factor de acumulare sau factor de compunere şi semnifică
ce devine o sumă în timp, atunci când aceasta creşte cu un anumit procent de dobândă pe an,
iar procesul de actualizare astfel utilizat poartă denumirea de actualizare prin compunere.
Acest procedeu se utilizează ori de câte ori momentul de referinţă ales pentru actualizare
succede în timp altor momente sau etape in care s-au derulat fluxuri de valori.
Al doilea sens surprinde direcţia dinspre viitor , respectiv din viitor în prezent sau din
prezent in trecut, aşa cum se prezintă in figura 3.3.

1
Cistelecan I. , Procesul investiţional , Editura Academiei , Bucureşti, 1983 , pg. 138-140

35
Managementul investiţiilor

Fig. 3.3. Reprezentarea sensului de actualizare dinspre viitor

În acest caz se cunoaşte valoarea unei sume S disponibile sau plătibile peste n ani şi
dorim să aflăm care este valoarea sa prezentă. Raţionamentul este următorul: dacă o unitate
monetară disponibilă în prezent va reprezenta peste n ani în condiţiile unei rate de actualizare
a, (1+a)n atunci o unitate monetară disponibilă peste n ani va reprezenta în prezent acea sumă
X care, multiplicată cu factorul (1+a)n ne va da unitatea:

X x (1+a)n = 1 (3.2)
De aici rezultă că valoarea prezentă a unităţii disponibile peste n ani va fi dată de relaţia:

1
X= (3.3)
(1 + a) n
1
Expresia poartă denumirea de factor de discontare, iar procedeul de
(1 + a) n

actualizare astfel utilizat poartă denumirea de actualizare prin discontare. Acest procedeu se
utilizează atunci când momentul de referinţă ales pentru actualizare precede în timp altor
momente sau etape în care se derulează fluxul de valori.
Revenind la procedeul de actualizare prin compunere şi considerând că avem n valori
disponibile S0 , S1 , ... , Sn-1 , dorim să aflăm care este valoarea sumei totale actualizate.

36
Managementul investiţiilor

Fig. 3.4 Reprezentarea actualizării prin compunere

Înainte de a face demonstraţia trebuie să precizăm că orice valoare, indiferent de natura


sa(venit sau cheltuială) se consideră înregistrată la sfârşitul anului în care ea s-a derulat.În
aceste condiţii suma totală actualizată va fi :
STA = S0(1+a)0 + S1(1+a) +S2(1+a)2 + ... + Sn-1(1+a)n-1 (3.4)
Dacă S0 = S1 = S2=...= Sn-1 = Sk , unde Sk este valoarea anuală considerată constantă,
vom putea scrie:
STA = Sk [1+ (1+a)+(1+a)2+...+(1+a)n-1] (3.5)

Expresia 1+(1+a)+(1+a)2+...+(1+a)n-1 o vom nota cu S şi ea reprezintă suma unei


progresii geometrice cu raţia (1+a).
S = 1+(1+a)+(1+a)2+...+(1+a)n-1 (3.6)
Înmulţind pe S cu propria-i raţie, vom obţine:
S x (1+a) = (1+a) +(1+a)2 +(1+a)3 +...+ (1+a)n (3.7)
Scădem din expresia lui S x (1+a) pe cea a lui S şi vom obţine:
S x (1+a) – S = (1+a)n -1 (3.8)
sau efectuând calculele în continuare :
(1 + a ) n −1
S= (3.9)
a
şi înlocuind în expresia (3.5) vom putea scrie:
(1 + a ) n −1
STA = Sk x (3.10)
a

37
Managementul investiţiilor

(1 + a ) n −1
Expresia poartă denumirea de factor de compunere pentru o unitate pe an
a
sau factorul de compunere multiplă, şi exprimă creşterea unor depuneri anuale, egale cu
unitatea, pe n ani.
În cazul în care dispunem de acelaşi şir de valori dar momentul de referinţă precede
etapa în care se derulează acest flux de valori şi deci vom utiliza actualizarea prin discontare,
reprezentarea grafică va fi următoarea:

Fig. 3.5 Reprezentarea actualizării prin discontare

Suma totală actualizată va fi dată de expresia:


1 1 1 1
STA = S1 (1 +a ) + S2 (1 + a ) + S3 (1 + a ) +...+ Sn (1 + a)
2 3 n
(3.11)
Dacă S1 = S2=S3 =...= Sn = Sk , unde vom putea scrie:
1 1 1 1
STA = Sk [ (1 +a ) + (1 + a ) + (1 + a ) +...+ (1 + a) ]
2 3 n
(3.12)
1
Expresia din paranteză reprezintă suma unei progresii geometrice cu raţia (1 +a ) şi

vom nota cu S:
1 1 1 1
S = (1 +a ) + + +...+ (3.13)
(1 + a ) 2 (1 + a ) 3 (1 + a) n

Înmulţind pe S cu propria-i raţie, vom obţine:


S 1 1 1 1
(1 +a )
= 2 + 3 + 4 +...+ (3.14)
(1 + a ) (1 + a ) (1 + a ) (1 + a ) n +1
S
Scădem din expresia lui S pe (1 +a ) şi vom obţine:

S 1 1
S - (1 +a ) = (1 +a ) - (3.15)
(1 + a ) n +1

38
Managementul investiţiilor

Vom înmulţi toată expresia cu (1+a) şi obţinem :


S ×(1 +a ) (1 +a ) (1 + a )
S x (1+a) - (1 +a )
= -
(1 +a ) (1 + a ) n +1
(3.16)

Simplificând , vom putea scrie :


1
S x (1+a) – S = 1 - (3.17)
(1 + a) n

De aici vom deduce expresia lui S, care va fi de forma:


(1 + a) n −1
S= (3.18)
a × (1 + a ) n

iar suma totală actualizată va avea valoarea:


(1 + a ) n −1
STA = Sk (3.19)
a × (1 + a ) n

(1 + a ) n −1
Expresia poartă denumirea de factor de discontare multiplă sau valoarea
a × (1 + a ) n

prezentă a factorului de anuitate şi exprimă cât reprezintă în prezent o plată sau o încasare
anuală egală cu unitatea pe timp de n ani viitori. Regăsită în tabelele de actualizare, această
expresie serveşte la determinarea sumei totale actualizate a unei valori constante pe un
număr de n ani viitori.
În ceea ce priveşte momentele de referinţă la care se poate efectua actualizarea,
acestea pot fi numeroase ţinând cont de principalele etape din durata de viaţă a unui proiect,
dar toate se încadrează în această durată.
Principalele momente de referinţă la care se poate efectua actualizarea sunt:
- momentul luării deciziei (Mld) ;

- momentul începerii construcţiei (Mic) ;

- momentul punerii în funcţiune (Mpf) ;

- momentul scoaterii din funcţiune (Msf) ;


Între cele patru momente se întind anumite etape sau durate şi anume: între momentul
luării deciziei şi cel al începerii construcţiei există durata de proiectare (c) ; între momentul
începerii construcţiei şi cel al punerii in funcţiune există durata de execuţie (d); între
momentul punerii în funcţiune şi cel al scoaterii din funcţiune avem durata de funcţionare

39
Managementul investiţiilor

(Df).Reprezentarea grafică a principalelor momente de referinţă şi a duratelor dintre ele este


reprezentată în figura 3.6.

Fig. 3.6 Principalele momente de referinţă în efectuarea actualizării

Suprafeţele notate cu Ph ,Ih ,Ch reprezintă fluxurile de valori care au loc în diferite etape
sau durată. Momentele de referinţă alese pentru actualizare determină mărimi diferite ale
valorilor actualizate în funcţie de procedeul utilizat pentru actualizare, dar indicatorii de
eficienţă economică ai investiţiilor rezultaţi din compararea a două mărimi actualizate au
aceeaşi mărime indiferent de momentul de referinţă ales. Ceea ce este important este faptul
că toate valorile sunt recalculate în unităţile aceluiaşi moment de referinţă, adică sunt făcute
comparabile.

2.3.3.3. Indicatori dinamici de calcul ai eficienţei economice a investiţiilor


a) randamentul economic al investiţiilor şi durata de recuperare a investiţiilor în
formă dinamică
Randamentul economic al investiţiilor în formă statică se calculează cu ajutorul
relaţiilor:

40
Managementul investiţiilor

Pn
Re = (3.20)
It

Pt
sau Re = (3.21)
It

unde: Re – randamentul economic al investiţiilor ;

Pn - profiturile nete ;

It – investiţiile totale ;

Pt - profiturile totale.
În formă dinamică, pentru calculul indicatorului randamentul economic al investiţiilor
se utilizează aceeaşi relaţie de calcul ca şi în cazul static, cu deosebire că în locul mărimilor
statice se introduc cele dinamice. De regulă se utilizează relaţia (3.23), astfel că randamentul
economic al investiţiilor în formă dinamică se determină prin relaţia:
PTA
Rea = -1 (3.22)
ITA

unde: Rea – randamentul economic actualizat ;


PTA –profiturile totale actualizate ;
ITA – investiţiile totale actualizate.
În ceea ce priveşte durata de recuperare în formă statică, ea se calculează raportând
investiţia totală (It) la profitul anual (Ph) :
It
D= (3.23)
Ph

În formă dinamică în schimb, nu se mai poate utiliza aceeaşi relaţie de calcul, chiar
dacă în locul mărimilor statice se introduc mărimile dinamice. Aceasta deoarece dacă în
locul investiţiei totale s-ar putea introduce investiţia totală actualizată, în ceea ce priveşte
profitul anual, valoarea actualizată a acestuia variază în fiecare an, fapt ce face imposibilă
raportarea investiţiilor totale actualizate la un profit anual actualizat.
Pentru calculul duratei de recuperare în formă dinamică se pleacă de la conţinutul
indicatorului durata de recuperare, el exprimând perioada de timp in care investiţia se
recuperează din profit, respectiv acea perioadă în care investiţia efectuată este egalată de
profit. În acest mod punem condiţia ca investiţia totală actualizată să fie egalată de profitul

41
Managementul investiţiilor

actualizat obţinut într-o anumită perioadă de timp, perioadă care reprezintă durata de
recuperare în formă dinamică:
ITA =PAD’ (3.24)
în care: ITA – investiţiile totale actualizate ;
PAD’ – profiturile actualizate obţinute într-o perioadă de timp D’ , care constituie
durata de recuperare în formă dinamică.
Având stabilite relaţiile de calcul ale celor doi indicatori pentru determinarea mărimilor
dinamice este necesară trasarea graficului care reprezintă triunghiurile actualizării, aşa cum
se vede în figura 3.7.
Momentul de referinţă se notează întotdeauna cu 0, în cazul nostru p = 0 .Se observă pe
grafic că avem două categorii de fluxuri, respectiv o categorie care are în vedere momentele
de timp (momentul începerii construcţiei, momentul punerii în funcţiune şi momentul
scoaterii din funcţiune), iar o a doua categorie are în vedere duratele (durata de execuţie,
durata de recuperare în formă dinamică, durata de funcţionare). Corespondenţa între
momentele de timp şi durate se observă şi se deduce uşor, în sensul că momentul punerii în
funcţiune s se află faţă de momentul de referinţă la o depărtare de timp egală cu durata de
execuţie (s = d), iar momentul scoaterii din funcţiune se află faţă de momentul de referinţă la
o depărtare de timp egală cu durata de execuţie plus durata de funcţionare (v = d + Df).

