Sunteți pe pagina 1din 152

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE

INVESTITII

Conf univ. Dr. Paul Lucian

1
Unitatea de studiu 1
Investiţii. Plan de afaceri. Surse de finanţare

Introducere
Investiţiile sunt un domeniu sensibil al activităţii umane. Orientarea fondurilor
băneşti spre anumite obiective de investiţii se face după necesităţile economiei, după
tendinţele pe plan extern şi după dorinţele consumatorilor. Investiţiile afectează direct
creşterea economică a unei ţări. Planul de afaceri este un instrument esenţial pentru
înfiinţarea şi dezvoltarea firmelor. Acesta reprezintă un simbol al unei noi viziuni şi
abordări microeconomice specifice economiei de piaţă, bazat pe identificarea şi

2
valorificarea oportunităţilor economice şi cerinţelor pieţei. Toţi întreprinzători prin
alocarea propriilor resurse unei afaceri doresc să obţină în primul rând profit.
Investiţiile influenţează structurile de proprietate, structurile economice pe ramuri şi
subramuri, structurile tehnologice şi structurile ocupării forţei de muncă. Pentru
realizarea investiţiilor România trebuie să asigure un mediu de afaceri favorabil şi să
favorizeze accesul tuturor la sursele de finanţare, astfel poate deveni un partener activ şi
competitiv pe piaţa internă şi externă. Între afaceri, investiţii, producţie, cerere şi piaţă
există o strânsă relaţie care atrage schimbări în structura producţiei, noi produse, noi
cereri de bunuri şi servicii şi noi pieţe.

Obiective
- să utilizeze corect conceptele de plan de afaceri, investiţii, studii de fezabilitate,
surse de finanţare;
- să cunoască şi să-şi însuşească structura planului de afaceri;
- să întocmească plan financiar de afaceri în funcţie de sursele de finanţare.

Cuvinte cheie : afacere, rentabilităţii, profitul firmei; credit ipotecar, leasing.

Investiţii : concept, clasificare şi rol

Conceptul de investiţie

Concept de primă importanţă al teoriei economice cu profunde rezonanţe în practică,


investiţia trebuie privită ca un consum de resurse de natură diversă sau ca o cheltuială,
dacă avem în vedere exprimarea acestora în unităţi valorice.
In literatura de specialitate conceptul de investiţie înseamnă alocare, plasare , dotare, ca
prin extensie să definim eforturile făcute în prezent în speranţa unor recompense viitoare.
Investiţia nu se confundă cu plasamentul.
Plasamentul înseamnă operaţiunea de finanţare directă sau indirectă a proiectelor de
investiţie. De plasament depinde repartizarea cheltuielilor create de investiţie numai că,
în condiţii de plasament necesarul de investiţie nu este influenţat.
Cu privire la definirea conceptului de investiţie există mai multe opinii.
Intr-o opinie, susţinută de Pierre Masse1 investiţia înseamnă „schimbarea unei
satisfacţii imediate şi sigure, la ce se renunţă , în schimbul unei speranţe viitoare ce s-ar
obţine şi al cărei suport sunt tocmai bunurile investite."
Din această opinie rezultă o cheltuială incertă pentru un viitor incert. Trăsăturile
caracteristice investiţiilor : durata, eficienta si riscul influenţează definirea într-o manieră
unică a conceptului de investiţie. Durata pentru orice proiect de investiţii înseamnă etape
şi momente bine definite pe parcursul căreia parametrii economici ai proiectului pot fi
modificaţi în funcţie de factorii interni şi factorii externi.

1
Pierre Masse - Le choix des investissemnt Dunod, Paris

3
Eficienţa vizează investitorul care acceptă schimbări în sistemul de resurse pentru
efecte viitoare. Riscul decurge din evoluţia parametrilor proiectului şi cheltuielile în acest
caz au un grad de certitudine rezonabil, iar efectele sunt considerate numai speranţe.
Conceptul de investiţie ia în considerare domeniul de aplicaţie al ei. După domeniul
de aplicaţie conceptul este abordat din punct de vedere contabil, economic si financiar.
Noţiunea de investiţie (investissement - franceză, investment -engleză, investion -
germană) este sinonimă din punct de vedere lingvistic cu: plasare, alocare şi prin extensie
se ajunge la eforturi făcute acum în speranţa unor recompense viitoare. Privite din acest
punct de vedere investiţiile fac legătura între generaţii, presupun o privire anticipativă
asupra dezvoltării economico-sociale.
Procesul investiţional este specific omului. încă din cele mai vechi timpuri oamenii au
căutat să-şi perfecţioneze existenţa şi au reuşit acest lucru numai atunci când au produs
mai mult decât consumau, o parte din surplus fiind destinată economisirii şi ulterior
investirii adică consumării pentru perfecţionarea acţiunii viitoare.
Din această perspectivă, problematica investiţiilor se înscrie în ansamblul cerinţelor
care se urmăresc atunci când se stabilesc destinaţiile resurselor acumulate de societate,
respectiv când se stabileşte raportul dintre resursele destinate dezvoltării şi cele pentru
consum.
Pentru a avea o imagine completă trebuie studiată imaginea ei tridimensională:
contabilă, economică, financiară". Asta pentru că, noţiunea de investiţie, pune accentul pe
domeniul de aplicaţie, pe conţinutul său. Astfel:
- contabil - investiţia prezintă dimensiuni restrictive, care o reduc la noţiunea de
imobilizare în sens contabil al cuvântului. Astfel că, investiţia reprezintă „toate bunurile
mobile şi imobile, corporale sau necorporale, achiziţionate sau create în întreprindere,
destinate a rămâne constant sub aceeaşi formă'".
- economic - se lărgeşte sfera de cuprindere a investiţiei deoarece conform acestei
accepţiuni investiţia reprezintă „toate consumurile de resurse care se fac în prezent în
speranţa obţinerii în viitor a unor efecte economice (venituri, încasări) eşalonate în timp
şi care, în sumă totală, sunt superioare cheltuielilor iniţiale de resurse"".
- financiar - este cea mai cuprinzătoare deoarece consideră investiţii „toate
cheltuielile de resurse care generează venituri şi/sau economii pe o lungă perioadă de
timp în viitor şi în consecinţă şi amortizarea (rambursarea) lor se face pe mai mulţi ani".
Intr-o altă lucrare de specialitate relativ recentă se prezintă o definiţie generală a
investiţiei, si anume: investiţia este efortul financiar actual făcut pentru un viitor mai bun,
creat prin dezvoltare şi modernizare, având ca sursă de finanţare renunţarea la consumuri
actuale şi sigure, dar mici şi neperformante, în favoarea unor consumuri viitoare mai mari
şi într-o structură modernă, mai aproape de opţiunile utilizatorilor, dar probabile'".
In această viziune, elementele definitorii ale conceptului de investiţii sunt:
- conţinutul concret material al efortului investitional;
- factorul timp - durata pe parcursul căreia parametrii economici ai proiectului
trebuit să fie materializaţi;
- eficienţa, finalitatea proiectului;
- riscul, care decurge din însăşi eşalonarea pe perioade viitoare a efectelor aşteptate,
efectele fiind speranţe şi nu certitudini totale.
Profesorul I. Bogdan defineste conceptul de investitie in general astfel : "Investitia
DEFINITIE
este efortul financiar actual facut pentru un viitor mai bun, creat prin dezvoltare si

4
modernizare, avand ca sursa de finantare renuntarea la consumurile actuale sigure, dar
mici si neperformante, in favoarea unor consumuri viitoare mai mari si intr-o structura
moderna, mai aproape de optiunile utilizatorilor, dar probabile" . Din definitia data
rezulta cateva caracteristici ale intregului proces investitional :
- este un efort actual, care ca orice efort trebuie dimensionat, previzionat si
argumentat.
- vizeaza un viitor mai bun, care trebuie conturat stiintific si realist, prin studii
complexe .
- sursa de finantare a investitiilor o reprezinta renuntarea la consumurile actuale,
posibile si sigure, in favoarea unor consumuri viitoare mai mari, mai performante, dar
probabile.
I. Vasilescu si I. Romanu definesc conceptul de investitie dupa doua sfere de
cuprindere, in sens larg si in sens restrans.
In sens larg, investitia este investitia financiara definita ca orice plasament de capital
cu scopul de a obtine un profit . Ex de investitii financiare :
- cumpararea de actiuni sau alte titluri de valoare
- plasamente de sume banesti la banci
- alocarea de fonduri pentru investirea in afaceri etc.
In sens restrans, investitia se mai numeste si investitie de capital si se refera la
achizitionarea de noi mijloace fixe. Aceste investitii au loc atat in economia reala cât, si
in alte domenii social culturale .
Prin investitii de capital trebuie sa se inteleaga nu numai constructia de noi obiective
de investitii, ci si modernizarea investitiilor existente.
Din cele doua definitii ale conceptului de investitie retinem ca investitia poate fi
considerata ca plasament financiar sau ca totalitate a cheltuielilor atat in actiuni
productive cat si neproductive. Dar,intotdeauna scopul realizarii investitiei este obtinerea
de profit.
Materializarea in spatiu sub forma de active fixe a cheltuielilor da nastere obiectivului
de investitii. Obiectivele de investitii sunt active fixe, create in scopul asigurarii unor
conditii optime, in vederea desfasurarii unor activitati cu caracter productiv sau
neproductiv.
Investitiile reale sunt materializate in proprietati, bunuri, terenuri, echipamente etc.
Investitia unui agent economic poate fi facuta in propria sa tara sau in tara straina.
Dupa acest criteriu investitiile pot fi : investitii proprii cu capital autohton ; investitii
straine cu capital extern ; investitii straine cu capital atat autohton cat si strain.
Capitalul strain tinde sa se concentreze pe acele piete care au cele mai bune
perspective de crestere economic, au forta de munca calificata si relativ ieftina, au
dimensiune mare a pietei interne, infrastructura bine dezvoltata, adica ofera un climat de
afaceri favorabil.
In “Manualul de Economie politica”, N. Nita 1 include procesul investitional in
ansamblul dezvoltarii economice si sociale astfel: "regula de aur a inzestrarii economiei
cu capitaluri - or, prin investitii se creeaza capitaluri - este aceea care asigura acumularile
pentru echilibru economic stabil, normal pentru conditiile economice existente,
concomitent cu cel mai inalt nivel al consumurilor membrilor societatii "
Investiţiile sunt un domeniu foarte sensibil al activităţii umane. Orientarea fondurilor
băneşti spre anumite obiective se face în funcţie de necesităţi, dar şi de tendinţele

5
existente pe plan mondial, de starea economiei, de dorinţele consumatorilor, chiar şi de
modă, motive pentru care întotdeauna investiţiile trebuie tratate cu maximă atenţie de
orice întreprinzător. Investiţiile afectează, direct sau indirect, creşterea economică. După
cum ziua de mâine depinde de ziua de azi, tot aşa şi viitorul societăţii depinde de
investiţiile prezente.
Pentru România, problematica investiţiilor este una cardinală, o condiţie determinantă
pentru reducerea decalajelor care ne despart de ţările dezvoltate, în mod deosebit pe
planul calităţii vieţii oamenilor.
Dimensiunea contabilă a investiţiei.
Din acest punct de vedere investiţia este definită ca „toate bunurile mobile şi imobile,
corporabile sau necorporabile, achiziţionate sau create în întreprindere destinate a rămâne
constant sub aceeaşi formă".
Rigoarea contabilă pune două condiţii restrictive de încadrare a cheltuielilor în
categoria investiţii şi anume proprietatea şi decalajul între achiziţie si consumul bunurilor
achiziţionate. Pentru ca o cheltuială cu achiziţionarea sau producerea unui bun sau
serviciu să fie considerată investiţie, trebuie din punct de vedere juridic, să intre în
proprietatea agentului economic, iar consumul să se facă pe o perioadă de timp
îndelungată.
Nu sunt considerate investiţii:
- cheltuielile privind elemente de activ circulant care se consumă într-un exerciţiu
financiar;
- bunurile de folosinţă îndelungată luate pe leasing, asupra cărora întreprinderea nu
deţine drepturi de proprietate
Aceste bunuri se încadrează în clasa II - a de conturi de imobilizări. Imobilizările pot
fi legate de exploatare şi imobilizări din afara exploatării.
Imobilizările legate de exploatare sunt acele bunuri de orice natură, mobile sau
imobile, corporale sau necorporale dobândite sau create în întreprindere, nu pentru a fi
vândute sau transformate ci pentru a fi utilizate pe o lungă perioadă de timp în procesul
de producere a unui bun sau lucru.
Imobilizările în afara exploatării achiziţionate s-au create în întreprindere pot fi
pentru :
- ameliorarea condiţiilor de igienă şi securitate a muncii;
- obiective cu caracter social: creşe, cantine, sedii administrative etc
- achiziţii de bunuri în scop speculativ : terenuri, imobile, opere de artă etc
Dimensiunea contabilă a investiţiei pune accent pe durata de viaţă a bunului care
depăşeşte durata unui exerciţiu financiar.
Dimensiunea economică a investiţiei.
In această accepţiune investiţia reprezintă toate consumurile de resurse care se fac în
prezent în speranţa obţinerii în viitor, a unor efecte economice eşalonate în timp şi care
sunt superioare cheltuielilor de resurse iniţiale.
Această definiţie conceptuală pune accentul pe materialitatea eforturilor investiţionale
si pe eficienta acţiunii de investiţie.
După această definiţie sunt considerate investiţii următoarele :
- cumpărarea de echipamente de lucru şi alte bunuri pentru refacerea capacităţii de
autofinanţare a firmei;
- rambursarea datoriilor contactate cu ocazia implementării proiectului; crearea

6
unui surplus de venituri;
- alte cheltuieli pentru publicitatea de marcă, achiziţiile de noutăţi în domeniul
tehnologic, resurse de marcă
- cheltuieli pentru programe de cercetare – dezvoltare
Aceste cheltuieli sunt trecute pe costurile de producţie şi nu apar explicit în bilanţ.
Dimensiunea financiară a investiţiei
Conform aceste accepţiuni investiţia reprezintă toate cheltuielile de resurse care
generează venituri sau economii pe o perioadă de timp în viitor şi în consecinţă
rambursarea lor se face pe mai mulţi ani.
Accepţiunea financiară a investiţiei include toate elementele de imobilizări sau
cheltuieli definite anterior precum şi nevoia unui fond de rulment pentru exploatare
generată de creşterea de volum de activitate.
Din punct de vedere financiar valoarea netă a efortului investiţional pentru realizarea
unui proiect de investiţie este dată de:
- costul obiectivului ce se construieşte
- nevoia unui fond de rulment necesar exploatării
Nevoia fondului de rulment pentru exploatare rezultă din diferenţa între necesităţile
cerute de buna funcţionare a ciclului de exploatare date de creşterea activelor circulante şi
resursele provenind din exploatare.
În majoritatea cazurilor resursele disponibile sunt inferioare nevoilor, astfel apare o
diferenţă, un gol de resurse care poate compromite buna desfăşurare a procesului de
producţie. Acest gol trebuie acoperit printr-un capital permanent sub formă de fond de
rulment.
Din punct de vedere financiar cea mai importantă problemă pentru investitor este
aceea de a asigura echilibrul între resurse şi nevoi.
Dimensiunea juridică a investiţiilor
Această dimensiune este întâlnită în acordurile bilaterale internaţionale privind
promovarea şi garantarea investiţiilor.
După această accepţiune investiţia reprezintă activele investite de către investitori
unei părţi contractante pe teritoriul celeilalte părţi contractante, în conformitate cu legile
şi reglementările aplicabile pe teritoriul ultimei părţi contractante.
Sunt investiţii din punct de vedere juridic următoarele :bunurile mobile şi imobile şi
alte drepturi reale; servituţii, sechestre, ipoteci, gajuri; acţiunii, părţi sociale şi orice fel de
participare; drepturi de creanţă; drepturi de proprietate intelectuală; concesiuni de
prospectare , extracţie şi exploatare a resurselor materiale.
Dimensiunea psihologică a investiţiilor
Aceasta reprezintă o altă formă de abordare a conceptului de investiţie. Psihologic
investiţia reprezintă renunţarea la bunuri imediate în schimbul unor avantaje viitoare.
Astfel, întreprinzătorul se află într-o dilemă cu privire la investiţie, fiind constrâns să
renunţe la satisfacţii imediate în speranţa unor câştiguri viitoare mai mari.
Având în vedere abordările enumerate, definiţia conceptului de investiţie poate fi
„orice cheltuială de resurse făcută în vederea creării premiselor necesare obţinerii pe o
perioadă lungă de timp, în viitor, a unor efecte utile scontate.

7
Referitor la această definiţie conceptuală există o altă opinie prin care investiţia este :
„un flux de capital destinat a modifica stocul existent care constituie împreună cu factorul
de muncă unul din factorii principali ai producţiei"2.
Intr-o altă lucrare de referinţă găsim că „investiţie este operaţiunea care, pentru
întreprindere constă în transformarea resurselor financiare în unul sau mai multe
elemente pe care utilizează permanent o perioadă relativ lungă într-o manieră durabilă
pentru realizarea obiectivului său social".
Precizăm că nu numai resursele financiare sunt izvorul investiţiilor ci şi resursele
intelectuale deoarece acestea stau la baza realizării proiectelor. Este recunoscut faptul că
resursele intelectuale sunt uneori mai greu de cuantificat.
Considerând investiţia ca activitate la nivel superior de decizie, în mari firme şi mari
holdinguri ca şi investiţia în proiect între cele două abordări, activitate şi proiect există
mari deosebiri, dacă se analizează structura investiţiei se pune în prim plan principalele
cheltuieli efectuate cu investiţia.
La nivele superioare de decizie a investiţiei aceasta este un criteriu de fundamentare
decizională, de selecţie a proiectelor în cadrul unui portofoliu.
Volumul de investiţii a unei întreprinderi poate să ofere informaţii şi despre forţa sa
economică şi intenţiile strategice. Ca structură de cheltuieli şi ca volum de resurse,
investiţia este relevantă numai la nivel de proiect. In economia centralizată investiţia avea
un sens mai restrâns însumând totalitatea cheltuielilor pe care se creează, se
achiziţionează noi fonduri producţie sau neproductive şi se perfecţionează sau se
reconstruiesc fondurile fixe existente.
A privi investiţia ca pe o simplă cheltuială în sens financiar înseamnă a neglija
conţinutul concret, material al fondului investiţional pe care il face orice întreprinzător,
atunci când implementează un proiect de investiţii.
Materializarea în practică a proiectului are la bază o mare diversitate de resurse :
materiale, financiare, tehnice, umane, valutare etc. Scopul pentru care se fac investiţiile
nu este acela de a obţine mijloace fixe, utilaje, echipamente, hale, magazii ci de a obţine
efecte utile de natură economică, socială, ecologică etc.
Tipurile de investiţii care ar trebui încurajate sunt în practică.
Majoritatea întreprinzătorilor adică peste 70% consideră că principalele tipuri de
investiţii ce trebuie avute în vedere sunt acelea de achiziţionare a tehnologiilor moderne
printre care şi acelea care vizează investiţii pentru protecţia mediului.
Ponderea celor preocupaţi de facilităţi la achiziţionarea de tehnologii moderne creşte
o dată cu clasa de mărime a întreprinderii şi se plasează în general pe acele sectoare care
sunt situate pe locuri fruntaşe.
Un clasament al preocupării întreprinzătorilor referitor la sectoarele de activitate sunt:
transporturile şi comunicaţiile, construcţiile, industria etc.
Cei mai mulţi întreprinzători susţin că investiţiile în tehnologii moderne pentru
modernizarea întreprinderilor trebuie susţinute printr-o serie de facilităţi fiscale.
Indicatorii care evalueaza investitiile in economie sunt :
- multiplicatorul investitiilor care exprima eficienta investitiilor, adica sporul de venit
realizat in conditiile cresterii volumului de investitii cu o unitate. Acest indicator are o
mai mare importanta in proiectarea cresterii economice, deoarece arata de cate ori creste
venitul societatii la o crestere a investitiilor, adica venitul ce revine unitatii de investitie.
2
Bancel F., Alban R., Les choix d'investissement: methodes traditionnelles, flexibilite et analyse strategique Economica 1995

8
- acceleratorul reprezinta presiunea pe care o exercita consumul suplimentar generat
de efectele investitiilor asupra intregului proces investitional .
Intre investitii si crestere economica exista o stransa legatura, in sensul ca investitiile
influenteaza cresterea economica prin volumul lor, iar la randul ei, cresterea economica
infuenteaza calitatea investitiilor, aspect ce se reflecta in eficienta economica a
investitiilor.
Investitiile destinate activitatiilor economice creeaza un suport material al cresterii
economice, adica suportul promovarii progresului tehnico - stiintific in diverse sectoare
ale activitatii.
Investitiile sunt un domeniu sensibil al activitatii umane supus principiului
rationalitatii, de accea orientarea fondurilor banesti spre anumite obiective de investitii se
face in functie de necesitati, dar si de tendintele existente pe plan modial, de starea
economiei si de dorintele consumatorilor.
Sistemul bancar are rolul de a aloca resursele disponibile ale societatii, sub forma de
imprumuturi celor care le solicita, pentru a aduce profit maxim acelora care detin
fondurile banesti sub forma de depozite la banci.
Administratorii bancari acorda crédit intreprinzatorilor, care prezinta garantia morala
si materiala a restituirii creditelor si care aplica principiile eficientei economice in
activitatiile pe care le desfasoara.

Ce este investitia si care sunt caracteristiciile ei ?


Care este importanta investitiilor in economie ?

Clasificarea investitiilor
Criteriile de clasificare sunt :
Dupa natural lor: investitii corporale (active fixe) ; investitii necorporale (fonduri de
comert, licente) investitii financiare (titluri financiare, imprumuturi).
Dupa natura efectelor scontate : investitii productive ; investitii neproductive.
Dupa locul unde se investeste: interne ; externe
Dupa influenta pe care o au asupra patrimoniului : investitii de mentinere ; investitii
de expansiune.
Dupa gradul de risc pe care-l prezinta : investitii cu risc sporit ; investitii cu risc
scazut.
Dupa resursele financiare utilizate :investitii finantate din surse proprii ; investitii
finantate din surse imprumutate ;investitii finantate din surse mixte.
Dupa natura relatiilor dintre intreprinzatori si sursa straina de resurse pentru investitii,
investitiile straine sunt : investitii straine directe, cand agentul finantator strain capata si
posibilitatea de a lua decizii de control asupra proiectului pe linie manageriala,

9
tehnologica, de marketing etc. ; investitii straine de portofoliu, care sunt plasamente pur
financiare fara alte implicatii in viata proiectului de investitii.
Dupa scop: investitii de inlocuire (de mentinere) ; investitii de modernizare, de
dezvoltare, de expansiune ; investitii strategice.
Dupa rolul functional pe care-l joaca in cadrul proiectului : investitii directe sunt
cheltuielile legate functional de obiectivul de investitii ; investitii colaterale sunt
cheltuieli de productie legate functional de investitia directa.
Dupa structura cheltuielilor cheltuieli pentru lucrari de constructii montaj ; alte
cheltuieli (utilaje, instalatii, asistenta tehnica).
Dupa structura tehnologica interna : investitii in mijloace fixe ; investitii in alte
cheltuieli ; investitii in fondul de rulment.
Dupa stadiul in care se gasesc : investitii in curs de executie ; investitii terminate.
Dupa forma de proprietate : investitii private ; investitii private ale statului ; investitii
publice.
Dupa modul de executie :investitii executate in antrepriza ;investitii executate in regie
proprie ; investitii mixte.
Dupa natura activelor create prin : investitii reale (proprietatii, bunuri, echipamente) ;
investitii financiare (titluri de valoare, plasamente bancare).
Fiecare categorie de investitie impune o activitate economica specifica, un mod
specific de alocare a resurselor, de proiectare, de urmarire si de control al obtinerii
efectelor dorite.
Rolul investiţiilor în dezvoltarea unei ţări este deosebit de complex pentru că ele
influenţează structurile de proprietate, structurile economice pe armuri şi subramuri,
structurile tehnologice, structurile ocupării forţei de muncă, cu consecinţe directe şi
indirecte în plan social influenţând ritmul de dezvoltare al ţării.
Investiţiile sunt baza materială a dezvoltării economico – socială a oricărei ţări. Ele
asigură creşterea cantitativă şi calitativă a capitalului fix, sporirea randamentului tehnic al
capitalului existen, dar şi crearea de noi locuri de muncă. Prin investiţii se asigură
creşterea gradului de utilizare a resurselor materiale şi de muncă ale societăţii, rol pe care
l-au avut întotdeauna.
Investiţiile au un ril hotărâtor în asigurarea modernizării activităţii economice, ca o
condiţie necesară la adaptarea sistemelor tehnice şi economice ale condiţiilor de trecere a
economiei centralizate la economia de piaţă. Investiţiile asigură un grad mai mare de
ocupare a forţei de muncă, locuri de muncă cu utilaje performante, perfecţionarea
proceselor tehnologice, extinderea şi generalizarea principiilor de conducere ale
economiei de piaţă.
De asemenea investiţiile dau naştere la efectul de antrenare, care determină,
promovarea progresului tehnic, creşterea producţiei şi îmbunătăţirea calităţii bunurilor.

Care sunt criteriile de clasificare a investitiilot ?

Unitatea de invatare 2

10
Planul de afaceri

Planul de afaceri este documentul ce sintetizează rezultatul activităţilor de cercetare,


concepere şi dezvoltare a unor proiecte privind crearea unei noi întreprinderi, a unui nou
produs şi/sau a unui nou serviciu.
Necesitatea planului de afaceri
Un plan de afaceri corect întocmit şi bine folosit creşte şansele de succes ale afacerii.
Riscurile afacerii sunt identificate a priori şi este aleasă şi urmată cea mai bună secvenţă
decizionala, cea care conduce cel mai probabil la atingerea obiectivelor proiectate (pieţe
noi, produse noi, vânzări, profit etc).
Planul afacerii este important pentru toţi cei implicaţi în afacere3 : întreprinzători;
proprietari (asociaţi, acţionari); manageri; investitori; instituţii financiare (bănci şi organisme
de finanţare); parteneri de afaceri, furnizori şi clienţi.
Proprietarii, ca şi investitorii sau întreprinzătorii, sunt interesaţi în obţinerea unui
profit cât mai mare în condiţiile diminuării riscului afacerii.
Finanţatorii îşi doresc finanţarea unor firme cu imagine bună, credibile, care să ofere
garanţii şi să posede capacitatea de rambursare necesară.
Managerii şi întreprinzătorii sunt interesaţi în obţinerea performanţei manageriale -
luarea celor mai bune decizii, alegerea celei mai bune strategii, pentru atingerea
obiectivelor.
Partenerii de afaceri vor să vadă o firmă solidă, stabilă, cu o bună imagine.
Planul de afaceri asigură premisele unei bune înţelegeri a afacerii şi unei comunicări
corespunzătoare.
Planul de afaceri reprezintă o schemă de acţiune construită logic şi presupune o
gândire de perspectivă asupra afacerii respective. Pornind de la obiectivele stabilite,
planul de afaceri cuprinde toate etapele şi resursele de care întreprinzătorul are nevoie
pentru a le realiza într-o perioadă de timp determinată.
Dintre cele mai importante argumente care justifică necesitatea întocmirii unui plan
de afaceri, menţionăm:
- redactarea acestui document permite întreprinzătorului să realizeze o imagine
de ansamblu asupra întregii afaceri şi nu să se concentreze numai asupra unor aspecte
particulare ale acesteia;
- planul de afaceri realizează o evaluare a noii idei de afaceri sau poate anticipa
şansele de succes ale afacerii în curs, reprezentând, practic, un studiu de fezabilitate;
- planul de afaceri se constituie într-un instrument de proiectare, realizare, conducere
şi control al afacerii;
- planul de afaceri este cel care facilitează comunicarea, către mediul ambiant al
întreprinderii, a noii idei de afaceri;
- planul de afaceri furnizează scheme detaliate ale activităţilor implicate de noua
afacere, în vederea acordului de finanţare a acesteia;
- planul de afaceri facilitează menţinerea direcţiilor de acţiune stabilite, permiţând
întreprinzătorului să-şi concentreze energia pentru atingerea scopului şi/sau a obiectivelor
propuse.

3
spre deosebire de Teoria maximizării profitului conform căreia numai proprietarii/acţionarii firmei trebuie să fie satisfăcuţi, teoria modernă
a firmei se bazează pe ideea că toţi cei care au interese într-o firmă (acţionari, salariaţi, clienţi) trebuie să fie finalmente satisfăcuţi
(Stakeholders^Theory

11
Concluzionând, subliniem faptul că orice plan de afaceri, îndeplineşte trei funcţii, după
cum urmează:
- se constituie într-un util instrument de lucru al întreprinzătorului,
capabil să-i permită acestuia comunicarea propriilor idei, identificarea
celor mai eficiente soluţii, efectuarea propunerilor de finanţare etc;
- reprezintă baza de conducere a noii afaceri;
- este un veritabil "dispozitiv" de evaluare a schimbărilor necesar a fi efectuate.
Clasificarea planurilor de afaceri
Tipologia planurilor de afaceri este în funcţie de criterii diverse.
- în funcţie de modul de elaborare, planul de afaceri poate exista în varianta scrisă, dar
şi mental.
- După modul de prezentare, planul de afaceri poate fi prezentat în varianta scrisă sau
în varianta vorbită (orală).
- O mare varietate de planuri de afaceri se înregistrează după destinaţie (scopul pentru
care planul a fost elaborat): există planuri de afaceri pentru obţinerea de credite, pentru
investiţii, pentru iniţierea unei afaceri etc.
- Cât priveşte dimensiunile, nu există o lungime optimă sau o lungime recomandată a
planului de afaceri. Totul depinde de resursele avute la dispoziţie pentru elaborarea sa
(timp, bani, informaţii). Cu cât se lucrează mai mult la elaborarea unui plan de afaceri, cu
atât el devine mai cuprinzător şi mai corect, deci mai valoros.

Etapele elaborării şi conţinutul unui plan de afaceri


Pentru realizarea unui plan de afaceri eficient este necesară cunoaşterea unor elemente
caracteristice întreprinderii (în cazul în care afacerea urmează a se desfăşura în cadrul
acesteia) , respectiv a unor date aferente istoricului şi misiunii întreprinderii, strategiei şi
obiectivelor urmărite, mijloacelor de realizare a obiectivelor propuse în următorii ani etc.
Abordarea corectă a unui plan de afaceri trebuie să urmărească:
- analiza-diagnostic a situaţiei economico-financiare a întreprinderii;
- identificarea şi stabilirea poziţiei pe care doreşte să se situeze întreprinderea în
mediu ambiant, respectiv stabilirea misiunii, a obiectivelor urmărite şi a avantajului
competitiv al produsului/serviciului nou realizat;
- determinarea modalităţilor concrete de a ajunge în situaţia dorită, respectiv stabilirea
strategiei cea mai adecvată pentru realizarea obiectivelor.
Specialiştii4 apreciază că elaborarea unui plan de afaceri pertinent presupune
parcurgerea a două etape şi anume:
Etapa I: culegerea datelor şi a informaţiilor necesare;
Etapa a ll-a: sistematizarea acestora.
In cadrul primei etape, se vor culege o serie de date şi informaţii referitoare la:
- afacere - determinarea, cu claritate, a ceea ce se doreşte a fi realizat;
- piaţa - căror clienţi li se va adresa viitoarea afacere (respectiv, nevoile şi doleanţele
exprimate de aceştia); care vor fi potenţialii concurenţi; care este cota de piaţă estimată; ce
canale de distribuţie vor fi utilizate; etc;
- managementul afacerii - descrierea detaliată a procesului de producţie (in cazul

4
J.. AlIen(cooi-d.) - Ghidul întreprinzătorului particular, Ed. Tehnica, 1994

12
realizării unui produs nou); cine va urmări şi conduce afacerea (manageri, specialişti, alte
persoane din întreprindere);
- fondurile financiare necesare - provenienţa şi utilizarea acestora, precum şi proiecţiile
financiare de recuperare a lor.
În cadrul celei de-a doua etape, sistematizarea datelor şi a informaţiilor culese se va
realiza în funcţie de scopul şi/sau obiectivele pentru care se întocmeşte planul de afaceri.
Spre exemplu, dacă afacerea propusă constă în deschiderea unui mic magazin, planul de
afaceri va avea o structură mult mai simplă, comparativ cu situaţia în care afacerea ar avea,
ca finalitate, asamblarea şi comercializarea de calculatoare pe piaţa internă şi internaţională,
fn situaţia în care planul de afaceri se întocmeşte pentru obţinerea unui împrumut bancar,
vor fi necesare informaţii cât mai complete despre întreprinzător şi echipa de conducere a
viitoarei întreprinderi.
Elementele ce trebuiesc luate în considerare la elaborarea unui plan de afaceri sunt:
- planul de afaceri trebuie să fie cuprinzător, simplu şi concis;
- planul de afaceri trebuie să fie adaptat strict necesităţilor pentru care a fost elaborat;
- obiectivele stabilite trebuie să fie clare şi convingătoare ;
- este recomandabilă prezentarea structurată a ideilor, în capitole distincte, care să
cuprindă aspecte specifice ale afacerii;
- nu este suficientă numai cunoaşterea completă a unei afaceri; este foarte important şi
modul în care aceasta este prezentată partenerilor de afaceri, pentru a-i convinge;
- secretul reuşitei unui plan de afaceri constă în focalizarea eforturilor şi atragerea
resurselor disponibile (interne şi/sau externe) pentru atingerea scopului şi/sau obiectivelor
propuse.
Structura planului de afaceri
Componentele unui plan de afaceri sunt : sinteza planului de afaceri; prezentarea
întreprinderii; produsele şi serviciile firmei; programul de marketing şi de vânzări;
programul de dezvoltare al produselor şi/sau al produselor; programarea activităţilor
operaţionale; managementul activităţilor; planul financiar; oferta finală a planului de
afaceri; anexe;
Sinteza planului de afaceri. Acest capitol se mai numeşte frecvent şi sinteza
executivului şi cuprinde în principal următoarele elemente: descrierea succintă a firmei;
prezentarea produselor şi/sau serviciilor; piaţa potenţială; proiecţiile cercetării de piaţă;
avantajul competitiv al produselor şi/sau serviciilor; principalele aspecte financiare
implicate; profitabilitatea firmei; echipa managerială; oferta sau propunerea adresată
destinatarului planului de afaceri.
Acest capitol reprezintă un element vital al planului de afaceri şi include, în esenţă,
declararea scopului pentru care a fost întocmit. Planul de afaceri prezentat de noi poate fi
unul din sutele sau chiar miile de planuri propuse şi evaluate de către instituţiile de creditare
abilitate. Valoarea acestuia este apreciată în primul rând în funcţie de sinteza prezentată.
Dacă această suscită suficient interes, atunci şi restul documentului poate fi încredinţat spre
analiza persoanelor în analiză.

Ce este planul de afaceri si importanta lui?

13
Prezentarea întreprinderii. Capitol cu caracter introductiv, inserează informaţii
referitoare la: profitul firmei; un scurt istoric al organizaţiei; regimul juridic al firmei.
Acest capitol inclus în planul de afaceri are o importanţă deosebită, mai ales în situaţiile
în care el este utilizat pentru contactarea unor noi potenţiali parteneri de afaceri, respectiv
a: instituţiilor de creditare (pentru acordarea de împrumuturi); investitorilor (în vederea,
spre exemplu, a dezvoltării retehnologizării sau fuzionării întreprinderii); viitorilor clienţi
(pentru realizarea unor contracte pe termene medii şi/sau lungi); etc. Apare deci firesc ca,
înainte de a se decide asupra finanţării întreprinderii, potenţialii viitori parteneri de afaceri
să cunoască persoanele care le solicită ajutorul şi, să se convingă de faptul ca acestea
prezintă garanţia realizării profitului.
lată de ce în cadrul acestui capitol trebuie formulate răspunsuri la următoarele
întrebări:
- când a fost înfiinţată întreprinderea şi de către cine?
- care este forma juridică de constituire a întreprinderii? (S.A.-societate pe acţiuni;
S.R.L.- societate cu răspundere limitată; S.R.L.A.U.- societate cu răspundere limitată cu
acţionar unic; S.N.C.- societate în nume colectiv; S.C.A.- societate în comandită pe
acţiuni; S.C.S.- societate în comandită simplă)
- unde se află sediul şi/sau filialele întreprinderii?
- datele de înregistrare la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului Român şi la
Direcţia Generală a Finanţelor Publice;
- care este natura capitalului societăţii (particular, de stat, străin, mixt)?
- dacă viitoarea afacere este o societate comercială pe acţiuni: care este numărul
acţionarilor? cine sunt aceştia?; cum sunt împărţite acţiunile? cum sunt reprezentaţi
acţionarii în Consiliul de Administraţie?
- există contracte de colaborare sau societăţi mixte cu parteneri străini?
- care este tipul activităţii desfăşurate de către Societate, conform datelor de
înregistrare la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului Român? (producţie, sevicii,
comerţ, construcţii, agricultură)
Produsele şi serviciile firmei. Principalele informaţii cuprinse în acest capitol au
drept conţinut: prezentarea naturii şi destinaţiei lor; descrierea proceselor de fabricaţie
implicate; evidenţierea caracteristicilor definitorii ale produselor şi serviciilor (cost,
calitate, performanţe etc); indicarea licenţelor şi patentelor folosite; caracterizarea stadiului
dezvoltării tehnice a produsului; indicarea fazei ciclului de viaţă în care se află produsele
şi serviciile; relevarea produselor competitive şi a punctelor forte şi slabe ale acestora;
evidenţierea necesităţii schimbărilor tehnologice, ţinând cont de ceea ce fac concurenţii şi
de tendinţele tehnice pe plan internaţional în respectivul domeniu.
In acest capitol trebuie precizat, cât mai sugestiv, ce doleanţe ale viitorilor potenţiali
clienţi doreşte întreprinderea să satisfacă, lată de ce este necesară găsirea unor relaţii logice
între modalităţile în care este percepută afacerea de către proprietarul ei şi cele în care cred
viitorii potenţiali clienţi că ar trebui să acţioneze întreprinderea respectivă pentru a le putea
satisface exigenţele şi/sau doleanţele. în acest context, printre principalele întrebări la care
trebuie formulate răspunsuri, amintim:

14
- din perspectiva proprietarului: ce produse/servicii credeţi că veţi putea vinde?; ce
produse/servicii credeţi că vă vor aduce cel mai mare profit?; din perspectiva clienţilor; ce
produse/servicii doresc să cumpere aceştia?; care este produsul/serviciul cel mai dorit?
Dacă răspunsurile la aceste întrebări vor fi convergente, se poate considera că afacerea
propusă are şanse mari de reuşită.
De asemenea, menţionez faptul că descrierea afacerii poate fi abordată şi din
perspectiva a două componente fundamentale ale strategiei oricărei întreprinderi,
respectiv : misiunea întreprinderii şi obiectivele strategice ale acesteia.
Obiectivele strategice ale întreprinderii reprezintă totalitatea rezultatelor pe care
acesta doreşte să le obţină prin realizarea misiunilor asumate. Ele constituie, astfel, puncte
esenţiale de referinţă pentru urmărirea evoluţiei activităţii întreprinderii.
Programul de marketing şi planul de vânzări. Elementele principale
încorporate în acest capitol se referă la : segmentul de piaţă ţintit; concurenţii firmei;
strategia de marketing; situaţia vânzărilor în trecut, prezent şi în viitor; politica de preţuri;
politica de distribuţie; condiţiile de vânzare a produselor, în special de plată a acestora;
programul de reclamă şi promovare a produselor; alte elemente comerciale considerate
esenţiale în cazul fiecărei situaţii; de exemplu indicele de sezonalitate, reglementări
comerciale speciale, programe guvernamentale de asistenţă la export, noi tendinţe de
marketing pe alte pieţe etc.
Definirea stării de spirit marketing. Pentru orice plan de afaceri, definirea pieţei
reprezintă componenta cea mai importantă şi, totodată, cel mai dificil de elaborat. Acesta
trebuie să ia în considerare următoarele elemente:
- pieţele ţintă ale unei întreprinderi sunt reprezentate de viitorii clienţi potenţiali ai
întreprinderii. Pentru a identifica o piaţă-ţintă este necesară realizarea unei segmentări a
pieţei. Identificarea varietăţii de segmente5 din care este alcătuită piaţă, ne oferă cheia
înţelegerii modului în care întreprinderea urmează să îşi adapteze, cât mai dinamic,
propria-i activitate la cerinţele pieţei. Pătrunderea pe aceste pieţe presupune găsirea
combinaţiei optime a următoarelor variabile ale mix-ului de marketing:
produsul/serviciul, preţul, distribuţia şi promovarea acestuia;
- concurenţii actuali şi cei potenţiali. Pentru a putea avea o imagine cât mai exactă a
situaţiei tuturor concurenţilor cu care se va confrunta pe piaţă întreprinderea, se apreciază
că este necesară identificarea acestora. în general, situaţiile concurenţiale în care se poate
afla o întreprindere sunt următoarele: concurenţa frontală directă (când şi alte
întreprinderi au aceeaşi percepţie, atât asupra unei nevoi a clientelei, cât şi asupra
concepţiei produsului, a poziţiei pe care acesta urmează să o ocupe pe piaţă, a promovării
lui etc); concurenţa frontală prin variante (percepţia asupra nevoilor clienţilor este
identică dar diferă foarte mult concepţia, poziţionarea şi promovarea produsului);
concurenţa de substituţie închisă (cererea este instabilă, clienţii având posibilitatea să-ţi
schimbe modalitatea de satisfacere a nevoii). Cele mai uzuale întrebări care pot apărea în
cadrul acestui capitol pot fi: Care sunt principalii dumneavoastră concurenţi?; Ce calitate
au produsele/serviciile lor?; Ce reputaţie au concurenţii ?; Care sunt clienţii acestora ? Sunt
fideli?; Care este reţeaua de distribuţie utilizată?; Cât de mare este segmentul de piaţă
deţinut de aceştia?

5
Structurate după criterii specifice modului de manifestare a cererii, cum sunt: natura cumpărătorului (persoana fizică sau juridică);
nivelul veniturilor; comportamentul cumpărătorului; etc.

15
Programul de dezvoltare a produselor şi serviciilor. Informaţiile cuprinse în acest
capitol se referă la situaţia actuală şi viitoare a produselor din următoarele puncte de vedere:
preţuri; caracteristici tehnice şi tehnologice; viitoarea generaţie de produse; acţiunile proprii
de cercetare şi dezvoltare desfăşurate în prezent şi cele prevăzute pentru perioada
următoare, cu precizarea produselor modernizate care vor rezulta; segmentul de piaţă pe
care va fi marketat fiecare produs nou; anticiparea dezvoltărilor de noi produse şi servicii
în viitorii ani.
Programul activităţilor operaţionale. Conţinutul acestui capitol este axat
predominant asupra activităţilor de producţie, abordând cu prioritate următoarele aspecte:
programarea producţiei; gestiunea stocurilor de materii prime, semifabricate, piese de
schimb etc. aferente fiecărui produs, ţinând cont de cerinţele clientului; programarea
aprovizionării cu materii prime, în funcţie de structura producţiei şi eşalonarea fabricaţiei;
cheltuielile necesare pentru a satisface necesităţile primelor trei programe; service-ul
pentru produse; previziuni privind creşterea capacităţii de producţie împreună cu costurile
şi perioadele aferente; măsurile de amplificare a eficienţei activităţilor de producţie;
relaţiile contractuale cu furnizorii actuali şi sursele alternative de aprovizionare.
Managementul activităţilor. Fără a avea un caracter exhaustiv, acest capitol are în
vedere îndeosebi următoarele elemente principale: prezentarea organigramei, cu punctarea
principalelor caracteristici; prezentarea echipei de manageri superiori, a C.V.- urilor
acestora, cu reliefarea abilităţilor care pot să contribuie la dezvoltarea organizaţiei;
descrierea concepţiei manageriale şi a practicilor utilizate faţă de comercianţii cu ridicata,
concurenţi, comunitatea locală etc; indicarea modalităţilor de motivare a salariaţilor;
relaţiile cu sindicatul; structura proprietăţii firmei şi reglementarea sa juridică; serviciile de
contabilitate, juridice, consultantă, training, la care firma apelează de regulă.
Se consideră că aceste elemente manageriale au cea mai mare relevanţă pentru
demersul intreprenorial, proiectat prin planul de afaceri.
Planul financiar. Capitol cu o mare importanţă în economia de ansamblu a planului
de afaceri, ce încorporează, de regulă, următoarele elemente: situaţia costurilor şi
veniturilor; proiecţiile de cash-flow în diverse variante, ţinând cont de sursele de finanţare
posibile; bilanţul contabil; analiza break-even pentru ansamblul firmei şi principalele
produse.
Orizontul planului financiar corespunde orizontului planului de afaceri.
In realizarea analizelor încorporate se apelează la un set de metode şi tehnici bine
formalizate. Calitatea proiecţiilor financiare depinde decisiv de exactitatea şi realismul
informaţiilor de plecare. Având în vedere volatilitatea accentuată a unora dintre
elementele monetare şi financiare implicate, mai ales cele care ţin de contextul
macroeconomic şi - când este cazul - mondoeconomic, se recomandă realizarea mai
multor variante de proiecţii financiare.
Deci, unul dintre cele mai importante scopuri ale unui plan de afaceri este acela de a
prezenta rezultatele financiare prognozate pentru activitatea ce se va desfăşura. Planul de
afaceri trebuie, deci, să arate investitorilor viitori de ce este eficient să investească în
afacerea propusă, să le prezinte schema de recuperare a fondurilor etc. în general,
informaţiile financiare sunt grupate pe următoarele subpuncte:
Informaţii financiare privind activitatea trecută a întreprinderii. în acest
subpunct trebuie oferite date şi informaţii care să facă posibilă o diagnosticare financiară
generală a situaţiei întreprinderii, respectiv: bilanţurile contabile ale ultimilor trei ani;

16
situaţia veniturilor şi a cheltuielilor din ultimii trei ani; contul de profit/pierderi pentru
ultimii trei ani; situaţia creditelor existente (dacă este cazul); calculul indicatorilor de
bonitate.
Planul de finanţare al afacerii şi previziunile financiare privind perioada de
rambursare a creditului. Sursele de finanţare a afacerii se asigură fie din capital
propriu, fie din credite bancare (situaţie în care se va prezenta graficul de rambursare a
creditelor). Pentru întocmirea planului de finanţare sunt necesare unele date ca: estimarea
contului de profit/pierdere pentru anul în curs şi pentru viitorii trei ani; fluxul de numerar
previzionat pentru perioada următoare (trei ani) şi situaţia veniturilor şi a cheltuielilor atât
pentru afacerea propusă, cât şi pentru întreaga activitate a întreprinderii. Fluxul de
numerar va oferi o imagine de ansamblu asupra tuturor disponibilităţilor băneşti la
începutul perioadei de referinţă, inclusiv a veniturilor şi cheltuielilor previzionate a
întreprinderii, fluxul de numerar va fi prezentat aferent fiecărei luni caracteristice; bilanţul
previzionat pentru următorii trei ani.
Informaţii privind activitatea viitoare a întreprinderii. Acestea sunt strict necesare
pentru aprecierea viabilităţii financiare a afacerii sau investiţiei preconizate. Printre
informaţiile ce sunt prezentate, amintesc: calculul de rentabilitate financiară a investiţiei.
Aceasta reprezintă acea rată de actualizare pentru care venitul net actualizat este egal cu
zero. Afacerea este viabilă din punct de vedere financiar dacă valoarea ratei interne de
rentabilitate financiară este egală cu sau mai mică decât valoarea rentabilităţii marginale a
capitalului (costul de substituţie a capitalului); calculul ratei curente a lichidităţii; calculul
serviciului previzionat al datoriei; analiza pragului de rentabilitate, care reprezintă acel
nivel al activităţii de la care întreprinderea începe să obţină profit.; calculul acestui
indicator presupune determinarea nivelului minim al producţiei pentru care sunt acoperite
costurile şi pentru care profitul este zero. Menţionez şi faptul că volumului producţiei,
astfel determinat, i se poate aplica un test de sensibilitate, în funcţie de diferitele preţuri ale
unui produs.
Oferta finală a planului de afaceri. Precedentele componente ale planului de afaceri
- dintre care o pondere deosebită o are planul financiar - oferă fundamentele necesare
stabilirii ofertei de afaceri. în mod firesc, conţinutul sau diferă într-o anumită măsură în
funcţie de scopurile prioritare avute in vedere. De regulă, oferta de afaceri cuprinde
elemente referitoare la: mărimea sumelor solicitate furnizorilor potenţiali de fonduri;
termenii financiari în care se solicită sumele respective; destinaţiile exacte ale sumelor
solicitate; condiţiile de parteneriat.
Conţinutul şi modul de prezentare al ofertei finale variază în cea mai mare măsură de
la un plan de afaceri la altul, întrucât aceasta se adaptează la particularităţile şi cerinţele
anticipate ale băncilor, fondurilor de risc, companiilor partenere etc. avute în vedere.

Care este importanta planului de afaceri pentru întreprindere?

Relaţia plan de afaceri – studiu de fezabilitate


În practică se utilizează frecvent, pe lângă planuri de afaceri, şi studii de fezabilitate.
Potrivit majorităţii specialiştilor1, studiul de fezabilitate precede planul de afaceri,

17
reprezentând o modalitate mai puţin complexă şi mai rapidă de analiză a unei
oportunităţi de afaceri din punct de vedere al viabilităţii sale, stabilind dacă merită să
continui eforturile de analiză şi valorificarea a sa. Menirea studiului de fezabilitate este
de a elimina sau diminua substanţial riscurile întreprinzătorului în valorificarea
oportunităţilor economice identificate.
In esenţă, un studiu de fezabilitate se recomandă să realizeze succesiv mai multe teste
de fezabilitate.
Aceste teste sunt : testul de fezabilitate generală; testul de fezabilitate financiară; testul
de fezabilitate a vânzării; testul de fezabilitate de marketing; testul de fezabilitate umană sau
a personalului; teste specifice fiecărei oportunităţi de afaceri;
Testul de fezabilitate generală sau de ansamblu a oportunităţii de afaceri se
recomandă să se realizeze prin intermediul analizei SWOT. Ca urmare a aplicării sale, se
evidenţiază:
- punctele forte ale oportunităţii economice, care pledează pentru valorificarea sa;
- punctele slabe ale oportunităţii economice, care trebuie eliminate sau
contrabalansate, dacă este posibil;
- oportunităţile oferite de contextul implicat (comerciale, juridice, fiscale, umane etc.)
pentru a valorifica respectiva oportunitate;
- ameninţările contextului implicat (comerciale, fiscale, umane etc.) în raport cu
oportunitatea economică, ce trebuie luate în considerare pe parcursul valorificării
oportunităţii de afaceri.
Dacă punctele slabe ale oportunităţii de afaceri şi ameninţările mediului sunt intense,
atunci analiza se poate opri în această fază, întrucât oportunitatea economică potenţială
dovedeşte de la prima examinare ca de fapt nu reprezintă o oportunitate economică, cel
puţin în mediul considerat. în cazul unor rezultate de ansamblu pozitive ale analizei SWOT,
se continuă analizele.
Testul de fezabilitate financiară are drept scop să determine capacitatea oportunităţii
economice de a genera profit. Dacă în urma analizei costurilor necesare şi a veniturilor de
obţinut se ajunge la concluzia că oportunitatea economică este profitabilă, se continuă cu
următoarele teste. în caz contrar, întregul demers intreprenorial se stopează, întrucât, dacă
nu se anticipează că este posibilă obţinerea de profit, nu există în realitate oportunitate
economică şi deci nici bază de plecare pentru a construi o afacere.
Testul de fezabilitate a vânzării cantităţii de produse şi servicii previzionate.
Practica demonstrează că aproape orice oportunitate economică este fezabilă financiar,
dacă se reuşeşte să se producă şi să se vândă o cantitate suficientă de produse şi de servicii.
De aceea, acest test este esenţial. Analizele făcute în mod realist, ţinând cont de cererea,
existenţa pe piaţă, de concurenţi actuali şi viitori, de parametrii tehnici şi economici ai
produselor noastre, vor evalua volumul posibil al vânzărilor. Uneori, în urma testului de
vânzare, este necesar să se refacă testul financiar. Şi testul de vânzare are un caracter
eliminatoriu, dacă nu se anticipează vânzarea care să asigure profitabilitate.
Testul de fezabilitate de marketing. Acesta este o continuare firească a testului
precedent. Conţinutul său principal rezidă în creionarea unui program de marketing care să
cuprindă principalele modalităţi de reclamă, promovare, distribuţie, service, cercetare de
piaţă etc. care va asigura vânzarea cantităţii de produse şi/sau servicii previzionate.
Testul de fezabilitate umană sau a personalului. Rezultatele precedentelor teste fiind
pozitive, valorificarea oportunităţii economice va depinde de asigurarea cu resurse umane

18
adecvate. Cea mai bună oportunitate economică nu va deveni o afacere de succes dacă nu
se asigură manageri şi specialişti de calitate superioară. Mai concret, în cadrul acestei
testări se răspunde succesiv la două întrebări:
- personalul managerial şi de specialitate existent este capabil să
realizeze cu succes procesele implicate de noua afacere?
- putem angaja managerii şi specialiştii de care avem absolută nevoie?
De reţinut că asigurarea resurselor umane de calitatea necesară este cel puţin la fel de
importantă ca şi asigurarea celorlalte elemente punctate anterior.
Teste specifice fiecărei oportunităţi de afaceri. Pe lângă precedentele teste,
obligatorii, poate apărea necesitatea unor testări suplimentare, în funcţie de specificul
fiecărei afaceri. Testele specifice complementare pentru fiecare oportunitate apar atunci
când se constată că există şi alţi factori care condiţionează decisiv valorificarea
oportunităţii de afaceri. Asemenea factori pot fi: capacitatea de a asigura furnizorii de
materii prime, capacitatea de a furniza clienţilor service-ul necesar etc. Pentru fiecare
dintre factorii critici identificaţi se testează capacitatea de a-i satisface cu aceeaşi
minuţiozitate ca în precedentele testări. In cazul în care rezultatul testărilor este negativ,
demersul intreprenorial trebuie stopat.
Un profesionist studiu de fezabilitate cuprinde ansamblul testărilor menţionate,
realizate în mod aprofundat, realist. Dacă ele sunt pozitive, atunci se va acţiona pentru
valorificarea oportunităţii de afaceri. în caz contrar, întreprinzătorul trebuie să se oprească,
întrucât altminteri există foarte mari şanse de pierdere a timpului şi a resurselor financiare
alocate.
Relaţia dintre principalele instrumente utilizabile în pregătirea şi proiectarea unei
afaceri economice

Studiu de Studiu de Planul de


oportunitate fezabilitate afaceri

Sistemul de indicatori utilizaţi în conţinutul unui plan de afaceri


Profitul este diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuielile totale, sau diferenţa dintre
valoarea producţiei la preţul de vânzare şi valoarea producţiei la costul de producţie.
Profitul este de două feluri Pn şi Pb (profit net şi profit brut).
Profitul net se află în funcţie de cota de impozitare pe profit. Din profitul brut se scade
cota de impozit pe profit.

P = VT – CT ; unde : VT – venituri totale; CT – cheltuieli totale

Rata profitului

P
Rp = 100 unde : P – profit, CT – cheltuieli totale
CT

19
Rata profitului net

Pn
RPN = 100 unde : Pn – profit net; VT – venituri totale
VT

Rata rentabilităţii economice

Pb
RRE = 100 unde : Pb = profit brut
Cp
Cp = capital permanent = capital propriu + împrumuturi + provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli

Rata rentabilităţii financiare

Pn
RRF = 100 unde : Cp – capital propriu
Cp
Cp = capital propriu = capital social + fonduri proprii
Fondurile proprii = rezervă, investiţii, profit nevărsat.

Rata rentabilităţii comerciale

P
RRC = 100 unde : P – profit; CA – cifră de afaceri;
CA

Rata profitabilităţii faţă de cheltuieli

Pb
RPch = 100 unde : Pb – profitul brut; CT – cheltuieli totale;
CT

Rata rentabilităţii nete

Pn
RRN = 100 unde : Pn – profitul net; CA – cifra de afaceri
CA

Capacitatea de producţie

Q
C = unde : Q – producţia anuală ; K – gradul de utilizare a capacităţii de
K
producţie.

Ce este planul de afaceri ?


Principalele componente ale planului de afaceri ?
Necesitatea si importanta intocmirii corecte ?

20
Unitatea de invatare 3
Surse de finanţare

Consideratii generale
Pentru finantarea obiectivelor de investitii pot fi utilizate doua feluri de resurse:
- Resurse proprii
- Resurse imprumutate
Resurse proprii. Se formeaza din profitul destinat dezvoltarii, din amortizarea sau
din incasarile rezultate din vanzarea activelor fixe si din alte surse.
Ideal ar fi ca toate resursele financiare care concura la realizarea investitiilor sa fie
acoperite din surse proprii (autofinantare), iar resursele imprumutate sa acopere doar
decalajul intre perioada de formare a resurselor proprii si perioada de efectuare a
cheltuielilor pentru investitii.
Pentru finantarea investitiilor se utilizeaza bugetul de venituri si cheltuieli intocmit
special pentru finantarea activitatii de investitie. In acest buget sunt prevazute,
imobilizarile, mobilizarile si finantarea temporara. Mobilizarile sunt sume recuperabile in
perioada de gestiune, creante de incasat si altele. Imobilizarile sunt fonduri incorporate in
lucrari neterminate si care trebuie lichidate operativ.
Imobilizarile majoreaza sarcina de finantare a perioadei de gestiune, iar mobilizarile o
diminueaza.
Resursele imprumutate apar frecvent in strategia de realizare a investitiilor. Ele pot
fi credite bancare, titluri financiare etc. care pot fi achizitionate atat de pe piata interne cat
si de pe piata externa.
Sursele de pe piata interna sunt: bancile si institutile financiare, bursele de valori,
intermediari sau bugetul public national sub forma de alocatii si subventii bugetare.
Sursele de finanţare a investiţiilor
Realizarea obiectivelor de investiţii este condiţionată de existenta surselor de
finanţare. In practică, indiferent de profilul societăţilor comerciale, finanţarea se
realizează pe perioade lungi şi are în vedere toate obiectivele prevăzute în strategia de
dezvoltare pe termen lung între care se regăsesc şi obiectivele curente.
In fundamentarea deciziilor de finanţare, hotărâtoare sunt asigurarea certă a resurselor
necesare realizării obiectivelor şi respectarea echilibrului financiar al societăţii între
resursele de finanţare pe termen scurt şi cele de finanţare pe termen mediu si lung.
Fondul de dezvoltare: este o sursă proprie, autohtonă, constituit de societăţile
comerciale şi regiile autonome şi alimentat din profitul net repartizat pentru investiţii,
amortizarea destinată acestui scop, sume încasate din vânzarea activelor fixe. Deşi
HG909/1997 prevedea renunţarea la constituirea fondului de dezvoltare, trebuie
menţionată importanţa lui ca sursa posibilă de finanţare a investiţiilor.

21
Vânzarea de active este o sursă proprie, autohtonă, prin care sunt scoase la vânzare
anumite active ale societăţii (mijloace fixe) la expirarea duratei lor de funcţionare sau
aproape de ieşirea lor din exploatare.
Emiterea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni este sursa proprie de fmanţare.Fiecare
titlu financiar are avantajele şi dezavantajele lui atât pentru emitent cât şi pentru
beneficiar. Pentru emitent, acţiunile, care sunt titluri de proprietate, aduc surse
suplimentare de finanţare în momentul emiterii şi vânzării lor; în cazul încetării activităţii
agentului economic,contravaloarea lor se plăteşte doar în limita posibilitşţilor;
dividendele se plătesc beneficiarilor doar dacă există profit; se plătesc numai după plata
dobânzii aferente obligaţiunilor. Acestea se emit pe o perioadăa determinată şi li se
stabileşte o dobândă.
împrumuturile bancare reprezintă un principal canal de funcţionare a pieţei capitalului
şi finanţare a investiţiilor. Formele de creditare pentru investiţii sunt: împrumuturi
bancare ce se acordă pe bază de garanţii materiale, credite ipotecare, credite de cash -
flow. Tendinţa ţărilor dezvoltate este acordarea de credite de cash - flow, bazate pe studii
de fezabilitate bine fundamentate. De ele beneficiază majoritatea agenţilor economici,
deşi, pentru bănci sunt cele mai riscante tipuri de credit, iar garanţia este chiar investiţia
realizată
Fondurile mutuale sunt instituţii financiare care colectează economiile băneşti ale
populaţiei pe calea emiterii si vânzării de acţiuni. Economiile atrase sunt fructificate prin
plasamente de capital pe piaţa financiară. Deţinătorii de acţiuni primesc anual dividende
şi le pot vinde fie fondului mutual (prin răscumpărare) fie prin intermediul bursei de
valori.
împrumuturile participative, care sunt surse atrase, reprezintă finanţări ale băncilor
sau ale statului acordate întreprinderilor mici şi mijlocii în anumite condiţii: se acordă fie
din fonduri publice de către organisme specifice, fie din fonduri private de către bănci;
bancherul împrumutator are ca principală garanţie acoperirea data de un fond mutual de
garantare, dar nu poate beneficia de garanţii luate asupra împrumutatului.
Alocaţiile de la buget sunt surse autohtone cu destinaţia de realizare a proiectelor de
anvergură, în ramuri vitale ale economiei naţionale ca agricultura, protecţia
mediului,obiective energetice, minerit, petrol, obiective socio-culturale, transporturi.Pe
lângă aceste surse autohtone de capital, o alta sursă importantă a investiţiilor care se
dezvolta tot mai mult în ultimul timp este cea externă, formată din creditele externe,
investiţiile de portofoliu şi investiţiile directe de capital. Creditele externe sunt cele
guvernamentale, creditele bancare şi creditele acordate de instituţiile financiare
internaţionale.
Creditele guvernamentale au la baza convenţia încheiată între guvernul tării care
acordă creditul şi guvernul celei care primeşte, stabilindu-se cu această ocazie şi
plafoanele de garanţii.
Creditele bancare sunt sursele atrase de la băncile străine, în general
private,contractarea facându-se pe riscul acestora şi cu garantare din partea
împrumutatului. Garanţiile pot fi cele materiale sub forma aurului, produselor obţinute
sau fluxurilor comerciale create. Acordarea creditelor se fundamentează pe studii de
fezabilitate şi puternice garanţii de solvabilitate.
Creditul bancar
Bancile intervin in realizarea obiectivelor de investitii in doua ipostaze:

22
- ca prestatori de servicii. In acest caz , gestioneaza conturile de trezorerie ale
ordonatorilor de credite bugetare pentru obiectivele de investitii, finantate din surse
publice sau gestioneaza conturile curente sau la termen ale investitorilor care i-si
finanteaza obiectivele de investitii din surse private proprii.
- ca si creditori ai investitiilor. In acest caz investitorii fac apel la creditul bancar
provenit din surse private atrase, in vederea finantarii obiectivelor de investitii.
Admiterea la finantarea de catre banci a lucrarilor de investitii, finantate din surse
publice se face in baza urmatoarelor documente:
- fila de plan cu plafoanele de credit anual aprobate de ordonatorul principal de
credite si de Mnisterul de Finante.
- studiul de fezbiliate aprobat
- proiectul de executie – partea desenata
-devizul de oferta al executantului pe baza caruia s-a incheiat contractul de executie a
obiectivului de investitie.
- contractul de achizitie al utilajelor, dotarilor si echipamentelor.
- autorizatia de constructie.
Bancile sunt obligate sa faca plati numai conform destinatiei creditului bugetar si in
limitele plafonului aprobat pe baza unui plan de afaceri corect si realist.
Decontarea de catre banci a situatiilor de lucrari lunare si a facturilor furnizorilor se
va face in urma verificarii de catre ofiterii de credite a acelorasi aspecte pe care le au in
vedere beneficiarii la acceptare la plata.
Decontarea efectiva se va face pe baza aprobarii date de ofiterul de credite pe ordinul
de plata emis de beneficiar.
Pentru obiectivele de investitii finantate de credite bancare, admiterea la finantare se
face pe baza urmatoarelor documente: contract de credit ; studiu de fezabilitate aprobat ;
proiectul de executie – desenat ; devizul de oferta al executantului ; contractul de executie
al obiectivului de investitie ;contractul de achizitie al utilajelor, echipamentelor si
dotarilor ; autorizatia de constructie
Eliberarea transelor de credit si decontarea lunara a situatiilor de lucrari, de catre
bancile creditoare se face numai conform destinatiei creditului.
Decontarea efectiva se face pe baza aprobarii date de Ofiterul de credit pe ordinul de
plata emis de titularul contractului de credit, in urma verificarii acelorasi aspecte pe care
le au in vedere beneficiarii.
Nerespectarea destinatiei creditului de catre titularii de credit da dreptul bancii sa
sisteze creditul.
Ofiterii de credit au obligatia sa urmareasca destinatia creditului in teren.
Creditul poate fi comercial, bancar, obligatar, ipotecar si credit de consum.
Dupa timpul, in care, se acorda creditul poate fi pe termen lung, mediu sau scurt
Dupa debit creditul poate fi: credit guvernamental destinat statului ;credit
neguvernamental destinat firmelor de stat sau firmelor private si populatiei.
Controlul financiar privind decontare lucrarilor de investitii finantate din surse
publice se face de catre: ministere, institutii centrale de stat, prefecturi si municipii,
Curtea de Conturi, Camerele de Conturi Judetene.
Controlul financiar privind decontarea lucrarilor obiectivelor de investitii finantate
din surse private se face de catre: Garda financiara, Directia Generala de Control
Financiar de Stat din cadrul Ministerului de Finante.

23
Care sunt sursele de finantare a investitiilor ?

Surse externe
Efortul propriu ramane elemental essential al cresterii economice a oricarui stat, totusi
nevoia de asistenta financiara externa are la baza dorinta statului de a-si dezvolta
economia.
Aceasta dorinta se confrunta cu lipsa capitalului autohton productive.
Lipsa de capital are mai multe cauze:
- veniturile in devize realizate din exporturi sunt limitate, datorita barierelor tarifare si
netarifare impuse.
- preturi ridicate pentru importul de echipamente necesare investitiilor, deoarece
provine din tarile dezvoltate.
- inexistenta unui sistem financiar bancar capabil sa mobilizeze operativ toate
resursele locale.
Patrunderea capitalului strain pe pietele acestor state nu intampina dificultati,daca
societatile straine au posibilitatea da a-si repatria profitul,iar pentru investitiile straine
directe nu exista riscul nationalizarii.
Situatia fluxurilor de capital strain
(din tarile dezvoltate catre tarile in dezvoltare)
I. Fluxuri in conditii de favoare adica fluxuri nerambursabile.
Ajutor public pentru dezvoltare :bilateral ; multilateral ;Donatii private.
II. Fluxuri furnizate in conditii de piata adica cu profit
Din sectorul public :bilaterale ; multilaterale ; credite la export ; alte fluxuri publice
Din sectorul privat : investitii straine directe ;imprumuturi bancare ; obligatiuni

Determinarea modalitatii de prezentare a asistentei financiare externe


Ajutoare – acestea pot fi donatii si imprumuturi acordate tarilor, care comport
elemente de favoare.
Donatii, transferuri in bani sau in natura care nu implica rambursare
Imprumutul pentru ajutor sunt operatiile de reesalonare a imprumuturilor acordate
pentru datoriile externe contractate.
Aportul sectorului privat : investitiile straine directe; investitiile straine de portofoliu ;
credite la export.
Alte contributii ale sectorului public, operatiuni ale carui scop este finantare
dezvoltarii.
Ajutorul public pentru dezvoltare provine de la bugetul statului si consta in donatii si
imprumuturi de stat, care contin un element de liberalitate referitor la marimea ratei
dobanzii, la termenul de rambursare totala si la termenul de gratie.

24
De multe ori, acest ajutor este conditionat de clauze economice si politice in sensul ca
tarile beneficiare de ajutor public pentru dezvoltare, sa cumpere marfuri de pe piata tarii
donatoare.
Totusi, acest gen de asistenta in relatiile bilaterale reprezinta una dintre sursele
externe ale cresterii economice a tarilor beneficiare.
In ceea ce priveste, resursele furnizate in conditii de piata (cu profit) un rol important
il au imprumuturile acordate de bancile transnationale. 1
Aceste banci pentru a se asigura impotriva riscului si a incapacitatii de plata pretind,
dobanda de pe piata internationala, la care mai adauga o marja calculate in functie de
ratingul de tara. Toate aceste resurse imprumutate au influenta asupra eficientei
economice a oricarei activitati economice.
Investitiile straine directe urmaresc, in general, exploatarea unor resurse locale
abundente si avantajoase in vederea satisfacerii cererii pe piata mondiala si care le
asigura profit.
Pe langa acest gen de investitii directe mai exista un altul, care presupune o stransa
cooperare cu factorii de decizie din tara gazda, adica transfer de tehnica si tehnologie in
sectoarele prioritare ale economiei nationale. O parte din profitul obtinut este reinvestit in
plan local, in schimnbul unor avantaje fiscale si administrative oferite de guvernul tarii
gazda.
Investitiile de portofoliu au o importanta mai mica, datorita insuficientei pietelor
titlurilor de valoare.
Emisiunile de obligatiuni reprezinta un sistem de finantare a dezvoltarii pe termen
lung preferabil imprumuturile bancare.
In concluzie asistenta financiara externe are doua categorii de efecte asupra cresterii
economice (eficientei economice) a statului beneficiar.
- efectul amplificator generat de utilizarea resurselor externe atrase
- efectul limitative produs de diminuarea resurselor interne ca urmare a rambursarii
creditelor si dobanzilor aferente perioadei de imprumut .
Cele doua efecte sunt separate de factorul timp, masura a cresterii eficientei
economice.
Apel la credite externe.
Indiferent de caile de finantare, elementele care determina o situatie favorabila de
credite externa sunt :
- conjunctura economica mondiala favorabila
- organismele si institutiile financiare sa desfasoare o actiune fluidizare a capitalului
detinut.
- echilibrul mondial in domeniul valutar financiar.
Pentru a avea acces la finantarea externa tara solicitanta, trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii:
- sa aiba relatii financiare si politice bune cu tarile posesoare de capital si cu
institutiile financiare internationale.
- sa aiba situatie economica favorabila, buget echilibrat si datorii externe mici.
- sa prezinte o situatie politica interna favorabila.
- sa prezinte o situatie sociala interna stabila.
Indiferent de conditiile amintite, activitatea bancara pe plan international se prezinta
astfel:

25
- o reducere a creditelor bancare catre tarile in dezvoltare si o reorientare catre tarile
dezvoltate mai sigure.
- valorificarea capitalului detinut, prin ample operatiuni de emisiune sau plasamente
sub forma de titluri de valoare.
- dereglementarea bancara a stabilit unele norme bancare ca: desfiintarea limitelor
teritoriale ale activitatii bancare; inlaturarea barierelor intre banci determinate de
specializarea si orientarea catre banci universale, abandonarea limitelor administrate cu
privire la dobanzi si comisioane.
La nivel international dereglementarea a insemnat libertatea sporita a circulatiei
capitalului pe piata interna si internationala.
Organsmele internationale care faciliteaza finantarea externa a tarilor in dezvoltare
sunt: G24, BM, BEJ, BERD, OCDE si altele.
Asistenta economica a G24 este destinata in principiu, proiectelor de restructurare,
relansare si dezvoltare a economiilor rigide centralizate in economii bazate pe factorii de
piata si initiative private.
In vederea unei politici coerente de asistenta financiara la Bruxelles s-a constituit o
Unitate de Coordonare a Programului G24 1 prin care se acorda separat sau in
coparticipare cu UE, atat in cadrul programului PHARE, cat si ca alte forme de asistenta
si colaborare.
Principalul obiectiv declarat al Grupului Bancii Mondiale il constituie sprijinirea
tarilor in curs de dezvoltare in realizarea unor obiective de investitii prioritare pentru
dezvoltarea economica si sociala a acestora prin asigurare de resurse finanaciara sub
forma de credite si imprumuturi.
Imprumuturile BM acopera de regula o parte sau totalitatea cheltuielior in devize
convertibile ale proiectului propus spre finantare, dar in anumite cazuri poate acoperi si o
parte din cheltuielile in moneda nationala necesare realizarii proiectului de investitii.
Banca Europeana de Investitii este o institutie autonoma, infiintata cu scopul de a
finanta proiecte de investitii de capital, pentru echilibrarea procesului de dezvoltare atat
in interiorul UE cat si in exteriorul ei.
Nu exista formalitati specifice in a aborda BEI pentru finantare. In toate cazurile
cererile de finantare trebuie asigurate de proiecte specifice si sa aiba acordul autoritatilor
din tara respectiva.
Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD) Banca ofera
consultanta, imprumuturi, participari de capital si garantii pentru credite cu scopul de a
sprijini “tranzitia” spre democratie.
Banca accepta proiectele propuse de intreprinderile private sau in curs de privatizare
care demonstreaza ca au parteneri sau posesori puternici si programe de investitii
credibile. BERD isi limiteaza finantarea la maxim 35 % din costul total al capitalului
debitorului, calculat pe baza valorii de piata.
Creditele acordate de instituţiile financiare internaţionale sunt în general pe termen
lung şi pentru atragerea lor trebuie îndeplinite anumite condiţii. De exemplu, Fondul
Monetar International (FMI) cere garanţii generale, de politica economică. In perioada
pentru care se acorda creditul trebuie aplicate anumite măsuri de reformă economică, de
redresare a balanţei de plai, de stabilitate macroeconomica s.a.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Banca Europeană
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) acordă împrumuturi "pe proiect", finanţând în

26
acest mod doar anumite proiecte bine delimitate, de la care se cer efecte clare, bine
conturate în acordul de împrumut. In categoria surselor de finanţare externe se pot
deosebi două tipuri principale de fluxuri financiare sub forma de investiţii: investiţii de
portofoliu şi investiţii străine directe (ISD).
Investiţiile de portofoliu sunt fluxuri de capital de natura pur financiară în care
investitorul cumpără acţiunile unei societăţi comerciale, implicându-se prin realizarea
investiţiei iniţiale şi asumarea riscului de a pierde din jocul pieţei financiare.
Investiţiile străine directe sunt transferuri complexe de resurse, în cadrul căora, de
cele mai multe ori, componenta financiară este mai puţin importantă iar implicarea
investitorului străin în managementul şi controlul activelor productive dezvoltate
primează.
Riscul este de natură antreprenoriala, iar investitorul poate să intervină direct pentru a
influenţa convertirea lui în câştig. Aşadar, ISD pot fi definite ca "fluxuri internaţionale
complexe care includ resurse financiare, tehnologice, de expertiză managerială si
organizaţională, pe care se grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al
firmei sau persoanei fizice investitoare cu scopul desfăşurării unor activităţi productive
într-o altă economie decât cea în care respectiva firmă sau persoană este rezidentă" 6.
Această formă de implicare economică internaţională a firmelor se face în mod evident
cu renunţarea la piaţă ca spaţiu şi mijloc de tranzacţionare, prin internalizarea ,respectiv
integrarea în structurile de proprietate, organizaţionale şi manageriale proprii firmelor, a
unor active şi activităţi dezvoltate în străinătate. Integrarea se poate face pe orizontală,
prin constituirea în alte spaţii naţionale a unor replici ale firmei-mama, cu acelaşi gen de
activitate economică, sau pe verticală, atunci când în structurile de proprietate şi de
control ale firmei sunt integrate activităţi situate în amonte sau în aval de obiectul sau de
activitate.
Investiţiile directe se împart la rândul lor în investiţii "greenfield" , care reprezintă
acele investiţii efectuate în obiective noi (societăţi nou înfiinţate) şi investiţii în
privatizare, adică acele investiţii care constau în cumpărarea obiectivelor deja existente,
modernizarea sau dezvoltarea lor.
In concluzie, apare mai puţin implicantă pentru investitor şi mai uşor de adoptat o
decizie de a realiza o investiţie de portofoliu decât o investiţie directă. Cu toate aceste
riscuri pe care le implică o investiţie directă, este de remarcat tendinţa expansionistă a
acesteia în ultimul timp, pe plan mondial
Investiţiile directe de capital reprezintă una din cele mai eficace modalităţi de
finanţare a investiţiilor în condiţiile existente la noi în tara. Pentru ca acest lucru sa se
întâmple este însă nevoie de un mediu economic sănătos, controlabil şi de un cadru
legislativ adecvat. La acestea trebuie adăugată o anumită stabilitate în plan politic si
social.
Leasing-ul este o nouă formă de finanţare a investiţiilor, în plină expansiune şi în
România, prin care se permite efectuarea unei investiţii, fără a dispune de toate resursele
financiare şi fără a apela la creditele bancare. Plata investiţiei se face în timp, din sumele
obţinute din exploatarea ei. Exista mai multe categorii de leasing, în funcţie de criteriul
selectat întâlnind leasing pe termen scurt, mediu şi lung, sau leasing direct si indirect, sau
leasing net si brut. Cea mai cunoscută împărţire a leasing-ului se face însă după modul

6
Mazilu, A., 1999, Transnaţionalele si competitivitatea - o perspectiva est europeana, Ed. Economica, Bucureşti

27
derecuperare a valorii bunului şi în acest caz deosebim leasing operaţional şi leasing
financiar.

Cum se realizeaza finantarea externa a investitiilor?

Unitatea de invatare 5
Leasingul – modalitate de investire

Conceptul de leasing
Din punct de vedere economic, leasingul reprezinta o operatiune de finantare, in care
finantatorul asigura fonduri necesare pentru intreaga investitie.
Din punct de vedere juridic reprezinta un contract complex, care permite unei persone
sa obtina si sa utilizeze un lucru fara a plati imediat pretul.
In general, definim leasingul ca fiind operatiunea prin care o parte denumita
DEFINITIE
finantator se angajeaza, la cererea unui utilizator, sa-i asigure posesia spre folosirea unui
bun, cumparat sau realizat de finantator, contra unei redevente, iar la sfarsitul perioadei
de folosinta convenite sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a dobandi
proprietatea bunului la un pret rezidual sau de a prelungi contractul de leasing ori de a
inceta raporturile contractuale.

Contractul de leasing
Contractul de leasing este un contract prin care proprietarul unor active le inchiriaza
pentru folosinta unei alte parti, pe o perioada determinata, contra unei chirii prestabilite.
Orice intelegere presupune cel putin doi participanti, locatorul adica proprietarul
activului si locatarul adica utilizatorul activului. Astfel, locatarul poate sa utilizeze activul
fara sa fie proprietarul legal al acestuia.
In practica, intr-un contract de leasing apar trei participanti: un furnizor proprietar, un
finantator creditor si un utilizator.
Creditorul cumpara bunul de la furnizorul proprietar si-l inchiriiaza utilizatorului care
se angajeaza sa exercite pe cheltuiala sa, toate actiunile pe care creditorul le poate avea
impotriva furnizorului proprietar cu privire la comportarea bunului inchiriat.

28
In timpul utilizarii creditorul va efectua controlul contractului ce se impune cu privire
la acest comportament, precum si la modul de utilizare.
Dupa expirarea tremenului de inchiriere se va incheia proces verbal de constatare a
starii tehnice.
Exista trei categorii de locatori: : producatorii de echipamente ; băncile ; companiile
independente de leasing
Plata chiriei
In contractul de leasing se va specifica modul in care utilizatorul va efectua platile
catre proprietar.
Chiria de leasing se poate calcula astfel: Se determina pretul real al bunului ; Se
stabileste comisionul ce revine societatii de leasing ; Se calculeaza cotele de amortizare a
bunului ; Se determina profitul.
La expirarea contractului de leasing activul revine locatarului
Tipuri de contracte de leasing
Leasing financiar. Durata acestui contract acopera intreaga viata economica estimata
a activului. Daca, contractul este anulat, proprietarul trebuie despagubit pentru pierderi.
Utilizatorul, desi nu este proprietarul legal suporta toate riscurile de proprietate ale
activului.
Locatorul nu suport decat riscul incetarii platii chiriei.
Leasingul financiar poate fi asimilat cu efectuarea unui imprumut banesc. El
reprezinta o alternativa de finantare.
Leasing de operare. Este un cotract de inchiriat pe termen scurt. Locatarul poate sa
decida incetarea contractului printr-o simpla notificare a proprietarului, intr-un anumit
termen.
Locatarul nu se asteapta sa recupereze pretul integral al activului plus profitul ci ia in
considerare valoarea ramasa.
Utilizatorul nu mai suporta nici un risc de proprietate asupra activului, deoarece are
optiunea de a anula contractul in orice moment. Acest tip de leasing este privit mai mult
ca un instrument de marketing al unui activ decat ca o forma de finantare.
Leasing-ul ca sursă de finanţare
Cunoscut la noi numai din literatura de specialitate dar foarte frecvent utilizat practica
multor ţări dezvoltate, credit-bail a apărut ca o variantă franceză a istemului american de
leasing.
Fără a fi propriu-zis o sursă de finanţare a investiţiilor, credit-bail creează osibilitatea
pentru întreprindere de a dispune de anumite bunuri fără a fi obligată să e cumpere (fără a
deveni proprietara lor).
Conform legii franceze, credit-bail este definit ca "o operaţiune de închiriere a
unurilor de echipament, a utilajelor şi bunurilor imobiliare de folosinţă comună,
cumpărate special pentru a fi închiriate de către întreprinderea care le păstrează în
proprietate, dând dreptul locatarului de a achiziţiona integral sau parţial bunurile
respective la un preţ convenit în funcţie de vărsămintele efectuate sub formă de chirie".
In efectuarea unei operaţiuni de credit-bail intervin trei organisme: întreprinderea care
are nevoie de bun, furnizorul (vânzător) şi organismul financiar de credit-bail.
Spre deosebire de o închiriere obişnuită, credit-bail conferă locatarului dreptul de a
deveni proprietarul bunului la sfârşitul contractului, la un preţ convenit. Astfel credit-bail
apare ca un substitut interesant al unei surse de finanţare a investiţiilor.

29
Credit-bail prezintă avantaje importante pentru toate cele trei tipuri de organisme
implicate. Aceste avantaje sunt create mai ales prin atenuarea sau chiar eliminarea
efectelor riscului indus prin operaţiunile de finanţare şi investiţionale clasice.
Evident, principalul avantajat al operaţiunii de credit-bail pare a fi utilizatorul, care
poate beneficia de efectele folosirii bunurilor respective fără a angaja integral suma, aşa
cum ar trebui să facă în cazul cumpărării. Utilizatorul alege bunul de care are nevoie de la
un furnizor, depunând o documentaţie completă apoi organismului de credit-bail cu care
încheie un contract.
Organismul de credit-bail este cel care acoperă financiar operaţiunea faţă de furnizor.
Uneori acesta obligă utilizatorul la plata unui avans care însă nu reprezintă decât o parte
din valoarea bunului. în perioada de exploatare utilizatorul plăteşte o chirie, de regulă la
începutul fiecărei perioade.
Utilizatorul realizează astfel o economie de investiţii, chiar dacă suma avansului şi a
plăţilor ulterioare succesive depăşeşte valoarea preţului integral de achiziţie a bunului. în
plus, are posibilitatea de a cumpăra bunul la un preţ şi termen convenite. Riscul
operaţiunii este de fapt împărţit între cele trei organisme.
În sens relativ credit-bail asigură şi posibilităţi suplimentare de împrumut pentru
utilizator, sumele plătite neafectând rata îndatorării.
Furnizorul are avantajul că încasează suma de la organismul de credit-bail, fără a-şi
asuma riscuri suplimentare.
în plus, operaţiunile de credit-bail "împing" cererea la bunurile respective de
echipament, ceea ce este un avantaj important pentru furnizor.
Organismul de credit-bail pare a fi mai supus riscului operaţiunilor respective. Acesta
însă nu este supus riscului de faliment al utilizatorului, el rămânând în continuare
proprietarul bunului. Pentru "serviciul" oferit el primeşte un comision şi, în plus revinde
utilizatorului bunul la termenul şi preţul convenit, recuperând astfel din suma angajată
anterior.
Credit-bail apare astfel ca un substitut al împrumutului.
Determinarea costurilor implicate prin credit-bail este o operaţiune destul de
complexă. Aspectul este important mai ales în stabilirea structurii de finanţare a
investiţiilor când se pune problema alegerii surselor, a contribuţiei acestora la formarea
fondului pentru realizarea proiectelor sau programelor firmei.
Finanţările prin sistem leasing constituie in economia romaneasca o adevărata gura de
oxigen pentru agenţii economici pentru care investiţiile reprezintă o cerinţa esenţiala
pentru dezvoltarea activităţii lor. Si cum 99% din activităţile din economie necesita
investiţii pentru a se dezvolta, finanţările in sistem leasing vor cunoaşte o creştere
constanta.
Leasing-ul s-a impus si la noi in tara, asa cum a facut-o peste tot in lume (poate mai
puţin in economiile tarilor din lumea a IlI-a) in primul rând prin simplitate. In condiţiile
in care mediul concurential din tara noastră devine tot mai aspru, viteza de reacţie a
companiilor la schimbările din mediul extern este vitala. Leasing-ul, prin operativitatea,
sa satisface in intervale de timp foarte scurte nevoia de fonduri pentru investiţii a
agenţilor economici. De asemenea, prin leasing, agenţii economici evita procedurile
complicate ale contractării de credite bancare, proceduri care presupun imobilizarea unor
elemente din patrimoniul societăţii sau cel privat pentru constituirea de garanţii.

30
Leasingul presupune existenta a trei terţe persoane: furnizorul, societatea finanţatoare
(societatea de leasing) si utilizatorul (beneficiarul finanţării). Societatea de leasing
cumpăra de la furnizor bunul solicitat de utilizator si ii cedează acestuia din urma pe o
anumita perioada de timp contra unor redevente lunare. Aceasta reprezintă in esenţa
operaţiunea de finanţare prin leasing. Pentru utilizator, aceasta operaţiune ii va aduce si
alte avantaje cum ar fi: îi permite realizarea de investiţii atunci când nu dispune de
lichidităţile necesare. Si cum investiţiile contribuie de cele mai multe ori la sporirea
cifrei de afaceri, surplusul de venit obţinut poate acoperi redeventele lunare; îi permite sa-
si folosească fondurile pentru sporirea capitalului de lucru (a activelor circulante), cele
care sunt aducătoare de bani. ; îi permite sa fie in pas cu noua tehnologie prin aceea ca la
sfârşitul contractului de leasing poate returna bunul societăţii finanţatoare si sa inchirieze
altul ale cărui caracteristici tehnice sporite ii pot oferi o eficienta mai mare in exploatare;
îi permite sa beneficieze de amânarea plaţii taxelor vamale pana la sfârşitul contractului
pentru bunurile aduse din import. Plata taxelor vamale se va face doar la 20% din
valoarea bunului; îi permite sa beneficieze de facilităţile fiscale întreaga valoare a ratei de
leasing este deductibila fiscal pentru IMM
In leasingul financiar, bunul finanţat este evidenţiat in contabilitatea utilizatorului
(beneficiarul finanţării). Utilizatorul va inregistra amortizarea aferenta mijlocului fix
intrat in patrimoniu, amortizare care este deductibila din punct de vedere fiscal, potrivit
legislaţiei in vigoare.
Redeventa lunara este compusa din cota parte din valoarea de intrare a mijlocului fix
si din dobânda de leasing. Dobânda de leasing este o cheltuiala deductibila din punct de
vedere fiscal pentru utilizator.
Paleta definiţiilor pe care le putem intalni este foarte larga. Chiar si cărţile de
specialitate accesibile in mod curent definesc leasingul unilateral sau chiar greşit, fara a
surprinde in fapt esenţa fenomenului. Exista păreri ca leasingul este o operaţiune de
finanţare, alţii o asimilează cu o vânzare in rate sau cu un contract de locaţie pura. Ei
bine, leasingul nu este nici una dintre aceste operaţiuni, dar poate avea forme foarte
apropiate de oricare dintre ele.
Definiţia corecta a leasingului este următoarea:
Leasingul este operaţiunea prin care o parte, denumita locator, transmite celeilalte
parti denumita utilizator, contra unei plaţi periodice, denumita rata de leasing, dreptul de
posesie si folosinţa al unui bun al cărui proprietar este, pentru o perioada determinata de
timp.
Elementele ceje mai importanţe care decurg din aceasta definiţie si pare delimitează
leasingul de alte operaţiuni inrudite, sunt următoarele:
- Locatorul ramane proprietarul bunului ce constituie obiectul; contractului de
leasing, pe toată perioada de derulare a contractului; aceasta implică şi faptul că, în cazul
neachitarii ratelor de leasing locatorul are dreptul de a-si retrage bunul.
- Utilizatorul are dreptul sa beneficieze, pe perioada contractului, de toate avantajele
folosirii bunului, asumandu-si in acelaşi timp si riscurile exploatării acestuia.
Pornind de la aceste principii generale, menţionam o alta caracteristica importanta a
leasingului, si anume flexibilitatea. In general, contractele care se încheie sunt croite pe
obiectul de leasing si pe utilizator. Perioada de derulare a contractului, cadenţa ratelor,
valoarea reziduala pot fi liber negociate de cele doua parti, astfel incat termenii

31
contractului sa corespunda cel mai bine intereselor si mai ales posibilităţilor acestora.
Prezentam in continuare câteva situaţii mai des intalnite.
Exista forme de leasing in care, la sfârşitul perioadei, utilizatorul are dreptul de a opta
fie pentru achiziţionarea bunului la o valoare reziduala, fie pentru prelungirea
contractului, fie pentru renunţarea Ia bunul respectiv. Aceste forme de leasing fac parte
din categoria operaţiunilor de leasing financiar.
Probabil ca aceste forme de leasing sunt cele mai populare. In esenţa, locatorul apare
ca finanţator al utilizatorului, datorita faptului ca este foarte probabil - inca de la
începutul contractului - ca utilizatorul va opta pentru achiziţionarea definitiva a obiectului
de leasing. In aceasta situaţie, locatorul nu are interesul ca la sfârşitul contractului sa
ramana in posesia bunului si ne putem aştepta ca si ratele de leasing sa reflecte acest
lucru. Locatorul isi va acoperi in timpul perioadei de leasing toate cheltuielile generate de
operaţiune, iar valoarea reziduala va fi mult mai mica decât valoarea de piaţa a bunului la
sfârşitul contractului.
Exista si situaţii in care existenta unei pieţe second-hand sau faptul ca locatorul este
specializat pe leasingul anumitor categorii de bunuri, va putea determina o diminuare a
ratelor si o creştere a valorii reziduale, deci un risc suplimentar asumat de locator.
In oricare dintre situaţii, locatorul va trebui sa analizeze foarte bine afacerea si
clientul cu care operează.
Un alt factor important in derularea operaţiunii de leasing este furnizorul. In general,
si acesta isi asuma responsabilităţi legate de derularea contractului, mai ales in ceea ce
priveşte exploatarea (asistenta tehnica, instruirea personalului etc, contract de buy-back).
Contractul devine astfel tripartit, dar subliniem faptul ca este posibil ca furnizorul sa-si
asume si rolul de locator. Aceasta situaţie poate fi interesanta pentru producătorii sau
distribuitorii care pot sa-si asigure ei insisi finanţarea, facilitandu-si astfel desfacerea
produselor.
Exemple in acest sens, chiar pe piaţa romaneasca, sunt distribuitorii de autoturisme
sau de utilaje si echipamente specializate - pornind de la computere pana la tractoare. In
principiu, aceasta forma de leasing este cea mai ieftina pentru utilizator, intrucat
producătorul sau distribuitorul sunt cei care cunosc cel mai bine produsul si piaţa de
desfacere, ceea ce diminuează in mare măsura riscurile asumate de locator. Nu este
exclus ca in viitorul foarte apropiat, sub presiunea pieţei, si producătorii sau distribuitorii
romani de instalaţii sau echipamente pentru industria alimentara sa-si desfacă produsele
sub forma de leasing.

` Ce este leasing-ul?