42
Managementul investiţiilor

Fig. 3.7 Reprezentarea grafică a actualizării la momentul începerii construcţiei

Mărimile dinamice necesare calculării celor doi indicatori sunt investiţiile totale
actualizate, profiturile totale actualizate şi profiturile actualizate obţinute în decursul duratei
de recuperare cu actualizare.
În ceea ce priveşte investiţiile totale actualizate (ITA) utilizând fluxurile de investiţii
care ţin cont de momentele de timp, acestea se vor calcula după relaţiile:

43
Managementul investiţiilor

1 1 1
ITA =I1 (1 +a ) + I2 (1 + a ) +...+ Is (1 + a)
2 s
(3.25)
sau sub formă restrânsă:
s
1
ITA = ∑I h (3.26)
h =1
(1 + a) h

În cazul în care se lucrează cu fluxurile de valori care ţin cont de durate, relaţiile de
calcul vor fi asemănătoare:
1 1 1
ITA =I1 (1 +a ) + I2 (1 + a ) +...+ Id (1 + a)
2 d
(3.27)
sau sub formă restrânsă:
d
1
ITA = ∑I h (3.28)
h =1
(1 + a) h

unde: ITA – investiţiile totale actualizate la momentul începerii construcţiei;


Ih – investiţia realizată în anul h din decursul duratei de execuţie d ;
1
- factorul de actualizare pentru anul h .
(1 + a) h

În ceea ce priveşte profiturile totale actualizate (PTA) acestea se vor calcula în cazul
celor două fluxuri conform relaţiei :
1 1 1
PTA = Ps+1 (1 + a ) s +1 + Ps+2 (1 + a ) s +2
+...+Pv (1 + a) v (3.29)

sau sub formă restrânsă:

v
1
PTA = ∑P h h (3.30)
(1 + a)
h =s +1

respectiv:
1 1 1
PTA = Pd+1 (1 + a) d +1 + Pd+2 (1 + a ) d +2 +...+Pd+Df (1 + a ) d +Df (3.31)

sau sub formă restrânsă:

44
Managementul investiţiilor

d +Df
1
PTA = ∑P h h (3.32)
(1 + a)
h =d +1

unde: PTA – profiturile totale actualizate la momentul începerii construcţiei ;


Ph - profitul obţinut în anul h din cadrul duratei de funcţionare Df .

1
h - factorul de actualizare pentru anul h.
(1 + a)
Randamentul economic al investiţiilor va fi dat de relaţia:
v
1
∑P
h =s +1
h
(1 + a ) h
Rea = s -1 (3.33)
1
∑h =1
Ih
(1 + a ) h

când avem fluxuri de valori exprimate în funcţie de momentele de timp şi de relaţia:


d + Df
1
∑P
h =d +1
h
(1 + a ) h
Rea = d -1 (3.34)
1

h =1
Ih
(1 + a ) h

când fluxurile de valori sunt exprimate în funcţie de durate şi în care Rea reprezintă
randamentul economic actualizat la momentul începerii construcţiei.
Calculul duratei de recuperare în formă dinamică operează cu fluxuri de valori
exprimate în funcţie de durate, aceasta deoarece ne propunem să determinăm durata de
recuperare a investiţiei. Expresia investiţiilor totale actualizate am determinat-o în relaţia
(3.28) şi aceasta trebuie să o egalăm cu profiturile actualizate obţinute în decursul duratei de
recuperare actualizate. Expresia acestora din urmă va fi dată de următoarea relaţie:
1 1 1
PAD’ = Pd+1 (1 + a ) d +1 + Pd+2 (1 + a ) d +2 +...+Pd+D’ (1 + a ) d +D ' (3.35)

unde PAD’ reprezintă profiturile actualizate obţinute în decursul duratei de recuperare


actualizată D’ :
Dacă Pd+1=Pd+2=...= Pd+D’= Pk (3.36)

45
Managementul investiţiilor

unde Pk reprezintă un profit anual considerat constant, vom putea da factor comun pe acesta,
scriind:
1 1 1
PAD’ = Pk[ d +1 + d +2 +...+ ] (3.37)
(1 + a ) (1 + a ) (1 + a ) d +D '
1
Expresia din paranteză reprezintă suma unei progresii geometrice cu raţia (1 +a ) şi

pe care o vom nota cu S:


1 1 1
S= + +...+ (1 + a ) d +D ' (3.38)
(1 + a ) d +1 (1 + a ) d +2

şi pe care înmulţind-o cu propria-i raţie vom obţine :


S 1 1 1
= d +2 + d +3 +...+ (3.39)
(1 +a ) (1 + a ) (1 + a) (1 +a ) d +D ' +1

În continuare scăzând din expresia (3.38) pe (3.39) vom obţine :


S 1 1
S - (1 +a ) = - (1 +a ) d +D ' +1 (3.40)
(1 + a ) d +1

pe care înmulţind-o cu (1+a) şi făcând simplificările care se impun vom obţine:


1 1
S x (1+a) – S = d - (3.41)
(1 + a) (1 + a ) d +D '

după care va rezulta expresia lui S :


(1 + a ) D ' −1
S= (3.42)
a ×(1 + a ) d +D '

şi în final cea a lui PAD’ :


(1 + a ) D ' −1
PAD’ =Pk (3.43 )
a ×(1 + a ) d +D '

Egalând investiţiile totale actualizate cu această expresie vom putea scrie:


(1 + a ) D ' −1
ITA = Pk (3.44)
a ×(1 + a ) d +D '

Efectuând calculele în continuare pentru aflarea lui D’ vom putea scrie:


Pk x (1+a)D’ – Pk = a x (1+a)d x (1+a)D’ x ITA (3.45)
(1+a)D’ x [Pk – a x (1+a)d x ITA]= Pk (3.46)
Pk

(1+a)D’ = Pk − a × (1 + a ) × ITA
d
(3.47)
şi în final prin logaritmare rezultă:

46
Managementul investiţiilor

log Pk − log[ Pk − a × (1 + a ) d × ITA ]


D’ = (3.48)
log( 1 + a)

b) venitul net actualiza


Venitul net actualizat (VNA) sau valoarea actuală netă surprinde efortul şi efectele
procesului investiţional pe toată durata de viaţă a proiectului. Acest indicator exprimă
diferenţa dintre veniturile totale actualizate şi cheltuielile totale actualizate (de exploatare şi
de investiţie), actualizarea efectuându-se la acelaşi moment de referinţă , atât pentru venituri
cât şi pentru cheltuieli.
Relaţia de calcul este următoarea:
n
1
VNA = ∑[V
h =1
h − (C h '+I h )] x
(1 + a) h
(3.49)

în care : VNA – venitul net actualizat ;


Vh – veniturile în anul h ;

Ch – cheltuielile de exploatare în anul h (mai puţin amortizarea , aceasta se exclude


pentru a elimina dubla influenţă a investiţiilor);
Ih – investiţiile în anul h ;
1
- factorul de actualizare ;
(1 + a) h

n – durata de viaţă a proiectului ;


Indicatorul, calculat după relaţia de mai sus, nu poate fi utilizat în comparaţia dintre
variantele de investiţii care se caracterizează prin capacităţi de producţie diferite şi implicit şi
volum diferit al investiţiilor.

Forma comparabilă a indicatorului şi implicit indicatorul de eficienţă propriu-zis este


venit net actualizat obţinut la un leu investiţie actualizată :
VNA
VNA i = (3.50)
ITA

în care: VNA i - venitul net actualizat la un leu investiţie actualizată ;


VNA – venit net actualizat ;

47
Managementul investiţiilor

ITA – investiţii totale actualizate ;

2.3.3.4. Analiza economică şi financiară a proiectelor de investiţii


i) analiza economică a proiectelor de investiţii
Analiza economică a unui proiect de investiţii se caracterizează prin următoarele
aspecte specifice:
- utilizarea preţurilor de referinţă sau a preţurilor „umbră” care reprezintă acele preţuri
debarasate de orice element de politică fiscală, vamală şi în general politică economică,
preţuri care ar putea fi utilizate în economie în condiţiile de echilibru perfect şi de concurenţă
perfectă. Cum asemenea preţuri sunt greu de realizat şi stabilirea unor asemenea preţuri este
foarte dificilă dacă nu chiar imposibilă. Din acest motiv se recomandă utilizarea preţurilor de
pe piaţa mondială avându-se în vedere un curs valutar cât mai real al leului şi corectate cu
unele elemente specifice ale pieţei interne;
- la stabilirea mărimii veniturilor şi a cheltuielilor nu se iau în considerare subvenţiile,
taxele, impozitele şi în general orice transfer de valoare;
- în calculul indicatorilor de eficienţă economică nu se ţine cont de sursa fondurilor
(costul resurselor) şi nici de destinaţia veniturilor ;
- luarea în considerare a unor costuri şi beneficii secundare plecând de la faptul că în
anumite cazuri realizarea proiectului poate duce la costuri şi efecte în afara acestuia.

a. Un prim indicator de analiză rezultă din compararea costurilor şi a beneficiilor pe toată


durata de viaţă a proiectului, indicator reprezentat de raportul venit - cost şi care rezultă din
comparaţia dintre valoarea actualizată a veniturilor şi cea a costurilor:
VAV
RVC = (3.51)
VAC
în care : RVC – raportul venit-cost ;
VAV – valoarea actualizată a veniturilor ;
VAC - valoarea actualizată a costurilor ;
b. Un al doilea mod de analiză a eficienţei unui proiect constă în scăderea cheltuielilor
anuale (de investiţii sau de producţie) din veniturile anuale pentru a obţine aşa numita
imagine a beneficiului net sau ceea ce numim fluxul de numerar.

48
Managementul investiţiilor

c. Un al treilea indicator de analiză a unui proiect de investiţii îl constituie venitul net


actualizat, valoarea netă actualizată sau valoarea netă actualizată totală, el reprezentând
un indicator fundamental de analiză economică a unui proiect de investiţii.
Acest indicator surprinde efortul şi efectele procesului investiţional pe toată durata de
viaţă a proiectului , el reflectă în esenţă diferenţa dintre veniturile totale actualizate şi
cheltuielile totale actualizate (de investiţii şi exploatare).
Venitul net actualizat (VNA) se poate calcula cu ajutorul următoarei relaţii:
n
1
VNA = ∑[V
h =1
h − (C h '+I h )] x
(1 + a) h
(3.52)

în care : VNA – venitul net actualizat ;


Vh – veniturile din anul h ;
Ch – cheltuielile de exploatare din anul h (exclusiv amortizarea );

Ih – investiţiile din anul h ;


1
- factorul de actualizare ;
(1 + a) h

d. Capacitatea de recuperare a fondurilor investite şi în ultimă instanţă criteriul


fundamental de acceptare a unui proiect sunt reprezentate de indicatorul rata internă de
rentabilitate economică (RIRE) . Ea constituie acea rată de actualizare pentru care valoarea
actualizată a veniturilor este egală cu valoarea actualizată a costurilor, deci raportul venit-
cost este egal cu 1, iar venitul net actualizat este egal cu 0.
Calculul ratei interne de rentabilitate economică se face prin aproximări succesive în
sensul că se determină venitul net actualizat la o rată de actualizare corespunzătoare,
considerată rată minimă şi pentru care el trebuie să fie pozitiv. Apoi se calculează venitul net
actualizat la o rată de actualizare mai mare decât rata minimă, suficient de mare ca să
obţinem un venit net actualizat negativ. În final determinarea exactă a ratei interne de
rentabilitate economică se face prin interpolare, conform relaţiei:
VNA (+)
RIRE = R min + (Rmax – Rmin) x VNA (+) + VNA ( −) (3.53)

în care : RIRE – rata internă de rentabilitate economică ;


Rmin – rata minimă de actualizare ;

Rmax - rata maximă de actualizare ;

49
Managementul investiţiilor

VNA(+) – venitul net actualizat pozitiv, obţinut la rata minimă;


VNA(-) – venitul net actualizat negativ, obţinut la rata maximă.
Din punct de vedere grafic , rata internă de rentabilitate se află la intersecţia abscisei cu
dreapta care uneşte punctele de coordonate rată minimă şi venit net actualizat pozitiv,
respectiv rată maximă şi venit net actualizat negativ.

Fig.3.8 Reprezentarea grafică a RIRE

e. Un alt indicator de analiză economică a unui proiect de investiţii îl constituie cursul de


revenire net actualizat sau testul BRUNO. Acest indicator serveşte la dimensionarea
competitivităţii muncii naţionale pe plan internaţional şi estimează cât va costa în monedă
naţională cantitatea de valută obţinută din realizarea şi funcţionarea unui obiectiv de
investiţii, fiind deosebit de util în cazul obiectivelor care asigură producţie pentru export sau
a celor realizate pentru diminuarea importurilor.
Relaţia de calcul a cursului de revenire net actualizat este următoarea:

50
Managementul investiţiilor

n
1
∑( I
h =1
h +Ch ) ×
(1 + a ) h
CRNA = n (3.54)
1
∑h =1
[V ' h −( I ' h +C ' h )] ×
(1 + a ) h
în care: CRNA – cursul de revenire net actualizat ;
Ih – investiţiile anuale în monedă naţională ;

Ch – cheltuielile anuale de producţie în monedă naţională ;


V’h - veniturile anuale în valută (export de produse);

C’h –cheltuieli anuale de exploatare în valută (import materii prime, materiale);

I’h – investiţii din anul h în valută (import utilaje, echipamente);


1
- factorul de actualizare.
(1 + a) h

ii) analiza financiară a proiectelor de investiţii


În cadrul analizei financiare se au în vedere următoarele aspecte:
- utilizarea preţurilor practicate în economia ţării pe piaţa internă, atât pentru produsele
din ţară cât şi pentru cele din import;
- în stabilirea mărimii cheltuielilor şi a veniturilor se iau în calcul subvenţii, taxele,
impozitele, etc.
- în calculul indicatorilor de eficienţă economică se tine seama de costul resurselor pe
toată durata de viaţă a proiectului, precum şi de destinaţia veniturilor care se
realizează.
Pe lângă indicatorii calculaţi in cadrul analizei economice se determină şi o serie de
indicatori specifici analizei financiare, indicatori care au la bază informaţii oferite de o serie
de documentaţii ce însoţesc proiectul de investiţii.
Aceste documentaţii menite a detalia analiza financiară a proiectului sunt :
- situaţia veniturilor şi a cheltuielilor sau pe scurt situaţia veniturilor sau situaţia
beneficii-pierderi;
- situaţia surselor şi utilizării fondurilor, denumită şi situaţia privind fluxul de numerar
proiectat;
- bilanţul proiectat.

51
Managementul investiţiilor

Situaţia veniturilor şi a cheltuielilor stabileşte rezultatele activităţii de producţie ,


profiturile rămase după acoperirea din încasări a cheltuielilor de exploatare, a amortizării, a
dobânzilor , a impozitelor. În acest scop se pot determina anual anumiţi indicatori, dintre
care cel mai important este rata de acoperire a dobânzii, calculat ca un raport dintre
beneficii sau profituri şi plata de dobânzi la împrumuturi scadente.
Situaţia surselor si utilizării fondurilor prezintă proiecţia financiară pe întreaga
durată de viaţă a proiectului, a principalelor surse financiare de care se doreşte a beneficia
proiectul, precum şi destinaţia sau utilizarea acestor resurse.
Principalul indicator care se calculează cu ajutorul informaţiilor conţinute în această
situaţie îl constituie rata de acoperire a datoriilor sau gradul de acoperire a serviciului
datoriei, determinat ca raport între profitul net plus amortizarea, pe de o parte şi rata de
rambursare a creditului plus dobânda pe de altă parte.
Bilanţul proiectat se întocmeşte conform principiilor cunoscute ale echilibrului dintre
totalul mijloacelor evidenţiate în activ şi totalul surselor înregistrate în pasiv.
Din datele bilanţului proiectat se pot calcula o serie de indicatori deosebit de utili în
aprecierea eficienţei sau viabilităţii unui proiect. Astfel , raportând activele curente la
pasivele curente obţinem rata curentă, care constituie unul dintre indicatorii de
caracterizare a lichidităţii patrimoniale, aceasta exprimând capacitatea investitorului de a-şi
acoperi obligaţiile de plată pe termen scurt cu elemente circulante din activul bilanţului. Un
alt indicator îl constituie rata rapidă, calculată ca raport dintre activele curente mai puţin
stocurile şi pasivele curente.
Un alt indicator ar fi raportul dintre datorie şi fonduri proprii, care trebuie să fie
subunitar în anii de exploatare a obiectivului şi să prezinte permanent o tendinţă de scădere.
Raportul dintre veniturile din vânzări şi disponibil reprezintă un indicator care
exprimă solvabilitatea proiectului şi cu cât acest raport este mai mic cu atât el exprimă o
solvabilitate mai mare, respectiv transferarea rapidă a produselor în disponibil.
Deosebit de semnificativă este determinarea pragului de rentabilitate, care reprezintă
volumul minim de produse ce trebuie obţinut în aşa fel încât să acopere integral cheltuielile
din venituri. La acest nivel al producţiei profitul este egal cu zero, respectiv cheltuielile sunt
egale cu veniturile, iar calculul se face conform relaţiei :
Ch f
P.R. = (3.55)
pvu − cvu

52
Managementul investiţiilor

în care: P.R – pragul de rentabilitate;


Chf – cheltuieli fixe ;
pvu – preţ de vânzare unitar ;
cvu – cheltuieli variabile unitare .
În sfârşit , pârghia financiară permite aprecierea nivelului optim al mărimii creditului
pe termen mijlociu şi lung necesar realizării unui obiectiv de investiţii.Ca indicator, pârghia
financiară permite să se determine proporţia optimă dintre fondurile proprii şi cele
împrumutate în realizarea unui proiect, corelată această proporţie cu un anumit nivel al ratei
dobânzii şi al ratei rentabilităţii.
Indicatorul pârghia financiară se calculează conform relaţiei:
CTML
P.F. = x (RR - RD) (3.56)
FP
în care : P.F – pârghia financiară ;
CTML – creditele pe termen mediu şi lung ;
FP – fonduri proprii;
RR – rata rentabilităţii
RD – rata dobânzii.

2.3.4. Sumar
În cadrul modulului trei a fost tratată problematica influenţei factorului timp asupra
eficienţei economica a investiţiilor, insistându-se pe tehnica actualizării cu cele două
procedee ale sale, pe indicatorii dinamici de eficienţă economică a investiţiilor şi pe analiza
economică şi financiară a proiectelor de investiţii.

2.3.5. Sarcini şi teme ce vor fi notate


1) Definiţi actualizarea şi discutaţi rata actualizării.
2) Demonstraţi factorii de compunere şi discontare multiplă.
3) Care sunt aspectele specifice ale analizei economice şi financiare ale proiectelor de
investiţii?
4) Care sunt indicatorii de analiză economică a unui proiect de investiţii?

53
Managementul investiţiilor

2.4.6. Bibliografie modul


1. Binţinţan, P., Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2001.
2. Binţinţan, P., Managementul investiţiilor, Aplicaţie: Evaluarea proiectelor, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.
3. Binţinţan, P., Strategii şi politici de investiţii, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2005.
4. Românu, I., Vasilescu, I., Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar, Bucureşti,
1997.
5. Staicu, F., Eficienţa economică a investiţiilor, E.D.P.R.A., Bucureşti, 1995.

Modul 4

2.4. Optimizarea parametrilor proiectelor de investiţii

54
Managementul investiţiilor

2.4.1. Scopul şi obiectivele modulului


Modulul patru are scopul de a prezenta studenţilor modelele de optimizare a
principalilor parametri, care caracterizează un obiectiv de investiţii: capacitatea obiectivului
de investiţii, amplasamentul acestuia, durata de funcţionare.Printre cele mai importante
obiective atinse de acest modul, enumerăm:
• cunoaşterea metodologiei de determinare a capacităţii optime a unui obiectiv de
investiţii;
• modalitatea de alegere a amplasamentului optim a unui obiectiv de investiţii;
• cunoaşterea modelelor ce pot fi utilizate în determinarea duratei optime de
serviciu a mijloacelor fixe;
• cunoaşterea modelelor de optimizare a deciziei de achiziţie a utilajelor

2.4.2. Schema logică a modulului


Modulul tratează într-o succesiune logică metodologia de fundamentare optimă a
principalilor indicatori ce caracterizează un obiectiv de investiţii:
- care este mărimea optimă a obiectivului de investiţii?
- unde să fie amplasamentul cel mai bun al obiectivului de investiţii?
- care este perioada de timp optimă în care se obţin efecte pozitive?
- care este tipul de utilaj cel mai bun cu care vom echipa un obiectiv de investiţii?