Avantajele si impactul economic al leasingului


Îin punctul de vedere al locatorului, este esenţial faptul ca contractul de leasing ii
protejează dreptul de proprietate si deci poate acţiona direct asupra bunului in cazul in
care utilizatorul nu se achita de obligaţiile contractuale. De asemenea, obiectul finanţării

32
fiind legat direct de contract si fiind personalizat, exista posibilitatea urmăririi afacerii in
intimitatea ei si este mult mai uşor de luat o decizie in caz de insolvabilitate temporara a
utilizatorului.
Efectele cele mai importante din punct de vedere economic se regăsesc la utilizator.
Acesta poate sa plătească dreptul de folosinţa si, in cele din urma, sa achiziţioneze un bun
investitional pe măsura ce produce. Ratele pot fi astfel dimensionate si cadenţate incat sa
permită plata ratelor si chiar obţinerea unui profit fara a supune utilizatorul la sarcini
impovaratoare. De exemplu, pentru activităţi sezoniere - cum ar fi industria zahărului -
ratele pot fi orientate spre sfârşitul perioadei de producţie, când veniturile inregistrate din
vânzarea produselor vor permite achitarea obligaţiilor de plata. In aceste cazuri, ratele
sunt de cele mai multe ori anuale sau semestriale; dimpotrivă, pentru activităţi unde
incasarile sunt ritmice si se intind pe tot parcursul anului - cum ar fi panificaţia, industria
laptelui - ratele pot fi lunare.
Contractul de leasing se incheie pe o perioada de cel puţin un an. Nu exista o cerinţa
expresa ca contractul sa fie incheiat in forma scrisa, dar Ordonanţa nr. 51 reglementează
clauzele obligatorii intr-un contract de leasing, astfel ca forma scrisa trebuie subinteleasa.
Contractul de leasing constituie titlu executoriu (adică poate fi pus in executare contra
utilizatorului fara nevoia parcurgerii vreunei proceduri judiciare) daca utilizatorul refuza
sa inapoieze bunul, in următoarele situaţii: la sfârşitul perioadei de leasing, daca acesta nu
a formulat opţiunea cumpărării bunului sau a prelungirii contractului; in cazul rezilierii
contractului din vina exclusiva a utilizatorului..
Contractele de leasing referitoare la bunuri mobile sunt supuse inregistrarii in Arhiva
Electronica de Garanţii Reale Mobiliare, in condiţiile Legii nr. 99/1999, pentru
opozabilitate fata de terţi, dar interesul unei astfel de inregistrari este al locatorului, iar nu
al utilizatorului (ca in cazul leasing-ului imobiliar).
Achiziţionarea de mijloace fixe (intre care se includ echipamentele TI) prin leasing
financiar intra sub incidenţa legislaţiei referitoare la amortizare (in principal, Legea nr.
15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat in active corporale si necorporale,
astfel cum a fost modificata si republicata), astfel incat deductibilitatea ratelor de leasing
va fi tratata diferenţiat. Astfel, o parte a ratei este deductibila ca dobânda, o alta parte ca
prima de asigurare si o alta parte ca preţul de achiziţionare a bunului, acesta din urma
fiind determinat conform legislaţiei referitoare la amortizare.
Ordonanţa nr. 51 conţine si unele reguli speciale privind taxele vamale. Astfel, e
străine, sau de societăţi de leasing persoane juridice romane, in baza unor contracte de
leasing încheiate cu utilizatori, persoane fizice sau juridice romane, bunul se incadreaza
in regimul vamal de admitere temporara, pe toata durata contractului de leasing, cu
exonerarea totala de la obligaţia de plata a sumelor aferente drepturilor de import. Daca
utilizatorul optează pentru cumpărarea bunului la sfârşitul perioadei de leasing, el va fi
obligat sa achite taxa vamala calculata la valoarea reziduala a bunului din momentul
incheierii contractului de vanzare-cumparare, care nu poate fi mai mica de 20% din
valoarea de intrare a bunului (preţul plătit de locator furnizorului). Cu toate acestea, din
punctul de vedere al regulamentelor vamale, utilizatorul trebuie sa cumpere bunul intr-o
perioada de 7 ani de la data incheierii contractului.
Reglementările in vigoare cu privire la operaţiunile de leasing:

33
- Ordonanţa nr. 51/28.08.1997 privind operaţiunile de leasing si societăţile de
leasing;
- Legea nr. 90/28.04.1998 pentru aprobarea 0(5 nr. 51/1997 privind operaţiunile
de leasing si societăţile de leasing;
- Modificarea si completarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 51/1997
privind operaţiunile de leasing si societăţile de leasing;
- Norme privind înregistrarea in contabilitate a operaţiunilor de leasing;
- Propunere de ordonanţa de modificare a Legii nr. 99/1999 privind activităţile
de leasing si societăţile de leasing;
- Ordonanţa nr. 51/1997 republicata privind operaţiunile de leasing si societăţile
de leasing.
- Legea nr. 414/26.06.2002 privind impozitul pe profit (M.O. 456/27.06.2002);
- HG nr. 859/16.08.2002 pentru aprobarea instrucţiunilor privind metodologia de
calcul a impozitului pe profit (MO 640/29.08.2002);
- OMFP 1784/2002 pentru aprobarea precizărilor privind unele masuri
referitoare la includerea exerciţiului financiar pe anul 2002 la persoanele juridice care,
potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicata, au obligaţia sa
întocmească situaţii financiare anuale (M.O. 21/16.01.2003);
- HG 22/16.01.2003 privind unele modificări si completări ale metodologiilor
contabile si fiscale (M.O. 44/24.01.2003);
- OG 36/30.01.2003 privind corelarea unor dispoziţii din legislaţia financiar -
fiscala (M.O. 68/02.02.2003).
Etapele procedurii de leasing
În general, in derularea unui contract de leasing, sunt implicate, in diverse etape ale
procesului de finanţare, cel puţin cinci parti: societatea de leasing, clientul sau utilizatorul
final, furnizorul bunului achiziţionat, banca finanţatoare si, nu in ultimul rând, societate
de asigurare.
Alegerea bunului si a furnizorului
In funcţie de necesităţile clientului, acesta decide atât asupra caracteristicilor bunului
cat si asupra furnizorului.
Toate detaliile legate de natura bunului (preţ, caracteristici tehnice, amănunte privind
livrarea, condiţii de instalare si punere in funcţiune, in cazul echipamentelor) vor fi
negociate de utilizator direct cu furnizorul ales, urmând a respecta in contractul de
vânzare cumpărare si in contractul de leasing, toate aspectele negociate.
Obţinerea ofertei si solicitarea de leasing
Pe baza preturilor negociate cu furnizorul intocmeste o oferta generala de finanţare, in
care vor fi calculate, avansul, rata de leasing, valoarea asigurării, etc. In urma transmiterii
solicitării de leasing, oferta transmisa iniţial poate suferi modificări in funcţie de clasa de
risc in care se va incadra clientul. Analiza riscului are la baza atât documentele financiare
puse la dispoziţie de către client (bilanţ, balanţa, cont de profit si pierderi) cat si alte
documente solicitate (chestionar de leasing, prezentarea activităţii companiei, business-
plan, etc).
Analiza si aprobarea solicitării de leasing
Evaluarea solicitării de leasing se realizează de către specialişti intr-un interval de
timp ce nu depăşeşte 48 ore. In funcţie de complexitatea proiectului supus finanţării,
societatea de leasing poate solicita clientului informaţii suplimentare referitoare la unele

34
aspecte analizate, răspunsul fmal al evaluării urmând a fi prelungit in funcţie de
furnizarea informaţiilor solicitate.
Încheierea contractului
In cazul unui răspuns afirmativ, se va incheia un contract de leasing, financiar sau
operaţional, ce va include atât clauzele negociate de utilizator cu furnizorul bunului, cat si
clauze specifice politicii societăţii de leasing privitoare la modalitatea de plata a ratelor,
asigurarea efectuării plaţilor, etc.
Asigurarea generala a bunului
Bunul ce urmează a fi achiziţionat urmează a fi asigurat de către societatea de leasing,
pe toata derularea contractului de leasing, in opţiunea pentru toate riscurile, in condiţiile
stabilite cu societatea de asigurări si banca finanţatoare, iar prima de asigurare va fi
achitata de către utilizator.
In cazul produselor provenite din import, prima de asigurare se va calcula la valoarea
DDP a bunului.
Livrarea bunurilor
Obligaţia livrării bunurilor revine in intregime furnizorului, operaţiunea fiind asistata
de specialiştii societăţii de leasing
Condiţiile si costurile finanţării
Pot obţine finanţare pentru achiziţionarea de bunuri in leasing atât persoane juridice,
infiintate in baza Legii 31/1990 republicata, cat si persoane fizice sau persoane fizice
autorizate.
Bunurile finanţate pot fi noi, din import sau achiziţionate de pe piaţa romaneasca, sau
second-hand, caz in care se va efectua o evaluare suplimentara de către specialiştii
societăţii de leasing.
Pot fi finanţate atât vehicule diverse (autoturisme, autoutilitare, microbuze) cat si
echipamente medicale, telecomunicaţii, tehnica de calcul, etc. Valoare bunurilor
achiziţionate va fi cuprinsa intre 3.000 euro si 100.000 euro.
Durata contractului de leasing poate varia intre 12 si 48 luni, in funcţie de necesităţile
clientului si rezultatul analizei financiare.
Documentele necesare analizei
în funcţie de personalitatea juridică a solicitantului (persoană juridică, persoană fizică
autorizată, persoană fizică) sunt necesare diferite tipuri de documente menite să reliefeze
bonitatea şi capacitatea de plată a acestuia.
In principal documentele solicitate sunt:
- Cererea de Finanţare sau Formularul de Comandă, documente tipizate;
- Documente financiare, care să prezinte situaţia financiară din ultimii doi ani de
activitate;
- Documente legale (certificate de înregistrare, cod fiscal, certificat
constatator, act constitutiv şi acte adiţionale)
Costul finanţării prin leasing
Juridic, leasing-ul reprezintă o închiriere însoţită de o opţiune de cumpărare.
Utilizatorul bunului care face obiectul leasing-ului este, din punct de vedere economic,
proprietarul bunului. De aceea leasing-ul poate fi privit ca un mod de finanţare particular
care se poate analiza ca un împrumut al cărui cost se evaluează după principiul actuarial.
Costul pentru societatea care închiriază bunul economic este, în contrapartidă pentru
societatea de leasing, o rentabilitate şi se poate determina din relaţia:

35
(1  RI )  Lt  RI  A VR
S=  (1  k d ) t

(1  k d ) n

unde:
S - valoarea bunului închiriat la începutul perioadei, respectiv valoarea leasingului;
Lt - chiria sau rata anuală de leasing;
VR - valoarea reziduală sau preţul rezidual de cumpărare de la sfârşitul perioadei;
RI - rata impozitului pe profit.
At - amortizarea anuală.

Importanta leasing-ului in economie ?

Unitatea de studiu 6
Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare

Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare desemnează acel tip de credite acordate
DEFINITIE de instituţii financiare autorizate, destinat să finanţeze construirea, cumpărarea,
reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau
comercială.
În condiţiile în care, după explozia creditului ipotecar din România începând cu anul
2003, se încearcă o calmare a acestuia, perspectiva accesului la oferte mai largi din statele
membre ale U.E. devine atractivă pentru români, pe termen mai lung. O piaţă europeană a
creditului ipotecar cu mai puţine bariere interstatale şi cu larg acces al publicului la oferte
din străinătate este ceea ce doreşte Comisia Europeană, în efortul ei de creare treptată a
pieţei unice a serviciilor în U.E.
În anul 2005, Comisia Europeană a lansat o vastă consultare privind ameliorarea
sistemului de credit ipotecar în U.E., sub forma „Cărţii verzi a creditului ipotecar”.
Constatând că, în cea mai mare parte, acest tip de credit se derulează numai în limitele
frontierelor statelor membre ale U.E., Comisia intenţionează să liberalizeze piaţa, să
deschidă frontierele intracomunitare şi să faciliteze contractarea de credite de către
cetăţenii unui stat într-un alt stat membru. Consultarea lansată are menirea de a stabili, de
comun acord cu actorii interesaţi, ce poate face Comisia pentru a ameliora piaţa ipotecară
la nivelul U.E.
La sfârşitul anului 2003, creditul garantat prin imobile reprezenta în U.E. peste 40%
din PIB, respectiv 4200 miliarde euro. Aproape toate creditele de acest gen sunt
contractate, conform datelor Comisiei, în limitele frontierelor naţionale. Mai puţin de 1%
din creditele ipotecare acordate în U.E. se derulează între un creditor şi un debitor din
două state diferite ale Uniunii. Comisia urmăreşte, ca şi în cazul altor servicii financiare,

36
liberalizarea pieţei şi stimularea concurenţei, în favoarea consumatorului, în cazul acesta
al beneficiarului de credite. Nu se exclude o propunere de directivă europeană, ca o
excepţie de la moratoriu, dacă părţile interesate o doresc. În acelaşi timp, nu exclude o
activare liberă a forţelor pieţei, fără alte intervenţii administrative, dacă vocea
consumatorilor şi a operatorilor economici va orienta lucrurile în acea direcţie.
S-ar putea lua în considerare, de asemenea, o standardizare paneuropeană a clauzelor
contractuale ipotecare, sau adoptarea unor contracte tipizate la nivel european, ca o
alternativă la contractele model din fiecare stat membru ( un aşa-zis al 26-lea regim).
Formula aceasta ar putea fi dezvoltată într-un posibil credit euro-ipotecar, ca un
instrument de asigurare a creditelor prin proprietăţi imobiliare la nivelul întregii Uniuni.
Comisia a analizat apoi, într-un forum larg, toate propunerile, urmând să acţioneze,
dacă va fi cazul, începând cu anul 2006. Analiza cost/profit îşi va spune cuvântul,
consumatorii şi comunitatea de afaceri fiind elementele deja cunoscute ale ecuaţiei.
Diferenţele actuale între statele membre sunt substanţiale, generând serioase
obstacole în calea tranzacţiilor. Unele state, de exemplu, refuză să recunoască
deductibilitatea dobânzilor vărsate către creditorii străini, în timp ce pentru creditele
naţionale se recunoaşte o asemenea deductibilitate.
Alte bariere ţin de modul diferit de evaluare a valorilor imobiliare în diverse state
membre, de formulele diferite de rambursare anticipată a creditului, taxare, acces al
debitorului la baza de date şi la cadastru etc. În practică, s-a constatat spre exemplu că
este aproape imposibil de recuperat o valoare imobiliară într-un alt stat membru al U.E.,
de către un împrumutător care nu şi-a putut încasa la termen, de la debitor, ratele
scadente.
Un împrumutător dintr-o ţară trebuie să aibă suficient acces la informaţiile dintr-o altă
ţară membră a U.E., pentru a putea servi onorabil un client de acolo. Altfel, neşansa şi
necunoaşterea l-ar putea costa scump, imobilul sau terenul pe care contează drept
garanţie putând fi revendicate de un alt proprietar.
Legea 190/1999 privind creditul ipotecar impune mai multe restricţii, printre care
condiţia să fii cetăţean român cu domiciliul stabil în România pentru a putea obţine astfel
credite. Conform legislaţiei actuale aliniată la cea a Uniunii Europene creditul ipotecar
pentru investiţii imobiliare se acordă pe o perioadă de minimum 5 ani pentru persoanele
juridice şi de minimum 10 ani pentru persoanele fizice. Creditul ipotecar pentru investiţii
imobiliare va fi garantat prin ipoteci sau privilegii, astfel cum sunt definite în legislaţia
naţională (la art. 1.737 din Codul civil), asupra imobilului - teren sau construcţii - pentru
care se acordă creditul. Ipoteca astfel constituită pentru garantarea creditului poate avea
ca obiect terenul şi construcţiile ridicate pe acesta ulterior constituirii sale, în limita
valorii stabilite prin contract şi pe măsura utilizării creditului. Sunt aplicabile o serie de
excepţii de la cadrul legislativ comun:
- prevederile art. 1.775 din Codul civil nu se aplică ipotecilor constituite pentru
garantarea împrumuturilor acordate în condiţiile prezentei legi.
- ipotecile sau privilegiile constituite pentru garantarea împrumuturilor ipotecare
durează până la rambursarea integrală a creditului pentru garantarea căruia au fost
înfiinţate, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1.786 din Codul civil.
- în cazul în care părţile sunt de acord, ipoteca va putea fi transferată asupra altui
imobil cu o valoare cel puţin egală cu cea a imobilului ipotecat anterior.

37
- după înscrierea ipotecii asupra noului imobil garanţiile anterior constituite asupra
acestuia îşi încetează de drept efectele.
- dispoziţiile art. 1.722 din Codul civil se aplică numai în cazul în care formalităţile
de publicitate prevăzute de lege au fost îndeplinite înainte de înscrierea ipotecii.
- până la rambursarea integrală a creditului, imobilele ipotecate vor putea fi
înstrăinate numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar. Contractele încheiate cu
nerespectarea acestei dispoziţii sunt lovite de nulitate absolută.
Politicile privind utilizarea instrumentelor financiare de interes public ( cum este şi
creditul ipotecar) în sectorul privat trebuie să definească operatorii calificaţi pe segmentul
respectiv. În practica din România sunt precizate în legea cadru atât instituţiile care
acordă credite ipotecare şi persoanele care pot beneficia de credite ipotecare. Astfel,
conform cadrului existent pot acorda credite ipotecare: Băncile, Agenţia Naţională pentru
Locuinţe, Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi alte instituţii financiare abilitate prin
lege, inclusiv fondurile ipotecare.
Pot beneficia de credite ipotecare persoanele fizice care au cetăţenia română şi
domiciliul în România şi persoanele juridice române care au ca obiect de activitate
construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă,
industrială sau comercială, precum şi persoanele juridice române care doresc să
construiască locuinţe de serviciu sau de intervenţie pentru salariaţii lor.
Un alt element important al politicii de organizare a instrumentelor financiare este
indicarea unor componente esenţiale ale contractelor specifice în scopul evitării
confuziilor pe piaţa financiară şi al eliminării unor eventuale fraude ( pe linia finanţării
sau a evaziunii fiscale).
Conform legislaţiei naţionale contractul de credit ipotecar are o serie de clauze
obligatorii pentru protecţia împrumutaţilor. Acestea permit să nu fie generate efecte
pentru a căror contrabalansare ar fi necesare fonduri publice.
Cu cel puţin 10 zile înainte de semnarea contractului de credit ipotecar
împrumutătorul va pune la dispoziţie împrumutatului o ofertă scrisă care va cuprinde
toate condiţiile contractului, precum şi termenul de valabilitate a acestuia.
Contractul de credit ipotecar nu va putea fi modificat decât prin acordul scris al
părţilor, cu respectarea prevederilor legale.
Suma creditului acordat va fi pusă la dispoziţie beneficiarului de credit ipotecar
eşalonat sau integral, plata făcându-se direct către vânzător în cazul cumpărării unui
imobil sau către constructor în celelalte cazuri.
În cazul în care lucrările pentru care s-a acordat creditul ipotecar vor fi efectuate în
regie proprie de către beneficiarii acestuia, sumele de bani se vor transmite acestora
conform unui plan de finanţare stabilit prin contract.
Este interzisă condiţionarea acordării unui credit ipotecar de obligaţia beneficiarului
creditului de a cumpăra sau de a subscrie valori mobiliare ale împrumutătorului,
indiferent sub ce formă. Această interdicţie nu se aplică totuşi la achiziţionarea de titluri
de participare ale fondurilor ipotecare.
Clauzele de exigibilitate înainte de termen trebuie prevăzute în contractul de credit
ipotecar printr-o clauză distinctă.
Împrumutaţii au dreptul de a rambursa anticipat creditul primit, în condiţiile stabilite
de părţi prin contractul de credit ipotecar.

38
În caz de faliment sau de lichidare voluntară a împrumutătorului, împrumutaţii au
dreptul de a rambursa anticipat creditul ipotecar primit.
În cazul în care prin contractul de credit ipotecar s-a stabilit ca rata dobânzii să fie
variabilă, se vor aplica următoarele reguli:
- variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de referinţă;
acesta trebuie să fie ales dintr-o serie de indici de referinţă a căror listă şi mod de calcul
vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului, după avizarea acestora de către Banca
Naţională a României;
- contractul poate să prevadă că variaţia ratei dobânzii este limitată, în sens crescător
şi descrescător, la un anumit nivel faţă de rata iniţială a dobânzii. Contractul poate să
prevadă, de asemenea, că rata dobânzii nu variază decât atunci când modificarea în sens
crescător sau descrescător înregistrează, faţă de rata iniţială a dobânzii, o diferenţă
minimală determinată;
- modificarea ratei dobânzii trebuie comunicată împrumutatului cel mai târziu la
data aplicării noii rate.
În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii
dosarului şi constituirii ipotecii.
În scopul realizării unei pieţe financiare stabile şi sigure, singura care poate să
ajute în termeni reali dezvoltarea, sunt necesare a serie de contracte de asigurare
obligatorii.
Împrumutatul va încheia un contract de asigurare privind bunurile ipotecate,
valabil pe toată durata creditului ipotecar. În contractul de asigurare respectiv
împrumutătorul va figura ca beneficiar al poliţei de asigurare. În cazul în care
despăgubirile acordate vor depăşi valoarea creditului ipotecar rămas de rambursat şi a
celorlalte sume datorate împrumutătorului, diferenţa se cuvine beneficiarului creditului
sau moştenitorilor acestuia.
Primele de asigurare vor fi achitate de către împrumutat, o dată cu rambursarea ratelor
privind creditul ipotecar primit.
În cazul în care împrumutatul este o persoană juridică, acesta va trebui să încheie un
contract de asigurare pentru riscul nefinalizării construcţiilor pentru care s-a acordat
creditul ipotecar, beneficiarul fiind împrumutătorul.
Toate contractele de asigurare cerute de normele speciale ale contractului de credit
ipotecar se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul
să impună împrumutatului un anumit asigurător.
Tot în scopul unei pieţe financiare sigure sunt prevăzute norme speciale privind
executarea creanţelor instituţiilor care acordă credite ipotecare
În cazul întârzierii la plată, împrumutătorul va trimite beneficiarului împrumutului o
notificare prin scrisoare recomandată, prevenindu-l asupra consecinţelor încălcării
contractului de credit ipotecar.
În cazul în care, în termen de 30 de zile de la primirea notificării legale, beneficiarul
creditului nu execută obligaţiile, contractul de credit ipotecar se consideră reziliat de plin
drept şi întreaga sumă a ratelor de credit cu dobânzile aferente devine exigibilă.
O dispoziţie importantă este cea potrivit căreia contractul de credit ipotecar, precum
şi garanţiile reale şi personale subsecvente constituie titluri executorii, urmând să fie
învestite cu formulă executorie de către instanţa locului unde este situat imobilul.

39
Executarea debitorilor se va face fără condiţionarea ei de atribuirea unui alt spaţiu de
locuit.
În situaţii deosebite instanţa de la locul executării va putea acorda un termen de
maximum 90 de zile, în care debitorul îşi va găsi o altă locuinţă. Această prevedere se
aplică numai persoanelor fizice. Executarea creanţelor ipotecare sau privilegiate (conform
legislaţiei civile naţionale) se va face de către executorii proprii ai instituţiilor financiare
autorizate sau de către executorii judecătoreşti, după caz, în condiţiile legii.
Lichiditatea pieţei financiare, condiţie ca aceasta să nu blocheze dezvoltarea, este
realizată prin mecanismele de cesiune a creanţelor ipotecare şi privilegiate şi
transformarea acestora în titluri de valoare. Creanţele ipotecare şi privilegiate (conform
legislaţiei civile naţionale) care fac parte din portofoliul unei instituţii financiare
autorizate prin lege, pot fi cesionate unor instituţii financiare autorizate să acţioneze pe
pieţele de capital.
Cesiunea priveşte numai creanţele ipotecare din portofoliul deţinut, care au caractere
comune cu privire la natura, originea şi riscurile lor.
În baza portofoliului creanţelor ipotecare şi privilegiate instituţiile financiare abilitate
vor putea emite titluri de valoarea negociabile pe piaţa de capital. Titlurile de valoare vor
fi emise în limita a 75% din valoarea portofoliului deţinut.
Titlurilor de valoare emise de instituţiile financiare autorizate li se aplică dispoziţiile
legislaţiei privind piaţa de capital (valorile mobiliare şi bursele de valori).
Cesiunea creanţelor ipotecare va fi notificată, în termen de 10 zile de la efecarea ei,
prin scrisoare recomandată, de către instituţia financiară cedentă debitorului cedat. În
cazul în care instituţia financiară autorizată cedentă şi cea cesionară nu hotărăsc altfel,
rambursarea creditelor ipotecare va fi efectuată în continuare prin instituţia cedentă, care
va transmite instituţiei financiare cesionare sumele astfel obţinute. Cheltuielile generate
de această operaţiune vor fi suportate de cesionar în limita sumelor stabilite prin actul de
cesiune a portofoliului respectiv.
Dacă totuşi instituţia cedentă va continua să primească sumele rambursate, executarea
ipotecilor şi a privilegiilor conform legislaţiei civile speciale va fi făcută de către aceasta
în numele şi pentru instituţia cesionară, pe cheltuiala acesteia din urmă.
O variantă prin care piaţa financiară ajută dezvoltarea este colectarea de resurse
latente din economie şi concentrarea lor spre obiective cu perspective în viitor. În acest
sens, conform legislaţiei din România, pentru a atrage fondurilor necesare creditelor
ipotecare, instituţiile financiare autorizate legal pot emite, în condiţiile legislaţiei privind
piaţa de capital, obligaţiuni în baza portofoliului de creanţe ipotecare sau privilegiate
deţinut. Obligaţiunile ipotecare vor putea fi emise în limita a 60% din valoarea
portofoliului.

Ce este creditul imobiliar si importanta pentru economie?

40
Asigurarea investiţiilor
Asigurarea – instrument economic de importanta nationala
În Europa de Vest asigurarile reprezinta unul dintre motoarele esentiale ale
economiei.
In economia nationala a acestor tari, asigurarile indeplinesc doua functii importante:
- protejarea avutiei nationale;
- instrument de economisire la nivel national.
Protejarea avutiei nationale
Acest aspect este evident. Intr-o societate postsocialista, statul nu mai doreste si nu
mai este capabil sa garanteze pentru firmele sau persoanele care au suferit pierderi
accidentale, oricare ar fi cauza acestora.
Atat companiile privatizate, cat si cele ramase inca in sectorul de stat, pentru o
perioada mai lunga sau mai scurta de timp, sunt nevoite sa lucreze cu bugete autonome,
fara a se mai bizui pe subventii de la stat.
In putinele zone in care statul isi mai mentine inca subventiile, din motive de
protectie sociala - anumite facilitati pentru transportul pe cale ferata, de exemplu- banii
sunt destinati acoperirii unor deficite luate in calcul si nu acoperirii unor dezastre
neprevazute, care ar fi putut fi finantate prin mecanismul asigurarilor.
Statul ar trebui, deci, sa incurajeze dezvoltarea unei industrii a asigurarilor cat mai
sanatoasa, eliminand cat mai urgent companiile de asigurare slab capitalizate sau cu un
management deficitar, pentru ca acestea pot deveni maine o sursa de scandal, iar
guvernul va fi, pe drept cuvant, invinovatit pentru aceasta.
Instrument de economisire la nivel national
Companiile de asigurare genereaza fonduri enorme de investitii in economie. Se
spune ca 60 % din Bursa de Valori a Marii Britanii este controlata de investitori
institutionali, intre care domina companiile de asigurare si fondurile de pensii.
Companiile care isi desfasoara activitatea in domeniul riscurilor generale – “non viata”-
nu platesc despagubiri chiar din prima zi de asigurare, decat cu foarte mici exceptii.
Cereri de despagubire pot apare in orice moment de asigurare. In acest fel, un procent
important din prima este investit, pana cand vine momentul in care trebuie restituit sub
forma de despagubire.
Guvernul ar trebui sa se implice mai mult in a reglementa politica de investitii a
companiilor de asigurare, mai ales a celor care fac asigurari de viata. In mod uzual, cel
mult 15 % din fondurile generate de asigurari sunt investite in bunuri imobile. Un procent
asemanator se aloca pentru cumpararea de titluri financiare, cotate la Bursa, iar un
procent mult mai mic pentru titluri necotate. Restul, trebuie investit in obligatiuni sau
constituie depozite bancare.
O companie de asigurare trebuie sa aiba:
- proprietari potriviti;
- management competent;
- personal tehnic cu experienta;
- suficient capital si suficiente fonduri ale actionarilor;
- o politica adecvata de formare a rezervelor astfel incat numai profiturile tehnice
reale sa se distribuie actionarilor;
- o politica de reasigurare prin care sumele asigurate ce depasesc capacitatea de
absortie a societatii sa nu fie retinute de acestea.

41
Asigurarea – prevenire a pierderilor din economie
Asigurarea este un mecanism la care recurg companiile si locuitorii tarilor din asa
zisa “lume din Vest”, pentru a face fata tuturor problemelor ce pot apare in viata de zi cu
zi.
Prin asigurare nu se poate face ca o companie condusa defectuos sau care produce
bunuri pe care nimeni nu le cumpara sa devina “sanatoasa”. Cu toate acestea, asigurarea
ii poate oferi, chiar si acesteia, stabilitatea necesara in cazul producerii unui eveniment
neprevazut.
Problema este ca asigurarea costa, iar companiile trebuie sa ia in considerare, in
bugetul lor, cheltuielile de asigurare. Guvernul trebuie sa recunoasca faptul ca acest cost
este o cheltuiala indreptatita pentru desfasurarea activitatii companiilor si trebuie s-o ia in
considerare la calculul impozitelor.
Companiile aflate in proprietatea statului sau companiile de utilitate publica, care
trebuie sa genereze profit sau sa opereze cu subventii limitate, functioneaza in Vest la fel
ca si sectorul privat. Nici o intreprindere din sectorul privat din Vest nu indrazneste sa
ignore asigurarea. Daca profiturile sunt afectate de un dezastru fizic neasigurat, si nu de
conditiile slabe de comercializare, iar ca urmare a acestei situatii nu se platesc dividende,
sau se ajunge si mai rau, actionarii vor cere socoteala managerilor, care nu au protejat
investitiile prin asigurare.
O companie vestica, industriala sau comerciala, cumpara o gama larga de
asigurari pentru:
- daunele fizice datorate incendiului, exploziei, cutremurului de pamant, trasnetului;
- pierderea de profit care acopera pierderea financiara pana la restabilirea deplina a
productivitatii ca urmare a unei daune provocate de un risc acoperit;
- furt prin efractie, jaf;
- raspunderea patronilor care acopera cererile de desdaunare facute de muncitori
pentru accidente/vatamari corporale la locul de munca;
- avarii accidentale la echipamente si utilaje;
- marfurile transportate;
- raspunderea civila fata de terti, care acopera accidentele cauzate de propriile
vehicule, raspunderea fata de terte persoane datorata activitatii companiei;
- pensii, accidente, viata, medicale;
Companiile care isi desfasoara activitatile comerciale in context international, cauta
sa-si asigure riscurile internationale si politice. In plus fata de pericolele de mai sus,
bancile cauta sa se asigure impotriva fraudei comise de angajatii proprii si de straini, ca
si impotriva falsificarilor, sau a fraudei prin calculator - in aceasta epoca a dezvoltarii
tehnologiei informatice.
Profesiile liberale, precum doctorii, inginerii, arhitectii, consultantii, avocatii,
brokerii de asigurari - se protejeaza impotriva cererilor de desdaunare datorate
neglijentei.

Definiti asigurarea investitiilor ?

42
Bibliografie selectivă

1. I., Bogdan, „Tratat de Management Financiar – bancar”, ed. Economică,


Bucureşti, 2002
2. A., Todea, „ Investiţii”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2006
3. I., Stancu, „Finanţe : Investiţii directe şi finanţarea lor”, vol. II, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003
4. M., Stoian, „Gestiunea investiţiilor”, Ed. ASE, Bucureşti, 2002
5. D., Zaiţ, „Evaluarea şi gestiunea investiţiilor directe”, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,
2003
6. I. Vasilescu, „Investiţii”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
7. P. Lucian, „ Eficienţa investiţiilor”, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu,
2004

Test de autoevaluare
Care sunt criteriile de clasificare a investiţiilor ?
Ce rol au investiţiile în economie ?
Care este structura unui plan de afaceri ?
Care sunt avantajele şi dezavantajele creditului ipotecar pentru investiţiile imobiliare
?
Ce ştim despre contractul de leasing ?

Unitatea de studiu 7
Documentaţia pentru investiţii. Proiecte de investiţii

Introducere
Proiectul de investiţii este motivaţia concretă a unei cheltuieli prezente în speranţa
unor avantaje viitoare. Proiectul de investiţii se distinge de celelalte proiecte prin
amploare, finalitate şi structură . Aceste proiecte se caracterizează prin ciclul de viaţă
care la rândul lui are la bază două motivaţii : evaluarea şi analiza oportunităţiilor şi
eficienţei proiectului pe care se fundamentează din punct de vedere economic şi a doua
gestiunea implementării proiectului adică programarea, urmărirea şi controlul execuţiei
lucrărilor.
Documentaţia pentru investiţii este întocmită de specialişti care au răspundere în
domenii ce ţin de îndeplinirea cerinţelor funcţionării obiectivului de investiţii. După
elaborarea documentaţiei şi a proiectului tehnic se poate cunoaşte cu o anumită

43
anticipaţie şi cu suficient de mare exactitate marimea eforturilor economice adică
costurile de realizare a obiectivelor de investiţii.
Rentabilitatea obiectivului de investiţii este rezervat viitorului supus unui nivel de
incerctitudine şi risc. Metodele de evaluare a proiectelor care fundamentează decizia de a
investi sunt : rata rentabilităţii contabile şi timpul de recuperare, metode mai simple şi
valoarea netă actualizată, rata internă de rentabilitate şi indicele de profitabilitate, metode
mai complicate deoarece iau în consiederare costul capitalului şi valoarea în timp a
banilor. După alegerea de proiect urmează implementarea proiectului care presupune
finanţarea şi execuţia propriu zisă.

Obiective
- să distingă proiectul de investiţii de celelalte tipuri de proiecte;
- să-şi însuşească etapele ce trebuie parcurse pentru obţinerea autorizaţiei de
construcţie;
- să cunoască metodele de selecţie a proiectelor de investiţii şi să le aplice pe
variante pentru a alege varianta optimă.

Cuvinte cheie : amplasament, deviz general, proiect tehnic, rentabilitate, ciclul de


viaţă a proiectelor, factor cu putere de decizie

Consideraţii generale privind documentaţia pentru investiţii


Consideratii generale

Elaborarea documentaţiilor tehnico-economice7 pentru investiţii are ca obiect trei


scopuri:
- să prevină riscul în procesul investiţional
- să documenteze pe cel care formulează opţiunea pentru investiţii, asupra
oportunităţii, legislaţiei, posibilităţilor de realizare, eforturilor pe care le presupune
investiţia şi asupra efectelor şi eficienţei investiţiei
- să convingă pe cei care trebuie să finanţeze investiţia să-şi plaseze fondurile
băneşti în investiţia respectivă.
Factorii implicaţi în procesul investiţional sunt: institutele de cercetare şi proiectare,
primăriile pentru autorizaţii, alte instituţii publice şi companii naţionale pentru avize şi

7
I. Bogdan „Tratat de management financiar bancar” ed. Economica 2002 pag. 173

44
acorduri, etc. Guvernul României a regelementat cadrul general de conduită pentru
investiţiile publice, reglementare completată cu Normele Metodologice ale Ministerului
Finanţelor, Ministerului Industriei şi Comerţului şi ale Ministerului Lucrărilor Publice şi
Amenajării Teritoriului.
Aceste norme de reglementare sunt în concordanţă cu normele aplicate pe plan
european şi în mod special cu recomandările principalelor instituţii financiare
internaţionale cum ar fi Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Banca Europeană de Investiţii şi Comisia de Integrare Europeană.
În cadrul Societăţiilor Comerciale, tema de proiectare emisă de investitori trebuie să
fie aprobată de Adunarea Generală a Acţionarilor. Pentru investiţiile bugetare, aprobarea
este dată de Ordonatorul Principal de Credite. Normele metodologice necesare întocmirii
documentaţiei pentru investiţii se adresează atât persoanelor juridice, cât şi persoanelor
fizice, acestea trebuiesc respectate de proiectanţi, executanţi şi beneficiari.
Tema de proiectare se alege de investitor sau de un consultant de specialitate pe baza
unor studii privind necesitatea şi oportunitatea realizării obiectivului de investiţii.
Elaborarea temei de proiectare este precedată de proiectare, avizare şi aprobarea
proiectului de execuţie a produsului finit.
Elaborarea documentaţiei în vederea aprobării, autorizării şi realizării obiectivelor de
investiţii, necesită parcurgerea ordonată a unor faze şi etape, care au ca scop clarificarea
şi obţinerea unor date care stau la baza procesului de concepţie a proiectului tehnic.
Pe parcursul elaborării documentatiei trebuie să existe în mod inevitabil o colaborare
între specialişti, care pregătesc documentaţia şi care au răspunderi în anumite domenii
pentru a ajunge la o rezolvare de sinteză optimă a cerinţelor funcţionării obiectivului de
investiţii.
Elaborarea în faze şi etape a documentaţiei în mod logic impune ca fiecare problemă
legată de realizarea obiectivului de investiţii să fie studiată şi analizată global, pentru a
putea fi determinate relaţiile reciproce şi corelaţiile dintre diferite faze, etape şi părţi ale
proiectului tehnic, al obiectivului de investiţii.
Fiecare fază necesită parcurgerea succesivă a unor etape care se concretizează într-o
documentaţie scrisă şi desenată.
La elaborarea documentaţiilor pentru investiţii se parcurg de regulă următoarele
etape: elaborarea temei de proiectare; elaborarea studiului de amplasament; efectuarea
studiilor topografice şi geotehnice necesare; obţinerea certificatului de urbanism;
elaborarea studiului de prefezabilitate; obţinerea avizelor şi acordurilor necesare;
elaborarea studiului de fezabilitate; obţinerea autorizaţiei de construcţie; elaborarea
proiectului tehnic.
Menţionăm că sunt recomandate următoarele documentaţii tehnico-economice:
studiul de prefezabilitate; studiul de fezabilitate; proiectul tehnic.
Aprobarea şi avizarea realizării obiectivelor de investiţii diferă si în funcţie de
provenienţa surselor de finanţare care pot fi publice sau private.
În cadrul surselor private aprobarea şi avizarea fiecărei faze sunt date de către
investitorul beneficiar. În cadrul surselor publice aprobarea şi avizarea se fac de către:
- beneficiarul obiectivului de investiţii – Ordonatorul secundar sau terţiar de credite
- investitorul – Ordonatorul principal de credite
- Ministerul de Finanţe

45
- pentru obiectivele de investiţii a căror valoare depăşeşte plafonul prevăzut în
Legea bugetul anual de stat, Guvernul României emite hotărâre de Guvern în baza
avizului dat de către Ministerul de Finanţe la solicitarea Ordonatorului principal de
credite.
Indiferent de sursa de finanţare, proiectul tehnic este supus verificării în vederea
avizării de către specialiştii atestaţi de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării
Teritoriului şi Ministerul Industriei şi Comerţului, după care este aprobat de către
beneficiarul obiectivului de investiţii.
Studii de amplasament
Studiile de amplasament a obiectivelor de investiţii cu caracter industrial au ca scop
identificarea celor mai convenabile amplasamente din punct de vedere economic, social,
tehnic şi ecologic. Aceste studii influenţează în mod direct volumul cheltuielilor de
execuţie, exploatare şi întreţinere a obiectivului de investiţii.
Studiile de amplasament a obiectivelor de investiţii cu caracter industrial trebuie
abordate atât la nivel macroeconomic cât şi la nivel microeconomic. Studiul de
amplasament la nivel macroeconomic are ca scop alegerea zonei unde se va amplasa
obiectivul iar studiul de amplasament la nivel microeconomic are ca scop alegerea
localităţii unde urmează să fie amplasat obiectivul de investiţii.
Studii de amplasament la nivel macroeconomic
Stabilirea zonei în care se va amplasa obiectivul de investiţii necesită o serie de studii
în teren asupra unor factori specifici locali. Aceşti factori sunt: perspectiva zonei prin
prisma Strategiei Naţionale de Dezvoltare a ţării; materiile prime şi piaţa; forţa de muncă;
energia şi combustibilul; apa şi clima; serviciile de transport.
Prin Strategia Naţională de Dezvoltare Economică a ţării pe termen mediu se
impun anumite priorităţi pentru obiectivele de investiţii. Priorităţile care influenţează
alegerea zonei sunt cele care vizează protecţia mediului, amenajarea teritoriului şi
dezvoltarea regională a ţării.
Obiectivele de investiţii au următoarele scopuri: asigurarea unei dezvoltări durabile şi
echilibrate a tuturor localităţilor; extinderea procesului de urbanizare a ţării; revitalizarea
zonelor defavorizate; promovarea unor politici diferenţiate în funcţie de particularităţile
zonei (agricole industriale, miniere, zone de graniţă).
Unele dintre obiectivele de investiţii sunt însoţite şi de o serie de facilităţi fiscale:
scutiri de taxe şi impozite în zonele defavorizate, facilităţi stimulative pentru I.M.M.-uri,
garanţii pentru credite, subvenţionarea dobânzii, servicii de consultanţă şi training,
gratuite sau la preţuri reduse.
Cu privire la materiile prime şi piaţă, procesele de fabricaţie presupun intrări sub
forma de materii prime, materiale semifabricate şi ieşiri sub formă de produse finite sau
semifabricate. Cheltuielile de aprovizionare, desfacere sunt specifice fiecărui proces de
fabricaţie în funcţie de caracteristicile intrărilor, avantajul amplasării în apropierea
furnizorilor, a pieţei de desfacere, precum a reţelei de drum, căi ferate a zonei. În analiza
cheltuielilor de aprovizionare trebuie să se ia în considerare: distanţa, preţul, cheltuielile
de transport şi termenele de livrare. Subaprecierea preţului şi termenelor de livrare în
favoarea cheltuielilor de transport pot influenţa calitatea produselor finite şi funcţionarea
la parametrii proiectaţi a obiectivului de investiţii.
Analiza pieţei locale trebuie să se axeze atât pe volumul cererii cât şi a ofertei de
produse similare. Studiile de piaţă furnizează informaţii complete despre producătorii

46
locali privind: numărul, firma , poziţia ei pe piaţă, tehnologia, distribuţia produselor,
precum şi despre consumatorii.
Forţa de munca trebuie analizată din punct de vedere al disponibilităţii, nivelului de
pregătire, vârstei, costului vieţii, participarea în sindicate, problemele salariale. Costul
forţei de muncă şi costul vieţii diferă de la o zonă la alta ca urmare a raportului cerere-
ofertă, a nivelului de calificare şi a nivelului economic al zonei. Forţa de muncă este un
factor decisiv, care influenţează direct eficienţa obiectivului de investiţii pe parcursul
exploatării.
Energia reprezintă o cheltuială care se reflectă în preţul produselor finite. Costul
energiei diferă de modul cum se produce în centrale nuclere sau în hidrocentrale. Distanţa
mare faţă de sursa de enegie influenţează cheltuielile viitoarei investiţii. De multe ori,
este necesar să se ia în calcul şi rezervele de energie a zonei pentru un eventual consum
suplimentar.
Combustibilul utilizat poate fi cărbuni, gaze naturale sau petrol. În evaluarea
economică care are la bază combustibilul trebuie să se ia în calcul şi legislaţia privind
protecţia mediului precum şi cheltuielile necesare pentru realizarea instalaţiilor şi
echipamentelor ecologice. De exemplu, dacă se optează pentru gaz natural, trebuie să se
ia în considerare prezenţa unei conducte magistrale în apropierea obiectivului de investiţii
pentru a garanta aprovizionarea la parametrii normali pe toată durata de funcţionare. În
general, se ia în considerare aprovizionarea nu numai de la o singură sursă de
combustibili.
Pentru alegerea zonei pentru investiţie un factor important este aprovizionarea cu apă.
Alimentarea cu apă se poate face fie de la reţeaua publică sau cu surse de apă de la
suprafaţă si cu ape subterane. Modul de aprovizionare cu apă influenţează cheltuielile
suplimentare a obiectivului de investiţii. Cheltuielile necesare încălzirii spaţiilor de
producţie precum şi protejarea termică a mijloacelor de transport au o pondere însemnată
pentru obiectivul de investiţii.
Serviciile de transport sunt organizate de societăţiile de transport în zonele
industrializate iar în zonele neindustrializate aceste servicii sunt rare. Trebuie analizată şi
posibilitatea ca transportul să fie asigurat de la obiectivul de investiţii la clienţi şi invers.
Studiul de amplasament se reduce în final la o analiză a costurilor unor factori
cuantificabili analizaţi mai sus. Studiul are la bază un model matematic global pentru
analiza globală având în vedere factorii cuatificabili.
Ce este documentatia pentru investitii?

Studiul de amplasament la nivel microeconomic


Investigarea diferitelor amplasamente se va face numai după ce s-a ales localitatea
care corespunde cel mai bine din punct de vedere economic, social tehnic şi ecologic.
Alegerea amplasamentului la nivel microeconomic se va face pe baza planului urbanistic
general a localităţii. Planul urbanistic general se eliberează de către Direcţia de
Sistematizare şi Urbanism Teritorială din cadrul primăriei de care aparţine localitatea.
Localitatea este zonată pe funcţiuni: industrială, comercială, locuinţe, etc.

47
Pentru studiul de amplasament se vor analiza următoarele elemente:
- zone unde ar putea fi amplasat obiectivul de investiţii în funcţie de caracteristicile
procesului de fabricaţie, poluare, pericol de explozie şi incendii, sistem de transport
convenabil
- sistemul local de transport impune, ca localitatea să fie cât mai aproape de liniile
locale de transport etc.
- traseul conductelor de apă, canalizare şi gaz să fie în apropierea localităţii unde va
fi amplasat obiectivul
Studiul geotehnic
Studiul geotehnic cuprinde următoarele părţi:
- Introducerea, în care se arată scopul, natura şi volumul cercetărilor efectuate. Se
încadrează zona studiată într-o unitate geografică, geologică şi tectonică a ţării
- Partea generală cuprinde: geomorfologia zonei studiate, structura geologică,
condiţiile hidrogeologice şi hidrologice, roca de bază a terenului , vegetaţia, gradul de
seismicitate, adâncimea de îngheţ şi climatul zonei, antecedentele terenului etc.
- Partea specială curpinde fenomenele fizico-geologice nefavorabile construcţilor
(aluncări de teren, surpări, nisipuri, mâluri, etc); interpretarea rezultatelor obţinute prin
prospectare şi exploatarea terenului; interpretarea rezultatelor obţinute prin probele de
laborator; date cu privire la sursele de materiale locale folosite pentru construcţie
- Concluzii şi recomandări ce cuprind: amplasamentul şi sistemul constructiv,
stabilitatea terenului; adâncimea şi sistemul de fundare optim; deformările probabile ale
terenului; măsuri pentru execuţie dictate de teren; încadrarea rocilor din terenul de
fundare în categorii prevăzute în Normele de Deviz pentru lucrările de terasamente şi
săpături
- Devizul întocmit pe baza normativelor de deviz în vigoare, lista cu materiale
necesare (aparatura, utilaje şi cheltuieli transport)
Planul urbanistic de detaliu
Scopul eliberării planului urbanistic de detaliu (P.U.D.) este acela de a obţine
certificatul de urbanism.
În planul urbanistic de detaliu se reprezintă construcţiile aferente obiectivului de
investiţii, împrejmuirea, vecinii, carosabilul, trotuarul, aliniamentele construcţiilor faţă de
axul străzilor existente. În plan se specifică suprafaţa terenului, suprafeţele construite,
suprafaţa desfăşurată, indicele de utilizare a terenului, regimul de înălţime a construcţilor.
Planul urbanistic de detaliu se elaborează pe baza planului de amplasament, a
planurilor cadastrale de drumuri şi reţele, studiul geotehnic, planul de ridicare topografică
şi planul general de principiu.
Mărimea suprafeţei construite depinde de configuraţia fluxului tehnologic general,
conceput de tehnolog, a capacităţii sistemului de fabricaţie a sistemului tehnico-economic
(S.T.E.), a dimensiunilor sistemelor parţiale aferente sistemului logistic şi suport, în
funcţie de facilităţile oferite de localitate şi de amplasament.
Sistemul tehnico-economic este un ansamblu de factori de producţie în interacţiune,
organizaţi spaţial, integraţi în scopul obţinerii de profit din realizarea unor servicii şi
produse prin transformarea şi controlul materialelor, resurselor financiare, energiei şi
informaţiei8

8
Stoica M. „Proiectarea sistemelor tehnico-economice” ed. Economica 2000

48
Pentru obţinerea Certificatului de urbanism, planul urbanistic de detaliu trebuie însoţit
de o documentaţie scrisă, documentaţie pedologică şi de bonitate a terenului, prin care se
descrie caracteristicile geologice, hidrologice, climatologice, aprobată de Oficiul de
Studii Pedologice şi Agricultură precum şi de Actul de Proprietate asupra terenului.
Studiul de prefezabilitate
Este prima documentaţie tehnico-economică prin care se formulează opţiunea pentru
investiţia respectivă: necesitatea, oportunitatea, eficienţa si condiţiile de realizare. Pentru
că îl reprezintă pe autorul opţiunii, el ştie să-si susţină studiul de prefezabilitate. Numai în
cazuri excepţionale pentru detalii tehnice de specialitate se apelează la specialiştii avizaţi.
În general, pentru elaborarea studiului de prefezabilitate nu sunt necesare cheltuieli de
proiectare. Toate documentaţiile tehnico-economice au în general două părţi: partea
scrisă şi partea desenată.
La partea scrisă se prezintă necesitatea şi oportunitatea investiţiei, investitor, adică,
ordonatorul de credite, amplasamentul, suprafaţa terenului caracteristicile construcţilor şi
ale reţelor, sursele de finanţare, valoarea estimativă a obiectivului de investiţii,
cheltuielile pentru studiile de prefezabilitate şi fezabilitate, cheltuielile pentru obţinerea
avizelor şi a documentaţiei necesare elaborării studiilor de prefezabilitate şi fezabilitate.
La partea desenată, studiul de prefezabilitate cuprinde planul general de amplasare cu
unele detalii strict necesare.
Studiul de prefezabilitate se elaborează pe baza temei de proiectare, a studiului de
amplasament, ridicarea topografică şi studiul geotehnic.
Studiul de prefezabilitate aprobat împreună cu actul de proprietate asupra terenului
stau la baza obţinerii certificatului de urbanism.
Studiul de fezabilitate
Studiul de fezabilitate se eleaborează în baza aprobării studiului de prefezabilitate şi a
obţinerii avizelor stipulate în certificatul de urbanism.
Studiul de fezabilitate reprezintă un prim proiect ideal al obiectivului de investiţii cu
o evaluare bazată pe previziunia pieţei interne şi externe, evaluări şi calcule de eficienţă
economică din care rezultă următoarele: necesitatea şi oportunitatea investiţiei; profilul,
sortimentele şi capacitatea de producţie; termenele de punere în funcţiune; tehnologia,
utilajele şi instalaţiile tehnologice; destinaţia produselor; furnizorii de materii prime şi
materiale; soluţiile constructive şi arhitecturale de principiu; utilităţile; sursele de
finanţare; manopera şi numărul locurilor de muncă; eficienţa economico-financiară a
investiţiei; devizul general
Studiul de fezabilitate aprobat stă la baza obţinerii autorizaţiei de construcţie şi la
elaborarea proiectului tehnic.
Certificatul de urbanism
Certificatul de urbanism este un document eliberat de către Primăria de care aparţine
obiectivul de investiţii. Certificat de Urbanism are o valabilitate de doi ani de la data
emiterii şi atestă dreptul de a executa obiectivul de investiţii pe amplasamentul ales,
conform Planului Urbanistic de Detaliu fără a opera schimbări ulterioare. Orice
schimbare în planul urbanistic de detaliu necesită solicitarea unui nou certificat de
urbanism.
Prin certificatul de urbanism se atestă faptul că, obiectivul de investiţii se încadrează
armonios în zona respectivă din punct de vedere arhitectural şi urbanistic. În certificatul

49
de urbanism se specifică documentele şi avizele necesare în vederea obţinerii autorizaţiei
de construcţii în funcţie de destinaţia obiectivului şi de amplasament.
Avizele necesare sunt: actul de proprietate asupra terenului; avizul brigăzii de
pompieri; avizul centrului de medicină preventivă;:avizul protecţiei civile ; avizul
amplasament CONEL; avizul privind racordarea la reţele de apă canal; avizul de
furnizare energie termică; avizul ROMTELECOM; avizul Agenţiei de Protecţie a
Mediului; contract prestări servicii salubrizare; avizul Ministerului Lucrărilor Publice şi
Amenajării Teritoriului; studiu de fezabilitate aprobat.