2.4.3. Conţinutul informaţional detaliat


2.4.3.1. Probleme generale ale dimensiunii optime a capacităţii de producţie a
obiectivelor de investiţii
Capacitatea de producţie şi în general capacitatea unui obiectiv de investiţii constituie
indicatorul cu caracter general, nelipsit de nici un proiect de investiţii, practic el fiind cel
care defineşte şi caracterizează în modul cel mai relevant un obiectiv de investiţii.
De mărimea capacităţii obiectivului de investiţii depind şi ceilalţi indicatori cu caracter
general – mărimea resurselor umane, costul anual al producţiei volumul producţiei – precum
şi indicatorii de bază, dintre care valoarea investiţiilor este cel mai semnificativ.
În legătură cu mărimea unei unităţi economice în general, trebuie făcută precizarea ca
ea poate avea mai multe forme de manifestare în raport cu un criteriu luat în considerare şi

55
Managementul investiţiilor

anume: numărul personalului muncitor ocupat, valoarea mijloacelor fixe, capacitatea de


producţie, volumul producţiei, mărimea profitului, cifra de afaceri. Fiecare din aceste criterii
determină o anumită mărime a unei unităţi, fiind greu, dacă nu imposibil, de a stabili o
mărime unică, după un indicator integral, care să ia în considerare toate aceste criterii.
În teoria economică este exprimată părerea conform căreia capacitatea unui obiectiv de
investiţii se exprimă cel mai bine cu ajutorul potenţialului economic al respectivului
obiectiv1.
Potenţialul economic este definit ca fiind posibilitatea maximă de obţinere a unor
efecte economice (producţie, profit), pe baza interacţiunii, a corelaţiilor cantitative şi
calitative dintre toate resursele ocupate în sistem, dintre acestea şi cele intrate în sistem la un
moment dat. Se subliniază faptul că accepţiunea de „posibilitate maximă” nu trebuie
înţeleasă ca o suprapunere peste noţiunea de optim şi nici peste cea de capacitate de
producţie, sensul sugerat fiind acela de corelaţie, de intercondiţionare a elementelor statice,
de transformare a acestora.
Mărimea optimă a unei unităţi economice constituie acea dimensiune relativă sau
integrală care răspunde cel mai bine unei anumite cerinţe: obţinerea unor efecte economice
maxime la un anumit volum al resurselor consumate, minimizarea consumului de resurse la
un anumit grad de satisfacere a nevoilor de bunuri şi servicii, obţinerea unui efect economic
maxim la o unitate de efort consumat. Se poate afirma că optimul unei unităţi economice
trebuie stabilit în raport cu un anumit criteriu sau obiectiv ales de către investitor în demersul
său realizat pentru a stabili acea dimensiune de producţie care să-i aducă cele mai bune
rezultate. Drept criterii în dimensionarea optimă a unei unităţi economice pot fi utilizate:
maximizarea efectelor, minimizarea costurilor, maximizarea eficienţei economice.
Maximizarea efectelor economice poate fi utilizat ca şi criteriu fie sub forma
maximizării efectelor globale fie sub forma maximizării efectelor nete. Totuşi sfera de
aplicare a acestui criteriu este limitată din cauză că este greu de stabilit variaţia unor efecte în
funcţie de nivelul activităţii care le generează şi în plus nu stimulează reducerea consumului
de resurse.
Minimizarea consumului de resurse prezintă avantajul că este un criteriu convergent
optimului economic, este operabil şi stimulează reducerea cheltuielilor de producţie. Acest

1
Matei St.,Băileşteanu Gh – Eficienţa economică a investiţiilor, Tipografia Universităţii din Timişoara 1986,
pg. 163-167

56
Managementul investiţiilor

criteriu poate fi utilizat sub mai multe forme: minimizarea costului la producător,
minimizarea costurilor la beneficiar, minimizarea costurilor totale –de investiţii şi de
exploatare.
Maximizarea eficienţei economice constituie un criteriu demn de luat în calcul,
deoarece pe baza lui se stabileşte o corelaţie corespunzătoare între efectele generate de o
activitate şi efortul solicitat de către aceasta.

2.4.3.2. Metode de determinare a capacităţii optime de producţie a obiectivelor de


investiţii
a) metoda statistică utilizată în determinarea capacităţii optime a obiectivelor de
investiţii
Metoda statistică utilizată în determinarea mărimii optime a unui obiectiv de investiţii
se bazează pe studiul corelaţiei dintre costuri sau efecte şi dimensiunea întreprinderilor,
studiu condiţionat de existenţa unor informaţii destul de precise în acest sens.Acceptând
drept criteriu de optimizare minimizarea costurilor totale de investiţii şi de exploatare, se
impune aflarea unor funcţii matematice care să exprime evoluţia acestor doua categorii de
costuri.
În ceea ce priveşte cheltuielile de investiţii, în teoria economică, dar în egală măsură şi
în practică, s-a demonstrat că acestea cresc într-o proporţie subunitară în comparaţie cu
creşterea capacităţii de producţie până la o anumită dimensiune a acesteia din urmă. Cu alte
cuvinte, o capacitate de producţie de 2·x nu va necesita o investiţie dublă faţă de o capacitate
de dimensiune x . În aceste condiţii, funcţia care estimează cel mai bine evoluţia cheltuielilor
de investiţii este de forma:
Yi = a · xb (4.1)

în care : Yi – reprezintă cheltuielile de investiţii necesare pentru realizarea unei capacităţi de


dimensiune x ; şi a ,b – parametrii funcţiei ;
Cealaltă categorie de costuri, cele de exploatare, au o evoluţie mai aparte, in sensul că
variaţia componentelor acestora în raport cu capacitatea de producţie este deseori
contradictorie, unele dintre acestea cresc proporţional cu volumul producţiei, altele în
proporţii diferite, iar altele rămân pe un anumit interval neschimbate. Se poate face o

57
Managementul investiţiilor

determinare a costurilor de exploatare în costuri fixe (constante) şi costuri variabile, ceea ce


conduce la o ecuaţie de aproximare a variaţiei lor de forma:
Yc = k +c · xd (4.2)
în care : Yc – costuri totale de producţie necesare funcţionării unei capacităţi de dimensiuni x
k – costurile fixe sau constante ;
c, d – parametrii funcţiei .
Analizând cele două funcţii care exprimă evoluţia cheltuielilor de investiţii şi de
exploatare, se poate spune că deşi ele exprimă aproximativ bine variaţia acestora în raport cu
capacitatea de producţie, ele nu pot fi utilizate pentru găsirea mărimii optime a unui obiectiv
de investiţii.
În primul rând, din punct de vedere matematic ambele funcţii au ca optim x = 0 , fiind
crescătoare, ceea ce din punct de vedere economic este un nonsens.În al doilea rând, pe orice
investitor îl interesează realizarea unei capacităţi de producţie cu cheltuieli de investiţii şi de
exploatare minime pe unitatea de produs, deci cu cheltuieli specifice minime.În aceste
condiţii , trebuie căutate alte funcţii ale cheltuielilor, care să exprime variaţia unitară a
acestora şi care sa permită obţinerea unui optim, in cazul nostru un minim.
Analiza celor două categorii specifice în cazuri reale demonstrează că atât cheltuielile
specifice de investiţii (Yi), cât şi cele de exploatare (Yc) la un volum mic al capacităţii de
producţie au o valoare ridicată, scăzând pe măsura creşterii mărimii capacităţii de producţie
până la un punct minim(diferit al investiţiei specifice de cel al cheltuielilor unitare), după
care cresc din nou. Evoluţia este descrisă cel mai bine de ecuaţie parabolică de gradul doi:
Yt = a0 + a1·x +a2·x2 (4.3)

unde : Yt – costurile specifice totale (de investiţii şi exploatare)


x – capacitatea de producţie şi a0, a1 , a2 - parametrii funcţiei .

b) metoda modelării utilizată în determinarea mărimii optime a capacităţii de producţie


a unui obiectiv de investiţii
Ştiind că în mod logic se porneşte de la stabilirea necesarului de bunuri şi servicii
pentru o perioadă viitoare se impune în primul rând o analiză a modului cum sunt folosite
capacităţile existente, respectiv trebuie să se stabilească cât din necesarul suplimentar se
poate asigura cu capacităţile existente şi cât rămâne a se acoperi prin extinderea capacităţilor

58
Managementul investiţiilor

în funcţiune sau prin construirea de noi capacităţi.Practic , în aceste două situaţii apare
problematica investiţiilor, fapt ce conduce la o analiză diferenţiată a modelelor ce pot fi
utilizate. În cazul extinderii capacităţilor existente s-a constatat că , atât pentru investiţia
specifică cât şi pentru costul unitar, se pot face, fie folosind metode statistico-matematice, fie
pe baza unor calcule comparative nişte estimări destul de exacte ale valorilor reale.
Dacă se presupune că întregul interval de variaţie a lui x, adică a cantităţilor ce urmează
să fie produse se fragmentează ţinând seama de evoluţia curbei costurilor în aşa fel încât
variaţia funcţiei costurilor pentru un interval xi pe abscisă să-i corespundă o variaţie
constantă de o anumită mărime a costului mediu unitar – cj pe ordonată – atunci se pot
aproxima costurile unitare ale cantităţilor corespunzătoare intervalelor xi cu ajutorul unor
costuri unitare ce reprezintă media diferitelor intervale cj (vezi fig. 4.1)1.

Fig.4.1 Curba costurilor unitare


În ceea ce priveşte conţinutul economic al funcţiei obiectiv, acesta se referă la
cheltuielile de investiţii, de producţie şi de transport, astfel că funcţia obiectiv are următoarea
formă2:
∑z i
xi + ∑c i xi + ∑d t x i + ∑Ti x i → minim
i i (4.4)

în care: zi – investiţia specifică medie corespunzătoare , când se produce cantitatea xi ;

1
Olteanu, Ioniţă, Dootz ,Rudolf –Dimensionarea optimă a întreprinderilor industriale, Editura Politică
Bucureşti, 1974, pg. 260-261
2
Operă citată, pg. 262

59
Managementul investiţiilor

ci - costurile medii de producţie corespunzătoare pentru cazurile când se produce


cantitatea xi ;

di – valoarea inversă a coeficientului de transformare a materiei prime în produs


finit;
ti – costul unitar de transport pentru materia primă ;
Ti – costul unitar de transport pentru produsele finite;
xi – cantitatea ce urmează să se producă pe agregatul de capacitate xi.
Modelul matematic al problemei de determinare a capacităţii optime a obiectivelor la
care urmează să se facă extinderea trebuie să conţină şi un sistem de restricţii adecvat care să
delimiteze din cadrul poligonului soluţiilor posibile acea soluţie care să corespundă
cerinţelor de optim. Restricţiile se referă la necesitatea asigurării cu materii prime, la
condiţiile tehnologice de producţie, la condiţiile de calitate, la asigurarea necesarului de
produse finite pe piaţă.
În cazul construirii de noi capacităţi apar de fapt adevăratele probleme legate de
dimensionarea obiectivelor de investiţii, urmând a se decide: dacă este oportună construirea
unei singure unităţi sau a mai multor unităţi; asupra locului de amplasament a unităţii sau
unităţilor ce vor fi construite , precum şi asupra nivelului până la care se poate merge cu
specializarea şi cooperarea dintre unităţi.
Şi în acest caz se urmăreşte minimizarea costurilor totale de investiţii, de producţie şi
de transport, şi vom lua în considerare cazul general al unor întreprinderi care produc o gamă
mare de produse finite, diferenţiate din punct de vedere al valorii de întrebuinţare, a
caracteristicilor tehnice şi a valorii înmagazinate în produsul finit.
Variabila principală într-un model de determinare a capacităţii optime o constituie

Xijkpr şi ea desemnează nivelul la care urmează să se situeze o producţie realizată cu


capacitatea sau utilajul de mărimea „i” , în cazul întreprinderii „p” , din materia prima
asigurată de furnizorul „j” , având ca destinaţie beneficiarul „k ”, în sortimentul „r”.
Sistemul de restricţii care intervin într-o asemenea problemă este asemănător cu cel de
la cazul precedent, putând interveni însă şi alte restricţii de realizare a unor cantităţi minime
dintr-un anumit sortiment sau de limitare superioară a nivelului de producţie din alt
sortiment.

60
Managementul investiţiilor

În primul caz, restricţia este de forma:


∑∑∑∑X
i j k p
ijkpr ' ≥M (4.5)

unde M reprezintă limita inferioară a producţiei sortimentului r’ ce trebuie realizată.