Ce este studiul de fezabilitate?

Proiectul tehnic
Proiectul tehnic sau proiectul de execuţie este documentaţia scrisă şi desenată care
DEFINITIE cuprinde detaliile soluţiilor adoptate în studiul de fezabilitate. Scopul elaborării acestuia
constă în:
- rezolvarea în detaliu a tuturor problemelor privind soluţiile funcţionale,
constructive, arhitecturale şi tehnologice
- elaborarea documentaţiei economice, care cuprinde devizele pe categorii de lucrări
pe obiecte şi a devizului general
- stabilirea etapelor de execuţie a lucrărilor de construcţii montaj
- proiectarea organizării şantierului.
Valoarea devizului general nu trebuie să depăşească valoarea aprobată prin studiul de
fezabilitate, dacă depăşeşte valoarea actualizată este necesară aprobarea alocării de
fonduri suplimentare de către beneficiar.
Elaborarea proiectului tehnic impune parcurgerea într-o succesiune logică a unor
etape, care permit rezolvarea tuturor problemelor în faza de proiectare concomitent, cu
elaborarea unor soluţii eficiente din punct de vedere tehnic, economic, social şi
funcţional. Toate datele necesare execuţiei şi care privesc tehnologia, amplasamentul,
soluţiile tehnice şi funcţionale, instalaţiile şi căile de comunicaţie nu pot fi soluţionate
decât prin respectarea strictă a etapelor urmatoare fără de care proiectarea obiectivelor de
investiţii cu caracter industrial ar căpăta o desfăşurare haotică.
Prima etapă în elaborarea proiectului tehnic o constituie proiectarea Sistemului
Tehnico-Economic care pune la dispoziţie celorlalte etape date referitoare la:
- tehnologie adică configuraţia spaţială a fluxului tehnologic general şi a fluxurilor
tehnologice parţiale legate de obiectivul de investiţii
- natura procesului tehnologic: condiţii de mediu, protecţia muncii şi PSI
- tipul depozitelor, suprafeţele şi înălţimile utile, condiţiile de mediu şi protecţia
muncii
- mijloace de transport utilizate în interiorul şi în exteriorul obiectivului de investiţii
- forţa de muncă: număr, specialişti grad de pregătire, etc.

50
- organizarea întreţinerii, repararea echipamentelor şi utilajelor, dotări şi amplasare
- natura, necesarul de utilităţi şi modul de asigurare
A doua etapă în elaborarea proiectului tehnic se referă la soluţiile de plan general
puse la dispoziţia celorlalte etape referitoare la:
- amplasarea clădirilor de producţie, a celorlalte construcţii, a platformelor, a traseelor
căilor de circulaţie, a reţelelor de utilităţi în strictă concordanţă cu fluxul tehnologic
general şi cu fluxurile tehnologice parţiale
- terenul de fundare, adâncimea de fundare şi adâncimea de îngheţ
- cotele de nivel a terenului, cotele construcţiilor, trotuarelor şi drumurilor
Documentaţia economică a proiectului tehnic este constituită din: devizele pe
categorii de lucrări; devize pe obiect; devizul general. Prin deviz se înţelege documentaţia
economică prin care se determină costul de execuţie al proiectului. Devizul pe categorii
de lucrări se întocmeşte pe baza antemăsurătorii, a indicatoarelor de norme de deviz şi a
preţurilor unitare pe articole de deviz. Antemăsurătoarea este documentaţia prin care se
determină cantităţile de lucrări pe categorii de lucrări ce urmează a fi executate pe baza
proiectului de execuţie. Indicatorul de norme de deviz cuprinde norme de deviz grupate
pe capitole de lucrări după tehnologia şi meseriile dominante, care participă la execuţia
lucrărilor respective.
Devizul pe obiect se întocmeşte pentru a determina costul de execuţie a unui obiectiv
de investiţie. Valoarea de execuţie pe obiect se determină pe baza devizelor pe categorii
de lucrări în care sunt cuprinse toate lucrările, care trebuie executate în vederea realizării
obiectivului de investiţii.
Nr Denumirea categoriilor de Valoare pe
. crt. lucrări aferente obiectului categ. de lucrări
fără TVA
1. Terasamente ...
2. Construcţii ...
3. Izolaţii ...
4. Instalaţii electrice ...
5. Instalaţii sanitare ...
6. Instalaţii de încălzire ...
7. Instalaţii de gaze ...
8. Montaj utilaje tehnologice ...
TOTAL A
TVA 0,18 x A B
TOTAL DEVIZ PE OBIECT C
Deviz general
Este documentaţia economică prin care se stabileşte valoarea totală a obiectivelor de
investiţii în fazele de proiectare, studiul de fezabilitate şi proiectul tehnic. În faza de
proiectare valoarea lucrărilor de construcţii montaj se determină pe baza unor indici
reprezentând valoarea unitară executată a unor categorii de lucrări. Exemplu: lei/m 2 .
Devizul general se structurează pe capitole de cheltuieli precizându-se valoarea totală a
acestora. Structura devizului general pe capitole de cheltuieli este necesară realizării
obiectivelor de investiţii, inclusiv pentru modernizări, dezvoltări, transformări etc.
Structura devizului este următoarea:
Partea I.

51
Cap. 1 Cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea terenului
- obţinerea terenului
- amenajarea terenului
- amenajări pentru protecţia mediului inclusiv refacerea cadrului natural după
terminarea lucrărilor
Cap. 2 Cheltuieli pentru realizarea infrastructurii obiectivului de investiţii
- reţele de racord
- utilităţi exterioare incintei
Cap. 3 Cheltuieli pentru proiectare şi asistenţă tehnică
- studii de teren, topo şi hidro
- cheltuieli pentru avize, autorizaţii, taxă aferentă inspecţiei pentru controlul
calităţii lucrărilor de construcţii şi alte cheltuieli de aceeaşi natura în sarcina investitorului
- proiectare şi engineering
- cheltuieli pentru organizarea licitaţilor pentru execuţia lucrărilor
- consultanţă şi asistenţă tehnică, inclusiv plata personalului de supravegehre pe
parcursul realizării obiectivului
Cap. 4 Cheltuieli pentru investiţia de bază
- clădiri şi construcţii speciale, instalaţii aferente construcţiilor şi reţelele de
utilităţi în incintă
- montaj si utilaje tehnologice, inclusiv reţelele aferente
- utilaje şi echipamente de transport
- utilaje echipamente tehnologice şi funcţionale cu montaj
- dotări, inclusiv utilaje şi echipamente independente cu durată mare de serviciu
Cap. 5 Alte cheltuieli
- organizare de şantier
- comision, taxe, etc
- cheltuieli diverse şi neprevăzute
Cap. 6 Cheltuieli pentru darea în exploatare
- pregătirea personalului de exploatare
- probe tehnologice, încercări, rodaje, expertize la recepţie
TOTAL: din care C + M
Unde C reprezinta cheltuielile, M mijloacele circulante .
Partea II
Valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe exsitente incluse în cadrul obiectivului
ce se construieşte
Partea III
Fondul de rulment necesar pentru primul ciclu de producţie
TOTAL GENERAL: din care C + M
Conţinutul devizului general pe capitole de cheltuieli este format din :
Partea I
Cap. 1 Cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea teritoriului.
Obţinerea terenului cuprinde, cheltuieli pentru: cumpărări de terenuri, plata
concesionării pe durata realizării lucrărilor, cheltuieli cu exproprieri şi/sau despăgubiri,
precum şi cele pentru schimbarea naturii terenului.

52
Amenajarea terenului cuprinde cheltuieli pentru: demolări, demontări, evacuări,
devieri reţele din amplasament, sistematizări pe verticală, nivelări, drenaje, defrişări,
devieri de cursuri de apă, strămutări de localităţi sau de monumente istorice.
Amenajări pentru protecţia mediului, inclusiv refacerea cadrului natural după
terminarea lucrărilor.
Cap.2 Cheltuieli pentru realizarea infrastructurii obiectivului.
Cuprinde cheltuielile legate de utilizarea terenului de către investitor şi se referă la
lucrări ce se execută în afara incintei obiectivului (apă, canalizări, gaze etc.).
Cap. 3 Cheltuieli pentru proiectare şi asistenţă tehnică
Studiile de teren cuprind cheltuielile pentru studiile geo, topo, hidro.
Cheltuielile pentru avize, acorduri, autorizaţii şi anume: certificatul de urbanism,
autorizaţia de construire, de reconstruire, de modificare, de extindere, de reparare,
reprotejare, conservare; autorizaţia pentru desfinţarea totală sau parţială; autorizaţia de
foraje şi excavări; prelungirea certificatului de urbanism, precum şi a autorizaţiei de
construire; avizele şi acordurile pentru lucrările de racorduri şi branşamente de reţele
publice canalizare, gaze, energie electrică, telefonie etc.
Proiectare şi engineering. Cuprinde cheltuielile de la toate fazele.
Cheltuieli privind organizarea licitaţiilor pentru execuţia lucrărilor. Cuprinde
cheltuielile pentru: conceperea documentaţiilor pentru licitaţii, aplicarea documentaţiei,
corespondenţă privind organizarea, onorariile participanţilor la lucrăriile comisiilor
pentru licitaţii, anunţuri publicitare, corespondenţă, fax, etc.
Consultanţă şi asistenţă tehnică inclusiv plata personalului de supraveghere pe
parcursul realizării obiectivului. Cuprinde cheltuielile investitorului ocazionate de:
unitatea de consultanţă angajată şi de persoanele fizice atestate, potrivit legii ca
responsabili tehnici cu execuţii, angajati cu contract; asistenţă tehnică din partea
proiectantului, inclusiv cheltuielile ocazionate de persoanele fizice atestate ca verificatori
tehnici ai proiectării; asigurarea supravegheri prin diriginţi de specialitate, a executării
corecte a lucrării.
Cap. 4 Cheltuieli pentru investiţia de bază
Clădiri şi construcţii speciale, instalaţii aferente construcţiilor şi reţele de utilităţi în
incintă. Cuprinde cheltuieli necesare pentru realizarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii
desfăşurate pe obiecte. Delimitarea obiectelor se face de către proiectant. Cheltuielile
pentru realizarea unui obiect sunt date de devizul pe obiect.
Montaj utilaje tehnologice, inclusiv reţelele aferente necesare funcţionării acestora,
cuprind cheltuielile pe obiecte.
Utilaje şi echipamente de transport ce comportă durate scurte de amotizare faţă de
celelalte construcţii.
Utilaje, echipamente tehnologice şi funcţionale cu montaj, cheltuielile se defalcă pe
obiecte.
Dotări, inclusiv utilaje şi echipamente independente cu durată mare de serviciu.
Cheltuielile se suportă direct de către investitor şi se defalcă pe doua poziţii: din ţară şi
din import.
Cap. 5 Alte cheltuieli
Organizare de şantier - cuprinde cheltuielile necesare în vederea creării condiţiilor de
desfăşurare activităţi de construcţii montaj. Aceste cheltuieli se vor estima de proiectant
procentual faţă de valoarea lucrărilor de construcţii montaj. Procentul se va stabili având

53
în vedere amplasamentul obiectivului, posibilităţile de racord la utilităţi, traseele acestora,
căile de acces existenţa construcţiilor, spaţiilor, terenurilor sau amenajărilor ce pot fi
utilizate de contractant. Valoarea stabilită va cuprinde şi taxele pentru obţinerea
autorizaţiei de execuţie provizorie a lucrărilor de organizare în şantier, taxe de
amplasament, avize ale administraţiei domeniului public, cheltuieli legate de spargeri,
închirieri, semne de circulaţie, contracte de asistenţă cu poliţia, cu unităţile de salubrizare
teritorială etc.
Comisioane, taxe, cote etc - cuprinde comisionul băncii finanţatoare, cota aferentă
Inspecţiei de stat în contrucţii, Lucrări Publice, Urbanism şi Amenajarea Teritoriului,
Fonduri pentru Protecţia Socială a membrilor Casei Sociale a Constructorului precum şi
alte cheltuieli de natura acestora care se suportă de investitor.
Cheltuieli diverse şi neprevăzute. Estimarea acestora se face cu un procent de 5% din
valoarea cheltuielilor enumerate mai sus.
Cap. 6 Cheltuieli pentru darea în exploatare
Pregătirea personalului de exploatare.
Probe tehnologice, încercări, rodaje, expertize la recepţie. Pentru probele tehnologice
în devizul general se va înscrie numai valoarea rezultată din diferenţa dintre cheltuielile
realizate pe perioada probelor şi veniturile rezultate din acestea.
Partea II
Valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe existente incluse în cadrul obiectivului
ce se construieşte.
Mijloace fixe existente pot fi: construcţi (clădire, construcţie specială, instalaţie, etc.)
utilaje şi echipamente.
Actualizarea valorii mijloacelor fixe existente este o evaluare de patrimoniu şi se face
de către investitor.
Valoarea prevăzută în partea II a devizului general nu se finanţează şi serveşte la
stabilirea indicatorilor de eficienţă economică şi financiară din cadrul studiului de
fezabilitate.
Partea III
Fondul de rulment necesar pentru primul ciclu de producţie.
Cuprinde cheltuielile pentru asigurarea stocurilor de materiale şi materii prime,
energie, transporturi, salariile personalului direct productiv, piese de schimb de mare
uzură etc., necesare pentru primul ciclu de producţie.
Compensarea cheltuielilor între obiectele cuprinse în devizul general, pe parcursul
realizării obiectivului, se face numai cu avizul investitorului.
Delimitarea obiectelor din cadrul obiectivului de investiţii şi numerotarea acestora se
face de către proiectant.
Valoarea obiectului se determină prin devizul pe obiect.
Structura devizului general este în conformitate cu HG 376/iulie 1994 şi HG
600/septembrie 1998.
Autorizaţia de construire
Reprezintă actul de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia se asigură
aplicarea măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasament, proiectare, executare şi
funcţionarea construcţiilor.
Solicitantul autorizaţiei poate fi orice persoană fizică sau juridică , deţinătoare a unui
titlu care îi conferă dreptul de construire.

54
Autorităţile care eliberează acest document sunt: delegaţia permanentă a Consiliului
judeţean, Primarul general pentru Bucureşti sau primarii pentru celelalte oraşe şi comune.
Solicitantul trebuie să depună o cerere tip completată, dovada titlului de proprietate
asupra imobilului sau terenului, certificatul de urbanism, proiectul pentru autorizaţia de
construire şi taxa pentru autorizaţie. Durata eliberării este de până la 30 de zile,
valabilitatea este de 12 luni iar prelungirea valabilităţii se face o singură dată cu cel mult
1 an.
Autorizaţia de construire este un atribut exclusiv al organului administrativ, instanţa
neputând emite o hotărâre care să ţină loc de autorizaţie de construire, dar poate obliga
autoritatea administrativă să emită actul potrivit Legii 29/1990.
Autorizaţia poate fi modificată sau anulată pe cale administrativă cât timp raportul
administrativ nu e dublat de un raport juridic civil (sau din alte domenii). După punerea
în executare a autorizaţiei, actul iese din sfera de reglementare exclusivă a dreptului
administrativ, neputându-se revoca pentru ilegalitate sau pentru oportunitate întrucât şi-a
produs efectele prin intrarea în circuitul altor raporturi juridice.
Autorizaţia de construire se eliberează pentru: lucrări de construire, reconstruire,
modificare a clădirilor; lucrări de reparare, restaurare, protejare sau conservare a
monumentelor istorice; foraje şi excavări pentru lucrări geologice; construcţii provizorii
de şantier; organizarea de tabere, corturi, camping.
Finalitatea eliberării autorizaţiei de construire o constituie înscrierea autorizaţiilor de
construire.

Care sunt componentele devizului?

Caietele de sarcini
Proiectul de plan general este constituit din partea scrisă şi partea desenată. Partea
scrisă e formată din caietele de sarcini şi din devizul pe categorii de lucrări. Proiectul de
plan general asigură organizarea incintei obiectivului de investiţii, are caracter
condifenţial se păstrează de către beneficiar pe toată durata de existenţă a obiectivului de
investiţii. Toate modificările ulteriorare vor fi consemnate în proiectul de plan general.
Caietele de sarcini dezvoltă în scris, elementele tehnice din planşe şi prezintă informaţii şi
prescripţii complementare planşelor.
Scopul, conţinutul şi tipurile de caiete de sarcini.
Scopurile caietelor de sarcini sunt:
- fac parte integrantă din proiectul tehnic şi din documentele licitaţiei
- reprezintă descrierea scrisă a lucrărilor care fac obiectul licitaţiei; planşele fac
prezentarea lor grafică, iar breviarele de calcul justfică dimensionarea elementelor
constitutive
- planşele, breviarele de calcul şi caietele de sarcini sunt complementare

55
- conţin nivelul de performanţă al lucrărilor, descrierea soluţiilor tehnice şi
tehnologice folosite
- cuprind caracteristicile şi calităţile materialelor folosite şi probele acestora,
descriu lucrările care se execută, ordinea de execuţie şi montaj precum şi aspectul final
- împreună cu planşele trebuie să fie concepute, astfel, încât pe baza lor, să se
poată determina costurile lucrărilor şi utilajelor, forţa de muncă şi dotarea necesară
execuţiei lucrărilor
- elaborarea lor se face de către inginerii specialişti pentru fiecare categorie de
lucrare
- forma de prezentare a caietelor trebuie să fie: amplă, clară, să clarifice precizările
din planşe, să definească calităţile materialelor, să respecte standardele normative şi
prescripţiile tehnice în vigoare
- orice neclaritatea în execuţia lucrărilor trebuie să-şi găsească precizări în caietele
de sarcini
- redactarea caietelor să fie concisă, sistematizată şi să prevadă modul de urmărire
a comportării investiţiei
- să prevadă măsurile de demontare si demolare după expirarea perioadei de viaţă
a investiţiei.
Conţinutul caietelor de sarcini. Pentru fiecare lucrare în construcţii se elaborează un
caiet de sarcini cu părţi, secţiuni şi capitole pentru a respecta prescripţiile tehnice în
vigoare.
Un capitol de lucrări din caietul de sarcini trebuie să cuprindă: breviarele de calcul
pentru dimesionarea elementelor de construcţii şi instalaţii; nominalizarea planşelor care
reprezintă lucrarea in executie; proprietăţile fizice, chimice, calităţile, toleranţele, probele
şi testele pentru materialele destinate lucrării; dimensiunea, forma, aspectul şi descrierea
execuţiei lucrării; ordinea de execuţie a lucrărilor; standardele, normativele şi alte
prescripţii care trebuie respectate la materiale, utilaje, montaj, execuţie, probe, verificări
etc.; condiţiile de recepţie, măsurători, aspect, culori, toleranţe.
Clasificarea caietelor de sarcini
În funcţie de destinaţie caietele de sarcini pot fi:
- caiete de sarcini pentru execuţia lucrărilor
- caiete de sarcini pentru recepţii, teste, probe, verificări şi puneri în funcţiune
- caiete de sarcini pentru furnizorii de materiale, utilaje, echipamente şi altele
În funcţie de domeniul la care se referă, caietele de sarcini pot fi:
- caiete de sarcini generale care se referă la lucrări curente în domeniul
construcţiilor şi care acoperă majoritatea categoriilor de lucrări
- caiete de sarcini speciale care se referă la lucrări specifice şi care sunt elaborate
independent pentru fiecare lucrare
- Caietele de sarcini se elaborează de către proiectant, pe baza planşelor desenate şi
se organizează în broşuri distincte pe specialităţi.

Ce este caietul de sarcini?

56
Unitatea de studiu 8
Proiectul de investiţii : concept, clasificare, ciclu de viaţă
Conceptul de proiect
Nu există în prezent o părere unitară cu privire la definirea conceptului de proiect.
In literatura engleză proiectul înseamnă în primul rând acţiune, mijloace şi metode de
atingere a scopului ales. In literatura franceză se pune accentul pe intenţia de alegere şi pe
definirea obiectivului urmărit.
Proiectul este unu demers specific care permite o structurare metodică şi progresivă a
unei realităţi viitoare9.
Astfel definit conceptul proiect presupune două tipuri de activităţi.
Primu tip înseamnă activităţi cu caracter nerepetativ desfăşurate pentru obiective
strict determinate, pentru o perioadă de timp şi care necesită resurse şi energii specifice.
Această activitate presupune pregătir, coodonare şi urmărire specifică.
În această categorie se includ proiectele cu activitate de cercetare ştiinţifică şi
dezvoltare tehnologică, cu toată gama de proiecte de investiţii şi proiecte specifice de
marketing.
Acest tip de activitate include activităţi desfăşurate în cadrul unor programe de
ajutorare şi asistenţă acordată de către organismele internaţionale, naţionale şi
organizaţiile negurvenamentale.
A doua categorie de activităţi se referă la activităţiile profesionale desfăşurate în
întreprinderi cu producţie de serie unitară.
De exemplu construcţii de nave, şosele, viaducte, podurfi etc.
Pentru astfel de activităţi trebuie mobilizate resurse materiale si umane pe o perioadă
mai lungă de timp.
Un tip de activitate deosebit este cel referitor la execuţia proiectelor specifice.
Tipuri de proiecte
Această clasificare are la bază concepţia sociologului francez J. P. Boutinet 10, care
abordează problema aplicaţiei proiectelor în dublă opoziţie : prima se referă la opoziţia
între polul individual de intenţii şi polul colectiv de participare, a doua opoziţie se
manifestă între polul tehnic al inovării şi polul esenţial al căutării de sens. După acest
criteriu de clasificare proiectele sunt de mai multe feluri:
- proiecte individuale. Sunt proiecte cu obiective personalizate esenţiale sau
circumstanţiale cu privire la individ. Acest tip de proiecte sunt centrate în jurul căutărilor
de sens, legate în deosebi de aspiraţiile vârstei. Tinerii îşi aleg proiecte de orientare
profesională şi de integrare socială, i-ar adulţii îşi aleg proiecte legate de profesie.
Vârstnicii reflectă la proiecte legate de perioada de după pensionare. Aceste proiecte se
numesc individuale deoarece se referă la activităţiile individului şi nu a grupului.

9
Vocabulaire de gestion de project. Ediţia a 2 a ed. AFNOR, Paris 1992, pag 218/cf norme AFNOR
10
Boutinet J.P. Psychologie des conduites a project Collection „Que sainj" nr. 2770 1999

57
- Proiecte de intenţii. Aceste proiecte sunt proiecte de cercetare de construcţii, de
arhitectură, de realizare de maşini şi echipamente tehnice. Proiectele de intenţie au scopuri
de natură tehnică. Pentru a le materializa este necesar un sistem de constrângeri de cost şi
de termeni de specificaţii tehnice
- Proiecte organizaţionale de întreprindere. Acestea urmăresc să îmbine strategia
cu spiritul antreprenorial şi cultura organizaţională cu spiritul antreprenorial.
- Proiecte de acţiune. Acestea sunt proiecte necesare pentru a conduce alte procese
de acţiune s-au de interacţiune. De exeplu : proiecte de amenajare, de sănătate şi
educaţionale. Proiectele de acţiune se numesc proiecte interminabile, au o durată de viaţă
lungă pe care o respectă
- Proiecte de societate. Aceste proiecte sunt : proiecte urbane, proiecte politice,
proiecte educaţionale etc. Proiectele organizaţionale şi cele de societate beneficiază de o
participare colectivă deoarece acestea nu presupun inovare tehnică. Nu toate proiectele au
nevoie de inovare tehnică, ele pot folosi şi tehnici de elaborare mai vechi numai obiectivul
pentru care trebuie realizat să fie măreţ. Orice proiect are nevoie de un anumit grad de
inovare pentru că până la faza finală pot interveni schimbări.
Conceptul de proiect de investiţii
Activitatea de investiţie face parte dintr-o strategie de dezvoltare economică şi socială
concretizată în programe sau proiecte. Programele au o arie de cuprindere mai largă decât
proiectele şi o identificare imprecisă. Pentru a detalia un program sunt necesare mai
multe proiecte.
Proiectul de investiţie este definit ca „un ansamblu optimal de acţiunii de investiţii
bazate pe o planificare sectorială, globală şi coerentă, pe baza căreia o combinaţie
definită de resurse uman, materiale provoacă o dezvoltare economică socială,
determinată".
Pentru a realiza un proiect de investiţii sunt necesare o serie de acţiuni bine
coordonate. Orice activitate legată de proiect trebuie să se desfăşoare într-o ordine
prestabilită pentru a nu compromite scopul realizării proiectului. Precizăm că orice
proiect de investiţie trebuie să aibă un scop bine definit, cuantificabil pentru a contribui la
realizarea programului din care face parte.
Proiectul de investiţie este motivaţia concretă a unei cheltuieli prezenta în speranţa
unor avantaje viitoare. Proiectele de investiţii se deosebesc de celelalte tipuri de proiecte
prin : amploare, structura şi finalitate.
În viziunea BIRD şi BERD un proiect de investiţii este o activitate cu un punct de
începere şi un punct de încheiere, între aceste puncte realizându-se o serie de fluxuri de
intrări şi ieşiri şi care din punct de vedere economic sunt cheltuieli şi venituri 11.Un
proiect de investiţii se caracterizează prin mărimea si finalitatea sa.
Mărimea unui proiect de investiţii este dată de valoarea cheltuielilor de investiţii, dar
ia poate fi apreciată şi prin mărimea impozitelor care fac obiectul proiectului de
investiţie.
Finalitatea unui proiect de investiţii este caracterizată prin tipologia proiectelor, prin
diversitatea lor şi prin criteriile după care sunt apreciate.
Astfel se cunosc următoarele categorii de proiecte : proiecte pentru lansarea unui nou
produs; proiecte pentru îmbunătăţirea productivităţii muncii; proiecte pentru modificări

11
Munteanu C, Vâslan „Investiţii internaţionale" Oscar Prinţ Bucureşti 1995

58
de capacitate prin schimbarea dimensiunii pieţei; proiecte pentru investiţii colective
sau publice.
La nivelul societăţilor comerciale, printr-un astfel de proiect, se înţelege nu numai
dezvoltarea, modernizarea capacităţilor existente, ci şi construirea de noi unităţi de
producţie. De aceea, aceste proiecte sunt rezultatul unui proces adesea lung şi dificil care
poate fi rezumat la patru etape.
Prima etapă constă în definirea unei strategii, aceasta fiind apanajul conducerii
generale a firmei.
A doua etapă constă în elaborarea unui proiect în acord cu strategia definită. De
regulă, este de competenţa departamentelor comercial sau dezvoltare care însă trebuie să
colaboreze cu serviciul tehnic.
A treia etapă se referă la aprecierea fezabilităţii proiectului. Care presupune: analiza
de piaţă, analiza de eficienţă şi analiza de risc. In general, studiul de fezabilitate este o
realizare internă a firmei, dar se poate apela la consultanţi externi. Este posibil ca
rezultatele şi concluziile sale să difere de cele ale analizelor făcute de băncile
finanţatoare. Chiar şi criteriile de acceptabilitate ale bancherilor pot să fie diferite de cele
ale agentului declanşator. De aceea trebuie să se facă o analiză critică a proiectului în
ideea că ar putea fi finanţat din surse externe.
La studiul de fezabilitate fiecare departament trebuie să-şi aducă aportul pe domeniul
său de activitate: direcţia tehnică va analiza tehnologia aplicată, va evalua rezultatele
exploatării, costurile de investiţii şi de exploatare, direcţia financiară va evalua eficienţa
proiectului, implicaţiile fiscale, direcţia jurdică va studia implicaţiile legislative şi fiscale.
Ultima etapă este decizia de acceptare sau de respingere a proiectului, fiind apanajul
celui mai înalt nivel al managementului firmei.
Astfel, proiectul de investiţii este motivaţia concretă a unor cheltuieli prezente în
speranţa unor avantaje viitoare. Trăsăturile sale specifice care-1 deosebesc nu numai de
activităţile curente, dar şi de alte tipuri de proiecte, sunt: amploare, finalitate şi structură.
Finalitatea este strâns legată de obiectivul investiţiei: crearea şi punerea în exploatare
a unui echipament sau serviciu, cucerirea de noi pieţe, schimbarea unei tehnologii.
Clasificarea proiectelor de investiţii
După finalitate, proiectele de investiţii pot fi clasificate astfel:
- proiecte de înlocuire: menţinerea afacerii se referă la cheltuielile cu înlocuirea
unui echipament învechit sau defect, utilizat la producerea unor produse profitabile.
Aceste proiecte sunt necesare în cazul în care firma îşi confirmă afacerile curente.
Pentru proiecte de înlocuire, reducerea costului cuprind cheltuielile cu înlocuirea unui
echipament încă utilizabil, dar învechit. Scopul acestor cheltuieli este de a reduce
costurile cu salariile, materialele sau alte elemente de cost. Aceste decizii necesită analize
detaliate pentru a susţine necesitatea acestor cheltuieli,
- proiecte de dezvoltare (extindere) a produselor sau pieţelor includ cheltuielile
pentru creşterea volumului şi gamei produselor sau extinderea segmentului de piaţă ce
aparţine firmei. Aceste decizii sunt mai complexe deoarece ele necesită cunoaşterea
explicită a cererii viitoare privind produsele firmei de către piaţă, ceea ce implică luarea
deciziei finale în această privinţă la un nivel înalt în cadrul firmei,
Proiectele de dezvoltare prin introducerea unor noi produse în fabricaţie sau cucerirea
de noi pieţe cuprind cheltuielile necesare producerii unui produs sau cucerirea de noi
pieţe. Aceste proiecte includ decizii strategice care pot schimba fundamental natura

59
afacerii, şi ele necesită, în mod normal, cheltuieli importante pe o perioadă lungă de timp.
Ca urmare, este necesară o analiză foarte detaliată, iar decizia finală este luată de consiliul
de administraţie al firmei,
- proiecte de mediu sunt cheltuieli care răspund unor exigenţe impuse de legislaţie, şi
din această cauză sunt cunoscute şi sub denumirea de investiţii obligatorii sau proiecte non-
profit.
După obiective proiectele pot fi :
- proiecte pentru crearea de produse şi servicii noi. Acest timp de proiect caută
eficienţă şi rentabilitate pentru produse şi servicii care nu există pe piaţă. întreprinzătorul
prin originalitatea produsului său intră pe piaţă dacă acele produse corespund cerinţelor
pieţei. Proiectul de investiţii se bazează pe trei elemente : tehnologie, produs şi piaţă
- proiecte de creştere a productivităţii. Prin finalitatea lor aceste proiecte dau răspuns
căutărilor de oportunitate la schimbarea echipamentelor şi tehnologiilor. Dificultăţiile pot
să apară din greşeli de evaluarea a costurilor induse de noile echipamente. Prin aceste
proiecte se urmăreşte finalitatea creşterii productivităţii muncii
- proiecte de creştere a capacităţii de producţie sau de desfacere. Aceste proiecte sunt
întâlnite în sfera întreprinderilor mare care încearcă să-şi redimensioneze echipamentele de
producţie şi piaţa de desfacere. în principiu acest tip are la bază studii de marketing.
Dimensiunea proiectului se stabileşte după studiul cererii cu studiul de capacitate optimă
de producţie. Incertitudinea proiectelor de creştere a capacităţii de producţie sau desfacere
este determinată de segmentai de piaţă şi costurile determinate de schinbări tehnologice
- proiecte de investiţii sociale (colective). Termenul de social are două semnificaţii,
prima semnificaţie vizează modificarea condiţiilor de muncă şi de securitate a muncii în
întreprinderea în care se desfăşoară proiectul. Există proiecte de investiţii specifice pentru
soluţionarea problemelor sociale. A doua accepţiune se referă la rezolvarea unor probleme
de interes general al unor colectivităţi teritoriale. Exemple de astfel de proiecte : proiecte
de amenajare teritorială, proiecte de infrastructură şi proiecte de administraţie publică. în
acest caz studiul de fezabilitate stă la baza deciziei de acceptare sau respingere a
proiectului. Decizia alegerii proiectului de investiţii are la bază evaluarea economică şi
importanţa socială a investiţiei. Sunt considerate proiecte de investiţii sociale şi proiectele
de servicii publice.

Clasificati proiectele de investitii

Durata de viaţă al proiectelor de investiţii


Analiza etapelor din durata de viaţă a proiectelor

60
Proiectul de investiţii este rezultatul unui process complex în care are loc şi transpunerea
în practică prin realizarea mai multor activităţi şi sarcini.
Durata de viaţă a proiectului se bazează pe două motivaţii : evaluarea şi analiza
oportunităţii şi eficienţei proiectului prin care se fundamentează din punct de vedere
economic decizia de investiţii şi gestiunea implementării proiectului adică programarea,
urmărirea şi controlul execuţiei lucrărilor.
Durata de viaţă a proiectului de investiţii se împarte în general în trei etape
semnificative având la bază defîirea şi specificul activităţii de investiţii.

(t1) (t2) (t3) (t4) (t5 )

d1
TT’ (D-T)
d da
d0

m n p s r
0

Faza de v timpul
Faza de
Faza de pregătire a atingere a
conceptie execuţiei parametrilor
deciziei de normali de De
investiţii exploatare
Etapa
producerii
de profit şi
Etapa de preinvestiţii Etapa de Etapa recuperării cash flow
(pregătirea deciziei) investiţii investiţiilor suplimentar

Perioada creării produsului, Perioada de exploatare utilă a


proiectelor produsului investiţiilor

Aceste etape sunt :


- etapa preinvestiţională (concepţie)
- etapa de execuţie (de implementare)
- etapa de explotare (durata de viaţă utilă)

61
Durata de viaţă a proiectului de investiţii
Etapa preinvestiţională. Se constituie din durata între idea de Investiţie şi acţiune. In
această perioadă se dezvoltă o ideea de proiect, căreia i se fundamentează necesitatea,
oportunitatea şi eficienţa.
Această etapă cuprinde studii, proiecte, licenţe, caiete de sarcini etc care sunt
specifice activităţii intelectuale incluse ca parte a imobilizărilor necorporale.
In această etapă sunt antrenaţi acei factori sau organisme care concură la
fundamentarea şi adoptarea deciziei de a investii, la definirea concepţiei tehnic -
constructive şi funcţionale a proiectului; întreprinzătorul -beneficiar de proiect,
proiectant, producător - furnizor de echipamente etc
Etapa de execuţie. In această etapă creşte rolul factorilor ce participă la transpunerea
în practică a proiectului. Consumul de resurse fizice investiţionale este maxim. Etapa
aceasta se desfăşoară conform prescripţiilor din documentaţia tehnică - economică de
proiect elaborată în perioada anterioară. în această perioadă de timp resursele alocate sunt
transformate pe şantier în elemente materiale ale viitoarei capacităţi de producţie.
Etapa de realizare a proiectului prezintă interes din punctd e vedere al mărimii, al
consumului de resurse, al coordonării lucrărilor şi al corelării acţiunii principalilor actori
implicaţi.
Durata de execuţie a proiectelor de investiţii se studiază cu ajutorul metodelor
matematice specifice cum ar fi graficul Gantt.
Etapa de preinvestiţii şi etapa de execuţie sunt două etape greu de delimitat în practică
pentru că obiectivul este comun iar scupul urmărit este acelaşi. De exemplu investiţia de
expansiune constă în o capacitate nouă, o secţie, un atelier, o instalaţie.

Durata de viaţă a proiectului este reprezentată grafic astfel:

62
CF

m1 m2
m0

d De

n
20

Curba reprezintă evoluţia cash flow-ului


Unde:
d = durata de execuţie
De = durata de explotare
I = investiţii
Q = valoarea producţiei
C = cheltuieli de producţie
In procesul de realizare al proiectului, ansamblul construcţiilor instalaţiilor,
amenajărilor de teren pe amplasamentul ales este numit obiectiv de investiţii.
În funcţie de amploarea şi diversitatea proiectului este necesară o bună recorelare şi
coordonare a activităţiilor pe şantier.
In general obiectivul de investiţii se împarte pe obiecte de investiţii, un obiect de
investiţii este un element structural al obiectivului bine definit, de exemplu : atelier,
secţie, depozit care poate să-şi îndeplinească funcţiile pentru care a fost creat să asigure
utilităţiile pentru care a fost creat.

Graficul duratei de execuţie


I

3
63
2
Unde
1- desfăşurarea progresivă
2 - desfăşurarea constantă
3- desfăşurarea regresivă
Graficul de mai sus reprezintă eşalonarea cheltuelilor de investiţie, o analiză
economică.
Această eşalonare a investiţiei pe durata de execuţie a proiectului are influenţă asupra
eficienţei economice a proietului. Optimizarea eşalonării este o problemă care ţine mai
mult de latura calitativă a procesului de proiectare, de exeperienţa proiectanţilor.
Se observă din grafic că desfăşurarea progresivă este cea mai eficientă deoarece crează
premise obţinerii celor mai mici pierderi de venit net pe durata de execuţie.
în această etapă fondurile cele mai importante se imobilizează în echipamente şi
instalaţii care se execută în partea finală.
Desăşurarea regresiă înseamnă aprovizionarea cu echipamente şi instalaţii se face
nejustificat de multe ori în avans datorită unei execuţii greşite a proiectului.

Pe ce se bazeaza durata de viata a proiectului de investitii>

Etapa de exploatare. Această etapă se mai numeşte şi durată de viaţă utilă. Durata
de viaţă utilă a proiectului nu trebuie confundată cu perioada de amortizare contabilă a
investiţiei. Investiţia este subiect al procesului de amortizare prin depreciere din punct de
vedere contabil, adică diminuarea valorii în timp. Această diminuare este rezultatul uzurii
prin folosire sau uzurii morale.
Din punct de vedere contabil durata de viaţă a investiţiei este acel interval de timp în
care imobilizările se amortizează complet de exemplu : clădirile se amortizează în 20-25 de
ani, echipamentele de lucru, utilajele în 10-15 ani; materialul rulant în 5 ani.
Durata de viaţă utilă a proiectului se compune din :
Durata fizică a activelor imobilizate, care se determină pe baza caracteristicilor
tehnico - constructive şi se exprimă în ani. Durata optimă pentru aceasta se stabileşte în
funcţie de cheltuielile de întreţinere, cheltuielile de reparaţie, valoarea de revânzare.
Durata de viaţă tehnologică ,mărimea acestei durate este intervalul de timp dintre
momentul punerii în funcţiune a echipamentelor şi momentul estimat al apariţiei pe piaţă a

64
unui nou echipament cu performanţe tehnice superioare. In acest caz se apreciază
necesitatea de schimbare a utilajului vechi, demodat.
Durata de viaţă a produsului, această perioadă se aplică în cazul proiectelor specifice
pe produs cum ar fi : produse miniere, cariere de piatră, exploatări forestiere. Este perioadă
de success commercial pentru produsul fabricat sau perioadă de explotare economică a
unui zăcământ. S-a constat că cea mai scurtă dintre aceste durate se consideră durata e
viată utilă a proiectului, de obicei în procesul de evaluare economică se operează cu
durata cuprinsă între 5 şi 10 ani.
Ciclul de viaţă al proiectelor, poate fi abordat şi din punct de vedere tehnic. Acest
ciclu începe o dată cu apariţia idei de proiect şi momentul transferului în exploatare urmată
de desfinţarea echipei de proiect. Terminarea execuţiei proiectului şi trecerea la perioada de
exploatare este un moment important în viaţa proiectului. In acest moment are loc transferai
de proprietate şi de riscuri de la executant - proiectat la viitorul beneficiar -proprietar. In
acest moment se desfăşoară o serie de lucrări cum ar fi: probe mecanice, rodaj mecanic,
mers în sarcină, probe de performanţă tehnologic, recepţia lucrărilor de construcţii montaj
etc.
Finalizarea proiectului este un concept important deoarece are loc trecerea de la faza
de investiţie la faza de exploatare şi de rambursare a datoriilor. Terminarea din punct de
vedere fizic a instalaţiilor, finalizarea construcţiilor, montajul echipamentelor şi finalizarea
contractelor specifice înseamnă finalizarea proiectului.
Finalizarea tehnică reprezintă momentul la care toate instalaţiile proiectului sunt
terminate conform clauzelor impuse prin contractul de construcţie, lucrările sunt acceptate
de beneficiar, testele tehnice efectuate de experţi au success iar expertul trimite către
finanţator certificatul că toate construcţiile prevăzute sunt realizate.
Finalizarea din punct de vedere financiar această perioadă apare după finalizarea
tehnică şi după îndeplinirea anumitor condiţii şi anume, primele rate onorate, contul de
rezerve completat.
Finalizarea globală, înseamnă finalizare din punct de vedere tehnic, teste tehnice
făcute de expertul tehnic, instalaţii comune terminate, respectarea normelor de protecţie a
mediului. Expertul tehnic numit de bancă certifică respectarea condiţiilor iar finanţatorul
acceptă analiza experţilor.
Riscul proiectului, pentru a evita riscul şeful de proiect trebuie să stabilească o
corelaţie între nivelul de cunoştiinţe despre proiect şi stadiul realizării proiectului. Pe
măsură ce proiectul avansează în execuţie creşte nivelul de cunoştiinţe despre proiect,
creşte gradul de certitudine şi scade riscul. Conform principiului ireversibilităţii un proiect
mai avansat nu mai poate fi expus riscului deoarece resursele consumate nu mai pot fi
schimbate.
Evaluarea proiectului
Orice proiect trebuie evaluat pe baza informaţiilor tehnice, economice si financiare.
Pentru evaluare există un sistem de criterii recomandat atât pentru selecţie, modificare
sau respingere. În faza incipientă a proiectului evaluarea este sumară, iar în faza finală
evaluarea se realizează pe baza datelor finale furnizate.
In concluzie evaluarea este un proces continuu realizându-se pe toată perioada de viaţă
a proiectului, la finalul fiecărei faze a duratei de viaţă se evaluează pentru a hotăra dacă
proiectul se continuă sau se respinge.

65
După fiecare etapă în cadrul fazelor este necesară luarea deciziilor de derulare în
continuare a proiectului.
Evaluarea constă în analiza detaliată a avantajelor sau a dezavantajelor identificate
pentru o variantă sau altă variantă de proiect. Evaluarea se face la finalul redactării
proiectului chiar înainte de începere a execuţiei investiţiei. De asemenea evaluarea se face
la finalul execuţiei proiectului şi în faza operaţională pentru a vedea cum sunt îndeplinite
cerinţele.
Din practică s-a constatat că evaluăriile care se realizează în primele etape au un grad
de risc ridicat pentru că se bazează pe ipoteze şi informaţii sumare în timp ce în evaluarea
finală riscul este mai redus pentru că se bazează pe date concrete.
Instrumentele de lucru utilizate în procesul de evaluare sunt:
- sistemul de criterii de valorificare şi sistemul de indicatori care trebuie să fie
stabili şi să prezinte variaţii minime
- metodologia de evaluare indiferent de momentul la care se realizează
Prin evaluare se măsoară eficienţa unui proiect care depinde în mare parte de calitatea
fazelor, de formularea şi de pregătirea proiectului.
În principiu este nevoie şi de o evaluate în faza preinvestiţională deoarece în această
fază se solicită eforturi investitionale mari. De asmenea este nevoie de evaluare pentru că
există şi alte oportunităţi de folosire a resurselor şi trebuie aleasă acea variantă care este
mai eficientă din punct de vedere al beneficiilor aşteptate de întreprinzător.
Indiferent de faza sau etapa în care se face procesul de evaluare, aceasta trebuie să
parcurgă următorii paşi:
- identificarea cantităţii, calităţii şi disponibilităţii factorilor de producţie fizici
- stabilirea preţurilor, tarifelor optime fiecărui parametru pentru a face exprimarea
valorică
- aprecierea eforturilor şi efectelor astfel încât să fie posibilă compararea variantelor
de proiecte
- analiza calitativă şi cantitativă a rezultatelor p baza unui sistem de criterii prestabilit
Evaluarea proiectelor se execută de specialişti din firme specializate sau de finanţatorii
care acordă împrumuturi.
In practică se efectuează trei tipuri de evalării:
- evaluarea financiară, adică examinarea profitabilităţii
proiectului din punct de vedere al întreprinzătorului
- evaluarea economică, adică examinarea rentabilităţii proiectului din punct de vedere
a colectivităţii locale
- evaluarea riscului si incertitudinii
In cazul în care se face evaluarea unui proiect din perspectiva unui întreprinzător care
prestează servicii, acesta utilizează preţul pieţei ca ca şi criteriu de evaluare.
Dacă se evaluează un proiect care are ca obiectiv creşterea produsului intern brut se
evaluează eficienta si eficacitatea economică în ansamblu naţional utilizând preţurile.
Pentru proiectele care sunt finanţate din fondurile publice deoarece contribuie la
satisfacerea necesităţiilor de bază ale populaţiei, evaluarea se face pe bază de criterii de
ordin social.
Pentru proiecte care au nevoie de avizul de mediu datorită impactului pe care îl
exercită asupra mediului înconjurător, evaluarea se efectuează după o tehnică generalizată

66
în toate ţările industrializate pentru a proteja degradarea mediului înconjurător. Această
evaluare este recomandată de organisme internaţionale în special de Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană utilizează cele mai eficiente instrumente şi reglementări cuprinse
în directivele europene pentru prezervarea resurselor naturale şi pentru apărarea mediului.
În principiu în toate statele membre astfel de proiecte sunt obligate să se supună
aceluiaşi tip de evaluare. Aceste proiecte sunt : proiecte pentru rafinării de petrol; centrale
termice; uzine siderurgice, instalaţii chimice, instalaţii de eliminare a rezidurilor, construcţii
hidrotehnice etc.
Toate proiectele de investiţii sunt riguros evaluate deoarece efectele negative pe
termen lung sunt mult mai mari decât beneficiile obţinute.
Orice proces de evaluare se desfăşoară în patru etape :
- identificarea parametrilor : economici, sociali, de mediu în termeni de costuri sau
beneficii indiferent de efectul pozitiv sau negativ al proiectului. Beneficiarul proiectului
trebuie să identifice resursele utilizate precum si efectele, adică avantajele proiectului.
Beneficiile şi costurile proiectului vor fi cuantificate în timp şi spaţiu diferiţiilor
participanţi la realizarea proiectului
- cuantificarea parametrilor înseamnă măsurare şi exprimare în unităţi de măsură.
Operaţiunea de cuantificare este o operaţiune dificilă din punct de vedere economic.
- Analiza cantitativă şi calitativă a parametrilor. Efectele proiectului exprimate în
termeni de beneficii sau costuri cu ajutorul preţurilor trebuie să exprime corelaţia dintre
analiza calitativă şi cantitativă. Dacă evaluarea financiară nu prezintă probleme tehnice
pentru că se folosesc preţurile pieţei, în analiza economică se întâlnesc probleme dificile
deoarece costurile şi beneficiile sociale sau de mediu care nu pot fi exprimate în unităţi de
măsură fizice sau monetare, de aceea se apelează la analize calitative adică exprimarea cu
ajutorul sistemelor a indicatorilor de eficiente economice. Compararea efectelor se va
realiza folosind tehnica de actualizare. Rata de actualizare indică pierderea din punct de
vedere economic atunci când se întârzie sau se amână execuţia unei etape din durata de
viaţă a proiectului, pentru a se efectua actualizarea este necesară cuantificarea la un
moment anterior, ca termen de comparaţie
- Raportul de evaluare. Rapoartele de evaluare se întocmesc de către experţi în urma
analizelor pe baza concluziilor stabilite un proiect poate fi sistat sau continuat. In cazul în
care investiorul solicită împrumut de la Banca Mondială, analiza este efectuată de experţii
Băncii Mondiale.
Decizia asupra proiectului şi implementarea lui
Factorul cu putere de decizie asupra proiectuloui poate fi managerul firmei sau o
entitate publică. Opinia lui cu privire la proiect pe baza informaţiilor oferite de
documentele întocmite poate fi :
- abandonarea proiectului pentru că nu se justifică cheltuielile de investiţii, resursele
umane şi resursele mteriale, proiectul nu este viabil
- proiectul este insuficient fundamentat, concluzia nu este clară, se impune refacerea
totală sau parţială a studiilor tehnice şi a analizelor economico – financiară
- alegerea unei variante de proiect ca fiind fezabilă din toate punctele de vedere,
această variantă trebuie implementată şi supusă fazelor următoare de realizare a investiţiei.
După decizia de alegere a variantei de proiect urmează implementarea proiectului,
implementarea presupune două operaţiuni : prima de finanţare şi a doua de realizare
propriu zisă a proiectului.

67
Pentru realizarea proiectului se întocmeşte un calendar de execuţie a investiţiei. în
această etapă se angajează cel mai mare volum de resurse investiţionale şi cei mai
competenţi actori în domeniul execuţiei.
Implementarea proiectului se realizează în două etape proiectul tehnic si finanţarea.

Importanta evaluarii proiectelor de investitii

Documentaţia tehnică de proiect


DEFINITIE Un studiu detaliat al problemelor de ordin tehnic : tehnologii de lucru, alegerea
amplasamentului, grafice de execuţie etc. Documentaţia tehnică de proiect poate fi
definită ca ansamblu de piese scrise şi desenate prin care ideea de proiect poate fi aplicată
în practică.
Părţile scrise ale proiectului tehnic se referă la :
- descrierea generală a lucrărilor, a amplasamentului, studiu geotehnic, studiul
topografic, studiul hidrotehnic, organizarea de şantier, căi de acces, surse de alimentare
cu utilităţi, grafice de lucru, antemăsurători
- caiete de sarcini generale pe lucrări sau obiecte de investiţii, liste de lucrări cu
utilaje şi echipamente
- graficul general de realizare
- devizele proiectului
Părţile desenate ale proiectului sunt: planuri generale de amplasament; planuri de
amplasament al obiectivelor de construcţii; planuri de sistematizare pe verticală; planşe
ale principalelor obiective; planşe cu elemente de arhitectură; schiţe de structură
diferenţiate pe infra şi supra structură; planşe privind instalaţiile; utilajele şi alte dotări;
planşe cu inventar gospodăresc; planşe cu echipamente de protecţie a muncii; pază contra
incendiilor.
In proiectul tehnic mai sunt incluse şi alte detalii de execuţie adică corecţii pe care
proiectantul are obligaţia să le execute la comanda întreprinzătorului sau a şefului de
proiect

Selecţia proiectelor de investiţii


Criterii financiare ale selecţiei unei investiţii
Criteriile se stabilesc în funcţie de parametrii financiari ce caracterizează o investiţie.
Angajamentul de capital
Angajamentul de capital într-un proiect de investiţii reprezintă mărimea netă a
capitalului necesar pentru punerea în exploatare a investiţiei. Costurile totale iniţiale ale
investiţiei sunt determinate de :
- costul achiziţiei activelor fixe, fizice sau financiare (maşini, instalaţii,

68
construcţii, licenţe, titluri de participare etc);
- cheltuielile de instalare şi montaj a echipamentelor şi instalaţiilor noi, precum şi
cheltuielile de specializare a personalului în exploatarea noilor tehnologii;
- modificarea nevoii de fond de rulment (NFR) prin creşterea stocurilor şi a creanţelor
-clienţi (determinând creşterea NFR) şi creşterea datoriilor din exploatare determinate de
noua capacitate de producţie (determinând scăderea NFR);
- plus sau minus-valoarea rezultată din vânzarea activelor dezinvestite
(înlocuite) prin noua investiţie, aceasta antrenând o modificare a masei impozabile, şi,
deci, a cheltuielilor cu impozitul.

Costul de achiziţie a activelor fixe noi, dat de preţul de facturare al acestora,


determină şi mărimea amortizării viitoare a acestora, care, la rândul ei influenţează
fluxurile viitoare de trezorerie (cash-flow, CF).
Nevoia de fond de rulment este dată de diferenţa dintre volumul stocurilor şi
creanţelor-clienţi şi volumul datoriilor din exploatare. Această diferenţă este mai mare la
începutul exploatării investiţiei, determinând imobilizări mai mari ca fonduri.
Durata de viată a investiţiei
Se identifică cu perioda de exploatare în care funcţionarea investiţiei este eficientă.
De acest parametru depinde randamentul economic al proiectului, reuşita lui.
Pentru stabilirea perioadei de exploatare se are în vedere durata de exploatare a
diferitelor utilaje, maşini, instalaţii. Se are în vedere durata tehnică de exploatare, dar în
acelaşi timp, se are în vedere şi o duarată economică de exploatare.
Durata de viaţă tehnică se stabileşte în funcţie de momentul apariţiei uzurii fizice a
utilajelor şi echipamentelor, care are ca şi consecinţă creşterea costurilor de întreţinere şi
reparaţii necesare menţinerii în funcţiune a lor.
Durata de viaţă economică depinde de uzura morală datorată progresului tehnic, ea
fiind mai scăzută decât durata de ziaţă tehnică.
Se face referinţă şi la durata fiscală sau contabilă a investiţiei, precum şi la durata
juridică a investiţiei.
Durata fiscală sau contabilă este perioada de recuperare integrală a valorii iniţiale a
investiţiei pe calea amortizării.
Durata juridică a investiţiei este durata protecţiei juridice asupra dreptului de
proprietate sau de concesiune.

Cum se calculeaza durata de viata a investitiei?

Stabilirea fluxului net de trezorerie


Fluxul net de trezorerie (CASH-FLOW, CF) este diferenţa între volumul încasărilor şi
volumul plăţilor aferente unui obiectiv de investiţii, pe durata exploatării acesuia.
Fluxul net de trezorerie are o fluctuaţie în timp. Astfel, este negativ în prima perioadă
(cheltuielile cu investiţia fiind mai mari decât veniturile); în schimb, este pozitiv pe
perioada exploatării obiectivului. Pentru calculul fluxului net de trezorerie trebuie
asigurat un sistem de ipoteze:

69
- mediu economic cert;
- capital propriu suficient, în aşa fel încât să permită separarea deciziei de investiţii
de decizia de finanţare şi neluarea astfel în calcul a dobânzilor la capitalurile împrumutate
şi a economiilor de impozit aferente acestora;
- impozitul pe profit este presupus a fi plătit la sfârşitul exerciţiului financiar;
- rata inflaţiei rămâne constantă pe toată durata de viaţă a investiţiei şi egală cu cea
din primul an de realizare a investiţiei.
Calculul CF porneşte de la un cont de rezultate previzional pentru noua investiţie, în
care vor fi estimate vânzările şi cheltuielile ocazionate de darea în exploatare a investiţiei.
Trecerea de la această estimare contabilă a veniturilor şi cheltuielilor (ca potenţiale
încasări şi plăţi) la o estimare în termeni de trezorerie netă (încasări şi plăţi efective) se
face prin estimarea variaţiei nevoii de fond de rulment (NFR).
Valoarea reziduală şi de înlocuire a investiţiei
Valoarea de înlocuire cuprinde capitalul necesar pentru înlocuirea unui echipament cu
altul. Ea poate fi mai mare, mai mică sau egală cu valoarea reziduală. Valoarea reziduală
exprimă valoarea recuperată în urma casării (scoaterii din funcţiune) a obiectivului care
poate fi amortizat complet sau incomplet. Valoarea reziduală intră într-un fond de
investiţii viitor. După împlinirea duratei tehnice, valoarea reziduală este de obicei
nesemnificativă pentru gestiunea financiară.
Pentru durate de viaţă mai mici decât durat tehnică a investiţiei, valoarea reziduală
poate fi mai mare decât valoarea rămasă neamortizată determinând un surplus de încasări
peste valoarea rămasă a mijlocului fix respectiv.
Pentru durate de viaţă economică îndelungată (peste 10 ani) valoarea reziduală (VR)
ce ar rezulta din dezinvestire este considerată nesemnificativă pentru calculu VAN.
Pentru durate economice mai mici însă, valoarea reziduală devine importantă.
Problema valorii reziduale se pune, mai ales, pentru operaţiile de leasing (închirierea
şi cumpărarea ulterioară a unui bun fix), deoarece vânzătorul este interesat de o valoare
ere să-i compenseze cheltuielile, rămase neacoperite din amortizare, cu fabricarea sau
achiziţionarea şi menţinerea în funcţiune a bunului respectiv.
Metode de selecţie a proiectelor de investiţii
La evaluarea proiectelor de investiţii pentru a fundamenta decizia de investiţii se pot
folosi următoarele metode: rata rentabilităţii contabile (RRC), termenul de recuperare a
investiţiei (TR), acestea două sunt cele mai simple, valoarea prezentă netă (VPN), rata
internă de rentabilitate (RIR) şi indicele de profitabilitate (IP), ultimele trei fiind mai
corecte deoarece iau în considerare în mod explicit costul capitalului şi valoarea în timp a
banilor.
Metoda ratei rentabilităţii contabile (RRC)
Această metodă presupune calcularea rentabilităţii unui proiect utilizând profitul net
mediu şi cheltuielile cu investiţia. Această metodă nu ia în considerare conceptele de
valoare în timp a banilor şi flux de numerar. Ea mai este cunoscută şi sub denumirea
"profit pe investiţie" (return on investment, ROI). Metoda RRC calculează indicatorul
rata rentabilităţii contabile prin raportarea profitului net anual mediu (~P) la cheltuiala
totală cu investiţia (I):

n
Pi
I
/ profitul / net / anual / mediu
RRC = =
investitia / initiala / totala i 1 o

70
unde,
Pi = profitul net al perioadei respective;
Io— investiţia iniţială;
n = durata de viaţă economică a proiectului.
Regula de luare a deciziei în legătură cu proiectul va fi că acesta trebuie acceptat
numai dacă există o RRC aşteptată mai mare decât o rată predeterminată şi, bineînţeles,
dacă sunt mai multe proiecte în această situaţie se va alege proiectul cu RRC cea mai
mare.
Metoda termenului de recuperare (TR)
Termenul de recuperare exprimă perioada de timp în care se recuperează integral
suma avansată într-un obiectiv din profitul realizat prin funcţionare.
Atunci fluxul cumulat de numerar (venitul net al perioadei respective) intrat în firmă
minus investiţia iniţială este egal cu zero.

 CF
i 1
- Io = 0

iar termenul (perioada) de recuperare este timpul i, rezultat din:

I0
TR =
Pi

unde,
Io- investiţia iniţială;
Pi = profitul anual realizat (mediu);

Regula privind luarea deciziei de alegere a unui proiect în funcţie de termenul de


recuperare este următoarea:
- dacă i < i impus = proiectul se acceptă;
- dacă i > I impus = proiectul se respinge
- dacă i = i impus = proiectul este neconvingător.
În cazul a două sau mai multe proiecte concurente se alege proiectul cu perioada de
recuperare cea mai scurtă.
Acest criteriu asigură alegerea variantelor de investiţii în funcţie de rapiditatea
recuperării capitalului investit. Este o metodă simplă de luare a deciziei de investire care
evaluează riscurile. Prin această metodă se exclud investiţiile care recuperează capitalul
investit într-o perioadă mai mare de timp deoarece riscul creşte proporţional cu această
perioadă.
Datorită faptului că metoda termenului de recuperare ignoră valoarea banilor în timp
şi nu ia în considerare fluxurile de numerar care pot creşte după expirarea termenului de
recuperare, ea elimină proiectele de investiţii cu o rentabilitate bună, dar pe termen lung,
fapt ce poate să coste firma. Din această cauză, termenul de recuperare nu este un criteriu
corespunzător de luare a deciziei de investire.

71
Unele firme utilizează o variantă a termenului de recuperare, şi anume termenul de
recuperare actualizat prin actualizarea fluxurilor de numerar de intrare. El se defineşte ca
timpul necesar pentru a acoperi investiţia prin fluxurile viitoare de numerar actualizate.
Cu toate limitele acestei metode, datorită faptului că este foarte uşor de utilizat şi că
dă aproape întotdeauna rezultate foarte clare, unele firme, mai ales cele mici şi mijlocii, o
folosesc cu precădere. Susţinătorii acestei metode argumentează că ea tinde să identifice
şi să ajute la selectarea proiectelor puţin riscante. Proiectele care recuperează investiţia
ocazionată de ele mai rapid, permit investitorului o expunere mai mică la risc şi
incertitudine. Pe de altă parte, cu cât sunt recuperaţi mai devreme banii, cu atât mai
repede pot fi începute alte investiţii profitabile.
In ciuda acestor atuuri, criteriul termenului de recuperare nu este un criteriu foarte
bun pentru selectarea proiectelor de investiţii, iar utilizarea lui este probabil să conducă la
decizii suboptimale.
Metoda valorii nete actualizate
Metoda VAN se bazează pe actualizarea fluxurilor de numerar viitoare, adică ţine
seama de valoarea în timp a banilor. Valoarea prezentă netă se obţine ca diferenţă între
valoarea prezentă a veniturilor viitoare şi valoarea prezentă a investiţiei. Ecuaţia VAN
este:

n
Vi n
I 0  Ci
VAN = 
i 1 (1  a )
i
-  (1  a)
i 1
i

Sau

n
CFi
VAN =  (1  a)
i 1
i
-I0

unde,
CF{ (Vi, Cj) =flux de numrar anual generat de proiect în perioada i;
Io = investiţia iniţială;
n = durata de viaţă aşteptată a proiectului;
a = costul capitalului (rata de actualizare, care se situează în jurul ratei
dobânzii) care depinde de riscul implicat de proiect.

Regula de luare a deciziei în funcţie de VPN este următoarea:


- dacă VAN > 0 = proiectul se acceptă;
- dacă VAN < 0 = proiectul se respinge;
- dacă VAN = 0 = proiectul este neconvingător.
Când VAN este pozitivă, firma este în poziţia în care generează profituri nete
superioare celor necesare recuperării investiţiei iniţiale şi acest lucru se realizează ţinând
seama de rata de actualizare „a" investiţiei. Aceste fonduri suplimentare (mai mari)
generate de proiect vor fi folosite de firmă pentru alte scopuri.
Metoda VAN are următoarele caracteristici:
- este legat în mod direct de obiectivul maximizării averii acţionarilor (valorii
firmei);

72
- ia în considerare periodicitatea cheltuielilor de investiţii şi a profiturilor
(proprietatea valori în timp a banilor este reflectată corespunzător);
- este luată în considerare orice informaţie semnificativă măsurabilă
referitoare la decizie;
- este practică şi uşor de utilizat (din moment ce fluxurile de numerar au fost
identificate) şi dă semnale clare în ce priveşte luarea deciziei. Trebuie, totuşi, spus că
identificarea fluxurilor de numerar viitoare este, în mod obişnuit, foarte dificil de realizat
în realitate.
In unele situaţii, valoarea finală (terminală) sau, cum se mai numeşte uneori, valoarea
finală netă (VAN) este un criteriu convenabil pentru alegerea proiectelor de investiţii,
deoarece dă acelaşi rezultat (de alegere sau respingere) ca şi VAN.
Între VFN şi VPN există următoarea relaţie, pentru un proiect cu n perioade şi cu rata
de compunere a veniturilor şi cheltuielilor, r:

n
VFN = VAN (1+r)n-1 =  CD
i 1
i (1+r)n-1 – I0 (1+r)n

Regula de luare a deciziei folosind criteriul VFN pentru o singură investiţie poate fi
exprimată astfel:
- dacă VAN > 0 = proiectul se acceptă;
- dacă VAN < O = proiectul se respinge;
- dacă VAN = 0 = proiectul este neconvingător.
In practică se tinde să se folosească mai degrabă metoda VAN (prin actualizarea
fluxurilor de numerar viitoare) decât metoda VAN (compunând fluxurile de numerar
prezente), deşi, în esenţă, una nu este superioara celeilalte. Acest lucru se datorează
următoarelor considerente:
a) dacă se utilizează VAN, decizia trebuie luată pe baza aprecierii valorii viitoare
(câţi ani de compunere vor exista); dacă proiectele au durate de viaţă inegale, acest fapt
poate cauza unele dificultăţi;
b) dacă proiectul nu va fi apreciat prin luarea în considerare a efectului acestuia
asupra valorii firmei, pare mai logic să se ia în considerare mai degrabă efectul prezent
decât efectul viitor.
Metoda ratei interne de rentabilitate (RIR)
Performanţa unei investiţii poate fi măsurată, de asemenea, ca o rată a venitului.
Metoda ratei interne de rentabilitate este un concept al fluxului de numerar actualizat.
Rata internă de rentabilitate este definită ca fiind rata de actualizare care face să existe
egalitatea între valoarea prezentă a intrărilor de fluxuri de numerar viitoare pentru un
proiect şi costul investiţiei acestui proiect.
Rata internă de rentabilitate (sau randamentul proiectului) poate fi găsită rezolvând
ecuaţia următoare, în care necunoscuta este RIR:

n
CFi
 (1  RIR)
i 1
i
= I0

73
în care,
CFi — fluxul de numerar în perioada i;
I0 = costul iniţial al investiţiei;
RIR — rata internă de rentabilitate a proiectului.
Rata internă de rentabilitate este deci rata de actualizare care face VAN să fie zero,
afirmaţie ce rezultă din ecuaţie şi este evidentă prin trecerea lui I 0 în partea stângă a
ecuaţiei.
RIR a proiectului este rata maximă a venitului pe care investitorul poate să-şi permită
să o calculeze.
Pentru alegerea unui proiect, rata internă de rentabilitate a unui proiect este comparată
cu costul solicitat al capitalului, rata prag, „a".
Regula privind luarea deciziei financiare în funcţie de rata internă de rentabilitate este
următoarea:
- dacă RIR > a = proiectul se acceptă;
- dacă RIR < a = proiectul se respinge;
- dacă RIR = a = proiectul este neconvingător.
Rata internă de rentabilitate are două dezavantaje majore:
- dacă veniturile şi costurile perioadei pentru un proiect îşi schimbă semnul mai
mult decât o dată, adică au fluxuri de numerar neconvenţionale (costurile depăşesc
veniturile dând fluxuri negative) de-a lungul vieţii unui proiect, nu poate fi fundamentată
o soluţie numai pe baza criteriului RIR (un flux de numerar este convenţional când are
loc numai o singură schimbare de semn).
- în unele cazuri, acest criteriu poate da o altă ordine de preferinţă pentru un anumit
proiect decât metoda VPN. Dacă însă rata prag utilizată în legătură cu RIR este costul de
finanţare, atunci, în majoritatea cazurilor, cele două metode (VPN şi RIR) vor da
rezultate necontradictorii.
Calcularea RIR se poate face prin trei metode: (1) când fluxurile de numerar sunt
constante, (2) prin încercare şi eroare şi (3) cu ajutorul procedeelor matematice.
Indicele de profitabilitate (IP)
Indicele de profitabilitate numit şi indicele beneficiu/cost, exprimă rentabilitatea
relativă a investiţiei pe întreaga durată de viaţă a acesteia. Această metodă arată valoarea
prezentă a profiturilor pentru un cost de 1 leu investiţie.

CFi
valoarea / prezenta / a / fluxurilor / de / numerar n
(1  a ) i
IP =
cos tul / initial / al / investitie i
= 
i 1 Io

Un proiect independent trebuie să fie acceptat numai dacă IP este supraunitar. Firma
trebuie să fie indiferentă în alegerea proiectului dacă IP este egal cu 1 (punctul critic) şi
trebuie să respingă proiectul dacă IP al acestuia este mai mic ca 1.

Care sunt indicatorii si metodele de evaluare a investitiei?

74
Comparaţie între metodele VAN şi RIR
Metodele care au la bază valoarea prezentă netă şi rata internă de rentabilitate conduc
întotdeauna la aceeaşi decizie (acceptare sau respingere) dacă două proiecte aflate în
acceptarea unui proiect este ca acesta să aibă un cost al capitalului mai mic decât RIR. Ca
urmare, când costul capitalului este mai mic decât RIR, VAN este pozitivă.
Sunt însă situaţii când proiectele se exclud reciproc şi atunci VAN şi RIR oferă soluţii
diferite pentru luarea deciziei. Acest fapt are loc când:
- investiţia iniţială a unui proiect este mai mare decât a celuilalt;
- realizarea în timp a fluxurilor de numerar a celor două proiecte este diferită;
- durata de viaţă a proiectelor este diferită.
în privinţa realizării în timp a fluxurilor de numerar, majoritatea fluxurilor de numerar
aferente unui proiect se pot realiza la începutul vieţii proiectului, în timp ce cea mai mare
parte a fluxurilor de numerar a celuilalt proiect se pot realiza la finele vieţii proiectului.
Intre cele două metode se poate face următoarea comparaţie:
- metoda RIR nu este direct legată de criteriul maximizării valorii firmei. Dacă rata
prag folosită în legătură cu RIR este costul finanţării atunci în majoritatea cazurilor cele
două metode vor da acelaşi rezultat. In cazul unor proiecte concurente metodele dau
uneori semnale diferite. Aceasta se întâmplă când două proiecte care se exclud reciproc
implică o scară diferită a investiţiei.
- la fel ca metoda VAN, metoda RIR ia în considerare atât fluxurile de numerar, cât
şi valoarea în timp a banilor.
- la luarea deciziei folosind metoda RIR sunt luate în considerare toate informaţiile
relevante, dar metoda se poate baza şi pe o presupunere nerealistă.
- metoda RIR poate fi o metodă greoaie dacă nu se dispune de
computer.
- metoda RIR nu poate face faţă diferitelor rate de venit solicitate (rate prag). RIR
furnizează o rată medie de venit pentru un anumit proiect de investiţie. Această rată este
în mod normal comparată cu o rată de venit solicitată pentru a realiza o judecată asupra
investiţiei. Dacă costurile finanţării se aşteaptă să se schimbe pe parcursul vieţii
proiectului, această comparaţie poate fi dificil de făcut.
- metoda RIR nu dă întotdeauna rezultate clare şi neambigue.
Şi, totuşi se pune în mod firesc întrebarea care metodă este cea mai bună.
Se consideră a fi metoda cea mai bună de alocare a capitalului acea metodă care
selectează din toate proiectele disponibile pe acelea care maximizează valoarea firmei şi,
deci, veniturile acţionarilor. O astfel de metodă trebuie să îndeplinească următoarele trei
proprietăţi: să ia în considerare toate fluxurile de numerar de-a lungul întregii vieţi a
proiectului; să ia în considerare conceptul de valoare în timp a banilor;
Atunci când metoda se utilizează la alegerea unui proiect de investiţii din mai multe
proiecte ce se exclud reciproc, aceasta trebuie să aleagă proiectul care maximizează
valoarea capitalului firmei. în legătură cu metodele prezentate , s-ar putea ca unele să nu
îndeplinească proprietatea 1 (termenul de recuperare) şi / sau 2 (termenul de recuperare şi
rata rentabilităţii contabile). Proprietăţile 1 şi 2 sunt îndeplinite atât de metoda VAN, cât
şi de metoda RIR. Totuşi, numai metoda VAN satisface proprietatea 3 sub toate

75
aspectele. Din această cauză metoda VAN este cea mai bună metodă de alocare a
capitalului.
Metoda VAN este cea mai bună şi din cauză că ea este cea mai realistă în privinţa
modului în care se face presupunerea în legătură cu reinvestirea fluxurilor de numerar
generate de investiţie. Astfel, metoda VAN presupune ca fluxurile de numerar generate
de proiect pot fi reinvestite la costul capitalului, în timp ce metoda PIR presupune că
firma va reinvesti aceste fluxuri la o rată de venit egală cu RIR.
De asemenea, metoda VAN este mai bună pentru faptul că în cazul proiectelor
„anormale" (cele care presupun ieşiri de capital, adică cheltuieli de investiţii, în mod
repetat pe o perioadă mare din viaţa proiectului), metoda RIR nu poate fi utilizabilă.
Metodele de evaluare a investiţiilor au la bază o presupunere simplificatoare, aceea că
fluxurile de numerar au loc la finele anului, deşi ele au loc în cursul anului. Urmare
acestei presupuneri, se tinde să se introducă un element de tendinţă potrivit căruia se
tratează fluxurile de numerar ca fiind ocazionate la câteva luni mai târziu decât sunt ele
ocazionate în realitate. Aceasta tinde să aibă ca rezultat o micşorare sistematică a VAN.
Din această cauză, este bine, pe cât posibil, ca în practică să se facă prognoza fluxurilor
de numerar lună de lună şi actualizarea acestora potrivit momentului exact când se
aşteaptă ca ele să fie ocazionate.
Fluxurile de numerar corecte pe care metodele de evaluare trebuie să le ia în
considerare sunt nu numai cele mai efective, ci şi fluxurile de numerar de oportunitate
care sunt la fel de importante ca şi cele efective. De asemenea, atunci când se apreciează
un proiect, fluxurile de numerar trebuie ajustate în funcţie de fiscalitate.
Decizia de investire este complexă şi, cel mai adesea, în afara calculelor financiare, se
apelează la experienţa profesională şi intuiţia conducătorului firmei. în plus, trebuie avut
în vedere că orice decizie de investire se ia într-un context restrictiv al mediului economic
(concurenţa, resurse etc). în aceste condiţii de incertitudine şi de restricţii ale procesului
investiţional, în loc de a căuta o soluţie optimă, adesea este preferabil să se opteze pentru
decizia care satisface cel mai bine un minimum de criterii.

Principalele metode de selectie?

Bibliografie selectivă

1. I., Bogdan, „Tratat de Management Financiar – bancar”, ed. Economică,


Bucureşti, 2002
2. A., Todea, „ Investiţii”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2006
3. I., Stancu, „Finanţe : Investiţii directe şi finanţarea lor”, vol. II, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003
4. M., Stoian, „Gestiunea investiţiilor”, Ed. ASE, Bucureşti, 2002

76
5. D., Zaiţ, „Evaluarea şi gestiunea investiţiilor directe”, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,
2003
6. I. Vasilescu, „Investiţii”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
7. P. Lucian, „ Eficienţa investiţiilor”, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004

Test de autoevaluare
- Care sunt etapele necesare pentru elaborarea documentaţiei pentru investiţii ?
- Ce semnificaţie economică are devizul general ?
- Cum se clasifică proiectele de investiţii după finalitate, dar după obiective ?
- Care sunt cele trei componente ale evaluării proiectului indiferent de faza în care
se află ?
- Care sunt principalele metode de selecţie a proiectelor de investiţii ?

Unitatea de studiu 9
Riscul în investiţii. Eficienţa economică a investiţilor

Introducere
Eficienţa economică stabileşte legătura între resursele alocate pentru desfăşurarea
unei activităţi economice şi rezultatele obţinute precum şi orientarea resurselor spre acele
domenii de activitate economică unde eficienţa este maximă. În practică activităţile

77
economice se confruntă cu numeroase riscuri şi incertitudini. În activităţile de investiţii
riscul se apreciază pe baza unei rate de risc determinate de probabilităţiile de creştere a
eforturilor investiţionale sau de reducere a efectelor dorite.
În aprecierea eficienţei economice a investiţiilor eforturile se pot referi la activitatea
de investiţii, la activitatea de producţie sau la ambele. Modernizarea şi restucturarea
activităţilor economice influenţează pozitiv eficienţa economică. Datorită caracterului
complex al eficienţei economice aprecierea se face cu ajutorul unui sistem de indicatori.
Aceşti indicatori sunt clasificaţi după o mare diversitate de criterii, reţinem indicatorii
statici şi indicatorii dinamici.
Indicatorii dinamici sau actualizaţi au la bază tehnica actualizării. Aceşti indicatoru
sunt : valoarea netă actualizată (VAN), rata internă de rentabilitate (RIR), indicele de
profitabilitate (IP), durata de recuperare actualizată (DRA).

Obiective
- să definească conceptele de eficienţă, risc,certitudine, incertitudine etc
- să recunoască şi să aplice formulele de calcul a indicatorilor statici şi indicatorilor
dinamici;
- să înţeleagă tehnica actualizării ;

Cuvinte cheie : risc, certitudine, incertitudine, eficienţă economică, sistem de


indicatori, actualizare.

Riscul în investiţii

DEFINITIE Delimitari conceptuale si clasificare


Prof. I Bogdan distinge in conceptul de investitie patru elemente: continutul material
al efortului investitional; factorul timp – durata; notiunea de eficienta; notiunea de risc.
Notiunea de risc decurge din insăşi esalonarea pe perioade viitoare a efectelor dorite.
Aceste efecte viitoare sunt sperante si nu certitudini.
Luarea deciziei de a investi atat pentru dezvoltarea obiectivelor existente cat si pentru
obiective noi trebuie sa ia in considerare incertitudinea si riscul, ambele implicate in
proiectul de investitii.
Incertitudinea se refera la indoiala, pe care o creaza aparitia unui eveniment viitor
legat de rezultatele scontate intr-o anumita activitate economica.
O actiune este considerate incerta, atunci cand este posibila obtinerea mai multor
rezultate fara sa se cunoasca posibilitatea de aparitie a uneia sau a alteia dintre ele.
Riscul se caracterizeaza prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru
rezultatele scontate, indicand si posibilitatea cunoasterii acestei legi de catre agentii
economici.

78
Intre risc si incertitudine exista o relatie de dependenta numai ca incertitudinea nu
poate fi eliminat. Incertitudinea devine o posibila sursa de risc, numai cand provine dintr-
o informare incomplete sau gresita.
Riscul este o notiune sociala, economica, politica sau naturala a carei origine se afla
in posibilitatea, ca o actiune viitoare sa genereze pierder datorita informatiilor incomplete
in momentul luarii deciziei de a investi.
Riscul inerent oricarei investitii are ca suport principal evolutia tehnologica si
progresul tehnic care permite firmelor straine sau autohtone realizarea unor ample
proiecte de investitii.
Unele dintre informatiile utilizate in evaluarea proiectelor de investitii nu pot fi
previzionate in mod riguros si anume: volumul productieisi serviciilor, structura si
calitatea acestora, pretul de vanzare, pretul si consumul in cazul resurselor necesare.
Deciziile de investitii trebuie sa fie elaborate si adoptate in raport cu incertitudinea
asociata proiectelor, pe baza unor analize a tuturor situatiilor posibile in viitor si a
impactului asupra eficienteii economice a investitiilor.
Clasificarea riscului in investitii
Exista mai multe criterii de clasificare a riscului in investitii :
Dupa natura investitiei : riscul in afaceri generat de evolutia progresului tehnic si a
consecinte lor ce decurg si care sunt greu de prevazut ; riscul financiar generat de
imprumuturile luate din banci si majorarea neprevazuta a dobanzilor.
Dupa dimensiunea pierderilor : risc de nivel zero apare la investitiile de plasament in
obligatiuni si imprumuturi pe termen lung ; Risc de grad redus insoteste investitiile de
inlocuire in procesul de productie. ; riscul de grad mijlociu se regaseste la investitiile de
productivitate, care presupun modernizarea productiei, rationalizarea locului de munca ;
risc de grad inalt apare la investitiile in proiectele de cercetare – dezvoltare ale caror
rezultate sunt incerte.
Dupa gravitatea primejdiei si consecintele asupra firmei sau bancii: riscul de ruina,
intreprinderea sau banca urmeaza sa dea faliment ; riscul de insolvabilitate survine cand
intreprinderea sau banca nu mai poate face platile.
Dupa comportamentul debitorilor sau creditorilor : riscul de tara1 este riscul expunerii
la o pierdere generate de un credit acordat in strainatate, pierdere cauzata de producerea
unor evenimente intr-o anumita tara, evenimente aflate sub controlul guvernului tarii ;
riscul investitiei straine directe este definit ca expunerea la materializarea unor pierderi de
bunuri materiale sau a unor oportunitati de afaceri in strainatate, cauzate de producerea
unor evenimente care sunt cel putin partial sub control guvernamental si nu sub controlul
celui care detine bunurile sau afacerea ; riscul suveran decurge din schimbarile de
atitudine al guvernului survenite odata cu modificarea radicala a relatiilor cu statul
creditor, situatie care poate conduce la inexistenta vointei de a respecta niste obligatii
financiare ; riscul politic, social, economic – caz in care imprumuturile acordate sunt
expuse riscului ce rezulta din intrepatrunderea complexa a efectelor evolutiilor politice,
economice si sociale.
In 1971 S. Robock a operat pentru prima data dijunctia intre macro si microrisc.
- Macroriscul este o consecinta a situatiei politice si economice a unui stat reflectata
la nivelul tuturor agentilor economici straini prezenti pe piata externa.
- Microriscul ia in consideratie incidenta macroriscului asupra investitorului authoton
sau strain pe piata interna.

79
Riscul investitiilor straine directe
Investitiile pot fi: proprii, mixte si straine.
Investitiile straine au un rol important in asigurarea cresterii si dezvoltarii economiei
statelor.
Studiile de specialitate arata ca nivelul investitiilor straine cunoaste in prezent evolutii
spectaculoase si ca majoritatea statelor si-au imbogatit legislatia in domeniu.
Capitalul strain investit completeaza mai bine necesarul de capital dintr-o economie
decat capitalul imprumutat.
Volumul mare de investitii straine dintr-o tara are un impact pozitiv, ofera o imagine
clara asupra gradului de dezvoltare economica si incredere in potentialul economic al tarii
gazda.
Volumul redus al investitiilor straine releva neincrederea in economia tarii gazda,
descurajeaza potentialii investitori.
Operatiunea unei firme de a investi in alta tara implica o larga varietate de riscuri
determinate de evolutia evenimentelor economice si politice din tara gazda.
Investitiile straine directe sunt acele investitii in care investitorul strain are capital dar
si posibilitatea de a lua decizii de control asupra proiectului pe linie manageriala,
tehnologica, de marketing etc.
Analiza riscului este un instrument important in fundamentarea deciziei de investitie
si de stabilire a strategiei de expansiune.
In urma analizei corecte si aprofundate a mediului de afaceri, investitorul stabileste o
relatie intre riscuri si potentialul profit al afacerii.
Riscul de tara aferent investitiilor straine directe reprezinta expunerea la pierderi a
unei afaceri sau a unor bunuri (active) care pot sa apara in cazul unor investitii directe
intr-o tara straina.
Aceste pierderi sunt cauzate de evenimente specifice ce se afla sub controlul
guvernului din tara gazda si nu sunt influentate decat in parte de investitorul strain.
Pirederile datorate materializarii riscului de tara trebuie perceput ca diferenta dintre
veniturile prevazute si veniturile efectiv realizate in urma derularii unei investitii.
Factorii de risc specifici unui proiect de investitii
Riscul de tara in cadrul unui proiect de investitii are doua componente si este
determinat ca suma dintre macroriscurile si micririscurile tarii gazda adica de mediul de
afaceri si de fortele socio – politice interne si externe.
In general micririscurile sunt determinate de caracteristicile proiectului de investitii,
adica de un ansamblu de factori industriali, structurali, manageriali si de firma.
Daca macroriscurile au in vedere cadrul general investitional, avand aceeasi eficienta
asupra tuturor investitiilor straine dintr-o tara gazda, microriscurile au eficienta specifica
asupra fiecarui proiect de investitie in parte.
Riscul de tara face ca nivelul total al investitiilor sa fie diferit de la o tara la alta, in
timp ce celelalte microriscuri fac ca riscul asimilat proiectului de investitii sa fie diferit de
la o investitie la alta in cadrul acelorasi tari sau in tari diferite.
Componenta macroriscurilor de tara a investitiilor straine, poate face obiectivul unei
standardizari metodologice si a unui sistem de calcul al indicatorilor relevanti, prin
analiza unor baze de date care vizeaza orizonturi de timp mai largi.

80
Realizarea unei analize detaliate pe fiecare tara in parte si pentru fiecare proiect de
investitie pe fiecare tara, presupune costuri operationale si financiare ridicate prin munca
unui personal specializat ceea ce va influenta eficienta economica a investitiilor straine.
Un aspect care nu poate fi neglijat in evaluarea eficientei economice il constituie
orizontul de timp pentru care se face analiza, in sensul ca previziunea poate fi corecta
pentru intervale de timp scurte si mai putin corecta pentru intervale de timp lungi.
Informatii utile pot fi furnizate de birourile de consultanta si de agentiile care pun la
dispozitie informatii si asistenta completa.
Factorii de risc de natura economica.
Firmele straine, pentru a fi eficiente, se orienteaza spre acele piete care au cele mai
bune perspective de crestere economica, au forta de munca calificata si relative ieftina, au
dimensiune mare a pietei de desfacere, infrastructura bine dezvoltata si sunt stabile
financiar.
In concluzie, ofera un climat bun de afaceri.
Categoria de factori economici interni, poate fi impartita in cinci grupe de factori de
risc: starea economiei nationale ; factorii sectoriali ; dimensiunea pietei interne ; situatia
financiara interna ; factorii geografici.
Starea economiei nationale este evaluate prin urmatorii indicatori 1 : Produsul intern
brut pe fiecare locuitor ; Produsul national brut pe locuitor ; Venitul national pe locuitor ;
Ritmul mediu al produsului intern brut pe locuitor ; Ritmul mediu al produsului national
brut pe locuitor.
Ritmul mediu se calculeaza cu formula 2

PIB / loc 0
RK 1
PIB / loc n

n = numarul de ani pe care se face analiza

PNB / loc 0
RK 1 K = n-1
PNB / loc n

Factorii sectoriali se refera la sectoare nationale eficiente, strategice, prioritare


economiei nationale, la dimensiunea si rata de crestere a sectorului.
Pentru a analiza structura economiei ţării gazda si a evalua factorii de risc care
influenteaza eficienta economica a investitiei se utilizeaza urmatorii indicatori:
- Ponderea sectorului agricol in PIB
- Ponderea sectorului industrial in PIB
- Ponderea sectorului public in PIB
- Deficitul bugetar
Dimensiunea pietei interne, dimensiunea globala a pietei interne este un aspect luat in
calcul de toti investitorii straini pentru care dimensiunea unei piete este fundamenatala
pentru luarea deciziei de investitie.

81
Analiza unei piete interne are in vedere : cererea globala, oferta globala, nivelul
concurentei, evolutia preturilor interne, barierele de intrare iesire pe piata etc.
In evaluarea riscului de tara, dimensiunea pietei interne si factorii de risc sunt
analizati de catre investitori cu1:
- Rata inflatiei RI

RI anual  IPC anual  1 100


*

unde IPC = indicele preturilor de consum


- Deflatorul PIB

PIBt
DPIB  *
PIBt
unde PIBt = PIBnominal

PIBt* = PIBreal

- Indicele preturilor de consum

P  qi 0
*

IPC 
i1

P  qi 0
*
i0

P  qi 0 - cheltuielile de consum exprimate in preturi ale perioadei curente.


*
unde i1

unde  P  qi 0 - cheltuielile de consum exprimate in preturile perioadei de baza.


*
i0

Cu ajutorul acestor indicatori, investitorul strain si autohton vor obtine informatii mai
aproape de realitate asupra costului fortei de munca, capitalului, al materiilor prime etc.
Situatia financiara interna se refera la starea generala existente pe pietele financiare
si monetare, stabilitatea preturilor si a monedei nationale, a nivelului economisirii.
Investitorul strain si autohton sunt interesati de pretul capitalului reflectat in evolutia
dobanzii pe piata.
Cu cat pe piata financiara actioneaza mai multe banci de investitii, banci comerciale,
socieatati de asigurari, case de economii, uniuni de credit si fonduri de investitii, care pun
la dispzitie investitorilor mai multe poduse financiar – bancare, cu atat riscurile de natura
financiara sunt mai mici si eficienta economica a activitatii mai mare.
Angajarea de credite de pe piata locala este apreciata de un investiotor strain ca o
metoda de reducere a riscului, de preluare fortata a investitiei de catre statul tarii gazda.
Evaluarea acestor factori de risc in cazul analizei riscului de tara de catre investitorul
strain se face cu ajutorul urmatorilor indicatori: rata medie a dobanzii, rata economisirii,
volumul creditelor acordate, siguranta sistemului financiar – bancar etc.
O tara in care sistemul bancar nu este reglementat, creditele se acorda preferential si
nu pe criterii economice sau in cazul bancilor sunt insuficient implicate in economia
reala, tara nu se afla in sfera de interes a investitorului strain.

82
Factorii geografici se refera la resursele naturale , la topografia si infrastructura
tarii gazda. Important pentru o investitie straina este dotarea cu resurse naturale multe si
ieftine. O infrastructura dezvoltata este formata din sosele, cai ferate, aeroporturi, porturi,
retea electrica, transport prin conducte etc.

Enumerati factorii de risc de naturqa economica

Factori de natura economica externi


Acesti factori au in vedere relatiile tarii gazda cu strainatatea.
Factorii externi sunt urmatorii:
Comertul exterior cuprinde relatiile comerciale dsfasurate de tara gazda cu restul
lumii in conditiile actuale. Comertul exterior reprezinta una din conditiile de baza a
cresterii economice1. Cu cat gradul de deschidere a economiei spre exterior este mai
mare, cu atat economia in ansamblu este mai eficienta.
Starea comertului exterior a tarii gazda si factorii de risc aferenti sunt analizati cu
urmatorii indicatorii: volumul total al exporturilor, volumul total al importurilor, soldul
balantei comerciale, ponderea exporturilor in PIB, ponderea inporturilor in PIB, indicele
raportului de schimb etc.
Cu acesti indicatori se analizeaza dimensiunea economica a unei tari luand in
considerare competitivitatea sa externa si dependenta de alte state.
Gradul extern de indatorare se refera la sumele imprumutate de pe pietele
financiare internationale si platile efectuate in contul acestor datorii. Existenta unui grad
mare de dependenta si instabilitate pe fondul unui serviciu al datoriei externe face ca
riscul investitiilor straine pe aceasta piata sa fie din ce in ce mai mare.
Statul gazda supus presiunii creditorilor externi sa-si urgenteze efectuarea platilor ar
putea adopta o serie de masuri nefavorabile investitorilor ca : blocarea transferurilor
profiturilor in strainatate, cresterea fiscalitatii, limitarea accesului pe pietele valutare
financiate etc.
In analiza riscului determinat de gradul extern de indatorare se utilizeaza urmatorii
indicatorii : datoria externa bruta, datoria externa neta, ponderea datoriei externe in PIB,
serviciu anual al datoriei externe, ponderea datoriei externe in rezervele valutare
nationale etc.
Balanta de plati externe si cursul de schimb valutar au in vedere totalitatea
fluxurilor financiare si de capital derulate cu restul lumii, precum si impactul acestora
asupra stabilitatii interne a monedei nationale.
Balanta de platii externe contine informatii legate de fluxurile comerciale, de
investitii si financiare si o serie de informatii cu privire la veniturile obtinute din investitii
si sumele transferate in strainatate, nivelul rezervelor valutare nationale etc.