În al doilea caz restricţia are forma:

∑ ∑ ∑ ∑ i j" k p r
ijkp
X ≤N (4.6)

unde N reprezintă limita superioară a producţiei din sortimentul r” ce nu poate fi depăşită.


Funcţia obiectiv are următoarea expresie matematică:
∑z ∑∑∑∑
i
i
j k p r
X ijkpr + ∑∑∑∑∑ cijkpr ⋅ xijkpr +
i j k p r

∑∑t ∑∑∑d
j p
jp
i k r
ikr ⋅ xijkpr + ∑∑T pk
p k
∑∑∑x
i j r
ijkpr +

c si ( ∑∑∑∑∑
i j k p r
⋅x ijkpr - N )→ min
t (4.7)

în care c si reprezintă costul stocării diferenţiat după dimensiunea utilajului sau a capacităţii

întreprinderii; Nt – necesarul total de produse care sunt livrate fără a fi stocate.

2.4.3.3. Criterii de amplasare a obiectivelor de investiţii


Criteriile de amplasare a obiectivelor de investiţii cuprind pe de o parte unele cerinţe
sau restricţii impuse de specificul fiecărui obiectiv de investiţii , iar pe de altă parte
oportunităţile pe care le oferă fiecare amplasament.
Criteriile de amplasare se pot grupa în criterii economice, criterii funcţional-tehnice,
sociale , strategice şi naturale.

61
Managementul investiţiilor

a) criteriile economice au un rol esenţial în alegerea amplasamentului optim, iar în


cadrul unei economii de piaţă şi a unor obiective de investiţii private ele prevalează în faţa
tuturor celorlalte criterii. În cadrul acestei grupe de criterii se înscriu următoarele:
- aprovizionarea cu materii prime şi materiale sub aspectul cantităţii, calităţii, costului,
a posibilităţilor de depozitare , manipulare;
- desfacerea produselor finite , sub aspectul cantităţii, calităţii, costului produselor,
condiţiilor de păstrare (conservare, perisabilitate, fiabilitate);
- aprovizionarea cu combustibil şi energie , în mod deosebit pentru obiectivele mari
consumatoare;
- resursele umane, sub aspectul numărului acestora, a calificării.
b) criterii funcţional - tehnologice:
- transporturile exterioare , sub aspectul cantităţilor transportate, a distanţelor, a
costurilor de transport;
- cooperarea în folosirea unor utilităţi, respectiv în realizarea unor investiţii colaterale
(aducţiuni de apă, energie, centrală termică);
- cooperarea între diferite unităţi existente în zona de amplasament , specializate pe
anumite subansamble sau semifabricate;
- combaterea poluării prin investiţii colaterale comune.
c) criterii sociale: acestea prezintă importanţă la nivel macroeconomic şi chiar dacă este
cazul unor investiţii private, acestea produc efecte şi la acest nivel, urmărindu-se
gospodărirea raţională a resurselor materiale şi de forţă de muncă, atragerea în circuitul
productiv a persoanelor neocupate, asigurarea de spaţii de locuit şi existenţa funcţiei
comerciale şi edilitare a localităţilor.
d) criterii strategice : acestea se referă la cele privind existenţa condiţiilor de dezvoltare
în perspectivă a activităţii respective; restricţiile impuse de zona cu caracter turistic, de
recreere sau de tratament medical, restricţii impuse de rezervaţii naturale, monumente
arheologice, istorice, arhitecturale; restricţii impuse de planurile şi regulamentele de
sistematizare; restricţii impuse de apărarea naţională; restricţii impuse de acordurile
internaţionale.
e) factorii naturali:
- terenul, respectiv suprafaţa şi forma sa, gradul de fertilitate agricolă, costul şi taxele
de folosire a terenului;

62
Managementul investiţiilor

- condiţiile geografice, adică calitatea, natura şi rezistenţa solului pentru fundaţii;


- condiţii hidrologice, respectiv inundabilitatea terenului, apele freatice;
- condiţiile climatice, referitoare la temperatură , umiditate, intensitatea vânturilor.

2.4.3.4. Indicatori şi metode de alegere a amplasamentului optim al obiectivelor de


investiţii
Analiza condiţiilor pe care le oferă un amplasament sau altul care poate fi luat în
considerare se face cu ajutorul unor indicatori analitici sau sintetici dintre care pot fi
enumeraţi: distanţa medie de transport, coeficientul de greutate, coeficientul costurilor,
cheltuieli totale echivalate ca natură şi timp.
Distanţa medie de transport se calculează atât pentru materiile prime cât şi pentru
produsele finite, în funcţie de toate sursele de aprovizionare cu materii prime şi centrele de
desfacere a produselor finite.
Pentru materiile prime distanţa medie de transport va fi dată de relaţia:
s

∑d
i =1
mi × Q mi
dm = s
(4.8)
∑Q
i =1
mi

în care: dm - distanţa medie de transport a materiilor prime ;


dmi – distanţa de transport a materiei prime de la furnizorul i ;

Qmi – cantitatea de materie primă transportată de la furnizorul i ;


s – numărul furnizorilor de materii prime.

Pentru produsele finite, distanţa medie de transport se va determina după relaţia:


v

∑d
j =1
pj × Q pj
dp = v (4.9)
∑Q
j =1
pj

în care : dp - distanţa medie de transport a produselor finite;


dpj – distanţa de transport a produselor finite la beneficiarul j ;

63
Managementul investiţiilor

Qpj - cantitatea de produse finite transportată la beneficiarul j ;


v – numărul centrelor beneficiare.
Coeficientul de greutate se calculează ca raport între cantitatea totală de materie
primă transportată si de produse finite:
s

∑Q
i =1
mi

kg = v (4.10)
∑Q pj
j =1

unde kg reprezintă coeficientul de greutate , iar Qmi şi Qpj au semnificaţia arătată mai sus.
Coeficientul costurilor de transport reprezintă un indicator care are o arie de
aplicabilitate mai largă şi se determină după următoarea relaţie:
s

∑Q
i =1
mi × d mi × t mi
kc = v (4.11)
∑ Qmi × d mi × t mi
j =1

în care: kc – coeficientul costurilor de transport ;


tmi –tariful de transport al materiei prime ;
tpj – tariful de transport al produselor finite.
În fond , la numărător se află cheltuielile de transport ale materiilor prime , iar la numitor
cheltuielile de transport al produselor finite.
Cheltuielile totale echivalate ca natură şi timp reprezintă cel mai complex indicator
pentru că el ia în considerare toate categoriile de cheltuieli, diferenţiate pe variante de
amplasament. Relaţia de calcul este următoarea:
d d +Df d +D f
1 1 1
Kt = ∑ I h h + ∑
C ' ph h + ∑
C th (4.12)
h =1 (1 + a ) h =d +1 (1 + a ) h =d +1 (1 + a ) h

în care : Kt – cheltuielile totale echivalate ca natură şi timp ;

Ih – investiţiile în anul h ;

Cph – cheltuieli de producţie, exclusiv amortizarea şi cheltuieli de transport, in anul


h;
Cth – cheltuieli de transport în anul h ;

64
Managementul investiţiilor

d – durata de execuţie a obiectivului ;


Df – durata de funcţionare ;
1
- factorul de actualizare
(1 + a) h

Alegerea variantei optime de amplasament a obiectivelor de investiţii cu ajutorul


acestor indicatori este posibilă numai prin folosirea metodelor de optimizare multicriterială,
deoarece fiecare variantă prezintă o caracteristică sau mai multe , care sunt cele mai bune,
fiind imposibilă utilizarea unor metode empirice.
O sinteză a teoriei deciziilor multicriteriale conduce la o grupare a acestora în patru
direcţii de cercetare1:
a) şcoala românească de teoria deciziei, care are ca realizări metoda dominantei şi
metode K ;
b) şcoala franceză, care a elaborat metoda ELECTRE ;
c) şcoala americană de teoria utilităţii lui von Neuman şi Morgenstern ;
d) programarea matematică multicriterială.

2.4.3.5. Consideraţii generale privind durata de funcţionare a mijloacelor fixe


În legătură cu durata de funcţionare a mijloacelor fixe se întâlnesc mai multe noţiuni. În
primul rând întâlnim noţiunea de durata normală de funcţionare care reprezintă perioada
de timp medie, justificată din punct de vedere tehnic şi economic de la intrarea în funcţiune a
mijlocului fix , în stare nouă, până la scoaterea lui definitivă din funcţionare ca urmare a
uzurii mijlocului fix respectiv.
Există apoi durata de funcţionare efectivă care reprezintă durata reală , de fapt, de
utilizare a mijlocului fix, în condiţiile concrete ale fiecărei întreprinderi. Această durată
efectivă se compune din durata de funcţionare consumată care reprezintă perioada de timp
din momentul intrării în funcţiune şi până la zi, şi durata de funcţionare rămasă care
reprezintă perioada cât mijlocul fix mai poate funcţiona din momentul actual(la zi) şi până la
scoaterea din funcţiune.
Durata de funcţionare normală este stabilită în practică prin Legea privind amortizarea
capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale şi are la bază următoarele elemente
1
Matei, Şt., Băileşteanu Gh, Operă citată, pg .197

65
Managementul investiţiilor

de fundamentare:
- perioada maximă de timp de funcţionare, justificată din punct de vedere al
cheltuielilor de exploatare, respectiv din punct de vedere tehnic şi economic;
- perioada de serviciu efectivă a mijloacelor fixe de acelaşi gen, scoase din uz prin
casare într-o anumită perioadă ;
- perioada de funcţionare medie, consumată, a mijloacelor fixe, în care scop se
analizează distribuţia utilajelor în funcţiune, pe ani de serviciu sau funcţionare, pentru a
determina intervalul unde se concentrează cele mai multe utilaje;
- perioada tehnico – economică, stabilită de proiectanţii şi producătorii de utilaje ,
stabilită prin cărţile sau documentaţiile tehnice ale mijloacelor fixe respective.

2.4.3.6. Metode de determinare a duratei optime de funcţionare a mijloacelor fixe


Vom prezenta în continuare două modele relativ simple şi operabile de determinare a
duratei optime de funcţionare1.Primul model are la bază drept criteriu de optimizare
maximizarea profitului. Acest model se poate utiliza în cadrul mijloacelor fixe care participă
în mod direct la obţinerea de produse şi servicii destinate vânzării, deci de la ce obţinem
profit.Potrivit acestui criteriu se apreciază că un mijloc fix este eficient a se utiliza atât timp
cât el permite obţinerea unui profit mediu maxim pe unitatea de producţie sau pe unitatea de
timp de funcţionare.
Profitul mediu se poate determina după una din următoarele relaţii de calcul:
n

∑P
i =1
i

P (Q ) = n
(4.13)
∑Q
i =1
i

unde : P (Q ) - profitul mediu pe unitatea de produs sau producţie, obţinut cu ajutorul


mijlocului fix respectiv, din momentul punerii în funcţiune până în momentul analizei;
Pi – profitul obţinut în anul i din decursul duratei de funcţionare;

Qi – volumul producţiei obţinute cu ajutorul mijlocului fix respectiv, în anul i ;


n - numărul de ani de funcţionare din cadrul duratei fizice de funcţionare.