83
Pentru investitiile straine prezinta interes si nivelul cursului de schimb, reglementarile
cu privire la proprietatea asupra valutei, convertibilitatea monedei nationale si
organizarea pietei nationale.
Analiza acestui factor de risc se face cu ajutorul urmatorilor indicatori: soldul
contului curent, soldul contului de capital si financiar, lichiditatea internationala, regimul
valutar, accesibilitatea pietei valutare.
Indicatorii utilizati in analiza mediului economic sunt in mare parte cuantificabili.
Investitorul strain si cel autohton iau in considerare si factorii de risc de natura socio
– politica, ai caror indicatori vizeaza mai mult aspectele calitative care ar putea influenta
decizia de investitie intr-o tara straina.
Decizii de investiţii în condiţii de risc
Riscurile există la toate nivelurile privind deopotrivă investiţie reală şi o investiţie pe
piaţa financiară. Există două etape distincte de abordare a riscurilor: o primă etapă, în care
se face identificarea diferitei riscuri posibile; a doua etapă, în care se integrează riscurile în
calcule economico-financiare.
O sinteză a principalelor riscuri cu care se confrunta investitorii cuprinde următoarele
categorii de riscuri:
- riscuri legate de realizarea unor proiecte de investiţii rea (depăşiri de cheltuieli,
întârzieri, accidente, riscuri tehnologică la realizarea şi punerea în funcţiune) şi riscuri legate
de specificul intrării pe piaţa financiară, penti
plasamente investiţionale;
- riscuri legate de exploatarea şi lichidarea unei investiţii reale sau privind anticipările
funcţionării pieţei financiare, în care se întrepătrund elemente economice, financiare,
sociale, politice.
Riscurile se integrează în procesul decizional privind activitatea de investiţii printr-o
multitudine de metode: metoda ratelor de actualizare ajustate prin risc, metoda
echivalenţelor certe, metoda arborelui de decizie, analiza sensibilităţii, metoda simulării.
Una dintre cele mai utilizate metode este analiza de sensibilitate a proiectelor de
investiţii pentru investiţii financiare. Ea este bazată pe faptul că din punct de vedere al
factorilor care intervin în deciziile de investiţii şi de finanţare pentru o întreprindere există
trei mari categorii de riscuri: riscul economic sau de exploatare; riscul financiar; riscul de
faliment sau de insolvabilitate.
Riscul economic este generat de incapacitatea unei întreprinderi de a se adapta la timp
şi cu cel mai mic cost la variaţiile mediului economic.
Evaluarea riscului economic sau de exploatare se poatf face cu ajutorul a doi indicatori:
- un indicator de poziţie faţă de pragul de rentabilitate
numit flexibilitatea unei întreprinderi şi care se calculeazi cu formula:
a=CA-CAR
a - flexibilitatea întreprinderii.
CA - cifra de afaceri preconizate pentru întreprindere,
CAR - cifra de afaceri critică determinată prin pragul di rentabilitate.
Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât întreprinderei este mai flexibilă deci riscul
de exploatare este mai redus.
Coeficientul de volatilitate, calculat cu formula:

84
CA  CAR
α= 100
CAR

Pe baza acestui coeficient de volatilitate, un proiefl de investiţii poate arăta una din
următoarele trei situaţii: situaţie instabilă, dacă cifra de afaceri se situează cu ma puţin de
10% peste pragul de rentabilitate; situaţie relativ stabilă, când cifra de afaceri este cu 10-20%
peste pragul de rentabilitate; situatia confortabila, cand cifra de afaceri este cu peste 20% peste
pragul de rentabilitate;
Concluzia este că la activităţile sau la întreprinderi care au cheltuieli fixe mai mici în
raport cu cheltuieli variabile, flexibilitatea este mare şi ele au capacitatea facă faţă unor
situaţii de conjunctură care ar putea diminua cifra de afaceri.
Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa
structurii financiare a unei întreprinderi pornind de la faptul cunoscut că o întreprindere are
două mari grupe de capital şi anume: capital propriu; capital împrumutat.
Pragul de rentabilitate se calculează prin luarea în considerare a unor cheltuieli
financiare generate de îndatorare, cheltuieli care, de obicei, constau în cheltuieli cu dobânda
care trebuie plătită.
Pragul de rentabilitate recalculat cu luarea în seamă a dobânzii este:

CF  d
CAR'=
1  CV
CA

CF – cheltuieli fixe
CA – cifra de afaceri
CV – cheltuieli variabile
d - cheltuielile cu dobânda.
Evaluarea riscului financiar se face cu ajutorul a doi indicatori:
- indicatorul de poziţie faţă de pragul de rentabilitate recalculat, care se detrmină ca
diferenţă CA - CAR' aplicând acelaşi raţionament ca în cazul riscului de
exploatare,
- coeficientul de elsasticitate, care se determină cu formula:

e = (DRE / RE) / (DCA/CA)

DRE - vaniatia rezultatului exploatării (profitul brut) faţă d valoarea preconizată;


DCA - vaniatia cifrei de afaceri, acest indicator fiind calculat pe baza unor serii de
date statistice înregistrate pe mai mulţi ani pentru proiecte de investiţii finalizate.
În apropierea pragului de rentabilitate elsticitats este foarte mare astfel că riscul de
exploatare este sporit, ii pe măsură ce se îndepărtează de pragul de rentabilităţi elasticitatea
scade odată cu scăderea riscului.
In aprecierea riscului unui proiect de investiţii trebuie luat în considerare şi efectul de
levier, adică acel fenomen prin care întreprinderea poate să-şi sporească performanţele prin
îndatorare sau dimpotrivă ea îşi poate periclita poziţia economucă şi financiară.
Dacă se notează cu Re - rata rentabilităţii economice a unui proiect de investiţii, cu Rf -
rata rentabilităţii financiare,
85
Atunci această rată depinde de rata medie a dobânzii, notata cu d' şi de mărimea
datoriilor întreprinderii (DAT) în raport cu capitalul propriu (CPR) deci rentabilitatea va
depinde de structura financiară a acelei activităţi.
Formula de calcul pentru rata rentabibtăţii financiare este
Rf = Re + (Re - d') / (DAT / CPR)
Concret, există trei situaţii, în funcţie de faptul daca efectul de Levier este pozitiv,
negativ sau neutru:
Dacă Rg > d', atunci folosirea unor resurse împrumutate contribuie la creşterea
rentabilităţii capitalului propriu ştiind că rata rentabilităţii financiare Rf devine o funcţie
crescătoare în raport cu îndatorarea întreprinderii.
Dacă Re = d', această situaţie demonstreaza neutralitatea structurii financiare faţă de
îndatorare, dar acest caz este foarte rar întâlnit.
Dacă Re < d' atunci rata financiară devine o functie descrescătoare în raport cu
îndatorarea, ceea ce va afecta grav performanţele întreprinderii impunând restructurarea
financiara si reducerea cheltuielilor financiare si in mod esential, cautarea de resurse de
imprumut cu o rata a dobanzii scazuta.

Cat de mult se poate estima riscul in mod real?

Unitatea de studiu 10
Eficienţa investiţiei.

Conceptul de eficienta economica


DEFINITIE In general, “eficienţa” este considerate scop primordial al stiintei, a carei menire
universala este predictibilitatea atat de necesara preveniri sau eliminarii riscului generat
de necunoscut, de aleatoriu.
Eficienta economica este o cerintă fundamentala necesara tuturor activitatiilor
economice impuse, in principiu de economia de piata.
Ea exprima rezultatele care se obtin intr-o activitate economica, evaluata prin prisma
resurselor consummate, pentru desfasurarea acelei activitati. Concret, se stabileste o
legatura dintre volumul si calitatea eforturilor ca factori generatori de efecte si rezultatele
ce se obtin intr-o perioada de timp, ca o consecinta a realizarii eforturilor respective.
Toate activitatiile si procesele economice in care se consuma munca, resurse
materiale si banesti, in scopul realizarii unor rezultate economice si sociale trebuiesc
analizate cu ajutorul eficientei economice dupa principiul rationalitatii. Deoarece volumul
resurselor materiale si banesti au un caracter limitat, numai printr-o utilizare eficienta se
poate asigura cresterea economica si ridicarea nivelului de trai.
Nivelul eficientei economice depinde de volumul si calitatea, atat a resurselor
consummate, cat si a rezultatelor obtinute.

86
Eficienta economica se calculeaza ca raport intre marimea efectelor si a eforturilor
sau ca raport intre eforturi si efecte.
In literatura de specialitate 1 acest raport se noteaza cu e :

E
e =  max


e` =  min
E

e, e` - eficienta economica.
E = efectele sau rezultatele
 - eforturile depuse
sau

E=e

Observam ca efectele depind direct proportional de eforturile dar si de eficienta


economica.
e - reprezinta efectul ce revine unitatii de effect, care trebuie sa fie maxim, iar e`
reprezinta efortul ce revine unitatii de efect, care trebuie sa fie minim.
Reprezentand grafic efectul (E) in functie de efort obtinem doua curbe pentru cele
doua variante V1 si V2.
E = f()

efect

1 efort

Daca reprezentam grafic efectele in functie de timp, mentinand eforturile constante


evolutia efectelor in timp va fi :
efect
E2

87

E1
Observam ca o crestere a eficientei economice duce la o realizare unei economii de
timp.
Pentru un coeficient de eficienta e1, efectul E1 se va realiza in anul t2, iar la un
coeficient superior e2, acelasi efect se va realiza in anul t 1.
Economia de timp t = t2 – t1, presupune o serie de decizii economice ce trebuiesc
adoptate in anul t2, adica o valorificare mai judicioasa a resurselor in anul urmator.
Activitatea economica a unui agent economic este eficient, atunci cand incasarile
obtinute pentru vanzarea rezultatelor activitatii sale, pe piata deepasesc cheltuielile care s-
au facut pentru activitatea depusa.
Eficienta economica este principalul factor calitativ al cresterii economice deoarece
cu ajutorul ei se asigura sporirea absoluta a efectelor cu acelasi volum de eforturi.
Compararea eforturilor economice cu efectele pentru detereminarea eficientei
economice, reprezinta numai o formula de principiu. Eficienta economica abordata ca
sistem se reprezinta astfel, i se atribuie o functie de transfer care poate fi maxima sau
minima.

Intrari sistem Iesiri

Intrari Iesiri
max min
Iesiri Intrari

Pentru o fundamentare cat mai exacta a eficientei economice trebuie ca intrarile si


iesirile din sistem sa cuantifice pe cat posibil toarte eforturile ce se fac pentru obtinerea
efectelor indiferent de timpul si locul unde se realizeaza.
Situatiile cu care se confrunta eficienta economica pot fi analizate din mai multe
puncte de vedere, pe baza unor criterii de fundamentare, care pot fi diferite. Deci, criteriul
ar insuma un principiu, un punct de de vedere al raportului dintre efecte si eforturi sau
invers.
Din analiza practica a raportului dintre efecte si eforturi intr-o activitate economica,
rezulta trei posibilitati.

88
efecte

C
A

eforturi

A – evolutia liniara
B – evolutia exponentiala
C – evolutia parabolica
Observam, ca sunt mai multe variante in care efectele sunt mai mari decat eforturile,
dar numai una este optima si anume cea maxima si de durata.
Eficienta economica avand un caracter complex atat eforturile cat si efectele trebuie
analizate la nivel macroeconomic si nivel microeconomic.
De asemenea, trebuie conportata cu eficienta economica a acelor state cu care
economia nationala intra in relatii economice.
Dificultatea cu care se confrunta eficienta economica se refera la modul cum trebuie
combinati factori de productie, in ce proportii si in ce stari, pentru a obtine rezultate
economice maxime in prezent si in viitor la nivelul fiecarui individ si la nivelul intregii
societati:
Dupa natura resurselor antrenate in activitatea economica se cunosc mai multe forme
ale eficientei economice :eficienta utilizarii resurselor umane; eficienta utilizarii
capitalului ; eficienta utilizarii resurselor naturale ; eficienta utilizarii noii tehnologii ;
eficienta investitiilor

Definiti eficienta investitiilor

Conceptul de eficienta economica a investitiilor

89
Investitiile constituie economii pe care generatia actuala le face la fondul de consum
in vederea asigurarii dezvoltarii capitalului fix in urmatoarele perioade de timp 1.
Ratiunea realizarii investitiilor rezida din efectele pe care acestea le produc, iar
obtinerea acestor efecte impune cresterea veniturilor suplimentare pe care investitia le
aduce precum si reducerea costurilor necesare.
Comparand efectele cu eforturile se exprima eficienta economica in orice domeniu.
Prin eficienta economica a investitiilor intelegem relatia care se stabileste intre
cantitatea si structura efectului, pe de o parte, ca generator de efecte si nivelul rezultatelor
economice obtinute in urma desfasurari procesului investitional, pe de alta parte.
In categoria eforturilor in procesul investitional intra :cele care se refera la procesul
investitional ; valoarea investitiei ; volumul lucrarilor de constructii montaj; numarul de
utilaje; numarul de personal atras in procesul investitional; cele care se refera la procesul
de productie; costurile de productie; cheltuielile materiale ; numarul de salarizati ;
Cele cu privire la durata investitiei, eforturile pot fi pentru un an sau pentru intreaga
perioada de activitate ; cheltuieli anuale de productie ; investitie anuala ;inporturi
anuale ;investitii totale ;cheltuieli totale ;import total etc.
Eforturile pentru investitii se mai pot clasifica astfel:
Dupa caracterul muncii incorporata: eforturi cu munca vie ; eforturi cu munca
materializata.
Dupa felul activitatii desfasurate in procesul investitional sunt : eforturi pentru
investitia propriu zisa ; eforturi pentru productie.
Eforturile economice depuse pentru realizarea procesului investitional se pot analiza
si din punctual de vedere al modului de esalonare in timp, a surselor de finantare, a
raportului in care se afla investitiile din import fata de totalul investitiilor, al gradului de
disponibilitate a unor resurse, de posibilitatiile de regenerare si de implicatiilor pe care le
au in general toate cheltuielile.
Investitia ca efort trebuie dimensionat, previzionat si argumentat.
In concluzie, aprecierea eficientei investitiilor in functie de eforturi se poate oferi la
activitatea de investitie propriu zisa, la activitatea de productie sau la ambele.
La randul lor efectele pe care le produc investitiile pot fi : efecte economice ; efecte
sociale ; efecte politice .
Efectele economice, atat ca volum, cat si ca structura au un rol important in
aprecierea eficientei economice. Efectele economice ale investitiilor exercita influenta
asupra dezvoltarii spirituale, al ridicarii nivelului de cultura si civilizatie atat la nivelul
individului, cat si la nivelul intregii societati.
Clasificarea efectelor investitiilor
Dupa locul lor de aparitie, pot fi : efecte directe ; efecte indirecte.
Dupa momentul in care apar pot fi : efecte actuale; efecte viitoare.
De aceea se impune cuantificarea factorului timp care reclama ca efectele sa fie
maxime si imediate:
Dupa perioada in care se analizeaza pot fi: efecte anuale; efecte totale.
Dupa gradul de cuprindere se disting : efecte globale ;efecte nete.
Dupa modul de cunoastere sunt efecte: programate ; effective;
Avand in vedere ca investitia este o activitate complexa, cu impact asupra firmei si
societatii, cuantificarea eficientei economice a investitiilor se face cu ajutorul unui sistem
de indicatori care au tendinta spre diversificare si modernizare continua.

90
Eficienta economica a investitiilor provine din toate fazele de derulare a procesului
investitional: proiectare, executie si atingerea parametrilor tehnico-economici proiectati.
Fiecare dintre aceste faze au o durata, care cu cat este mai scurta cu atat, efectele
asupra eficientei investitiei sunt mai mari.
In vederea cresterii eficientei economice a investitiilor in conditiile unei economii de
piata se impune luarea urmatoarelor masuri:
- Analiza temeinica a variantelor propuse pe baza unui sistem complex de indicatori
de eficienta economica, imbunatatirea structurii productiei si ridicarea gradului de
competivitate.
- Respectarea termenului de punere in functiune a obiectivelor economice care sa
duca la reducerea imobilizarilor de fonduri, recuperarea mai rapida a sumelor investite si
obtinerea mai rapida a rezultatelor propuse prin documentatia de investitii.
- Realizarea la noile obiective sau la cele modernizate a unor niveluri superioare,
fata de obiectivele vechi, in ceea ce priveste productivitatea muncii, cheltuielile la 1
milion productie, indicele de valorificare a materilor prime etc.
Factorii de crestere ai eficientei economice
Eficienta economica este o categorie economica deosebit de complexa, influentata de
o multitudine de factori care se pot clasifica dupa mai multe criterii:
- Dupa modul cum actioneaza in vederea cresterii eficientei economice, se disting
factori cu actiune indirecta si directa.
Factorii cu actiune directa sunt :
- ridicarea nivelului de pregatire profesionala a fortei de munca
- imbunatatirea structurala, in sensul cresterii calitatii capitalului fix utilizat in
procesul de productie
- cresterea gradului de prelucrare a resurselor naturale in circuitul economic
- perfectionarea metodelor de conducere, organizare si programare a productiei
- introducerea progresului tehnic
- intarirea disciplinei tehnologice si a fortei de munca
- perfectionarea activitatii de comert exterior
Factorii cu actiune indirecta sunt :
- modernizarea activitatii unitatiilor situate in ramurile conexe
- ridicarea calitatii materiilor prime
- cresterea performantelor utilajelor utilizate
- perfectionarea procesului de invatamant la scara nationala
- reorientarea exigentelor societatii
- cresterea gradului de confort si de civilizatie ale populatiei
Dupa caracterul lor, factorii cresterii eficientei economice pot fi : tehnici; economici;
naturali; sociali ; politici.
Factorii tehnici includ in special masurile care vizeaza promovarea progresului tehnic
in directia cresterii randamentului utilajelor, a productivitatii muncii si a gradului de
prelucrare a materilor prime.
Factorii economici constituie, in conditiile economiei de piata, cel mai important
element de stimulare a cresterii eficientei economice. Acesti factori includ parghile
economice ca: pretul, creditul, dobanda etc.
Factorii naturali actioneaza in ramurile primare ale economiei ca agricultura, industria
extractiva, silvicultura etc.

91
Factorii sociali cum ar fi: cointeresarea materiala, imbunatatirea conditiilor de munca
constituie elemente dinamice de stimulare a cresterii eficientei economice.
Dupa sfera de cuprindere, factorii cresterii eficientei economice pot fi generali si
specifici. Factorii generali actioneaza in orice domeniu iar cei specifici in anumite
domenii.
Factorii de crestere economica prezentati mai sus se afla intr-o stransa
interdependenta, in sensul ca actiunea unuia implica modificarea celorlalti. Astfel,
perfectionarea parametrilor tehnico-economici la un utilaj prin modernizarea lui, prin
promovarea progresului tehnic, implica in mod obligatoriu ridicarea nivelului de
pregatire profesionala a salariatiilor care-l deservesc dar si economiile de materii si
materiale utilizate in procesul de productie.

Conceptul de eficienta economica a investitiilor

Unitatea de studiu 11
Indicatori statici de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor
Procesul investiţional este un proces complex care antrenează un volum mare de
capital, îl dislocă din circuitul economic pe perioade mari de timp, urmând ca efectele să
vederea evitării unei decizii inadecvate de alocare a capitalului pentru investiţii, încă din
faza preinvestiţională, adică la întocmirea studiului de fezabilitate, trebuie să se opereze
cu informaţii aproape certe privind costurile de investiţii, pe de o parte, şi efectele ce se
vor obţine pe seama investiţiilor, pe de altă parte.
Din acest motiv este recomandat ca în orice studiu de fezabilitate să se realizeze
evaluarea eficienţei economice a proiectului de investiţii şi prin indicatori statici, cu
ajutorul cărora se creează posibilitatea relevării, la un moment dat, a unor informaţii
primare şi prelucrate cu privire la proiectul de investiţii. Evaluarea statică nu ia în
considerare implicaţiile factorului timp, dar indicatorii stabiliţi reflectă rigoare, în raport
cu momentul respectiv, constituind bază de plecare în evaluare indicatorilor dinamici.
Evaluarea statică, în domeniul investiţiilor, concepe şi asigură arealul informaţional al
momentului actual, cu privire la investiţia respectivă, date şi indicatori pe care se
fundamentează, în perspectivă, orice proiect de investiţii. In gama acestor indicatori se
include nu doar indicatori de eficienţă economică, ci şi indicatori tehnico - economici,
financiari, naturali şi mai ales valorici, unii au caracter primar, alţii derivat, relevând un
grad variat de complementaritate în analiza proiectelor.
Indicatorii statici de evaluare şi apreciere a eficienţei a proiectelor de investiţii se pot
încadra în 3 categorii, şi anume: indicatori cu caracter general, indicatori de bază şi
indicatori specifici unor obiective sau ramuri de activitate.
Indicatori generali
Sunt acei indicatori statici care pot caracteriza, în principiu, activitatea economică a
oricărei entităţi, în măsura în care este asigurat un sistem propriu de informaţie

92
economică. în ipoteza unei opţiuni de investiţii aceşti indicatori pot avea determinări
alternative (înainte de şi după realizarea investiţiei).
Capacitatea de producţie
Exprimă potenţialul maxim de producţie al unui obiectiv, într-o perioadă dată, de
regulă un an, în raport cu profilul producţiei, structura sortimentală prevăzută şi regimul
de funcţionare. Capacitatea de producţie se stabileşte în funcţie de gradul de utilizare
intensivă şi extensivă a utilajelor şi instalaţiilor, rezultând din însumarea capacităţilor
individuale ale acestora, sau în raport de capacitatea utilajului conducător. Ea poate fi
exprimată cantitativ, dar şi în unităţi valorice astfel:


n
Q= j 1
qj  pj

în care: Q - capacitatea de producţie exprimată valoric


qj - capacitatea fizică de producţie a sortimentului j
pj - preţul de producţie al sortimentului j
Ca indicator natural, în sfera indicatorilor de eficienţă a investiţiilor, capacitatea de
producţie constituie punct de plecare pentru stabilirea celorlalţi indicatori, între care:
valoarea investiţiei, investiţia specifică, costul şi valoarea producţiei, numărul
personalului etc.
Numărul personalului
Se stabileşte funcţie de capacitatea de producţie, regimul de lucru, norma de personal,
profilul producţiei, structura sortimentelor etc. In seria indicatorilor de eficienţă
economică a investiţiilor apare sub forma numărului de personal total, din care numărul
de muncitori, tehnicieni etc.
Costul de producţie
Este un indicator cu foarte mare putere de sinteză, arătând de fapt condiţiile concrete
de efort economic, în care se va realiza producţia proiectată. Poate fi pus în evidenţă sub
forma costului unitar sau a costului total. Costul de producţie unitar se stabileşte pe bază
de antecalculaţii/calculaţii pe produs sau pe baza relaţiei:

 Q c
n
i 1 i i c
ci = =
 Q
n n
i 1 i
Q
i 1
i

în care:
c - reprezintă costul unitar;
Q - volumul producţiei;
i - sortimentul de produse;
C - costul total.
Costul de producţie total se stabileşte pentru un anumit volum al producţiei şi pentru
o anumită perioadă de timp (an, trimestru, lună). In aprecierea eficienţei proiectelor de
investiţii prezintă interes evaluarea fundamentată a structurii costului de producţie pe
elemente de cheltuieli (materii prime şi materiale, energie, costuri salariale, amortizare
etc.) ca şi pe articole de calculaţie (cheltuieli fixe şi variabile).
Tendinţa de optim presupune minimizarea costului producţiei (unitar şi total).
Preţul de vânzare

93
Constituie indicator de estimare a nivelului valoric la care un produs poate fi vândut.
Preţul de vânzare (preţ de producţie) unitar, în principiu constituie rezultatul însumării
costul de producţie unitar cu profitul pe unitate de produs.

Pv=cu +pu

Valoarea producţiei
Prin acest indicator valoric se exprimă amploarea activităţii de producţie într-o
perioadă de timp (lună, trimestrul, anul). Se determină după relaţia:

n
p= Q
i 1
i  pi

în care: p - valoarea producţiei la preţ de producţie

Cheltuieli la 1000 lei producţie


Este indicator de eficienţă economică semnificativ, societăţile comreciale cu
producţie neomogenă. Se determină cu ajutorul relaţiei:

C
C1000 = 1000
P
iar tendinţa de optim presupune minimizarea cheltuielilor la 1000 lei producţie.
Profitul
Constituite indicator esenţial în analiza oricărei activităţi economice, întrucât exprimă
scopul şi efectul valoric scontat sau realizat. Poate fi determinat cu ajutorul relaţiei:

Prb = P – C

Respectiv

Prn = Prb – IP

în care: Pr - reprezintă profitul brut (Prb) şi net (Prn) Ip - impozit pe profit


In evaluarea şi aprecierea eficienţei proiectelor de investiţii profitul este luat în seamă
pentru efectuarea analizei comparative, precum şi pentru determinarea unor indicatori
derivaţi (durata de recuperare, rata rentabilităţii, coeficientul de eficienţă economică a
investiţiilor etc).
Rentabilitatea
Reflectă în principiu capacitatea întreprinderii de a genera profit, în » cadrul unei
perioade de timp, se măsoară printr-un sistem de rate ale rentabilităţii, între care cea mai
uzuală este următoarea:

Pr
rc = 100
C

în car: rc - rata rentabilităţii funcţie de cost.

94
Aprecierea favorabilă a unei activităţi cu ajutorul diferitelor rate ale rentabilităţii ţine
seama de maximizarea nivelului cifric. Semnificaţia fiecărei rate a rentabilităţii este în
funcţie de numitorul raportului (cost, capital, cifră de afaceri etc).
Valoarea adăugată
Exprimă creşterea (plusul) de avuţie care se obţine prin activitatea tehnico-
productivă, adică reflectă aportul întreprinderii în cadrul producţiei de bunuri şi servicii.
Se poate determina prin două metode:
- metoda sintetică, care presupune scăderea din producţia exerciţiului sau din cifra de
afaceri a consumurilor provenite de la terţi:

Qa = Qe– C

în care: Qa- valoarea adăugată


Qe- producţia exerciţiului
C- consumurile intermediare provenite de la terţi
- metoda aditivă, care presupune însumarea următoarelor componente: cheltuieli cu
salariile, amortizări, provizioane, impozite şi taxe, rezultatul exploatării.

Productivitatea muncii
Exprimă cantitatea de produse, ori valoarea produselor create de o persoană, un
muncitor, în unitatea de timp, pe de o parte, sau, pe de altă parte, timpul necesar pentru
producerea unei unităţi din valoarea producţiei determinate. Productivitatea muncii
reflectă eficienţa cu care se cheltuieşte munca socială. Se poate reprezenta diferenţiat, în
funcţie de mărimile folosite, astfel:

Q Q Q p Q p
Wap = ; Wqm = ; Wap = ; Wvm =
Np Nm Np Nm
în care: W- reprezintă productivitatea muncii în unităţi
fizice (q), valorice (v), pe o persoană (p) sau pe un muncitor (m)
Np, Nm - numărul personalului total (Np), muncitori (Nm)
Q - volumul fizic al producţiei
Q.p - valoarea producţiei anuale în lei
Indicatori de bază
Spre deosebire de indicatorii prezentaţi la grupa anterioară, indicatorii de bază sunt
proprii analizei eficienţei economice a investiţiilor.
Valoarea investiţiei
Reflectă efortul investitorului privind înfăptuirea obiectivului, respectiv valoarea
capitalului investit, fiind mărime de calcul pentru stabilirea unor indicatori de eficientă
economică derivaţi. Determinarea valorii investiţiei reclamă o muncă vastă, şi se
calculează pe baza relaţiei

95
I = Id + Ic + NFR + Ac
în care:
Id - volumul capitalului destinat investiţiilor directe Ic - volumul capitalului destinat
investiţiilor colaterale NFR - necesarul de fond de rulment
Ac - alte cheltuieli (cum ar fi cele privind licenţele, elaborarea documentaţiei tehnico -
economice, asistenţă tehnică, know - how, necesarul de fond de rulment etc.)
în ţara noastră pentru determinarea valorii totale a lucrărilor de investiţii şi a celor
asimilate, care pot consta şi în: reparaţii capitale, extinderi, transformări, modificări,
modernizări, consolidări, reabilitări la construcţii şi instalaţii existente, efectuate în
scopul asigurării cerinţelor de calitate şi funcţionale şi care se realizează cu ajutorul
fondurilor publice, se face pe baza devizului general. Structura şi metodologia de
elaborarea a acestuia este reglementat prin Hotărârea de Guvern nr.l 179/2002.
Investiţia specifică
Se exprimă ca un raport între valoarea investiţiilor şi efecte obţinute, concretizate în
volumul capacităţilor de producţie, în valoarea producţiei anuale, valoarea sau volumul
de prestaţii etc, astfel:

Id  Ic It
Ispi = n
= n

Q
i 1
i Q
i 1
i

în care: Isp - reprezintă investiţia specifică în lei/unitate de capacitate sau 1 leu


producţie;
I - valoarea de deviz a investiţiilor;
Q - capacitatea de producţie/valoarea producţiei;
i - indice de structură.
Trebuie menţionat că, volumul producţiei anuale datorate unei investiţii este în
funcţie de doi factori, şi anume: producţia în unitatea de timp; gradul de utilizare în timp
a capacităţilor de producţie (investiţia specifică fiind în raport invers proporţional cu
aceşti factori)
Ca urmare, calculul investiţiei specifice pe baza capacităţii de producţie este mai
semnificativ decât calculul în funcţie de volum producţiei.
Intre indicatorul investiţie specifică, calculat în funcţie de capacitatea de producţie, şi
cel calculat în funcţie de volumul producţiei există o dependenţă funcţională mijlocită de
coeficientul de folosire a capacităţii, se poate spune că:

Isp/p = Isp/p kf

în care:
Isp/q - investiţia specifică pe unitatea de capacitate de producţie;
Isp/p - investiţia specifică pe unitatea de producţie;

96
kf - coeficientul de folosire a capacităţii.

Durata de realizare a investiţiilor


In cadrul acestei perioade de timp are loc de fapt materializarea eforturilor
investiţionale în capital fix. Este un indicator natural de exprimare a eficienţei economice
a investiţiilor, are în vedere timpul, din momentul începerii etapei de proiectare, până la
punerea în funcţie a obiectivului, respectiv:
- perioada de proiectare
- perioada fluxului informaţional: avizare-decizie
- perioada de licitare, contractare şi deschidere a finanţării
lucrărilor de investiţii
- perioada de organizare a şantierului
- perioada executării lucrărilor de construcţii montaj
- perioada de probe tehnologice
- perioada de recepţie pentru punerea în funcţie
- perioada realizării parametrilor tehnico-economici proiectaţi
Indicatorul duratei de realizare a investiţiilor poate fi exprimat în ani, cu defalcare pe
trimestre şi luni. Corespunzător se realizează defalcarea investiţiilor pe stadii fizice şi
valorice ceea ce facilitează calculul imobilizărilor de fonduri în perioada de construcţie ca
urmare a influenţei factorului timp, determinarea necesarului de resurse materiale,
financiare şi de muncă pe ani şi pe trimestre sau luni.
Durata de funcţionare a obiectivului
Începe în momentul punerii în funcţiune a acestuia şi se sfârşeşte odată cu scoaterea
sa din funcţiune. In cadrul duratei de funcţionare se disting trei perioade mai importante:
perioada de atingere a parametrilor proiectaţi, perioada de funcţionare normală şi
perioada de declin.

Graficul perioadelor duratei de funcţionare a obiectivului

Lei

97
Q

C
în care: D - durata de realizare a investiţiei
Da - durata de atingere a parametrilor proiectaţi
Dn - durata de funcţionare normală
Dd - durata de declin
De - durata eficientă de funcţionare
Dt - durata fizică de funcţionare
Q - valoarea producţiei
C - costul producţiei
Perioada de atingere a parametrilor proiectaţi trebuie redusă pe cât posibil, având în
vedere faptul că pe această perioadă de timp profitul va fi mai mic decât cel proiectat.
Se observă că după punerea în funcţiune a unui obiectiv, până la momentul D e acesta
desfăşoară o activitate eficientă în sensul că toate cheltuielile de producţie vor fi
acoperite, asigurându-se şi obţinerea unui anumit profit. Peste momentul D e care de altfel
se constituie sub forma unui prag de eficienţă, obiectivul ar mai putea funcţiona, însă
veniturile provenite din realizarea producţiei nu mai acoperă cheltuielile astfel
înregistrându-se pierderi. De aici rezultă o concluzie foarte importantă, cu implicaţii
directe în eficienţa economică a investiţiilor, asupra momentului optim de scoatere din
funcţiune a unei anumite capacităţi de producţie.
Durata de recuperare a investiţiilor
Având în vedere faptul că este un indicator de eficienţă economică de tip efort/efect,
este preferabil minimizarea acestuia. Se poate calcula pentru mai multe situaţii:
e. 1.-pentru realizarea de obiective noi:

It
T=
Pm
în care:
It - investiţie totală;

98
Pm - profit mediu anual;

e.2. - pentru modernizarea, dezvoltarea sau retehnologizarea unor obiective existente


se compară efortul de capital investit cu efectul obţinut sub forma sporului de profit anual
realizat.

It
T=
Pl  Po
în care:
Pt - profit anual obţinut în urma modernizării, dezvoltării
sau retehnologizării;
Po - profit anual obţinut de obiectivul existent înainte de realizarea
investiţiei
Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor
Acest indicator sintetizează corelaţia dintre profitul anual obţinut în urma realizării
investiţiei, pe de o parte, şi efortul de capital investit, pe de altă parte. Determinarea
acestuia se realizează diferenţiat, astfel:
f.1 - în situaţia realizării unor investiţii pentru construcţia de obiective noi,
indicatorul se calculează astfel:

Ph
e=
It

în care: Ph - profitul anual obţinut ca urmare a realizării investiţiei


It - volumul capitalului antrenat pentru realizarea obiectivului.
In ceea ce priveşte exprimarea indicatorului şi semnificaţia rezultatului obţinut
coeficientul §_ reflectă câţi lei profit anual se vor obţine la un leu capital investit.
Indicatorul redă o situaţie cu atât mai convenabilă cu cât nivelul său este mai mare.
f.2. - pentru modernizări, dezvoltări, retehnologizări a unor obiective existente se ia în
calcul sporul de profit sau reducerea costurilor de producţie ce se obţine.

Principalii indicatori de evaluare a eficientei?

Unitatea de studiu 12
Indicatori dinamici de evaluare a eficientei economice a investiţiilor
Timpii operatori pentru procesul investiţional
Ca şi în alte activităţi economice, în domeniul investiţiilor timpul reprezintă un factor
de o deosebită importanţă, deoarece procesul de materializare a investiţiilor în capital fix
şi apoi procesul de obţinere, dar şi de recuperare a cheltuielilor este dinamic şi se

99
desfăşoară pe o perioadă mare de timp. De aceea, efectele utile ale investiţiilor vor fi
puternic influenţate de factorul timp.
Timpul este, deci, un factor de legătură între investiţii şi progresul general al
societăţii, timpul acţionând ca un factor multiplicator al efectelor investiţionale.
In mod concret, timpii operatori în procesul investiţional sunt: durata necesară pentru
proiectarea şi elaborarea documentaţiei tehnico-economice; durata de execuţie a
lucrărilor de investiţii pe şantier; durata atingerii parametrilor proiectaţi; durata de
recuperare a fondurilor de investiţii cheltuite; perioada stabilită pentru restituirea
creditelor; durata de funcţionare a obiectivului respectiv.
Pe parcursul perioadei de proiectare, imobilizările de resurse financiare sunt mici.
Această perioadă este marcată de momentul luării deciziei de investire şi de momentul
încheierii lucrărilor de documentare pentru investiţie. Elaborarea documentaţiilor pentru
investiţii cuprinde uneori şi operaţiuni de cercetare şi găsire a unor soluţii tehnologice,
opţiune care afectează termenul final de punere în funcţiune a obiectivului.
Totuşi, ţinând seama că în perioada respectivă de proiectare fondurile băneşti
cheltuite fie că sunt mici, în comparaţie cu volumul de investiţii necesare edificării
propriu-zise a obiectivului, fie că se suportă din surse extrainvestiţionale (cum este cazul
cheltuielilor alocate cercetării), această perioadă nu ocupă un loc central în cadrul
procesului investiţional.
în consecinţă, ne vom concentra atenţia asupra imobilizărilor de fonduri din perioada
care urmează, perioada de execuţie a investiţiilor.
Durata de execuţie pe şantier este aceea în care se consumă cea mai mare parte din
valoarea investiţiei şi începe cu deschiderea şantierului, terminându-se cu începerea
probelor tehnologice şi a punerii în funcţiune.
Rata de actualizare şi modul de stabilire al ei
O metodă care surprinde efectul propagat în economie, este tehnica actualizării.
Procesul investiţional se desfăţoară pe o anumită perioadă de timp, care poate fi mai
mare sau mai mică în raport cu mulţi factori de influenţă. Momentul punerii în funcţiune
a obiectivului este hotărâtor şi marchează trecerea de la procesul investiţional propriu-zis
la procesul de producţie, în care se verifică validitatea deciziei luate, privind investiţia, pe
baza efectelor ce se produc. In calculele de eficienţă economică a investiţiilor, se
compară efectele obţinute în procesul de producţie cu efortul făcut în procesul
investiţional. Dar cele două procese fundamentale se desfăşoară în perioade de timp
diferite. De obicei, fondurile alocate investiţiilor se cheltuiesc în 1-3 ani iar efectele
obţinute îşi fac apariţia pentru o perioadă de timp îndelungată (10-20 ani). Ca urmare,
indicatorii de eficienţă trebuie să ţină seama de influenţa factorului timp asupra efectelor
şi eforturilor făcute.
Într-o analiză dinamică a procesului investiţional, se impune ca toţi indicatorii folosiţi
să fie astfel concepuţi, încât să reducă toate valorile dispersate în timp, la un moment
unic, de referinţă. Procedeul folosit pentru aducerea valorilor dispersate în timp, la un
singur moment de referinţă, se numeşte tehnica actualizării.
Actualizarea din prezent înspre viitor a unei sume se numeşte compunere
(fructificare). Compunerea se foloseşte pentru calcule ce privesc momente ulterioare
momentului de începere a lucrărilor de investiţii: momentul punerii în funcţiune,
momentul recuperării investiţiei, momentul scoaterii din funcţiune. Astfel, dacă investim
o sumă de 1 leu într-un anumit domeniu, la începutul unui an. După trecerea primului an,

100
ca urmare a folosirii ei în procesul de producţie, această sumă va aduce un profit "a",
aşadar, în anul următor, fondul (z) utilizat va fi 1 + a, iar rezultatul de z = (1 + a) ş.a.m.d.
astfel încât după i ani, suma de 1 leu devine (1 + a) 1.
Această expresie poartă denumirea de factor de fructificare şi se foloseşte la
actualizarea sumei la un anumit moment din viitor, mărind aceste sume, deoarece z' > 1.
Dar problema se pune şi invers, adică dacă 1 leu investit în prezent devine peste i ani
(1 + a)1, atunci care va fi valoarea actuală a unui leu ce se va obţine în anul i.
1
Din (1 + a)1 * z = 1 rezultă z =
(1  a) i
- factor de discontare (actualizare), în care z reprezintă valoarea actuală a unui leu
obţinut în anul i.
Factorul de actualizare se foloseşte la actualizarea în prezent a unor sume ce se vor
realiza în viitor, micşorând aceste sume, deoarece întotdeauna z < 1.
Rata de actualizare "a" cu care tehnica actualizării lucrează este expresia exigenţei de
profitabilitate a afacerilor din domeniul investiţiilor.
Rata de actualizare "a" este rata minimă de rentabilitate acceptabilă pentru investitor
şi necesară pentru proiect, utilizată pentru conversia sau echivalarea economică a
costurilor şi avantajelor nesincrone, asociate proiectelor de investiţii.
În principiu, fiecare agent economic investitor stabileşte o rată proprie de conversie
economică, diferenţiată şi particularizată pentru fiecare proiect de investiţii, având la bază
studii de piaţă financiară.
Pentru stabilirea ratei de actualizare "a" se pleacă de la o serie de criterii şi exigenţe:
- dacă proiectul de investiţii se finanţează integral din împrumut bancar şi o singură
sursă, rata de actualizare se poate lua la nivelul costului finanţării (z) plus 2-3% ca marjă
de siguranţă: a = z + 2-3%.
- în cazul finanţării proiectului din mai multe surse, apelându-se la piaţa financiară,
pentru stabilirea ratei de actualizare se pleacă de la costul mediu ponderat al capitalului,
la care se va adăuga acea marja de siguranţă.
- atunci când proiectul de investiţii se finanţează integral sau parţial din fonduri
proprii, punctul de pornire pentru stabilirea ratei de actualizare îl reprezintă rata de
rentabilitate a capitalului propriu atras în diferite operaţii economice, determinată pe baza
profitului net după impozitare. Tot în acest scop se poate considera rentabilitatea
capitalului permanent, calculată pe baza profitului brut.
De asemenea, pentru alegerea ratei de actualizare în cazul finanţării proiectului din
resurse proprii se poate pune problema ca rata nominală "a" să fie mai mare decât costul
oportun al capitalului. Acest criteriu presupune că rata de conversie economică să fie
superioară randamentului pe care l-ar putea realiza firma investitoare dacă ar plasa
capitalul respectiv în alte operaţii alternative, pe o perioadă de timp egală cu durata de
viaţă economică utilă a proiectului de investiţii.
In condiţiile autofinanţării investiţiilor, rata nominală de actualizare se poate lua chiar
mai mare decât rata dobânzii bancare (a > i).
Ca regulă generală, la stabilirea ratei de actualizare "a" se va ţine seama de exigenţele
şi perspectivele evoluţiei în viitor a procesului de creştere economică, stabilităţii social-
economice, inflaţiei etc. plecând de la variaţia condiţiilor şi factorilor de conjunctură, rata
de actualizare se vacorecta în plus, adăugându-se o primă de risc şi o primă de inflaţie.

101
Mărind în acest fel rata de actualizare, se va obţine o sită economică menită să
"garanteze" o utilizare eficientă a capitalului.

Rno min ala ≥ [(1+ra)(1+rinf l)(1+rrisc)-] x 100

In care
ra - rata de rentabilitate aşteptată. Costul de substituţie a capitalului reprezintă
rentabilitatea potenţială a proiectului la care s-a renunţat prin angajarea
capitalului în proiectul iniţiat;
rinfl — rata anuală prezizionată a inflaţiei, în medie, pe durat de exploatare a noilor
capacităţi;
rrisc — rata de risc.

Necesitatea evaluării dinamice


Realizarea oricărei investiţii presupune existenţa a două momente distincte:
- consumul de mijloace materiale şi băneşti într-un anumit interval de timp;
- obţinerea efectelor scontate într-o perioadă ulterioară.
Privite în legătura lor organică, aceste două etape conduc la concluzia că, alături de
modul de gospodărire a resurselor de investiţii, asigurarea unui grad mai ridicat sau mai
scăzut de eficienţă economică depinde şi de mărimea duratei de execuţie şi a termenelor
de punere în funcţiune a obiectivelor de investiţii. Astfel, pentru fundamentarea temeinică
a eficienţei unui proiect este necesar să se evalueze cât mai exact influenţa factorului timp
asupra mărimii cheltuielilor de investiţii.
Timpul este o resursă economică întrucât, deşi este infinit, el este în aceleaşi timp
ireversibil, deci procesele şi fenomenele economice trebuie să se desfăşoară în anumite
limite de timp.
Calculele de eficienţă economică necesită însumarea tuturor resurselor, respectiv a
efectelor economice, la un moment dat, pentru construirea unor indicatori care să reflecte
volumul efectelor obţinute la un leu cheltuit sau, dimpotrivă, valoarea cheltuită pentru
realizarea unui leu efecte.
In vederea cuantificării influenţei factorului timp este necesară recalcularea, adică
etalarea valorilor într-un moment unic, atunci când ele sunt distanţate în timp la mai mult
de un an.
Evaluarea dinamică reprezintă un sistem de calcul al unor indicatori valorici, care ţine
seama de implicaţiile factorului timp asupra proceselor şi fenomenelor pe care le reflectă
indicatorii respectivi. Această evaluare constă în recalcularea unor valori sau şiruri de
valori pentru a stabili cât reprezintă aceste valori peste un anumit timp, la un anumit
moment în viitor sau în trecut. în vederea realizării evaluării dinamice se vor utiliza pe de
o parte parametrii statici ai activităţii sau proiectului (valoarea investiţiei, valoarea
producţiei, costurile de exploatare, profitul etc.) ca bază de calcul şi de prognozare a
valorii acestor parametrii în orizontul de timp considerat.
Aplicarea metodei dinamice constă, în fapt, în aplicarea procedeelor de actualizare
după caz, la parametri, care caracterizează în timp, proiectul (valoarea investiţiei,
veniturile şi costurile proiectului, profitul sau fluxul net de trezorerie etc).
Efectele aplicării metodei sunt variate şi complexe şi ele constă în: facilitarea
determinării unor indicatori dinamici, între care sunt reprezentative valoarea actuală netă,

102
coeficientul rentabilităţii investiţiei, rata internă de rentabilitate, durata de recuperare
actualizată ; asigurarea unei analize complexe a eficienţei economice a investiţiei prin
îmbinarea indicatorilor dinamici cu indicatorii statici; sporirea gradului de fundamentare a
proiectului.
Aplicarea tehnicii de actualizare implică trei elemente, şi anume: Şirul de valori; Rata
de actualizare; Momentele de referinţă,
Şirul de valori sau valorile supuse actualizării pot avea conţinut, semnificaţii şi
determinări variate. Pentru domeniul investiţiilor se remarcă: valoarea investiţiilor
eşalonate pe ani; costurile anuale şi veniturile anuale aferente exploatării obiectivului;
amortismentul; profitul din exploatare sau fluxurile de lichidităţi.
Rata de actualizare reprezintă expresia cifrică (procente sau coeficient) a exigenţei
de profitabilitate cu care se operează în calculele de actualizare. Ea reflectă gradul sau
potenţa de fructificare a unei unităţi sau o sută de unităţi băneşti pe parcursul unei
perioade de timp, de regulă un an. Are un dublu rol, deoarece:
- permite compararea valorilor (cheltuieli şi venituri) din perioade de referinţă
diferite, ca fluxuri etalate, actualizate la un anumit moment pe axa timpului
- serveşte la exprimarea eficienţei economice a proiectului (cu deosebire prin
intermediul ratei interne de rentabilitate) întrucât investitorul poate face comparaţie cu
exigenţele sale minimale şi deci poate accepta sau poate respinge un proiect.
Rata de actualizare apare ca un cost de aşteptare cerut de către investitor (deţinătorul
de capital) în compensaţie pentru privarea lor temporară de a se folosii, de a profita
imediat de acel capital.
In acest context rata de actualizare poate fi de mai multe feluri în raport cu funcţia pe
care o îndeplineşte, şi anume:
- rata de actualizare criteriu, este utilizată pe plan practic pentru actualizarea
parametrilor valori ai proiectelor de investiţii: venituri, cheltuieli de investiţii, cheltuielile
de exploatare sau direct, a fluxului net de trezorerie pe o perioadă de referinţă, în ideea
determinării valorii actuale nete (VAN) pentru proiectul respectiv.
- rata internă de (eficienţă economică) rentabilitate, este acea rată de actualizare
la care valoarea actualizată a veniturilor unui proiect de investiţii este egală cu valoarea
actualizată a costurilor (de investiţii şi de exploatare) proiectului. Este deci rata de
actualizare la care valoarea actualizată netă este nulă (VAN = 0). Ea are semnificaţia unui
prag al eficienţei economice, pe care proiectul îl atinge şi se stabileşte prin interpolarea
între două rate de actualizare criteriu (una minimă şi altul maximă).
- rata normată sau rata normală de eficienţă economică, trebuie interpretată cu
sensul de normativ de eficienţă economică, ea poate fi o rată a profitului fixată de
investitor ca fiind acceptabilă pentru aprobarea proiectului. Ea rezultă din raportul între
profitul mediu anual, generat de proiect, şi valoarea investiţiilor sau din raportul între
profitul mediu anual şi cheltuielile medii anuale de investiţii.
Momentele de referinţă, în actualizare, pot fi numeroase, pe axa timpului, dar şi cel
mai adesea, încadrate în durata de viaţă a proiectului:
- momentul formulării şi argumentării opţiunilor;
- momentul luării deciziei tehnico - economice;
- momentul luării deciziei financiare (pentru constituirea bugetului de finanţare);
- momentul începerii construcţiei obiectivului;
- momentul punerii în funcţiune a obiectivului;

103
- momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului.

Necesitatatea evaluarii dinamice?