1
Marian V, Economia fondurilor fixe din întreprinderea industrială de stat, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1980,
pg. 220-225

66
Managementul investiţiilor

∑P
i =1
i
*
P (t ) = n (4.14)
∑t
i =1
i
*

relaţie utilizată atunci când profitul mediu se determină în raport cu timpul efectiv de
funcţionare a mijlocului fix şi în care t*i reprezintă timpul efectiv de funcţionare a mijlocului
fix în anul i din cadrul duratei fizice de funcţionare.
n

∑P
i =1
i
P (t ) = n (4.15)
∑ti =1
i

relaţie utilizată în cazul în care baza de raportare o constituie timpul calendaristic de


funcţionare a mijlocului fix.
Un al doilea model de optimizare a duratei de funcţionare are la bază drept criteriu de
optimizare minimizarea cheltuielilor. Un asemenea model se poate utiliza la toate categoriile
de mijloace fixe(inclusiv la cele care nu produc beneficii).Indiferent de sfera de cuprindere a
noţiunii de cheltuială, se consideră că durata optimă de funcţionare este egală cu perioada în
care utilizarea mijlocului fix permite obţinerea de produse şi servicii cu un volum mediu de
cheltuieli. În ceea ce priveşte cheltuielile medii, acestea se pot determina în mod asemănător
cu profitul , prin raportarea sumei cheltuielilor la volumul produselor şi serviciilor obţinute
sau la timpul de funcţionare(efectiv sau calendaristic) al mijlocului fix respectiv.
Astfel, relaţiile de calcul al cheltuielilor medii pot avea următoarele forme:
a) când baza de raportare o constituie volumul de produse şi servicii relaţia de calcul este:
n

∑ Ch
i =1
i

Ch (Q ) = n (4.16)
∑Q i =1
i

unde : Ch (Q ) - cheltuieli medii pe unitatea de produs sau serviciu;


Chi – cheltuieli în anul i din decursul duratei fizice de funcţionare;

Qi- cantitatea de produse sau servicii obţinută cu ajutorul mijlocului fix în anul i.
b) când baza de raportare o constituie timpul efectiv de funcţionare a mijlocului fix, relaţia
de calcul este:

67
Managementul investiţiilor

∑Ch
i =1
i

Ch (t )*
= n (4.17)
∑t
i =1
i
*

în care t*i – reprezintă timpul de funcţionare a mijlocului fix în anul i .


c) când baza de raportare este timpul calendaristic de funcţionare, cheltuielile medii se vor
calcula conform relaţiei :
n

∑Ch
i =1
i
Ch (t ) = n (4.18)
∑t
i =1
i

în care ti reprezintă timpul calendaristic din anul i .


Un model de determinare a duratei optime de funcţionare îl constituie cel bazat pe
metoda minimizării costului mediu al mijlocului fix sau modelul Kaufmann1.Utilizarea unui
asemenea model presupune cunoaşterea costului de achiziţie a mijlocului fix, a cheltuielilor
cu întreţinerea şi funcţionarea acestuia, a ratei de actualizare şi a duratei fizice de
funcţionare.
Pentru demonstraţie , se consideră costurile de întreţinere şi funcţionare C1, C2, C3,
C4, ..., corespunzătoare unei perioade egale cu 1, 2, 3, 4, ..., care reprezintă anii de
funcţionare. Presupunând că aceste costuri cresc monoton şi că ele trebuie făcute la începutul
anului , costul mediu anual va fi:
n
C2 C3 Cn Ch
I + C1 + + + ... + I +∑ h −1
(1 + a ) (1 + a ) 2
(1 + a ) n −1 h =1 (1 + a )
C= = n =
1 1 1 1
1+ +
(1 + a ) (1 + a ) 2
+ ... +
(1 + a ) n −1 ∑
h =1 (1 + a )
h −1

n
I + ∑ Ch × α h −1
h =1
n (4.19)
∑α
h =1
h −1

1
Kaufmann A, Metode şi modele ale cercetării operaţionale, Vol 1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pg.
234-236

68
Managementul investiţiilor

în care: C – costul mediu anual de achiziţie şi de întreţinere;


I - costul de achiziţie a utilajului ;
Ch – costul cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului în anul h din cadrul duratei
fizice de funcţionare;
1
α – factorul de actualizare (α = (1 +a ) );

a – rata de actualizare .
Se demonstrează că minimul costului anual se obţine cu ajutorul regulii că un mijloc
fix nu trebuie înlocuit până când costul perioadei care urmează nu ajunge mai mare decât
suma ponderată a cheltuielilor deja efectuate.Altfel spus, înlocuirea unui mijloc fix se face
atunci când se îndeplineşte următoarea condiţie:
Ck-1 > Ck < Ck+1 (4.20)
unde Ck-1 , Ck , Ck+1 reprezintă costurile medii corespunzătoare perioadelor anilor (k-1), k,
(k+1) din cadrul duratei fizice de funcţionare.
2.4.3.7. Optimizarea deciziei de achiziţie a mijloacelor fixe
Utilizarea unei anumite metode de alegere a variantei optime de achiziţie, indiferent
dacă este cazul unui obiectiv nou sau al unui obiectiv supus modernizării sau reutilării,
depinde de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt următorii:
- fondul de investiţii disponibil ;
- posibilitatea de a contracta credite;
- regimul de lucru al utilajelor;
- limitarea anumitor resurse.
Astfel, o primă metodă care se poate utiliza în optimizarea deciziei de achiziţie este
metoda programării liniare. În acest caz, este necesară alegerea unui criteriu de optimizare
şi stabilirea unui sistem de restricţii.
Criteriul de optimizare sau funcţia obiectiv se referă la un parametru nerestrictionat în
problema dată şi el poate consta într-o funcţie de minim sau de maxim, respectiv
minimizarea costurilor de exploatare sau maximizarea producţiei, a profitului.
În ceea ce priveşte restricţiile, acestea se referă la necesitatea încadrării în resursele
disponibile sau a obţinerii anumitor efecte: încadrarea în volumul de investiţii disponibil, în
consumul anumitor resurse limitate, realizarea cel puţin a unui anumit volum de producţie
cerut pe piaţă sau a unui anumit volum de profit, etc.

69
Managementul investiţiilor

O altă metodă care poate fi utilizată în optimizarea deciziei de achiziţie este metoda
punctului critic sau a punctului de interschimbabilitate1.O asemenea metodă se poate
utiliza atunci când se pune problema achiziţiei anumitor utilaje care se caracterizează printr-
un anumit nivel de folosire sau un număr de ore utilizate în decursul unui an.
Punctul de interschimbabilitate reprezintă numărul de ore la care cheltuielile de
achiziţie, precum şi cele de exploatare, actualizate, pentru două tipuri de utilaje, sunt egale.
Expresia cheltuielilor totale actualizate este următoarea:
 I N 2 ×t  (1 + a ) n −1
Ct = I +  + I × ρ + (e + i ) × N +  x (4.21)
 D f T  a × (1 + a ) n

în care: Ct – cheltuielile totale de achiziţie şi de funcţionare actualizate;


I – costul de achiziţie ;
Df – durata de funcţionare ;
ρ - procent al unor cheltuieli fixe anuale aplicat asupra costului de achiziţie;
e – cheltuieli orare cu energia ;
i – cheltuieli orare cu întreţinerea ;
N – numărul de ore de utilizare într-un an;
t – tariful cu reparaţiile pe oră de funcţionare ;
T – numărul de ore de funcţionare între două reparaţii ;
(1 + a ) n −1
- factorul de discontare multiplă
a × (1 + a ) n

Egalând expresia cheltuielilor totale pentru două tipuri de utilaje, rezultă în final o
ecuaţie de gradul doi cu o necunoscută –N – care reprezintă numărul de ore la care
cheltuielile pentru cele două tipuri de utilaje sunt egale şi care prin rezolvare permite aflarea
punctului de interschimbabilitate. Este necesară apoi calcularea cheltuielilor totale sub
punctul de interschimbabilitate, pentru a vedea care din cele două tipuri de utilaje este mai
eficient până la acest nivel de folosire şi calcularea cheltuielilor totale peste punctul de
interschimbabilitate, în acelaşi scop. În funcţie de regimul de utilizare a mijloacelor fixe
respective, se va opta pentru un anumit tip de utilaje.
O altă metodă de alegere a variantei optime de achiziţie a utilajelor o constituie metoda
minimizării sumei de recuperat anual.Suma care trebuie recuperată este formată din costul

1
Cămăşoiu I, Investiţiile şi factorul timp, Editura Politică, Bucureşti, 1981, pg. 332-339

70
Managementul investiţiilor

de achiziţie şi din cheltuielile cu întreţinerea şi repararea utilajului, acestea din urmă


actualizându-se la momentul achiziţionării utilajului. Relaţia de calcul va fi următoarea:
 Df
 a × (1 + a ) D f
K=  ∑ h
−h
I + R × (1 + a ) x D (4.22)
 h =1  (1 + a ) f − 1
în care: K – suma de recuperat anual ;
I – costul de achiziţie a utilajului ;
Rh – cheltuieli cu întreţinerea şi repararea utilajului în anul h ;
a – rata de actualizare ;
Df – durata de funcţionare .
Suma care trebuie recuperată anual depinde de mărimea costului utilajului şi de cea a
cheltuielilor cu întreţinerea şi repararea, fapt ce face ca utilajele cu un cost scăzut dar cu
cheltuieli cu întreţinerea şi repararea ridicate să se caracterizeze printr-o sumă de recuperat
mai mică.

2.4.4. Sumar
În cadrul modulului au fost tratate principalele metode şi modele ce pot fi utilizate în
determinarea mărimii optime a principalilor parametri care caracterizează un obiectiv de
investiţii: capacitatea obiectivului, durata de funcţionare, tipul utilajelor.

2.4.5. Sarcini şi teme ce vor fi notate


1) Prin ce se caracterizează cel mai bine capacitatea unui obiectiv de investiţii?
2) Care sunt criteriile de determinare a mărimii optime a unui obiectiv de investiţii?
3) Enumeraţi indicatorii de alegere a amplasamentului unui obiectiv de investiţii.
4) În ce constă metoda punctului de interschimbabilitate ?

2.4.6. Bibliografie modul


1. Binţinţan, P., Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2001.

71
Managementul investiţiilor

2. Binţinţan, P., Managementul investiţiilor, Aplicaţie: Evaluarea proiectelor, Editura


Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.
3. Binţinţan, P., Strategii şi politici de investiţii, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2005.
4. Românu, I., Vasilescu, I., Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar, Bucureşti,
1997.

Modulul 5

2.5. Determinarea necesarului de investiţii pentru asigurarea creşterii economice.


Procesul investiţional şi riscul

2.5.1. Scopul şi obiectivele modulului


Scopul acestui modul este acela de a prezenta studenţilor principalele modele ce pot
servi la determinarea necesarului de investiţii, insistându-se în mod deosebit pe funcţiile de
producţie şi modelul input-output. De asemenea se prezintă şi problematica riscului
investiţional.Principalele obiective care se doresc a fi atinse în acest modul :
• cunoaşterea algoritmului de calcul a necesarului de investiţii cu ajutorul
indicatorilor de eficienţă economică ;
• modul de utilizare a funcţiilor de producţie în determinarea necesarului de
investiţii ;
• utilizarea modelului lui Leontief în determinarea investiţiilor totale;
• metodologia de evaluare a riscului în luarea deciziei de investiţii.