Timpii operatori pentru procesul investiţional

Ca şi în alte activităţi economice, în domeniul investiţiilor timpul reprezintă un factor


de o deosebită importanţă, deoarece procesul de materializare a investiţiilor în capital fix
şi apoi procesul de obţinere, dar şi de recuperare a cheltuielilor este dinamic şi se
desfăşoară pe o perioadă mare de timp. De aceea, efectele utile ale investiţiilor vor fi
puternic influenţate de factorul timp.
Timpul este, deci, un factor de legătură între investiţii şi progresul general al
societăţii, timpul acţionând ca un factor multiplicator al efectelor investiţionale.
In mod concret, timpii operatori în procesul investiţional sunt:
- durata necesară pentru proiectarea şi elaborarea documentaţiei tehnico-economice;
- durata de execuţie a lucrărilor de investiţii pe şantier;
- durata atingerii parametrilor proiectaţi;
- durata de recuperare a fondurilor de investiţii cheltuite;
- perioada stabilită pentru restituirea creditelor;
- durata de funcţionare a obiectivului respectiv.
Pe parcursul perioadei de proiectare, imobilizările de resurse financiare sunt mici.
Această perioadă este marcată de momentul luării deciziei de investire şi de momentul
încheierii lucrărilor de documentare pentru investiţie. Elaborarea documentaţiilor pentru
investiţii cuprinde uneori şi operaţiuni de cercetare şi găsire a unor soluţii tehnologice,
opţiune care afectează termenul final de punere în funcţiune a obiectivului.
Totuşi, ţinând seama că în perioada respectivă de proiectare fondurile băneşti
cheltuite fie că sunt mici, în comparaţie cu volumul de investiţii necesare edificării
propriu-zise a obiectivului, fie că se suportă din surse extrainvestiţionale (cum este cazul
cheltuielilor alocate cercetării), această perioadă nu ocupă un loc central în cadrul
procesului investiţional.
în consecinţă, ne vom concentra atenţia asupra imobilizărilor de fonduri din perioada
care urmează, perioada de execuţie a investiţiilor.
Durata de execuţie pe şantier este aceea în care se consumă cea mai mare parte din
valoarea investiţiei şi începe cu deschiderea şantierului, terminându-se cu începerea
probelor tehnologice şi a punerii în funcţiune.
Rata de actualizare şi modul de stabilire al ei
O metodă care surprinde efectul propagat în economie, este tehnica actualizării.
Procesul investiţional se desfăţoară pe o anumită perioadă de timp, care poate fi mai
mare sau mai mică în raport cu mulţi factori de influenţă. Momentul punerii în funcţiune
a obiectivului este hotărâtor şi marchează trecerea de la procesul investiţional propriu-zis
la procesul de producţie, în care se verifică validitatea deciziei luate, privind investiţia, pe
baza efectelor ce se produc. In calculele de eficienţă economică a investiţiilor, se

104
compară efectele obţinute în procesul de producţie cu efortul făcut în procesul
investiţional. Dar cele două procese fundamentale se desfăşoară în perioade de timp
diferite. De obicei, fondurile alocate investiţiilor se cheltuiesc în 1-3 ani iar efectele
obţinute îşi fac apariţia pentru o perioadă de timp îndelungată (10-20 ani). Ca urmare,
indicatorii de eficienţă trebuie să ţină seama de influenţa factorului timp asupra efectelor
şi eforturilor făcute.
Într-o analiză dinamică a procesului investiţional, se impune ca toţi indicatorii folosiţi
să fie astfel concepuţi, încât să reducă toate valorile dispersate în timp, la un moment
unic, de referinţă. Procedeul folosit pentru aducerea valorilor dispersate în timp, la un
singur moment de referinţă, se numeşte tehnica actualizării.
Actualizarea din prezent înspre viitor a unei sume se numeşte compunere
(fructificare). Compunerea se foloseşte pentru calcule ce privesc momente ulterioare
momentului de începere a lucrărilor de investiţii: momentul punerii în funcţiune,
momentul recuperării investiţiei, momentul scoaterii din funcţiune. Astfel, dacă investim
o sumă de 1 leu într-un anumit domeniu, la începutul unui an. După trecerea primului an,
ca urmare a folosirii ei în procesul de producţie, această sumă va aduce un profit "a",
aşadar, în anul următor, fondul (z) utilizat va fi 1 + a, iar rezultatul de z = (1 + a) ş.a.m.d.
astfel încât după i ani, suma de 1 leu devine (1 + a)1.
Această expresie poartă denumirea de factor de fructificare şi se foloseşte la
actualizarea sumei la un anumit moment din viitor, mărind aceste sume, deoarece z' > 1.
Dar problema se pune şi invers, adică dacă 1 leu investit în prezent devine peste i ani
(1 + a)1, atunci care va fi valoarea actuală a unui leu ce se va obţine în anul i.
1
Din (1 + a)1 * z = 1 rezultă z =
(1  a) i
- factor de discontare (actualizare), în care z reprezintă valoarea actuală a unui leu
obţinut în anul i.
Factorul de actualizare se foloseşte la actualizarea în prezent a unor sume ce se vor
realiza în viitor, micşorând aceste sume, deoarece întotdeauna z < 1.
Rata de actualizare "a" cu care tehnica actualizării lucrează este expresia exigenţei de
profitabilitate a afacerilor din domeniul investiţiilor.
Rata de actualizare "a" este rata minimă de rentabilitate acceptabilă pentru investitor
şi necesară pentru proiect, utilizată pentru conversia sau echivalarea economică a
costurilor şi avantajelor nesincrone, asociate proiectelor de investiţii.
În principiu, fiecare agent economic investitor stabileşte o rată proprie de conversie
economică, diferenţiată şi particularizată pentru fiecare proiect de investiţii, având la bază
studii de piaţă financiară.
Pentru stabilirea ratei de actualizare "a" se pleacă de la o serie de criterii şi exigenţe:
- dacă proiectul de investiţii se finanţează integral din împrumut bancar şi o singură
sursă, rata de actualizare se poate lua la nivelul costului finanţării (z) plus 2-3% ca marjă
de siguranţă: a = z + 2-3%.
- în cazul finanţării proiectului din mai multe surse, apelându-se la piaţa financiară,
pentru stabilirea ratei de actualizare se pleacă de la costul mediu ponderat al capitalului,
la care se va adăuga acea marja de siguranţă.
- atunci când proiectul de investiţii se finanţează integral sau parţial din fonduri
proprii, punctul de pornire pentru stabilirea ratei de actualizare îl reprezintă rata de

105
rentabilitate a capitalului propriu atras în diferite operaţii economice, determinată pe baza
profitului net după impozitare. Tot în acest scop se poate considera rentabilitatea
capitalului permanent, calculată pe baza profitului brut.
De asemenea, pentru alegerea ratei de actualizare în cazul finanţării proiectului din
resurse proprii se poate pune problema ca rata nominală "a" să fie mai mare decât costul
oportun al capitalului. Acest criteriu presupune că rata de conversie economică să fie
superioară randamentului pe care l-ar putea realiza firma investitoare dacă ar plasa
capitalul respectiv în alte operaţii alternative, pe o perioadă de timp egală cu durata de
viaţă economică utilă a proiectului de investiţii.
In condiţiile autofinanţării investiţiilor, rata nominală de actualizare se poate lua chiar
mai mare decât rata dobânzii bancare (a > i).
Ca regulă generală, la stabilirea ratei de actualizare "a" se va ţine seama de exigenţele
şi perspectivele evoluţiei în viitor a procesului de creştere economică, stabilităţii social-
economice, inflaţiei etc. plecând de la variaţia condiţiilor şi factorilor de conjunctură, rata
de actualizare se vacorecta în plus, adăugându-se o primă de risc şi o primă de inflaţie.
Mărind în acest fel rata de actualizare, se va obţine o sită economică menită să
"garanteze" o utilizare eficientă a capitalului.

Rno min ala ≥ [(1+ra)(1+rinf l)(1+rrisc)-] x 100

In care
ra - rata de rentabilitate aşteptată. Costul de substituţie a capitalului reprezintă
rentabilitatea potenţială a proiectului la care s-a renunţat prin angajarea
capitalului în proiectul iniţiat;
rinfl — rata anuală prezizionată a inflaţiei, în medie, pe durat de exploatare a noilor
capacităţi;
rrisc — rata de risc.
Conţinutul şi modalităţile de calcul a indicatorilor dinamici
Gama indicatorilor dinamici de apreciere a eficienţei economice a proiectelor de
investiţii este destul de restrânsă în comparaţie cu gama indicatorilor statici. In teoria
investiţiilor, dar şi în practica economiei de piaţă, indicatorii dinamicii cei mai utilizaţi în
scopul exprimării eficienţei economice a investiţiilor sunt următoarele: Valoarea actuală
netă (VAN); Coeficientul rentabilităţii actualizate a investiţiei (Kra); Raportul venit/cost
actualizat (Rv/c); Rata internă de rentabilitate (RIR). Toţi aceşti indicatori se exprimă
valoric, reflectă specific eficienţa proiectului de investiţii şi se bazează pe actualizarea
valorilor ca element de calcul.
Metoda VAN se bazează pe actualizarea fluxurilor de numerar viitoare, adică ţine
seama de valoarea în timp a banilor. Valoarea prezentă netă se obţine ca diferenţă între
valoarea prezentă a veniturilor viitoare şi valoarea prezentă a investiţiei. Ecuaţia VAN
este:

n
Vi n
I 0  Ci
VAN = 
i 1 (1  a )
i
-  (1  a)
i 1
i

Sau

106
n
CFi
VAN =  (1  a)
i 1
i
-I0

unde,
CF{ (Vi, Cj) =flux de numrar anual generat de proiect în perioada i;
Io = investiţia iniţială;
n = durata de viaţă aşteptată a proiectului;
a = costul capitalului (rata de actualizare, care se situează în jurul ratei
dobânzii) care depinde de riscul implicat de proiect.

Regula de luare a deciziei în funcţie de VPN este următoarea:


- dacă VAN > 0 = proiectul se acceptă;
- dacă VAN < 0 = proiectul se respinge;
- dacă VAN = 0 = proiectul este neconvingător.
Când VAN este pozitivă, firma este în poziţia în care generează profituri nete
superioare celor necesare recuperării investiţiei iniţiale şi acest lucru se realizează ţinând
seama de rata de actualizare „a" investiţiei. Aceste fonduri suplimentare (mai mari)
generate de proiect vor fi folosite de firmă pentru alte scopuri.
Metoda VAN are următoarele caracteristici:
- este legat în mod direct de obiectivul maximizării averii acţionarilor (valorii
firmei);
- ia în considerare periodicitatea cheltuielilor de investiţii şi a profiturilor
(proprietatea valori în timp a banilor este reflectată corespunzător);
- este luată în considerare orice informaţie semnificativă măsurabilă
referitoare la decizie;
- este practică şi uşor de utilizat (din moment ce fluxurile de numerar au fost
identificate) şi dă semnale clare în ce priveşte luarea deciziei. Trebuie, totuşi, spus că
identificarea fluxurilor de numerar viitoare este, în mod obişnuit, foarte dificil de realizat
în realitate.
In unele situaţii, valoarea finală (terminală) sau, cum se mai numeşte uneori , valoarea
finală netă (VAN) este un criteriu convenabil pentru alegerea proiectelor de investiţii,
deoarece dă acelaşi rezultat (de alegere sau respingere) ca şi VAN.
între VFN şi VPN există următoarea relaţie, pentru un proiect cu n perioade şi cu rata
de compunere a veniturilor şi cheltuielilor, r:

n
VFN = VAN (1+r)n-1 =  CD
i 1
i (1+r)n-1 – I0 (1+r)n

Regula de luare a deciziei folosind criteriul VFN pentru o singură investiţie poate fi
exprimată astfel:
- dacă VAN > 0 = proiectul se acceptă;
- dacă VAN < O = proiectul se respinge;
- dacă VAN = 0 = proiectul este neconvingător.
In practică se tinde să se folosească mai degrabă metoda VAN (prin actualizarea
fluxurilor de numerar viitoare) decât metoda VAN (compunând fluxurile de numerar

107
prezente), deşi, în esenţă, una nu este superioara celeilalte. Acest lucru se datorează
următoarelor considerente:
c) dacă se utilizează VAN, decizia trebuie luată pe baza aprecierii valorii viitoare
(câţi ani de compunere vor exista); dacă proiectele au durate de viaţă inegale, acest fapt
poate cauza unele dificultăţi;
d) dacă proiectul nu va fi apreciat prin luarea în considerare a efectului acestuia
asupra valorii firmei, pare mai logic să se ia în considerare mai degrabă efectul prezent
decât efectul viitor.
Metoda ratei interne de rentabilitate (RIR)
Performanţa unei investiţii poate fi măsurată, de asemenea, ca o rată a venitului.
Metoda ratei interne de rentabilitate este un concept al fluxului de numerar actualizat.
Rata internă de rentabilitate este definită ca fiind rata de actualizare care face să existe
egalitatea între valoarea prezentă a intrărilor de fluxuri de numerar viitoare pentru un
proiect şi costul investiţiei acestui proiect.
Rata internă de rentabilitate (sau randamentul proiectului) poate fi găsită rezolvând
ecuaţia următoare, în care necunoscuta este RIR:

n
CFi
 (1  RIR)
i 1
i
= I0

în care,
CFi — fluxul de numerar în perioada i;
I0 = costul iniţial al investiţiei;
RIR — rata internă de rentabilitate a proiectului.
Rata internă de rentabilitate este deci rata de actualizare care face VAN să fie zero,
afirmaţie ce rezultă din ecuaţie şi este evidentă prin trecerea lui I 0 în partea stângă a
ecuaţiei.
RIR a proiectului este rata maximă a venitului pe care investitorul poate să-şi permită
să o calculeze.
Pentru alegerea unui proiect, rata internă de rentabilitate a unui proiect este comparată
cu costul solicitat al capitalului, rata prag, „a".
Regula privind luarea deciziei financiare în funcţie de rata internă de rentabilitate este
următoarea:
- dacă RIR > a = proiectul se acceptă;
- dacă RIR < a = proiectul se respinge;
- dacă RIR = a = proiectul este neconvingător.
Rata internă de rentabilitate are două dezavantaje majore:
- dacă veniturile şi costurile perioadei pentru un proiect îşi schimbă semnul mai
mult decât o dată, adică au fluxuri de numerar neconvenţionale (costurile depăşesc
veniturile dând fluxuri negative) de-a lungul vieţii unui proiect, nu poate fi fundamentată
o soluţie numai pe baza criteriului RIR (un flux de numerar este convenţional când are
loc numai o singură schimbare de semn).
- în unele cazuri, acest criteriu poate da o altă ordine de preferinţă pentru un anumit
proiect decât metoda VPN. Dacă însă rata prag utilizată în legătură cu RIR este costul de
finanţare, atunci, în majoritatea cazurilor, cele două metode (VPN şi RIR) vor da

108
rezultate necontradictorii.
Calcularea RIR se poate face prin trei metode: (1) când fluxurile de numerar sunt
constante, (2) prin încercare şi eroare şi (3) cu ajutorul procedeelor matematice.

Δ a

Rmax

0 x
Rmi
n

în care: x- este rata internă de rentabilitate (RIR)


Rmax- rata de actualizare maximă şi Rmin-rata de actualizare minimă
a - VAN la rata de actualizare minimă (VAN la Rmin)
b - diferenţa dintre ratele de actualizare (Rmax - Rmin)
A - suma VAN la cele două rate de actualizare [+VAN la Rmin
+(-VAN la Rmax)]

Rata internă de rentabilitate în sistemul ratelor de actualizare

Venituri (+)

Rcmax

Costuri (-) RIR


109 Rata
Rcmin1 Rcmin2 Rcmin3
Indicele de profitabilitate (IP)
Indicele de profitabilitate numit şi indicele beneficiu/cost, exprimă rentabilitatea
relativă a investiţiei pe întreaga durată de viaţă a acesteia. Această metodă arată valoarea
prezentă a profiturilor pentru un cost de 1 leu investiţie.

CFi
valoarea / prezenta / a / fluxurilor / de / numerar n
(1  a ) i
IP =
cos tul / initial / al / investitie i
= 
i 1 Io

Un proiect independent trebuie să fie acceptat numai dacă IP este supraunitar. Firma
trebuie să fie indiferentă în alegerea proiectului dacă IP este egal cu 1 (punctul critic) şi
trebuie să respingă proiectul dacă IP al acestuia este mai mic ca 1.
Comparaţie între metodele VAN şi RIR
Metodele care au la bază valoarea prezentă netă şi rata internă de rentabilitate conduc
întotdeauna la aceeaşi decizie (acceptare sau respingere) dacă două proiecte aflate în
concurenţă sunt independente. Acest lucru se întâmplă deoarece criteriul RIR pentru
acceptarea unui proiect este ca acesta să aibă un cost al capitalului mai mic decât RIR. Ca
urmare, când costul capitalului este mai mic decât RIR, VAN este pozitivă.
Sunt însă situaţii când proiectele se exclud reciproc şi atunci VAN şi RIR oferă soluţii
diferite pentru luarea deciziei. Acest fapt are loc când:
- investiţia iniţială a unui proiect este mai mare decât a celuilalt;
- realizarea în timp a fluxurilor de numerar a celor două proiecte este diferită;
- durata de viaţă a proiectelor este diferită.
în privinţa realizării în timp a fluxurilor de numerar, majoritatea fluxurilor de numerar
aferente unui proiect se pot realiza la începutul vieţii proiectului, în timp ce cea mai mare
parte a fluxurilor de numerar a celuilalt proiect se pot realiza la finele vieţii proiectului.
Intre cele două metode se poate face următoarea comparaţie:
- metoda RIR nu este direct legată de criteriul maximizării valorii firmei. Dacă rata
prag folosită în legătură cu RIR este costul finanţării atunci în majoritatea cazurilor cele
două metode vor da acelaşi rezultat. In cazul unor proiecte concurente metodele dau
uneori semnale diferite. Aceasta se întâmplă când două proiecte care se exclud reciproc
implică o scară diferită a investiţiei.
- la fel ca metoda VAN, metoda RIR ia în considerare atât fluxurile de numerar, cât
şi valoarea în timp a banilor.
- la luarea deciziei folosind metoda RIR sunt luate în considerare toate informaţiile
relevante, dar metoda se poate baza şi pe o presupunere nerealistă.

110
- metoda RIR poate fi o metodă greoaie dacă nu se dispune de
computer.
- metoda RIR nu poate face faţă diferitelor rate de venit solicitate (rate prag). RIR
furnizează o rată medie de venit pentru un anumit proiect de investiţie. Această rată este
în mod normal comparată cu o rată de venit solicitată pentru a realiza o judecată asupra
investiţiei. Dacă costurile finanţării se aşteaptă să se schimbe pe parcursul vieţii
proiectului, această comparaţie poate fi dificil de făcut.
- metoda RIR nu dă întotdeauna rezultate clare şi neambigue.
Şi, totuşi se pune în mod firesc întrebarea care metodă este cea mai bună.
Se consideră a fi metoda cea mai bună de alocare a capitalului acea metodă care
selectează din toate proiectele disponibile pe acelea care maximizează valoarea firmei şi,
deci, veniturile acţionarilor. O astfel de metodă trebuie să îndeplinească următoarele trei
proprietăţi: să ia în considerare toate fluxurile de numerar de-a lungul întregii vieţi a
proiectului; să ia în considerare conceptul de valoare în timp a banilor;
Atunci când metoda se utilizează la alegerea unui proiect de investiţii din mai multe
proiecte ce se exclud reciproc, aceasta trebuie să aleagă proiectul care maximizează
valoarea capitalului firmei. în legătură cu metodele prezentate , s-ar putea ca unele să nu
îndeplinească proprietatea 1 (termenul de recuperare) şi / sau 2 (termenul de recuperare şi
rata rentabilităţii contabile). Proprietăţile 1 şi 2 sunt îndeplinite atât de metoda VAN, cât
şi de metoda RIR. Totuşi, numai metoda VAN satisface proprietatea 3 sub toate
aspectele. Din această cauză metoda VAN este cea mai bună metodă de alocare a
capitalului.
Metoda VAN este cea mai bună şi din cauză că ea este cea mai realistă în privinţa
modului în care se face presupunerea în legătură cu reinvestirea fluxurilor de numerar
generate de investiţie. Astfel, metoda VAN presupune ca fluxurile de numerar generate
de proiect pot fi reinvestite la costul capitalului, în timp ce metoda PIR presupune că
firma va reinvesti aceste fluxuri la o rată de venit egală cu RIR.
De asemenea, metoda VAN este mai bună pentru faptul că în cazul proiectelor
„anormale" (cele care presupun ieşiri de capital, adică cheltuieli de investiţii, în mod
repetat pe o perioadă mare din viaţa proiectului), metoda RIR nu poate fi utilizabilă.
Metodele de evaluare a investiţiilor au la bază o presupunere simplificatoare, aceea că
fluxurile de numerar au loc la finele anului, deşi ele au loc în cursul anului. Urmare
acestei presupuneri, se tinde să se introducă un element de tendinţă potrivit căruia se
tratează fluxurile de numerar ca fiind ocazionate la câteva luni mai târziu decât sunt ele
ocazionate în realitate. Aceasta tinde să aibă ca rezultat o micşorare sistematică a VAN.
Din această cauză, este bine, pe cât posibil, ca în practică să se facă prognoza fluxurilor
de numerar lună de lună şi actualizarea acestora potrivit momentului exact când se
aşteaptă ca ele să fie ocazionate.
Fluxurile de numerar corecte pe care metodele de evaluare trebuie să le ia în
considerare sunt nu numai cele mai efective, ci şi fluxurile de numerar de oportunitate
care sunt la fel de importante ca şi cele efective. De asemenea, atunci când se apreciează
un proiect, fluxurile de numerar trebuie ajustate în funcţie de fiscalitate.
Decizia de investire este complexă şi, cel mai adesea, în afara calculelor financiare, se
apelează la experienţa profesională şi intuiţia conducătorului firmei. în plus, trebuie avut
în vedere că orice decizie de investire se ia într-un context restrictiv al mediului economic
(concurenţa, resurse etc). în aceste condiţii de incertitudine şi de restricţii ale procesului

111
investiţional, în loc de a căuta o soluţie optimă, adesea este preferabil să se opteze pentru
decizia care satisface cel mai bine un minimum de criterii.

Importanta indicatoriilor dinamici in procesul investitional?

Bibliografie selectivă

1. I., Bogdan, „Tratat de Management Financiar – bancar”, ed. Economică,


Bucureşti, 2002
2. A., Todea, „ Investiţii”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2006
3. I., Stancu, „Finanţe : Investiţii directe şi finanţarea lor”, vol. II, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003
4. M., Stoian, „Gestiunea investiţiilor”, Ed. ASE, Bucureşti, 2002
5. D., Zaiţ, „Evaluarea şi gestiunea investiţiilor directe”, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,
2003
6. I. Vasilescu, „Investiţii”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
7. P. Lucian, „ Eficienţa investiţiilor”, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004

Test de autoevaluare
- Care sunt criteriile de clasificare a riscului ?
- Ce semnificaţie are pragul de rentabilitate ?
- Cum descrieţi tehnica actualizării ?
- Care sunt principalii indicatori statici ?
- Ce semnificaţie au indicatorii dinamici ?

Unitatea de studiu 13
Investiţii străine directe. Investiţii internaţionale

Introducere
Nevoia de capital străin rezidă din incapacitatea proprilor economii naţionale de a
satisface nevoia de capital pentru relansarea economică şi pentru relansarea investiţiilor.
Această nevoie de capital străin este amplificată de nivelul tehnologic mult rămas in urmă
al dotărilor şi producţiei industriale. Retehnologizarea şi modernizarea întreprinderilor
din aceste ţări este pusă în prim planul strategiilor de dezvoltare pe termen mediu şi
termen scurt a ţărilor din Europa Centrală şi de Est.
Investiţiile străine directe constituie prin formă şi conţinut economic o formă a
relaţiilor economice şi de cooperare internaţională. În prezent investiţiile străine directe
cunosc un avânt deosebit. Piaţa statelor din Europa Centrală şi de Est prezintă un real
condiţiilor de realizare la costuri mult mai reduse a unor produse de calitate.

112
Orice investitor urmăreşti prin investiţia pe care o face să obţină un profit cât mai
mare.

Obiective
- să cunoască şi să argumenteze cele două teorii economice : teoria avantajelor să
cunoască semnificaţia şi caracteristicile Noii Economii;
- să distingă investiţiile străine directe de investiţiile de portofoliu;

Cuvinte cheie: inovare, cercetare, competitivitate, investiţii străine directe, investiţii


de portofoliu, ţară gazdă, ţară de origine

Fundamentele teoretice ale relaţiei investiţii străine directe-competitivitatea


Consideraţii teoretice
Existenţa unui potenţial impact pozitiv al investiţiilor străine directe (ISD) asupra
competitivităţii ţărilor receptoare este unanim recunoscută, fie că recunosc firmele
investitoare, autorităţile unor state-gazdă sau analişti ai fenomenului. Prezentarea
coordonatelor unui astfel de impact face obiectul a numeroase studii şi lucrări de
financiar, tehnologie, expertiza managerială şi de marketing); deschiderea accesului la
noi pieţe; restructurarea activităţii la nivel microeconomic; generarea unor efecte de
demonstraţie şi antrenare în restul economiei, la nivelul firmelor locale beneficiare sau
furnizoare ale filialelor străine; dirijarea de venituri sporite la bugetul statului sub formă
de taxe şi impozite; impulsionarea exporturilor constituie tot atâtea coordonate de-a
lungul cărora sunt prezentate şi exemplificate efectele pozitive ale ISD în economiile
receptoare. Divergenţele încep, însă, imediat ce se renunţă la termenul potenţial. Aceasta
deoarece adepţii necondiţionaţi ai neoliberalismului economic vor susţine efectivitatea
unui impact pozitiv indiferent de condiţii, probându-1 cu exemple, antiglobaliştii vor
respinge a priori un astfel de impact, în vreme ce pe o a treia poziţie se vor situa acei
analişti care consideră că judecăţile trebuie formulate numai pe baza examinării caz cu
caz a diferitelor situaţii concrete. Cu alte cuvinte, conform acestui din urmă curent de
gândire, nu pot fi trase concluzii tranşante, cu valabilitate generală, cu privire la efectele
ISD, acestea diferind în funcţie de modul de întâlnire între capabilităţile, interesele şi
strategia firmei investitoare, pe de o parte şi nivelul de dezvoltare, caracteristicile
mediului economic şi politicile specifice statului receptor, pe de altă parte.
Teoria avantajelor competitive (Modelul Porter)
Fundamentarea teoretică a rolului ISD în restructurarea macroeconomică a ţărilor-
gazdă este regăsită, de regulă, în câmpul de analiză a teoriei avantajelor competitive 12.
Acesta porneşte de la ideea că în lumea modernă, sublimarea distanţelor, mobilitatea
tot mai crescută a factorilor de producţie, rolul major al inovării în toate domeniile
limitează puternic capacitatea explicativă a teoriei neoclasice a comerţului internaţional,
teorie care susţine necesitatea specializării naţiunilor în conformitate cu dotarea lor cu
factori de producţie, respectiv cu avantajele lor comparative.
Porter subliniază caracterul profund dinamic al competitivităţii, arătând că ea devine
tot mai puţin o problemă de maximizare a rezultatelor în cadrul unor constrângeri stricte

12
Teorie elaborată de economistul american Michael Porter 1992

113
şi tot mai mult dependeţta de capacitatea statelor de a genera acel mediu şi a firmelor de a
acţiona în aceea manieră care să conducă la îmbunătăţirea calităţii factorilor, la creşterea
productivităţii în utilizarea lor, la crearea de noi factori.
Porter fundamentează propriul său sistem de determinanţi ai avantajelor competitive
ale unei naţiuni într-un anumit domeniu. El optează pentru interpretarea competitivităţii
ca decurgând în mod esenţial din productivitatea cu care o naţiune îşi utilizează resursele
într-un tip de activitate economică, avantajul competitiv localizând acel nivel al
productivităţii care permite firmelor să realizeze pe piaţa internaţională exporturi
substanţiale şi susţinute către un număr semnificativ de ţări sau să genereze importante
fluxuri de ISD. Punctăm în acest moment un fapt care se desprinde din analizele lui
Porter şi mai ales ale lui John Dunning, economist britanic cu contribuţii deosebite în
studierea producţiei internaţionale, implicit a efectelor capitalului antreprenorial străin.
Desigur că generarea de ISD reprezintă o dovadă a competitivităţii unui sector
economic; dar şi receptarea de ISD constituie un indiciu al viabilităţii procesului
investiţional într-un anumit domeniu. Cu alte cuvinte atât generarea, cât şi receptarea de
ISD, constituie o măsură a competitivităţii unei naţiuni.
Modelul lui Porter serveşte ideea că, în ciuda globalizării producţiei şi a schimburilor,
avantajul competitiv este creat şi susţinut printr-un proces puternic localizat, spaţiile
naţionale fiind cele care prin specificul lor economic, instituţional, cultural permit sau nu
dezvoltarea unor activităţi economice, subramuri sau ramuri economice. Factorii
consideraţi de Porter drept determinanţi pentru avantajul competitiv sunt grupaţi în patru
categorii, la fel de importante fiind şi relaţiile dintre acestea. Sistemul în ansamblul său
are structura unui diamant, de unde şi denumirea pe care a dobândit-o modelul lui Porter.
Cele patru categorii de factori decisivi pentru crearea şi susţinerea avantajelor
competitive la nivel naţional sunt următoarele
Factori care susţin teoria avantajelor competitive
Dotarea cu factori de producţie. Aceşti factori sunt : resurse umane - atât sub
aspectul cantităţii, cât şi sub aspectul pregătirii şi al atitudinii faţă de muncă; resurse
naturale; resurse constând în cunoştinţe -tehnice, ştiinţifice, de piaţa; capital -mărimea şi
costul capitalului, structura pieţei financiare; infrastructura -atât fizică dar şi de afaceri.
In contextul nivelului de sofisticare pe care 1-a atins organizarea resurselor
productive, accesul direct la factori, care determină în termenii teoriei economice clasice
avantajele comparative ale unei naţiuni, nu mai constituie în prezent o condiţie
obligatorie a competitivităţii.
Mobilitatea factorilor, rolul prioritar pe care îl dobândesc în prezent factorii de
producţie creaţi, tehnologia în special, în fine, organizarea utilizării factorilor şi
întreţinerea unui proces inovativ de creare de noi factori devin condiţiile care tranşează
raporturile de competitivitate pe pieţele internaţionale.
Condiţiile cererii interne, respectiv nivelul şi structura acesteia, gradul său de
sofisticare, capacitatea de a formula nevoi cu caracter anticipativ. Cu cât nivelul de
exigenţă al pieţei interne este mai ridicat, cu atât aceasta exercită asupra producătorilor o
presiune mai mare în sensul perfecţionării ofertei, iar dacă sunt formulate şi solicitări cu
caracter inovativ, anticipativ pentru nivelul şi caracteristicile cererii de pe alte pieţe,
firmele naţionale dezvoltă avantaje competitive pe care le valorifică prin exporturi sau
prin ISD;

114
Legăturile dintre industrii. Activităţile cu care o anumită ramură intră în legătură în
amonte sau în aval faţă de obiectul său de activitate, sau cu care are alte conexiuni
contribuie în mod semnificativ prin nivelul lor de dezvoltare şi competitivitate la
performanţa economică a respectivei ramuri;
Strategiile şi structurile organizaţionale ale firmelor, climatul concurenţial
intern. Aceasta a patra categorie de determinanţi face trimitere la cultura antreprenorială
ca sursă a avantajului competitiv şi ca element care marchează puternic modul de
organizare şi operare al firmelor.
Stadiile dezvoltării în termeni de competitivitate ai unei naţiuni
Stadiul avantajului competitiv bazat pe dotarea cu factori de producţie. Conform
modelului lui Porter, un prim stadiu al dezvoltării este cel al avantajului competitiv
determinat de dotarea cu factori. Autorul apreciază că majoritatea statelor în curs de
dezvoltare, precum şi statele cu fosta economie centralizată din centrul şi estul Europei
erau în acest stadiu la nivelul anului 1990. Mai mult chiar, după cum anticipăm mai sus,
ţări prospere, cu abundenţa de resurse naturale, cum ar fi Canada sau Australia se aflau,
prin prisma sursei predominante a avantajului competitiv în acelaşi stadiu.
In acest stadiu, fluxurile investiţionale directe sunt susceptibile de a se orienta către
sectorul produselor primare şi către activităţi de prelucrare intensive în forţa de muncă
slab calificată, care furnizează bunuri de consum cu o prelucrare redusă a pieţei interne
sau celei externe.
Este o fază în care capabilităţile, factorii de producţie creaţi se situează la un nivel
scăzut şi, în consecinţă, au un rol minor în economie. Statele aflate în această etapă sunt
susceptibile de a avea o atitudine nerestrictivă faţă de ISD şi de a nu impune pe scara
largă cerinţe de performanţă. Se poate aprecia că eventualitatea ca ISD să conducă pur şi
simplu la constituirea de enclave economice în ţări le-gazdă aflate în acest stadiu este cu
atât mai mare cu cât dezvoltarea de capabilităţi superioare la nivel naţional este într-o
fază mai incipientă.
Stadiul avantajului competitiv determinat de volumul şi calitatea investiţiilor. în
această etapă a dezvoltării, avantajul competitiv este creat prin investiţii în tehnologii şi
facilităţi moderne de producţie, în dezvoltarea unei infrastructuri fizice şi de afaceri
competitive. Caracteristica devine deci ameliorarea prin investiţii a calităţii factorilor de
producţie existenţi. Conform lui Dunning, într-un acest de-al doilea stadiu al dezvoltării,
ponderea investiţiilor interne în produsul intern brut creşte de la 5-8 % la 15-20 % .
Totodată, are loc o sporire a cheltuielilor pentru educaţie superioară, precum şi pentru
îmbunătăţirea serviciilor publice, a transporturilor şi comunicaţiilor.
In acest stadiu ăl dezvoltării, sursele avantajului competitiv se deplasează către
sectoare economice intensive în capital, cum ar fi cel al produselor chimice de bază, al
unor activităţi de mai mică anvergură din sfera construcţiilor de maşini, precum şi spre
producţia de bunuri de consum intensive în forţa de muncă şi cu intensitate tehnologică
medie, cum ar fi produsele electrice de uz casnic, confecţiile, pielăria, produsele
alimentare şi industria tutunului.
Aceste fluxuri pot juca tocmai rolul de ferment iniţial în jurul căruia se pot aglutina,
ulterior, alte activităţi situate în amonte, în aval sau pe orizontală fată de activitatea
iniţială. De remarcat ca dezvoltarea respectivelor activităţi conexe poate fi susţinută tot
de firme străine, dar şi -aceasta fiind situaţia dezirabilă- de firme autohtone.

115
Stadiul avantajului competitiv decurgând din inovare. în cadrul modelului lui
Porter, etapa investiţiilor intensive este urmată de cea în care avantajele competitive ale
unei naţiuni decurg, cu precădere, din capacitatea sa de a întreţine inovarea. Este stadiul
în care procesul de îmbunătăţire tehnologică şi managerială, de modernizare a facilităţilor
de producţie este indigenizat, este creat şi derulat de firmele naţionale, fiind depăşită
etapa în care sursa unor atari competente se situa în afara graniţelor naţionale.
Firmele locale devin capabile să concureze în segmente din ce în ce mai înguste şi
mai specializate, pe baza unor strategii globale, sub impactul pozitiv al unei cereri interne
din ce în ce mai sofisticate. Activităţi bazate pe factori tradiţionali suferă o transplantare
în afara graniţelor. Majoritatea statelor dezvoltate se află sau au parcurs, deja, această
etapă. Indigenizarea procesului inovaţional, nu înseamnă că ISD nu îşi mai au locul şi
rolul în aceste economii.
Dinamica şi secvenţializarea tot mai puternică a avantajelor competitive în economia
mondială contemporană au devenit atât de intense încât firmele din diferite ţări îşi
creează şi dezvoltă avantaje de proprietate specifice care pot fi valorificate cu succes în
economii-gazdă aflate în stadiul inovării.
Stadiul bunăstării născut din inovare. In ceea ce priveşte următoarea etapă, care
încheie un ciclu de dezvoltare a avantajelor competitive, opinia celor doi autori a căror
argumentaţie am urmărit-o, diferă,. Modelul lui Porter include ca ultim stadiu al ciclului
cel în care dominanta economiei, forţa sau mai bine spus contraforţa motivaţională a
proceselor economice devine bunăstarea; este stadiul statului asistenţial. Bunăstarea, prin
ea însăşi tinde să anestezieze mobilul pentru investiţii susţinute, inovare şi perfecţionare.
Avantajele competitive sunt tot mai greu de susţinut, sunt pierdute în diferite domenii,
astfel încât, în mod paradoxal devine necesară revenirea la primul stadiu bazat pe dotarea
cu factori şi costul acestora.
Stadiul informaţional, numit şi stadiul post-industrial sau al terţializării. în
viziunea lui Dunning, stadiul inovării este urmat de, cel final şi, totodată cel mai avansat
al dezvoltării economice - stadiul informaţional, numit şi stadiul post-industrial sau al
terţializării.
Afirmaţiile, pornind de la constatarea ca state aflate, conform modelului său, în acest
stadiu, cum ar fi SUA, Japonia, Norvegia, Germania întrunesc şi cele mai semnificative
condiţii de situare în stadiul inovării: ele continuă să fie cei mai mari investitori mondiali
în activităţi de cercetare - dezvoltare, care se derulează, în cea mai mare parte, în
beneficiul producţiei de bunuri industriale prelucrate.
Trebuie, totodată, menţionat faptul că, date fiind progresele tehnologice radicale din
domeniul informaţional şi din cel al telecomunicaţiilor, graniţele tradiţionale dintre
industria prelucrătoare şi servicii tind să dispară, fapt dovedit şi de conţinutul în servicii
tot mai ridicat al valorii bunurilor materiale. Toate acestea indică, credem, o posibilitate
firească de concepere a acestui stadiu informaţional ca o fază superioară în devenirea
stadiului inovaţional din modelul lui Porter.
Independent de abordarea sa ca stadiu distinct sau ca faza superioară a stadiului
inovării, dezvoltarea proceselor informaţionale marchează o intensificare fără precedent a
relaţiilor dintre firme, succesul ţărilor în acumularea de active productive depinzând tot
mai mult de abilitatea firmelor lor de a coordona resurse într-un spaţiu regional şi chiar
global. In această etapă, rolul ISD pentru economiile receptoare este judecat în funcţie nu
numai de inputurile de resurse pe care le generează ci şi, mai ales, de modul în care

116
aceste resurse sunt organizate şi influenţează pozitiv, prin efecte de antrenare,
competentele şi eficienta firmelor locale.

Definiti investitile straine

Avantajele şi dezavantajele modelului Porter


Succesiunea de stadii ale dezvoltării avantajelor competitive prezentată mai sus
constituie, desigur, o matrice ce nu se aplică în mod necesar ca atare tuturor statelor.
Dunning nu exclude nici arderea unor etape de către anumite ţări. Mai mult chiar, în
aceeaşi ţară, diferitele regiuni se pot afla în stadii diferite de dezvoltare.
Evocarea modelului lui Porter şi a comentariilor lui Dunning fundamentează teoretic
abordarea relaţiei ISD-competitivitate în România.
Ipoteza de la care pornim -ipoteza pe care ne propunem s-o evaluăm în vederea
acceptării sau respingerii- este aceea că România se afla în primul stadiu (SI) de
dezvoltare a avantajelor sale competitive, cel în care acestea sunt determinate de dotarea
cu factori de producţie şi de costurile mai scăzute ale acestora, stadiu în care ISD se
orientează, conform lui Porter şi Dunning, spre domeniile producţiei primare şi spre cele
de prelucrare bazate pe forţa de muncă ieftină, putând juca un rol important în ridicarea
performanţei economice şi în ameliorarea calităţii factorilor de producţie.
Sistemul economiei de comandă a dispus în prea puţină măsură de mecanismele care
permit crearea factorilor de producţie specializaţi. Lipsa competiţiei interne,
restricţionarea până la anulare a rolului cererii în economie-pentru a nu mai pune în
discuţie eventuala presiune exercitată asupra producătorilor de o cerere sofisticată-,
alocarea resurselor pe criterii noneconomice, lipsa motivaţiei şi a informaţiei, toate
acestea au condus la avantaje competitive naţionale bazate exclusiv pe costul factorilor şi
localizate în segmente standardizate de piaţă.
După cum arătăm, conform opiniei lui Michael Porter, ţările cu economie în tranziţie
se află în primul stadiu de dezvoltare a avantajelor competitive. Analiza lui Porter
corelând etapizarea stadiilor dezvoltării avantajelor competitive cu succesiunea gradelor
de expunere concurenţială în plan economic a unei naţiuni şi alţii. în contextul examinării
locului şi rolului schimburilor comerciale externe în dezvoltarea economică a României,
se arată stadiul de dezvoltare a avantajelor competitive în care se află economia
românească. Concluzia sa este în concordanţă cu ipoteza de mai sus: România,ţara cu
economie în tranziţie, se afla în prima jumătate a anilor '90 în stadiul de dezvoltare bazat
pe dotarea cu factori de producţie şi pe costul mai scăzut al acestora. Din fericire în
momentul actual, potenţialul economiei româneşti permite acesteia "să se dezvolte
dinamic şi să avanseze spre stadiile următoare"13 .
Rolul investiţiilor străine directe în economiile aflate în tranziţie
Nevoia de capital şi de investiţii, care se ridică la un nivel mult peste posibilităţile
economice actuale, impune ca o condiţie obiectivă apelarea la capital străin sub forma

13
Voicu Boscariu (Centrul de Statistică Matematică, Bucureşti )

117
atragerii de investiţii directe de capital, caracteristica comună a tuturor statelor ex-
comuniste.în acest sens, există deja un interes de ambele părţi, atât din partea
investitorilor şi capitalului străin, cât şi din partea investitorilor interni. Iminenta integrare
a statelor din estul si centrul Europei alături de cele vest - europene în UE, stimulată de
interese strategice de ambele ţări, impune atât o extindere a cooperării internaţionale cu
alte state şi mai ales cu cele dezvoltate, cât şi o accelerare a tranziţiei la economia de
piaţă, care să deschidă orizonturi reale cooperării internaţionale. De altfel, imediat după
destrămarea sistemului socialist, ţările din Europa Centrală şi de Est au iniţiat diverse
demersuri pentru anumite acţiuni regionale de cooperare cum ar fi între ţările riverane
Mării Negre, crearea de zone economice transfrontaliere etc. De asemenea, acestea au
trecut la solicitarea unor înţelegeri cu Comunitatea Europeană, cu care au şi semnat mai
târziu acorduri de asociere, iar pe de alta parte, acestea au semnat acorduri de liber
schimb cu AELS.
Forţa necesară accelerării acestui proces de tranziţie la economia de piaţă şi a aderării
la UE rezidă numai în disponibilul de capital. Conştiente de aceste realităţi, statele vest -
europene, interesate în procesul de atragere a fostelor state socialiste la sistemul
economiei de piaţă, au demarat ele însele o serie de programe de sprijin comunitar al
statelor aflate în tranziţie. Au fost încheiate acorduri de asociere cu Comunitatea
Europeană de către toate statele est şi central - europene. Condiţia primordială a acestei
asocieri constă tocmai în realizarea unei stabilităţi economice şi politice ca o garanţie a
ordinii de drept şi a democraţiei, precum şi la un sistem economic bazat pe economia de
piaţă, care să creeze condiţii de compatibilitate între economiile naţionale asociate şi cele
ale statelor comunitare.
Pentru a sprijini acest proces, statele vest - europene şi-au declarat disponibilitatea de
a acorda statelor asociate o serie de facilităţi în relaţiile comerciale şi de cooperare,
precum şi anumite ajutoare de capital prin programe comune cum este programul
PHARE, care prevede acordarea de consultanţă şi de tehnologie, de know-how necesare
retehnologizării economiilor de tranziţie.
In acordurile de asociere, U.E. s-a angajat în mod explicit în sprijinirea eforturilor de
consolidare a democraţiei şi a celor de finalizare a tranziţiei la economia de piaţă şi de
creare a unei economii competitive în aceste state. Mai mult, în acordurile de asociere s-a
stipulat ca "comunitatea v-a examina acordarea în anumite circumstanţe, a unor fonduri
pentru stabilitatea macroeconomică" pe care le-a legat şi de sprijinul celorlalte state din
grupul celor 24 şi al instituţiilor financiare internaţionale. Informaţii recente preconizează
o iniţiativă americană de genul planului Marshall aplicat în Europa occidentală.
Conştient de obstacolul principal pe care îl au de înfruntat statele în tranziţie, îl
constituie lipsa de capital şi de investiţii în domeniul privat, productiv şi al serviciilor,
ţările vest-europene dezvoltate manifestă real interes în acordarea de ajutoare financiare
economiilor în tranziţie.
Tranziţia spre economia de piaţă este caracterizată în toate statele est şi central-
europene de o instabilitate a economiilor naţionale, de declin economic, de o adevărată
criză de capital şi o rată periculos de mică a investiţiilor, mai ales a celor productive.
Toate economiile naţionale aflate în tranziţie sunt marcate de profunde dezechilibre.
Rata formării brute a capitalului a scăzut la niveluri de-a dreptul alarmate , lucru datorat
atât scăderii productivităţii muncii şi a timpului efectiv lucrat cât şi presiunii sindicale
asupra salariilor şi scăderii capacităţii manageriale a noii echipe de conducere.

118
Rata mare a dobânzilor, la care România se află pe primul loc în rândul ţărilor în
tranziţie a constituit o altă cauză a scăderii ratei de acumulare, precum şi a înclinaţiei spre
investiţii. In aceste condiţii este evidentă incapacitatea fiecărei economii naţionale foste
comuniste de a face faţă singură nevoii absolute de capital pentru a asigura o minimă
creştere economică.
Nevoia de capital străin rezidă deci tocmai din incapacitatea propriilor economii
naţionale de a satisface nevoia de capital pentru refacerea economică şi pentru relansarea
investiţiilor, care în situaţia menţinerii reculului din anii imediat după '90 riscă să arunce
aceste economii în totala dependenţă de lumea dezvoltată, cu grave consecinţe pe termen
mediu şi lung.
Pe de alta parte, această nevoie de capital străin este amplificată şi de nivelul
tehnologic mult rămas în urmă al dotărilor şi producţiei industriale din ţările aflate în
tranziţie. Retehnologizarea întreprinderilor din aceste ţări este pusă în prim planul
strategiilor de dezvoltare pe termen scurt de către toate statele est-central-europene,
retehnologizare fără de care competitivitatea produselor acestor economii devine deosebit
de precară.
Divergenţe şi convergenţe de interese în cadrul investiţiilor străine
Investiţiile străine directe constituie prin formă şi conţinut economic o formă a
relaţiilor economice şi de cooperare internaţională. In condiţiile unui avânt al
schimburilor economice internaţionale, ce au avut loc sub impactul dezvoltării economice
şi sub impactul politicilor protectioniste ce şi-au făcut loc după politicile de liber schimb,
intreprinderile ce cunoscuseră deja o dezvoltare considerabilă şi deveniseră mari
corporaţii se văd deodată stingherite de noile politici protectioniste ale unor state
naţionale noi apărute şi dornice să-şi dezvolte propriile industrii, trec la contracararea
acestora prin înlocuirea unor acţiuni de schimb de mărfuri clasice cu acţiuni de investiţii
în interiorul acestor state. Apar astfel primele corporaţii internaţionale. Cele mai renumite
exemple sunt constituite din nume ca: Shell, Standard Oii, British Petroleum, Siemens,
Krupp, Ericson, Ciba etc. care au marcat o primă perioadă a practicii investiţiilor directe
în străinătate, în special în anii 1975-1995.
In zona statelor nesocialiste, politicile investiţiilor străine au continuat şi s-au
amplificat. Cea mai evidentă creştere a ISD în ţările occidentale a avut loc în anii de după
1965, când această creştere a fost de peste 20 de ori numai până la finele anului 1989.
Abolirea sistemelor totalitare în ţările din Europa centrală şi de est nu le-a găsit pe
acestea în necunoaşterea practicilor privind investiţiile străine în propriile economii
naţionale, astfel încât au putut demara în scurt timp anumite politici de atragere de capital
străin sub forma ISD. In legislaţia acestora existau deja reglementări care s-au constituit
în baze de informaţii pentru perfecţionarea legislaţiei în materie şi care au eliminat
anumite piedici în cale ISD.
Piaţa statelor din Europa centrală şi de est a prezentat şi prezintă şi azi un real interes
din partea capitalului străin, atât datorită calităţii forţei de muncă de o calificare deosebită
la nivel profesional sau la nivel de cultură generală, cât şi datorită condiţiilor de realizare
la costuri mult mai reduse a unor produse de bună calitate. Pe baza unor astfel de
considerente speranţa în profituri ridicate ale capitalului străin a fost destul de mare. Orice
investitor urmăreşte prin investiţia pe care o face să obţină un profit cât mai mare.
In condiţiile trecerii la economia de piaţă, în ţările est-comuniste renaşte proprietatea
privată iar principalii investitori încep a fi persoanele sau firmele private. La rândul lor şi

119
acestea urmăresc cu prioritate realizarea unui cât mai mare profit. Acest lucru face ca între
investitorul străin şi cel autohton să existe o anumită convergenţă de interese.
Această convergenţă de interese la nivel microeconomic se transformă adesea în
divergenţa cu interesele macroeconomice. Pentru investitorul privat contează mai puţin
unde şi în ce domeniu se va înscrie proiectul său de investiţie, ci doar dacă acesta va
aduce profituri sigure şi mari, pe când interesul macroeconomic cere o anumită orientare a
noilor investiţii spre domenii de interes naţional.
Practica îndelungată în domeniul investiţiilor străine a dovedit că investitorii străini
au acţionat de fiecare dată cu prioritate în interesul propriu, chiar cu completa
desconsiderare a intereselor naţionale ale statelor beneficiare de investiţii străine.
Investiţiile străine au slujit intereselor propriilor lor state şi economiilor naţionale ale
acestora, ceea ce a condus la dezvoltarea dezechilibrată a zonelor în care s-a investit. Ar
fi o gravă eroarea dacă acest adevăr ar fi trecut cu vederea şi nu ar fi luat serios în
consideraţie. Rezultă că la nivelul strategiilor de stat, al macroeconomicului apar serioase
delimitări de interese în politicile de investiţii străine.In condiţiile adâncirii proceselor de
globalizare a problemelor economice şi de intensificare a tendinţelor integraţioniste pe
toate continentele mai ales pe cel european, ţările aflate în tranziţie au o serie de interese
convergente cu cele ale statelor dezvoltate printre care ar fi de reţinut:
- armonizarea nivelului de dezvoltare economică şi creşterea unor posibilităţi sporite
de revitalizare economică a acestui grup de state;
- crearea condiţiilor de folosire mai intensă a resurselor umane la locul de reşedinţă al
acestora şi prevenirea emigrării acestora spre ţările dezvoltate industrial;
- adâncirea diviziunii internaţionale a muncii în care tot mai multe state să devină
dezvoltate şi să poată deţină şi ele un rol de furnizoare de tehnologie şi ştiinţă în schimbul
importurilor, atât de alte cunoştinţe tehnico -ştiinţifice, cât şi de produse finite mai ieftine
şi performante;
- utilizarea, cu mai mare eficienţă a resurselor naturale, protecţia mediului
înconjurător susţinerea dezvoltării durabile

Modelul Porter?