72
Managementul investiţiilor

2.5.2. Schema logică a modelului


În determinarea necesarului de investiţii se pleacă de la necesarul de bunuri şi servicii
al unei perioade viitoare după care in mod logic se ajunge la un volum necesar de investiţii
cu ajutorul indicatorilor de eficienţă economică, cu ajutorul funcţiilor de producţie şi cu
ajutorul modelului input-output al lui Leontief.

indicatori de eficienţă
economică

funcţii de producţie necesar de investiţii modelul input-output

Fig. 5.1 Schema logică a modelului


2.5.3. Conţinutul informaţional detaliat
2.5.3.1 Determinarea necesarului de investiţii cu ajutorul indicatorilor de eficienţă
economică
Comparând volumul producţiei şi al serviciilor ce trebuie realizat folosind capacităţile
de producţie existente şi mai ales corelat cu gradul lor de utilizare, se poate obţine necesarul
suplimentar de bunuri şi servicii ce trebuie obţinut cu capacităţile noi sau în expansiune.
Desigur că o parte din acest necesar suplimentar poate fi asigurat din import, fapt care nu
implică o activitate investiţională.
Presupunând că în urma unei analize de acest gen rezultă un volum Q al producţiei şi
serviciilor ce trebuie obţinut prin construirea de noi capacităţi sau dezvoltarea celor
existente, se pune întrebarea : care este volumul necesar al investiţiilor care să asigure
acoperirea acestui volum de bunuri şi servicii?
Într-o primă aproximare se poate stabili volumul necesar de investiţii plecând de la
legătura ce cauzalitate dintre investiţii şi volumul producţiei, legătură formalizată de
indicatorul de eficienţă economică a investiţiilor denumit investiţia specifică:
I
Is = Q (5.1)

în care : Is – investiţia specifică ;

73
Managementul investiţiilor

I – volumul investiţiilor ;
Q – volumul producţiei.
În aceste condiţii putem spune că volumul necesar de investiţii este în funcţie de
structura producţiei, mărimea investiţiei specifice şi volumul producţiei:
I = f(Is ,s , Q) (5.2)
Un astfel de mod de determinare a volumului necesar de investiţii conţine un grad mare
de aproximare, indicându-se cel mult un ordin de mărime, aceasta deoarece producţia nu este
rezultatul direct al investiţiilor.Ca atare, trebuie stabilită mai întâi valoarea mijloacelor fixe
ce trebuie puse în funcţiune pentru a realiza un anumit volum al producţiei, lucru ce se
înfăptuieşte plecând de la legătura de cauzalitate dintre mijloacele fie şi volumul producţiei,
legătură formalizată cu ajutorul indicatorului eficienţa fondurilor (e) :
Q
e= (5.3)
F
în care: e – eficienţa fondurilor ;
Q – volumul producţiei ;
F – valoarea mijloacelor fixe .
Cunoscând mărimea lui e precum şi a volumului producţiei Q, se pot stabili mărimea
mijloacelor fixe de care este nevoie într-o perioadă viitoare, astfel :
1
F = f( , Q, r ) (5.4)
e
în care : F – necesarul de mijloace fixe ;
1
- coeficientul necesarului de fonduri
e
La valoarea mijloacelor fixe determinate pe baza relaţiei (5.4) trebuie adăugată şi
valoarea mijloacelor fixe care trebuie puse în funcţiune pentru a le înlocui pe cele care
trebuie scoase din funcţiune, ca urmare a expirării duratei normale de funcţionare ( ∆F ) :
F’ = F+ ∆F (5.5)
în care ; F’ – necesarul total de mijloace fixe ;
∆F - necesarul de mijloace fixe pentru înlocuirea celor scoase din funcţiune ca
urmare a expirării duratei normale de funcţionare.
Cunoscând valoare totală a mijloacelor fixe necesare pentru o perioadă viitoare (F’) se
poate determina necesarul de investiţii bazându-se pe relaţia de cauzalitate dintre mijloacele

74
Managementul investiţiilor

fixe şi investiţii, relaţie formalizată de indicatorul necesarul de investiţii le un leu mijloace


fixe:
I
if = F (5.6)

în care : if – necesarul de investiţii la un leu mijloace fixe ;


I – valoarea investiţiilor ;
F – valoarea mijloacelor fixe
În aceste condiţii necesarul de investiţii va fi în funcţie de :
I = f(if , F’, s) (5.7)
În final se obţine următoarea funcţie a necesarului de investiţii pentru o perioadă viitoare:
1 
F = f  , Q ' , s, i f  (5.8)
e 
în care Q’ reprezintă producţia ce trebuie realizată atât pentru a acoperi necesarul
suplimentar al cererii de bunuri şi servicii cât şi cea ca urmare a scoaterii din funcţiune a
unor mijloace fixe a căror durată de funcţionare a expirat.

2.5.3.2. Determinarea necesarului de investiţii cu ajutorul funcţiilor de producţie


Funcţia Cobb-Douglas are forma:
Q = g x Mα x Kβ (5.9)
în care : Q – producţia ;
M – munca (numărul de persoane) ;
K – capitalul în funcţiune ;
α şi β – coeficienţi de elasticitate ;
g – factor de proporţionalitate .
Examinând funcţia de producţie Cobb-Douglas, profesorul I.Românu surprinde
anumite deficienţe ale acestei funcţii1 :
- scrierea funcţiei sub formă de produs şi rezultatul obţinut exprimat în lei producţie nu
este corect, deoarece produsul dintre persoane şi lei nu conduce la lei, în condiţiile în
care g este un coeficient , respectiv o mărime adimensională .

1
Românu I, Economietrie cu aplicaţii la eficienţa investiţiilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1975, pg. 488-497

75
Managementul investiţiilor

- se pot obţine creşteri ale producţiei şi fără ca volumul nici unuia dintre cei doi factori
(M sau K ) să crească, aceasta realizându-se prin creşterea gradului de calificare a
persoanelor ocupate, prin organizarea mai bună a producţiei şi a muncii, prin
folosirea mai bună a mijloacelor fixe.
Plecând de la aceste considerente, profesorul I.Românu propune o nouă funcţie de
producţie1:
Q = h x ( N α ×τ β + F γ × ω δ ) (5.10)
în care : Q – producţia ;
N – numărul persoanelor ocupate ;
F – volumul mijloacelor fixe ;
τ – productivitatea netă a muncii(are în vedere doar efectele rezultate în urma
îmbunătăţirii forţei de muncă) ;
ω – productivitatea netă a mijloacelor fixe sau a investiţiilor(are în vedere doar
producţia obţinută cu mijloace fixe noi sau cu investiţiile puse în funcţiune) ;
α, β, γ, δ – coeficienţi de elasticitate ;
h – factor de proporţionalitate ;
O asemenea funcţie prezintă avantajul că introducerea productivităţii nete a muncii şi a
productivităţii nete a investiţiilor îi conferă un caracter dinamic. De asemenea ea este corectă

lei productie
din punct de vedere al exprimării în sensul că produsul persoane x persoana
la care se

lei productie
adaogă produsul lei x lei fonduri
conduce la lei producţie .

Cu ajutorul unei asemenea funcţii se poate determina pe de o parte sporul de producţie


obţinut pe seama creşterii tuturor factorilor de producţie, iar pe de altă parte volumul de
investiţii necesar pentru obţinerea unui anumit spor al producţiei.
Pentru determinarea sporului de producţie avem în vedere că în perioada de bază
factorii N0, τ0 ,F0 , ω0 au condus la obţinerea producţiei Q0 , iar prin investiţii vor fi puse în
funcţiune noi mijloace fixe mai moderne care vor permite ca în anul final (z) să se realizeze
producţia Qz cu factorii de producţie Nz , τnz ,Fz , ωnz .
Sporul de producţie va fi în anul final :

1
Românu .I.- operă citată, pg.492

76
Managementul investiţiilor

∆Q z = h x[(Nz – N0)α x τnzβ +(Fz –F0)γ x ωnzδ ] (5.11)


în care : ∆Q - sporul de producţie obţinut pe seama creşterii tuturor factorilor;
n – date aferente noilor investiţii ;
Dacă vom considera că trebuie să se realizeze un anumit spor al producţiei, problema
se pune sub forma următoare: cu cât trebuie să crească fiecare factor pentru a realiza acest
spor de producţie?
Problema se reduce în acest sens la a determina volumul de investiţii necesar pentru a
obţine acest spor al producţiei. Se pleacă de la relaţia (5.11) , în care Fz –F0 = ∆Fz şi
reprezintă creşterea volumului mijloacelor fixe. În aceste condiţii se poate scrie:
∆Q z − h × ( N z − N 0 ) δ ×τ nzβ
∆Fzγ = (5.12)
h × ω nzδ

de unde rezultă creşterea volumului mijloacelor fixe:

∆Q z − h( N z − N 0 ) α × τ nzβ
∆Fz = y (5.13)
h × ω nzδ

Pentru a determina volumul necesar de investiţii se poate asimila volumul fondurilor fixe
egal cu cel al investiţiilor sau mai exact se poate apela la indicatorul consum de investiţii la
un leu mijloace fixe, dat de relaţia:
I
if = F (5.14)

Relaţia (5.13) permite determinarea volumului necesar de investiţii pentru a asigura o


anumită creştere a producţiei.

2.5.3.3. Determinarea necesarului de investiţii cu ajutorul balanţei legăturilor


directe dintre ramuri(modelul static al lui W.Leontief)
Realizarea unui obiectiv de investiţii într-o anumită ramură presupune investiţii directe
în ramura respectivă, dar presupune investiţii şi în ramurile cu care aceasta intră în legătură
fia ca furnizoare de mijloace de producţie, fie ca beneficiară a producţiei acestei ramuri.
Investiţiile care apar ca urmare a efectului propagat al investiţiei directe în amonte sau în
aval de aceasta reprezintă investiţiile conexe.

77
Managementul investiţiilor

Determinarea eficienţei economice a investiţiilor trebuie să ţină seama de aceste


investiţii conexe. Determinarea lor cu ajutorul unor metode empirice este mai dificilă din
cauza unor numeroase interdependenţe care există între ramuri. Din această cauză metoda
balanţei legăturilor dintre ramuri reprezintă un instrument deosebit de eficace care poate fi
utilizat în determinarea investiţiilor totale. La baza acestor calcule stă investiţia specifică
totală, formată din investiţia specifică directă şi investiţia specifică indirectă.
Investiţia specifică directă dintr-o ramură j va fi dată de relaţia :
Ij
sj = ∆X (5.15)
j

în care: sj – investiţia specifică directă din ramura j ;

Ij –volumul investiţiilor efectuate în ramura j ;


∆X j - sporul producţiei obţinut în ramura j ca urmare a efectuării de investiţii în
ramura j.
Pentru a putea determina investiţia specifică indirectă pornim de la mărimea εi care
reprezintă investiţia specifică totală necesară pentru a realiza o unitate de producţie în ramura
j. În procesul de producţie din ramura i in ramura j se consumă producţia intermediară Xij, iar

X ij
pe unitatea de produs sau producţie se consumă , unde Xj reprezintă produsul global al
X j

X ij
ramurii j. Raportul se notează cu aij , deci:
X j

X ij
aij = X (5.16)
j

şi reprezintă producţia ramurii i livrată şi consumată în ramura j , pentru a obţine o unitate de


producţie în ramura j . Aceste rapoarte constituie coeficienţii cheltuielilor directe, ele
formând o matrice pătratică de dimensiuni (n x n) numită matricea coeficienţilor cheltuielilor
directe şi care este notată cu A. Deci această matrice va avea forma:

78
Managementul investiţiilor

 a11 a12 a13 ... a1n 


 
 a 21 a 22 a 23 ... a 2n 
 ... ... ... ... ... 
A=   (5.17)
 a i1 ai 2 ai3 ... a in 
 
 ... ... ... ... ... 
a a n2 a ni ... a nn 
 n1
În aceste condiţii, pentru a fabrica o unitate de produs j va fi necesară o investiţie
specifică indirectă din ramura i , dată de produsul εi x aij .Evident că la realizarea producţiei
în ramura j contribuie mai multe ramuri i , astfel că investiţiile specifice indirecte din

n
ramurile i în ramura j vor fi date de expresia ∑ε
i =1
i × a ij .

În aceste condiţii, investiţia specifică totală a unei ramuri j va avea următoarea


expresie:
n

εj = ∑ ε i × a ij + sj , (j= 1, n ) (5.18)
i =1

Scriind ecuaţia investiţiei specifice totale pentru un număr de ramuri vom obţine:
ε1 = ε1 x a11+ ε2 x a21+ε3 x a31+...εn x an1 + s1
ε2 = ε1 x a12+ ε2 x a22+ε3 x a32+...εn x an2 + s2
.......................................................................
εj = ε1 x a1j + ε2 x a2j +ε3 x a3j+...εn x anj + sj
.....................................................................
εn = ε1 x a1n+ ε2 x a2n+ε3 x a3n+...εn x ann + sn (5.19)

Notând în continuare cu S vectorul coloană al investiţiei specifice totale


 ε1 
 
ε 2 
 ... 
S=   (5.20)
ε j 
 ... 
 
ε 
 n
şi cu s vectorul coloană al investiţiilor specifice directe:

79
Managementul investiţiilor

 s1 
 
 s2 
 ... 
s =  (5.21)
s j 
 ... 
 
s 
 n
sistemul (5.19) va putea fi scris sub forma matricială astfel:
S = A’ x S + s (5.22)
unde A’ reprezintă matricea transpusă a matricei coeficienţilor cheltuielilor directe.
Rezolvând în raport cu S vom obţine expresia investiţiilor specifice totale
S =(E- A’)-1 x s (5.23)
unde E reprezintă matricea unitate.

2.5.3.4. Incertitudinea şi riscul asociate procesului investiţional


Procesul investiţional este privit ca un complex de operaţii sau activităţi care se
derulează pe parcursul unei perioade lungi de timp, începând cu apariţia cererii pentru
investiţii şi terminând cu scoaterea din funcţiune a obiectivului de investiţii.
Caracterul de durată al procesului investiţional reprezintă principala cauză a apariţiei
riscului şi asocierii acestuia cu orice proiect de investiţii. Prin risc se poate înţelege
probabilitatea survenirii sau producerii unui eveniment nedorit sau „posibilitatea ca un fapt
cu consecinţe negative să se întâmple”1.
Potrivit aceluiaşi autor, când vorbim despre un proiect, noi ne putem afla din punct de
vedere teoretic fie într-un context de risc, fie într-un context de incertitudine. Dacă riscul l-
am definit mai sus, incertitudinea reprezintă o stare al cărei ansamblu de rezultate posibile nu
sunt total cunoscute şi probabilităţile asociate nu sunt determinate.
O dezvoltare a conţinutului şi a prezenţei riscului în activitatea economică o găsim
prezentată în lucrarea „Diagnostic, risc şi eficienţă în afaceri”, având ca autor pe
Gh.Băileşteanu şi apărută în 1997 la Editura Mirton din Timişoara. Este semnificativ faptul
că autorul combate pe aceia care caută cu frenezie certitudinea şi înlăturarea riscurilor,
arătând că viitorul nu este cert, nu poate fi cunoscut dinainte şi ca atare trebuie făcut faţă

1
O’Shaugnessy W., La faisabilite de project , Les Edition SMG, Paris 1992, pg .43

80
Managementul investiţiilor

riscurilor. Continuând demersul se exprimă ideea că a fi raţional economic nu înseamnă


eliminarea riscului, ci adaptarea la risc.
În acelaşi context, se poate aprecia că riscul este un fenomen obiectiv care însoţeşte
orice afacere sau întreprindere, că este mai întâi un factor de progres atunci când este
gestionat corect şi că din punct de vedere managerial prin risc trebuie să se înţeleagă atât
probabilitatea câştigului cât şi a pierderii.
Diferenţa dintre risc şi incertitudine este dată de gradul de cunoaştere a probabilităţii de
apariţie a unei stări: când se cunoaşte probabilitatea de apariţie a stării naturii dar aceasta este
mai mică decât 1 se poate vorbi de risc, iar când nu se cunoaşte probabilitatea de apariţie a
stării naturii se poate vorbi de incertitudine.

2.5.3.5. Evaluarea riscului în decizia de investiţii


Evaluarea proiectelor de investiţii în condiţiile luării în considerare a riscului se face
utilizând indicatori care au la bază teoria probabilităţilor. Într-un asemenea mod de abordare
problema care se pune este aceea de a stabili probabilitatea cu care poate să apară una sau
alta din stările viitoare, stări care conduc la un anumit nivel de eficienţă economică a
proiectului de investiţii.
Noţiunea de probabilitate presupune două niveluri extreme şi un domeniu situat între
acestea. Un nivel extrem este atunci când stabilim că un eveniment nu are nici o şansă să se
producă şi va avea probabilitatea zero. Celălalt nivel extrem este atunci când un eveniment
se va produce absolut sigur şi va avea probabilitatea 1.Un eveniment care are o şansă
oarecare de a se produce între aceste extreme are o probabilitate cuprinsă între unu şi zero.
Şansa poate fi definită ca probabilitate a realizării unor niveluri în atingerea unui scop.
a) speranţa matematică a câştigului
Utilizată în evaluarea unui proiect de investiţii, speranţa matematică a câştigului ia
forma de speranţă matematică a sumei de fluxuri financiare actualizate, pentru diferite soluţii
posibile, ponderând fluxurile anuale cu probabilităţile de realizare pe ani, în funcţie de
împrejurările concrete , de eventuale evenimente, etc.
Formula de calcul a speranţei matematice este :
n

Et = ∑V
i =1
it × Pit (5.24)

81
Managementul investiţiilor

în care : Et – speranţa matematică a fluxurilor financiare


Vit – fluxul de numerar în anul i ;
Pit - probabilitatea asociată fluxului de numerar în anul i.
Ţinând seama de conţinutul speranţei matematice se poate spune că din mai multe
variante de proiect se va alege aceea a cărei speranţă matematică a câştigului este cea mai
mare. Problema care se pune într-un asemenea caz este aceea a stabilirii probabilităţilor
pentru fiecare flux financiar, lucru care se rezolvă de către un grup de specialişti in domeniu.
Dezvoltarea analizei asupra gradului de risc se face prin determinarea dispersiei
fluxurilor financiare în jurul speranţei. Măsurarea dispersiei fluxurilor financiare se face cu
ajutorul dispersiei şi a abaterii medii pătratice.
Dispersia se determină cu ajutorul următoarei relaţii de calcul:
n
2
σt= ∑ (V
i =1
it − E t ) × Pit (5.25)

în care : Vit – fluxul de numerar în anul i ;

Eit – speranţa matematică a fluxurilor de numerar ale investiţiei ;


Pit - probabilitatea asociată fluxului de numerar în anul i.
Abaterea medie pătratică sau ecartul tip (σt) a fluxurilor de numerar aşteptate se determină
cu ajutorul relaţiei :
n
σt = ∑ (V
i =1
it − E t ) 2 × Pit (5.26)

Există situaţii când speranţele matematice ale fluxurilor de numerar pentru două
variante sunt egale, ceea ce face dificilă alegerea variantei optime. În această situaţie, riscul
investiţiilor se măsoară mai exact prin calculul dispersiei şi a abaterii medii pătratice,
alegându-se varianta cu dispersia cea mai mică.
Analiza poate fi în continuare şi mai mult adâncită, calculând coeficientul de variaţie
ca un raport între abaterea medie pătratică şi speranţa matematică a câştigului:
σt
η= (5.27)
Et

în care : η – coeficientul de variaţie ;


σt –abaterea medie pătratică ;

Et –speranţa matematică a câştigului.

82
Managementul investiţiilor

b)rata rentabilităţii aşteptate


Acest calcul apelează la mărimi aleatoare ale costurilor şi veniturilor, altfel spus
intervin şi în acest caz probabilităţile. Procedeul de calcul este asemănător cu cel al
rentabilităţii interne, în care scop vom utiliza următoarele notaţii:
C – cheltuielile în anul 0 ;
R – veniturile din vânzări în anul l ;
r – rata rentabilităţii ;
a – rata de actualizare ;
r’ – rata rentabilităţii aşteptate ;
Rata rentabilităţii aşteptate reprezintă acea rată de actualizare pentru care speranţa
beneficiului actualizat este egală cu 0.Mărimea beneficiului actualizat cu rata de actualizare a
va fi dată de relaţia:
R
-C+ =0 (5.28)
1 +a
în care cheltuielile şi veniturile din vânzări sunt variabile aleatoare.
Rata rentabilităţii r (variabilă aleatoare) se obţine din relaţia anterioară, astfel:
R
=C (5.29)
1 +a
de unde rezultă că mărimea r va fi :
R
r= -1 (5.30)
C
Speranţa matematică a beneficiului la rata de actualizare a va fi :
E ( R)
-E(C)+ (1 +a ) (5.31)

de unde rata rentabilităţii aşteptate r’ va rezulta în urma egalizării expresiei precedente cu


zero:
E ( R)
-E(C)+ (1 +r ) = 0 (5.32)

c) metoda arborelui de decizie

83
Managementul investiţiilor

Arborele de decizie are la bază o reprezentare arborescentă şi constă într-o ordonare


grafică a stărilor posibile, a deciziilor luate pentru obţinerea anumitor consecinţe finale.
Metoda se bazează pe informaţii privind mărimea indicatorilor economici în viitor şi pe
probabilităţile ca evenimentele să ducă să ducă la realizarea diferitelor consecinţe.
Procesul de decizie referitor la derularea proiectului de investiţii este descompus într-o
succesiune de decizii secvenţiale, înlănţuite sub forma unei structuri arborescente în care
nodurile semnifică alegerea unei variante din mulţimea tuturor acţiunilor posibile.
Arborele de decizie poate servi la o rezolvare mai corectă a unei probleme de investiţii
cu premise incerte deoarece permite considerarea tuturor deciziilor posibile antrenate de
evenimente incerte, rezultatele pe care le determină şi probabilităţile de realizare a acestora.
O secvenţă dintr-un arbore de decizie poate fi reprezentată ca în figura următoare .

Fig.5.2 Secvenţă din arborele de decizie

84