Competitivitate pe bază de inovare în viziunea Strategiei de la Lisabona


Strategia Europeana de la Lisabona care a definit obiectivul transformării Europei in
economia cea mai competitiva, cea mai dinamica si cea mai documentata din lume pana
in 2010, este totuşi cea mai potrivita pentru a prinde trenul schimbărilor aduse de secolul
21 si pentru a reuşi in cadrul competiţiei globale.
In primul sau raport anul aceasta, asupra progreselor spre atingerea obiectivelor
Lisabona, Comisia Europeana a definit in ianuarie 2006 patru domenii prioritare, care
necesita masuri energice. Pe langa apelurile repetate pentru creşterea investiţiilor in
educaţie si cercetare, mai mult sprijin pentru întreprinderile mici si mijlocii si rate mai
mari de ocupare a forţei de munca, Comisia a inclus necesitatea definirii unei politici
energetice comune in cadrul UE. Bazata in continuare pe cei trei piloni nominalizaţi ai

120
procesului: creşterea economica si competitivitate, incluziune sociala si protecţia
mediului înconjurător.
Inovarea ca esenţă a creşterii şi competitivităţii economice
Dezvoltarea economică eficientă presupune un proces de modernizare continuă. Pe
măsura dezvoltării lor, naţiunile progresează din punct de vedere al avantajului lor
competitiv şi al modalităţilor specifice de competiţie. Urmărind modelul lui Porter, putem
identifica trei etape ale competitivităţii economice. In cadrul primei etape, există
economia bazată pe factori, în care factorii de producţie primari cum ar fi forţa de muncă
ieftină şi accesul la resursele naturale sunt sursele dominante ale avantajului competitiv.
A doua etapă este economia bazată pe investiţii, în care competitivitatea este rezultatul
creşterii eficienţei producţiei şi a îmbunătăţirii calităţii bunurilor sau serviciilor produse.
Cea de-a treia este economia bazată pe inovare unde capacitatea de a realiza produse şi
servicii inovatoare la limita tehnologiei globale, utilizând cele mai avansate metode,
devine sursa dominantă a avantajului competitiv.
Competitivitatea ridicată presupune inovare continuă
Ierarhizarea inovării se întinde de la crearea de nou până Ia adoptarea acestuia.
Conform definiţiei OCDE, "Inovaţiile tehnologice cuprind atât produsele şi
procesele noi cât şi modificările tehnologice semnificative ale acestora. O inovaţie se
consideră implementată dacă a fost introdusă pe piaţă (în cazul inovării de produs) sau
dacă a fost utilizată în cadrul unui proces de producţie (cazul inovării de proces). De
aceea, inovaţiile presupun o serie de activităţi ştiinţifice, tehnologice, organizaţionale,
financiare şi comerciale". Procesul complet de inovare presupune crearea "noului" şi
implementarea acestuia. Implementarea se poate realiza fie direct, fie prin transfer pe
piaţa de cunoaştere. OCDE(Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) va
promova politici menite să:
- Dobândească cel mai înalt nivel de creştere economică durabilă şi ocupare a
locurilor de muncă precum şi un standard de viaţă în creştere în ţările Membre, totodată
menţinând stabilitatea financiară pentru a contribui, astfel, la dezvoltarea economiei
mondiale;
- Contribuie la extinderea economică sănătoasă în ţările Membre şi nemembre în
procesul dezvoltării economice;
- Să contribuie la extinderea comerţului mondial fundemantat pe baze multilateral şi
nondiscriminatorii în conformitate cu obligaţiile internaţionale.
Inovarea şi nu cercetare
Analizele referitoare la inovare au evoluat de la viziunea liniară asupra procesului
inovator spre viziunea sistemică, ce domină gândirea economică actuală. Chiar dacă
ambele viziuni plasează cercetarea-dezvoltarea fie ca iniţiator, fie ca factor decisiv al
procesului inovator, cele mai recente abordări tind să acorde o importanţă mai mare
factorilor inovatori din afara cadrului de cercetare propriu-zisă şi chiar celor externi
procesului tehnologic propriu-zis, precum şi unor aspecte legate de dinamica
organizaţională şi managerială. Aceasta accentuează, de asemenea, importanţa
antreprenoriatului.
Inovaţia este unul din factorii cheie care explică diferenţele în ratele de creştere din
OCDE.
Ceea ce la nivel microeconomic înseamnă competiţie, se traduce la nivel
macroeconomic drept "creştere". Conform studiilor OCDE, în ultima decadă, ratele de

121
creştere per capita în ţările OCDE au încetat să urmeze un trend convergent.
Productivitatea a fost accelerată în unele ţări, cel mai elocvent exemplu fiind Statele
Unite, şi substanţial încetinită în altele, cum ar fi Europa continentală şi Japonia, în timp
ce s-au ivit semnele a ceea ce a fost denumită "Noua Economie", condusă de explozia
noilor tehnologii.
Inovaţia ca şi componentă a economiei bazate pe cunoaştere Abordarea UE
oglindeşte cadrul Băncii Mondiale pentru evaluarea dezvoltării ,programul "Knowledge
Assessment Methodology" care se compune din următorii piloni, după cum urmează:
- Populaţie educată şi calificată
- Infrastructura informaţionala dinamică
- Un sistem inovator eficient
- Un regim economic şi instituţional care să o susţină.

După cum a fost sugerat şi de dovezile empirice, aceşti piloni sunt interdependenţi, şi
duc în final la o schimbare comportamentală în organizarea afacerilor.OCDE sugerează
că tehnologiile informaţiei şi comunicării (TIC) sunt extrem de importante pentru
inovare. Aceasta se întâmplă pe trei nivele:
- Utilizarea TIC creşte eficienţa inovării
- Includerea TIC în capitalul productiv reprezintă principala cale de impulsionare a
creşterii economice
- Progresul tehnologic în industria TIC propriu-zisă, în acele ţări în care industria
are o dimensiune importantă, este un semnificativ imbold pentru creşterea economică
Acest trend este de aşteptat să continue, întrucât afacerile şi pieţele inovatoare bazate
pe TIC se află încă într-un stadiu mediocru al dezvoltării şi alte schimbări pozitive sunt
de aşteptat în viitor.

Viitorul investitiilor straine in Romania?

Investiţiile străine şi libera circulaţie a capitalurilor

Tipologia investiţiilor străine


Legislaţia în vigoare (O.U.G nr.92/1997 privind stimularea investiţiilor directe,
modificată şi aprobată prin legea nr.241/1998) defineşte următorii tipuri de investiţii
străine:
Investiţii directe - participarea la constituirea sau la extinderea unei întreprinderi în
oricare dintre formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau părţi sociale
ale unei societăţi comerciale, cu excepţia investiţiilor de portofoliu sau înfiinţarea şi
extinderea în România a unei sucursale de către o societate comercială străină prin:

122
- aport financiar, în moneda naţională sau în valută convertibilă;
- aport în natură de bunuri imobile sau/şi bunuri mobile, corporale şi necorporale;
- participarea la creşterea activelor unei întreprinderi, prin orice mod legal de
finanţare;
în concluzie atunci când investiţia presupune transferarea către agentul emitent a
posibilităţii de control si decizie asupra activităţii agentului receptor este vorba despre o
investiţie directă
Investiţii de portofoliu - dobândirea de valori mobiliare pe pieţele de capital
organizate şi reglementate şi care nu permit participarea directă la administrarea societăţii
comerciale.Investiţia de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, o
investiţie pur financiară. Investiţia directă îmbină însă într-un mod mult mai complex
plasamentul financiar cu investiţia reală. Atunci când agentul emitent ajunge să controleze
agentul receptor, pe lângă fluxul financiar iniţial apar şi alte fluxuri, multe dintre ele
având o consistenţă reală: fluxul de tehnologie, fluxuri de forţă de muncă, fluxuri
manageriale şi chiar fluxuri de bunuri şi servicii.
De multe ori, încadrarea unei investiţii internaţionale în unul din cele două tipuri este
foarte dificilă. Intre investiţia directă şi cea de portofoliu există o zonă "gri", în care cu
greu se poate desluşi frontiera. Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie
achiziţionarea de acţiuni pe piaţa financiară internaţională. Deoarece pachetul de control
al acţiunilor nu reprezintă un anumit procent fix în totalul acţiunilor, ci variază unul sau
altul din tipurile menţionate.de la caz la caz.
Fundamentele teoretice imediate ale impactului ISD asupra eficienţei firmelor
receptoare, iar mai apoi, prin efecte de antrenare şi asupra firmelor cu capital integral
local sunt regăsite în mod clar în teoria avantajului de monopol şi în teoria internalizării.
Ambele teorii aparţinând câmpului explicativ al ISD şi producţiei în străinătate, caută
motivaţia fluxurilor investiţionale în existenţa la nivelul firmei investitoare a unor
avantaje, de competitivitate (avantaje de monopol sau oligopol, inclusiv cele de natură
tehnologică, accesul privilegiat la surse de finanţare sau la reţele de furnizori etc.) sau de
internalizare, respectiv avantaje care decurg din operarea într-o structura organizatorică şi
de proprietate unică. Pe baza unor astfel de avantaje, firmele străine pot mai mult decât să
surmonteze dificultăţile impuse de operarea într-un mediu străin, făcând faţă concurenţei
locale şi fiind profitabile. Argumentul eficienţei firmelor cu participare de capital străin
este şi mai pertinent în cazul ISD motivate de costul factorilor, întrucât în aceste situaţii,
piaţa internaţională este cea care verifică şi validează competitivitatea produselor
realizate.
Raţiunea realizării oricărei investiţii o reprezintă nu eforturile ci efectele pe care
investiţia respectivă le poate produce . O investiţie nu poate produce orice efecte , ci
numai cele de natură să satisfacă o necesitate socială , respectiv un mesaj, o cerere a
pieţei interne sau externe . Eforturile care se fac ,nu sunt un scop în sine , ci un mijloc
prin care se obţin efectele scontate. Ca urmare , orice efort care nu are o relaţie directă ,
nemijlocită , cu acest scop nu trebuie făcut ci dimpotrivă trebuie evitat pe toate căile şi cu
toată fermitatea .
Investigarea şi stăpânirea pieţei a devenit problema cea mai dificilă şi mai complicată
a zilelor noastre , iar perspectivele nu sunt de simplificare, ci de accentuarea acestor
dificultăţi. Integrarea în piaţa unică europeană şi globalizarea face ca piaţa să reprezinte

123
cu totul altceva astăzi decât ieri , indiferent dacă firma operează pe pieţe locale ,
regionale sau internaţionale.
Investiţia fiind unul dintre factorii creşterii economice , a introducerii rezultatelor
ştiinţei şi tehnicii în toate domeniile şi sferele activităţii economice şi sociale , statul este
nu numai interesat ci şi obligat să creeze cadrul care să stimuleze pe investitorii străini în
procesul de investire şi economisirea cu scopul de a investi .Este un lucru cunoscut că
pentru investitorul străin , investiţia este un efort, o cheltuială , o plasare de capital, în
timp şi spaţiu ce pentru stat este o sursă de venituri suplimentare şi ca urmare interesul
statului în promovarea procesului investiţional are şi un temei material.
Redăm în ceea ce urmează , câteva obligaţii fundamentale , ale statului şi instituţiilor
sale în domeniul investiţiilor străine :
- elaborarea de prognoze şi strategii naţionale , de ramură şi de sector
- elaborarea de studii de conjunctură şi de evoluţii generale internaţional
- asigurarea unui legislaţii performante , stmulative şi stabile
- dezvoltarea sectorului public, a infrastructurii, a învăţământului,a culturii etc.
- stimularea creativităţii oamenilor
- stimularea spiritului de economisire
- stimularea spiritului antreprenorial, de investire şi dezvoltare durabilă
- stimularea cercetării ştiinţifice fundamentale şi aplicative
- stimularea sectoarelor din amonte investiţiilor:
- furnizorii de utilaje şi instalaţii
- furnizorii materiilor prime , combustibil şi energie
- formarea şi perfecţionarea generală a forţei de muncă
- dezvoltarea sectorului bancar, etc
- stimularea consumului intern prin dezvoltare
- ridicarea rating-ului de ţară pentru stimularea exporturilor,reducerea costurilor la
importuri şi stimularea investiţiilor trăine de orce fel
- asanarea birocraţiei şi corupţiei
- coordonarea şi stimularea organelor de avizare şi aprobare a investiţiilor, etc.
Caracteristicile investiţiilor străine directe
Sunt cel puţin patru caracteristici care le disting direct de portofoliul de investiţii:
- Un aspect fundamental al investiţiilor directe, ca opuse investiţiilor de portofoliu
este că investitorul cumpără puterea de a exercita controlul asupra managementului
investiţiei şi tocmai de aceea nu implică doar capital. Acest lucru implică abilitaţi
manageriale şi tehnice sau cunoştinţe de marketing. Puterea controlului va varia în
funcţie de distribuţia acţiunilor în firma respectivă. Explicaţia acestui fapt este aceea că
dacă un investitor deţine peste 30% din acţiunile unei companii şi nici un alt investitor nu
deţine mai mult de 10% este foarte posibil să fie apt de a exercita controlul cu toate că
este minoritate, nedeţinând 51% din acţiunile unei companii.
- O altă diferenţă fundamentală este ţinta finală a investitorului direct şi a
investitorului de portofoliu. Capitalul de portofoliu are tendinţa de a se muta în unele
sectoare din ţări străine care au un avantaj asupra respectivelor sectoare interne. Acest
avantaj va fi reflectat de un profit superior. Acest lucrul impus este posibil să seîntâmple
cu o investiţie directă într-o industrie în care ţara sursă are avantajul dar unde acest
avantaj poate fi transferat unei ţări străine în folosul acesteia

124
- Vasta majoritate a investitorilor de portofoliu este realizată de persoane fizice sau
instituţii şi nu de persoane juridice, de companii. Ei au tendinţa să investească în persoane
fizice şi instituţii străine prin intermediul mecanismului pieţei de capital străin. în cazul
investiţiilor directe străine este normal să fie făcut de companii. Poate implica
cumpărarea unei întregi companii sau numai unei părţi din aceasta constituind un schimb
de proprietate sau, alternativ, poate consta in clădirea unei întregi noi fabrici în străinătate
într-o formă pe verticală sau orizontală , cu toate că acestea, reprezentând încă o extensie
geografică a acestei firme. Acestea pot fi motivele diferite de maximizare a profitului
imediat.
- Investiţiile directe străine nu necesită un flux de capital de la o ţară la alta.
Economiştii obişnuiau să se gândească la investiţiile directe ca la o mişcare internaţională
a capitalului ce poate avea forme diverse, de exemplu noi acţiuni, anumite forme de
obligaţiuni, vânzări-cumpărări ale acţiunilor şi obligaţiunilor existente prin schimburile
de titluri de valoare sau printr-o varietate de forme şi instrumente de credit pe termen
scurt. Singura diferenţă pe care economiştii ar accepta-o a fost aceea ca investiţiile directe
sunt însoţite de grade diferite de control şi mişcare de management şi tehnologie.
Rolul investiţiilor străine
Investiţiile directe străine pot să joace un rol crucial în restructurarea şi refacerea
economică a ţării receptoare pe o creştere susţinută. Firmele noi create prin investiţiile
srăine, prin Introducerea tehnologiei de vârf şi a modelelor de management modern la
filialele lor deschise în ţara receptoare vor pune sub presiune companiile autochtone care
vor fi obligate, la rândul lor, să realizeze astfel de îmbunătăţiri .Sunt şi alte beneficii pe
care o investiţie străină le-ar putea aduce, ca de exemplu:
- sporirea producţiei şi a calităţii produselor în concordanţă cu standardele vestice;
- realizarea cantităţii necesare tuturor pieţelor potenţiale străine sau interne;
- crearea de noi locuri de muncă;
- accesul la noi pieţe
Investitiile straine si libera circulatie a capitalurilor
Dupa relatiile care se stabilesc intre investitori si sursa straina de resurse pentru
investitii, investitiile straine sunt investii straine directe si investitii straine de portofoliu.
In cazul investitiilor straine directe, finantatorul strain capata si posibilitatea de a lua
decizii si de a controla proiectul de investitie.
Investitorii straini pot realiza la noi in tara investitii proprii cu capital strain sau
investitii mixte cu capital strain si autohton. In lipsa capitalului autohton si a creditului
extern, a caror dobanzi se dubleaza anual sunt preferate investitiile straine directe.
Investitiile straine sunt apreciate ca mijloc de restructurare si modernizare a
economiei, de realizare a transferului de tehnologie si de deschidere a unor noi piete
pentru export.
Initial, pentru stimularea investitiilor straine au fost adoptate legi relative liberale,
care eliminau restrictiile cu privire la repatrierea profitului.
In ciuda legislatiei relative liberale de stimulare a investitiilor straine, nu au fost atrasi
suficienti investitori straini, pentru a participa la dezvoltarea si stabilitatea
macroeconomica a Romaniei.
In general, investitorii isi extind activitatea in acele tari unde salariile sunt scazute,
forta de munca bine educate, piata de desfacere mare si risc de tara mic.

125
Modernizarea si restructurarea economiei nationale constituie o cerinta vitala pentru
asigurarea cresteri eficientei macro si micro economice.
Majoritatea tranzactiilor de capital referitoare la investitiile straine, care acordau
stimulente speciale investitoriilor straini au constituit subiectul unor intense dezbateri
politice 1.
In aceste conditii Romania a revizuit legea fundamentala cu privire la interdictia
prevazuta de art. 41 alin. 2 ca “cetatenii straini si apatrizi nu pot dobandi drepturi de
proprietate asupra terenurilor”. Art. 41 alin. 2 din Constitutia adoptata la 8 dec 1991 a
devenit art. 44 din Constitutia Romaniei adoptata in 2003, potrivit caruia : “Cetatenii
straini si apatrizi pot dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor numai in
conditiile prevazute din aderarea Romaniei la UE si din alte Tratate Internationale la care
Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile prevazute prin Lege Organica
precum si prin mostenire legala”.
Liberalizarea totala a circulatiei capitalurilor a fost realizata in UE ca urmare a
Tratatului de la Maastricht.
Art. 73b din Tratatul de la Maastricht prevedea ca : “ toate restrictiile in calea
miscariilor de capital intre statele membre si statele terte tari vor fi interzise.”
Aceasta libera circulatie a capitalului implica liberalizarea platiilor si eliminarea
controalelor valutare.
Clauza de salvagardare din art. 73b nu se referea si la balantele de plati sau la valutele
nationale, ci numai la dificultatiile serioase in functionarea Uniunii Monetare Europene si
la miscariile de capital extracomunitare.
Initial, Uniunea Monetara Europeana elimina posibilele neajunsuri intre libera
circulatie a capitalului financiar si politice macroeconomica.
Legea nr. 35/1991 privind investitiile straine prevedea ca nu exista restrictii specifice
in nici un sector de activitate cu exceptia asigurariilor.
Potrivit art. 41 alin.2 din Constitutia Romaniei adoptata la 8 dec. 1991 stipula ca
:“Cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor”
In 1994 Curtea Suprema de Justitie a decis ca Societatiile comerciale cu capital strain
, desi au sediul in tara deci sunt personae juridice romane nu pot dobandi terenuri in
proprietate
In anul 1997 s-au adoptat mai multe modificari la legea nr 35/1991 , societatiile
comerciale cu capital strain , desi au sediul in tara deci sunt personae juridice romane nu
pot dobandi terenuri in proprietate.
In anul 1997 s-au adoptat mai multe modificari la legea nr 35/1991. Astfel, in art. 6
din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investitiilor
directe s-a prevazut ca : “orice investitor persoana juridica rezidenta sau nerezidenta
poate dobandi orice drepturi reale asupra bunurilor mobile si imobile”.
Prin Legea 214/1998 de aprobare a Ordonantei de Urgenta nr. 92/1997, s-a modificat
chiar art. 6 in sensul ca : “ o societate comerciala persoana juridica rezidenta sau
nerezidenta poate dobandi orice drepturi reale asipra bunurilor imobile in masura
desfasurari activitatii sale potrivit obiectului social cu exceptia terenurilor care pot fi
dobandite de personae juridice sau fizice romane.
Rezulta ca, Parlamantul nu a imbratisat solutia Guvernului, in cea ce priveste
posibilitatea unui investitor, persoana juridica straina de a dobandi in proprietate privata
terenuri necesare derularii investitiilor sale. Art. 41 din Constitutia din 8 dec. 1991

126
prevedea interdictia numai pentru cetatenii straini si apatrizi nu si pentru persoanele
juridice straine.
In Legea 54/1998 cu privire la circulatia juridica a terenurilor exista interdictia de a
dobandi terenuri in proprietate privata.
Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii prevedea ca:
“asociatiile si fundatiile constituite ca persoane fizice sau juridice straine pot dobandi pe
intreaga durata de functionare dreptul de proprietate si alte drepturi reale asupra
terenurilor necesare pentru realizarea scopului pentru care au fost constituite”.
Cu ocazia negocieriilor Cap. 17 din acqus-lui comunitar “Libera circulatie a
capitalului” autoritatiile romane au stabilit anul 2014, an in care cetatenii UE vor dobandi
dreptul de a cumpara terenuri in Romania.
Noua Constitutie adoptata in 2003 in art. 44 reglementeaza dreptul de proprietate
privata asupra terenurilor de catre cetatenii straini si apatrizi.

Clasificarea investitiilor straine

Libera circulaţie a capitalurilor în UE


Controlul mişcărilor de capital a constituit mult timp pentru majoritatea statelor
membre un instrument de politică macroeconomică pentru echilibrarea balanţei de plăţi
externe.
Liberalizarea totală a circulaţiei capitalului în interiorul UE este de data recentă, după
intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht.
Funcţionarea Pieţei Unice a fost mult îmbunătăţită prin alocarea optimă a capitalului
în interiorul UE pentru că a înlesnit celelalte libertăţi : mărfuri, servicii şi persoane.
Principalele forme ale mişcării capitalului sunt : investiţii directe – construirea de
portofoliu sub forma de acţiuni; obligaţiuni; bonuri de tezaur; depozite bancare în
străinătate.
Liberalizarea circulaţiei capitalului între statele membre s-a realizat progresiv în baza
a trei Directive Europene deoarece prioritate s-a acordat comerţului cu bunuri şi servicii
pe Piaţa Unică.
Prima Directivă14 a liberalizat necondiţionat investiţiile directe legate de libertatea de
stabilire, creditele comerciale pe teren sunt şi comerţul cu acţiuni cotate la bursă.
Restricţiile impuse în directivă vizau dezechilibrarea balanţei de plăţi şi emiterea şi
plasarea de acţiuni la bursă.
Datorită restricţionării impuse în perioada 1970 - 1980 economiile europene erau
ameninţate de mişcările transfrontaliere de capital.
În anul 1985 prin măsurile prevăzute în Cartea Albă pentru desăvârşirea Pieţei Unice
au fost înlăturate restricţiile care mai existau asupra mişcărilor de capital şi liberalizarea
serviciilor financiare. Începând cu 1986, în UE au fost liberalizate pe termen scurt

14
Directiva din 11 martie 1960 publicata in JOCEL 43 la 12 aprilie 1960 modificata in 1962 JOCE 449 din 22 ianuarie 1962

127
“întreaga circulaţie a capitalului” înregistrându-se o creştere globală a eficacităţii
repartiţiei prin intrarea capitalului pe pieţele de capital a ţărilor membre UE.
A Doua Directivă15, liberalizarea creditelor pe termen lung, legate de operaţiunii cu
titluri care nu erau negociate la bursă.
În viziunea autorilor Cărţii Albe şi a Actului Unic European crearea “spaţiului
financiar comun” este unul din punctele de sprijin a “spaţiului economic comun”, iar
liberalizarea serviciilor financiare paralel cu ceea a circulaţiei capitalurilor a reprezentat
un pas important pentr integrarea financiară europeană şi pentru desăvârşirea Pieţei
Unice.
A Treia Directivă16 suprimă autorizaţiile de transfer de capital, liberalizând astfel
circulaţia capitalului între statele membre.
Într-o altă directivă era prevăzut controlul liberalizării capitalului, deşi a treia
directivă lăsa statelor membre libertatea de a lua măsuri de reglementare a lichidităţii
bancare, prevedea măsuri de control administrativ pentru a înlătura fraudele fiscale şi
măsuri pentru a respecta regulile ....în sistemul bancar.
Directiva conţinea, o clauză de salvagdare specifică circulaţiei capitalului, aplicată de
Comisia Europeană în cazul în care se produceau tensiuni şi perturbări pe pieţele de
capital între statele membre şi terţe ţări sau numai între statele membre.
Pentru eliminarea perturbărilor, directiva prevedea atingerea de către toate statele
implicate a aceluiaşi grad de liberalizare.
Menţionăm că libera circulaţie a capitalului a fost prima dintre cele patru libertăţi care
s-a realizat practic contribuind la desăvârşirea Pieţei Unice.
Plăţile curente. Distincţia dintre plaţi curente si circulaţia capitalurilor este dificil de
realizat. Astfel, plăţile primelor de asigurare pentru pagube materiale sau pentru asigurarea de
răspundere civila sunt plaţi curente, în timp ce plata primelor pentru asigurarea de viata
reprezintă o mişcare de capital. In categoria "plaţi" sunt incluse plăţile aferente schimbului de
mărfuri, de servicii si de capitaluri (de exemplu, cele provenind din repartizarea profitului ori
plata dobânzilor). După expirarea perioadei de tranziţie prevăzuta de Directiva 88/361/CEEj,
plăţile curente au devenit libere. O efectiva liberalizare a circulaţiei mărfurilor si serviciilor
nu se putea realiza decât prin reglementarea acestor operaţiuni. Tratatul de Ia Maastricht
consfinţeşte liberalizarea realizata prin faptul ca articolul 56 (ex-73B §2) al Tratatului de la
Roma (CEE) dispune de acum înainte ca restricţiile impuse plaţilor dintre statele membre
sunt interzise, ca si acelea dintre statele membre si statele terte. Sunt, de asemenea, libere de
orice restricţii plăţile curente dintre statele semnatare ale Tratatului privind spaţiul
economic european.
Mişcările de capitaluri. Exista modalităţi de exercitare a libertăţilor fundamentale (de
exemplu, libera circulaţie a mărfurilor si a serviciilor) care presupun o liberalizare prealabila a
mişcărilor de capital. Este cazul libertăţii de stabilire care postulează dreptul unui investitor
comunitar de a avea participatii într-o societate stabilita într-un alt stat membru sau de a crea o
filiala. Este, de asemenea, cazul liberei prestaţii a serviciilor în cazul sectoarelor sensibile,
bancar si al asigurărilor, care presupune o liberalizare a capitalurilor pe termen scurt (hot
money) si transferuri pentru executarea contractelor de asigurare.
Cadrul juridic

15
Directiva 86/566/JOCEL 332 din 26 noiembrie 1986
16
Comission europenne : Impact et eficacite du mache unique, Panarama de l`industrie comunau taire 97 Bruxelles 1997

128
Prin din Tratatul de la Roma (CEE), care operează o distincţie între "plăţile curente" si
"circulaţia capitalurilor", inspirându-se din acordurile de la Bretton Woods care au dus la
crearea Fondului Monetar International în 1944.
Iniţial, Tratatul de la Roma nu prevedea nici o obligaţie formala în ceea ce priveşte
liberalizarea circulaţiei capitalurilor, aceasta trebuia sa intervină progresiv „în măsura
necesara unei bune funcţionari a Pieţei comune" (articolul 67- astăzi abrogat). Primele
directive în materie (din 1960 si 1962) nu reuşeau decât o liberalizare incompleta, însoţita de
numeroase clauze de exceptare. în urma unei comunicări a Comisiei din 1986 (COM(86) 292
final din 23.05.1986) este adoptata directiva 86/566/CEE care prevede o liberalizare
completa a circulaţiei capitalurilor direct necesare pentru interconexiunea pieţelor financiare
naţionale, rămân, totuşi, multe operaţiuni exceptate de la aceasta liberalizare.
Actul Unic a determinat adoptarea pe 24 iunie 1988 a Directivei 88/361/CEE care
prevede o liberalizare completa a circulaţiei capitalurilor începând cu 1 iulie 1990.
Tratatul nu defineşte libera circulaţie a capitalurilor; ca si în cazul liberei circulaţii a
serviciilor jurisprudenţa CJCE oferă câteva criterii de identificare. Curtea de la
Luxembourg considera ca "circulaţia capitalurilor" desemnează acele operaţiuni financiare
care vizează în mod esenţial plasarea sau investirea sumelor în cauza si nu remuneraţia pentru
o prestaţie, în timp ce "plăţile" sunt acele transferuri de devize care constituie o
contrapartida în cadrul unei tranzacţii adiacente. Cu alte cuvinte, circulaţia capitalurilor
reprezintă o tranzacţie cu caracter autonom si nu o operaţiune ce ar rezulta din alta, în timp
ce procedura plaţilor implica un transfer de valori efectuat ca urmare a unei tranzacţii
principale.
Prevederile Tratatului de la Maastricht cu privire la libera circulaţie a
capitalului
Tratatul de la Maastricht nu a abrogat A Treia Directivă, dimpotrivă a accelerat
liberalizarea mişcărilor de capital, a stabilit liberalizarea totală a mişcărilor capitalului
între statele membre şi terţe state.
Consiliul UE la propunerea Comisiei Europene cu majoritate calificată adoptă măsuri
referitoare la mişcarea de capital, având destinaţie sau provenind din ţări terţe pentru
următoarele situaţii : investiţii directe inclusiv investiţii imobiliare; prestarea de servicii
financiare; admiterea de titluri pe pieţele financiare.
În caz că măsurile sunt prea restrictive este necesar votul în unanimitate în Consiliul
UE.
Dacă deplasările de capital care provin sau au destinaţie ţările terţe, cauzează sau
anunţă să cauzeze funcţionarea Uniunii Economice şi Monetare, Consiliul UE la
propunerea Comisiei Europene poate să utilizeze clauza de salvagdare stabilită în Tratatul
de la Roma (1957).
Art. 301 din Tratatul de la Roma, prevede acţiunile Comunităţii Europene de
întrerupere sau reducere totală sau parţială a relaţiilor comerciale cu ţările terţe. În acelaşi
articol sunt prevăzutemăsuri pentru cauze cu privire la mişcările de capital şi plăţi.
Aceste măsuri prevăzute în Tratatul de la Roma pot fi aplicate şi de un stat membru
din raţiuni politice, riscuri de natură politică, numai că tot Consiliul UE are competenţa
de a decide aplicarea sau neaplicarea sancţiunilor.
În art. 73b din Tratatul de la Maastricht este stipulat cu claritate că “toate restricţiile
în calea mişcărilor de capital între statele membre şi statele terţe vor fi interzise”.

129
În acelaşi tratat, art. 73F cu privire la clauza de salvgardare, nu se referă la balanţele
de plăţi sau la valutele naţionale ci la dificultăţiile serioase în funcţionarea Uniunii
Monetare Europene şi numai la mişcările de capital extra UE.
Libera circulaţie a capitalurilor şi fiscalitatea
Prevederile Tratatului de la Roma dispune ca statele membre pot să aplice dispoziţiile
legislaţiei lor fiscale care stabilesc distincţia între contribuabilii care nu se găsesc în
aceaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor sau locul unde sunt investite capitalurile
lor. În tratat sunt prevăzute controale pentru evidenţa statistici sau pentru lupta împotriva
fraudei.
De asemenea este precizat că “măsurile în cauză nu trebuie să constituie nici un
mijloc de discriminare arbitrară nici o restricţie deghizată la libera circulaţie a
capitalurilor şi a plăţilor”. Declaraţiile ..... au avut rolul de a desemna libera circulaţie a
capitalului. La aceea dată fiscalitatea indirectă nu era armonizată, dispoziţiile fiscalităţii
directe se aplicau legal contribuabului rezident dar şi asupra veniturilor realizate în
străinătate. Aceste dispoziţii au instituit uneori discriminări la adresa unor prestatori de
servicii care activau în cadrul operaţiunilor de capital cum ar fi cazul asigurărilor de
viaţă.
Factorul fiscal alături de intervenţiile publice în jocul liber al pieţelor, reglementările
restrictive sau discriminatorii privind plasamentele au constituit obstacole în calea liberei
circulaţiia capitalului. Aceste ....au următoarele efecte : asupra locului plasamanetului;
tipuri de plasament şi asupra modului de plasare direct sau prin intermediar.
Pentru a răspunde acestor provocări, Comisia a prezentat Consiliului două programe
de acţiune care nu s-au finalizat; armonizarea impozitelor directe şi armonizarea globală a
regimului valorilor mobiliare.
În acest context, Comisia a prezentat Consiliului două memoranduri : primul
Necesităţi şi Modalităţi de acţiune în domeniul liberei circulaţii a capitalului şi al doilea
Măsuri de armonizare în materie de impozite directe pentru a facilita dezvoltarea şi .......
pieţelor de capital.
În cazul impozitelor indirecte, armonizarea s-a făcut pentru o succesiune de directive
care au eliminat obstacole fiscale din calea investiţiilor productive. Măsurile sunt :
 suprimarea taxei de timbru pentru emiterea sau circulaţia titlurilor străine pe
teritoriul altor state
 armonizarea legislaţiilor naţionale cu privite la taxe percepute pentru constituirea
societăţiilor de capitalurile
Reformele fiscale din anii '80 au condus la scăderea ratelor fiscale şi la lărgirea bazei
de calcul, astfel că regimul de impozitare asupra societăţiilor comunitare a devenit
convergent într-un mare număr de state. Diferenţele care subzistă în domeniul fiscalităţii
veniturilor din investiţii continuă să denatureze mişcările de capital între statele membre.
Armonizarea în domeniul impozitării a fost axată pe eliminarea dubli impuneri şi a altor
dezavantaje care grevau veniturile din investiţii la nivel intracomunitar.
În concluzie, legislaţia comunitară în materia liberei circulaţii a capitalurilor se
bazează pe următoarele principii generale:
 eliminarea efectivă a controlului capitalului şi a plăţilor se referă nu numai la
restricţiile respective în materie de schimb valutar, dar şi la reglementările administrative
de orice natură, care generează o discriminare efectivă bazată pe originea sau destinaţia
capitalului

130
 instaurarea acestei libertăţi are ca efect excluderea nu numai a oricărei interdicţii
generale, dar şi a oricărei proceduri explicite sau implicite de autorizare
Există câteva excepţii reglementate în politicile naţionale cu privire la securitatea şi
ordinea publică.
Restricţiile de pe pieţele financiare au cauze diverse :
- intervenţia publică în jocul liber al pieţelor
- reglementări restrictive sau discriminatorii privind plasamanetele de capitalului
- insuficienta difuzare a informaţiilor privind sectorul economiilor populaţiei
Libera circulaţie a capitalurilor include un capitol special, prevenirea spălării banilor,
reglementat de mai multe directive europene.
Directiva din 1991, reglementează măsuri speciale pentru prevenirea spălării banilor,
instituind obligaţia băncilor să verifice identitatea clienţilor care efectuează operaţiuni cu
sume ce depăşesc anumite plafoane.
În acest context, statele membre au obligaţia de a efectua inspecţii şi controale asupra
operaţiunilor bancare pentru a se asigura că sunt aplicate directivele în domeniu.
Directiva din 2001 cu privire la spălarea banilor impune măsuiri noi mai restrictive,
identificarea tuturor clienţiilor care constituie depozite sau deschidere de cont peste
anumite plafoane.

Ce importanta are libera circulatie a capitalului in realizarea investitiilor?

Rolul monedei unice în libera circulaţie a capitalurilor


Realizarea Uniunii Monetare Europene a eliminat lipsurile şi deficitele dintre libera
circulaţie a capitalurilor şi politica macroeconomică a UE. Evoluţia Uniunii Monetare
Europene a cuprins trei faze.
Prima fază începe cu înfăptuirea deplină a Pieţei Unice a liberei circulaţii a
capitalurilor şi intensificarea coordonării politicilor monetare a statelor membre.
Desăvârşirea Pieţei Unice însmna eliminarea obstacolelor, care împiedica libera circulaţie
a capitalului, adică eliminarea controlului cursului valutar între statele membre. Relaţii
monetare stabile între statele membre însemna eliminarea variaţiile cursului de schimb
valutar adică o monedă unică.
Moneda unică este cea mai importantă realizare a Pieţei Unice deoarece a fluidizat
mişcarea de capital sub cele trei forme investiţii directe, plasamente de portofoliu şi
depozite bancare.
Moneda unică a eliminat fluctuaţiile cursului de schimb a 13 ţări din 25, care vlocau
desfăşurarea comerţului intracomunitar datorită climatului de instabilitate. În acest
context, chiar dacă preţurile la unele produse dintr-o ţară membră UE scapă de sub
control, preţurile de pe Piaţa Unică nu se modifică. Moneda unică asigură o mai bună
transparenţă a preţurilor bunurilor şi serviciilor în statele care au adoptato.
Plata unui import însemna transformarea plăţii în moeda exportatorului sau în
moneda prevăzută în contract, operaţiune pentru care se plătea un comision, care se
reflecta în creşterea preţurilor. Moneda unică face mai evidentă diferenţele de preţ dintre

131
bunurile şi serviciile din diferitele ţări, îmbunătăţiind competiţia dintre pieţe. Evidenţind
şi diferenţele de salarii între statele membre. Au fost eliminate diferenţe de preţuri
transfrontaliere practicate de agenţii economici care încheie afaceri.
Piaţa Internă este o piaţă liberă, preţurile sunt stabilite prin jocul cereri şi ofertei.
Moneda euro nu elimină diferenţele de preţuri pe Piaţa Unică ci numai le compară în
favoarea cumpărătorilor. Moneda Unică întăreşte Piaţa Unică deoarece elimină coturile
tranzacţiilor simplificând comerţul intracomunitar.
Libera circulaţie a produselor financiare
Pentru a revigora activităţiile economice în UE, în prezent se pune accent pe libera
circulaţie a produselor financiare. Încă din 1987 s-a anunţat apariţia Europei Financiare
precondiţie a realizării Pieţei Unice prin plasarea optimă a resurselor financiare în firme
performante şi în proiecte viabile.
După 1999 toate segmentele pieţei financiare au fost afectate de introducerea
monedei euro. Astfel, marile burse şi-au cotat instrumentele financiare în euro, fondurile
de investiţii investesc în titluri emise de guvernele altor state în euro, băncile fac
împrumuturi la credite în euro, achiziţiile şi fuziunile de pe piaţa europeană s-au divizat
pentru a deveni mai competitive pe piaţa mondială.
După acest eveniment piaţa de capital europeană a înregistrat progrese atât pe piaţa
obligaţiunilor cât şi pe piaţa acţiunilor.
Investitorii europeni şi-au diversificat portofoliu de obligaţiuni după lansarea euro
datorită eliminării riscului ratei de schimb.
La fel numărul companiilor cotate la bursele europene după 1999 a crescut, pieţele de
capital au devenit mai competititve comparativ cu instituţiile similare americane şi
japoneze datorită cotaţiilor comune şi eliminării riscului legat de rata de schimb a
valutelor.
Plata acţiunilor a devenit a doua din lume după 1999. Ponderea capitaluluibursier în
PIB este un indicator care evaluează piaţa acţiunilor, comparându-le cu celelalte mari
burse ale lumii. După un interval de zimp relativ scurt acest indicatpr era pentru Europa
de 90% mai mare ca în Japonia 62% dar mai mică ca în SUA 152% la nivelul anului
200017.
Investitorii din SUA şi Japonia s-au orientat spre pieţele de capital din Europa
datorită simplităţii şi transparenţei mai mare a investiţiilor.
Toţi care acţionează pe piaţa de capital din zona euro suportă un singur tip de risc
legat de rata de schimb. Emitenţii de acţiuni şi obligaţiuni nerezidenţi ai zonei euro sunt
coorporaţii multinaţionale, guvernele străine şi instituţiile financiare instituţionale.
Cei mai numeroşi provin din SUA, Marea Britanie, America Latină.
Deşi s-au înregistrat progrese semnificative pe piaţa de capital din zona euro mai sunt
bariere în calea liberei circulaţii a capitalului legate de infrastructura fragmentată şi de
taxe mari de emisie.
Se preconizează că euro va promova inovaţia şi modificările structurale.
Libera circulaţie a capitalurilor si prevenirea spălării banilor
În acest domeniu exista doua directive foarte importante: Directiva 301 din 10 iunie 1991
si Directiva 97 din 4 decembrie 2001. Directiva din 1991 îsi propune sa combată operaţiunile
de spălare a banilor în special prin instituirea unei obligaţii la adresa băncilor care trebuie sa
verifice identitatea clienţilor care efectuează operaţiuni cu sume ce depăşesc anumite

17
BCE “Euro Equity Markets Raport” August 2001

132
plafoane valorice. De asemenea, statele membre au obligaţia de a efectua inspecţii si controale
pentru a se asigura ca băncile îsi dau tot concursul la aplicarea acestor dispoziţii. Este
instituit un comitet de contact sub egida Comisiei.
Directiva din 2001, care reprezintă o completare a aceleia din 1991 da o definiţie a
noţiunii de "spălare a banilor". Se detaliază obligaţia statelor membre care trebuie sa se
asigure ca instituţiile si persoanele la care se refera directiva (în special instituţiile financiare
si de credit) îsi identifica clienţii pentru care prestează unele servicii, cum ar fi constituirea
unui depozit sau deschiderea unui cont. De asemenea, pentru sumele implicate ce depăşesc
plafonul de 15 000 de euro aceasta identificare este obligatorie pentru toate operaţiunile.
In concluzie, se poate spune ca acţiunea legislativa comunitara în materia liberei circulaţii
a capitalurilor se bazează pe următoarele principii generale:
- eliminarea efectiva a controlului circulaţiei capitalurilor si a plaţilor se refera nu numai
la restricţiile respective în materie de schimb valutar, dar si la reglementările administrative de
orice natura, care generează o discriminare efectiva, bazata pe originea sau destinaţia
capitalului;
- instaurarea acestei libertăţi are ca efect excluderea nu numai a oricărei interdicţii
generale, dar si a oricărei proceduri explicite sau implicite de autorizare.
Rămân, totuşi, câteva excepţii generale la aceasta libertate. Ele se refera în special la
politicile naţionale de securitate si ordine publica, dar nu se extind la aspectele mai generale ale
politicii economice, cum ar fi politica monetara naţionala.
Experienţa Uniunii Europene trebuie văzuta în lumina schimbărilor care apar pe scena
financiara internaţionala. în cursul ultimilor 20 de ani, circulaţia capitalurilor a cunoscut o
dezvoltare extraordinara, costurile tranzacţiilor s-au micşorat, iar atragerea capitalurilor face
obiectul unei concurente internaţionale din ce în ce mai intense. De atunci, masurile de
liberalizare au devenit si mai indispensabile pentru a se atrage capitalul străin, pentru a se
asigura integrarea în economia internaţionala si a SB promova dezvoltarea unui sector
financiar concurential. Este vorba de experienţa evidenta făcuta de un număr de terţe tari care
au liberalizat

Modalitatii de atragere a investitiilor straine in conditie de tara membra a UE?

Investiţii internaţionale

Evoluţia investiţiilor internaţionale


In evoluţia investiţiilor internaţionale s-au evidenţiat 3 perioade :
O primă perioadă, care se încheie la începutul deceniului opt, este marcată de o creştere
relativ accelerată a nivelului investiţiilor străine, cu o pondere ridicată a investiţiilor direct-
PNB a ajuns la 0,09 pentru ţările în curs de dezvoltare şi la 0,059 pentru ţările dezvoltate. Deşi
substanţial mai reduse ca nivel, investiţiile directe în ţările în curs de dezvoltare depăşesc
ponderea în PNB şi în formarea netă a capitalului (8%) din ţările dezvoltate. Cele mai
importante surse ale investiţiilor externe au fost creditul de export şi împrumuturile.
Ca destinaţie investiţiile externe au fost preponderent orientate spre: stimularea
exportului, fabricarea şi comercializarea de produse în ţările gazdă şi substituirea

133
importurilor. Acestea au fost de fapt impuse prin nevoia restructurării economiei mondiale
după marea criză din 1929-1933 şi cel de-al doilea război mondial. Principalii investitori
externi au fost: SUA, CEE (Uniunea Europeană), Marea Britanie şi Japonia (spre sfârşitul
perioadei).
Fluxurile de investiţii internaţionale s-au orientat mai ales între ţările dezvoltate.
Domeniile în care s-au realizat preponderent investiţii străine au fost cele care presupun
tehnică avansată şi progres rapid, în care puteau fi obţinute avantaje prin folosirea mâinii de
lucru şi a materiilor prime mai ieftine.
A doua perioadă semnificativă ajunge până la crahul economic din 1987. Sistemul
mondial a fost marcat, în această perioadă, de câteva momente şi tendinţe importante:
- accentuarea dezechilibrelor macroeconomice (recunoscută prin creşterea şomajului şi
deficitelor publice, egalizarea deficitului balanţelor curente şi creşterea datoriilor externe
etc);
- introducerea regimului schimburilor flexibile (1971), ceea ce a atras nevoia de
acoperire la termen;
- introducerea de noi forme de protecţionism, generatoare de creşteri ale costurilor
tranzacţiilor;
- creşterea vitezei de ajustare în raport cu tehnologiile de vârf, determinată de
deprecierea tehnică accelerată;
- accentuarea concentrării capitalului menită a întări concurenţa internaţională;
- reorientarea fluxurilor comerciale şi restructurarea comerţului internaţional
(diminuarea relativă a schimburilor est-vest şi nord-sud, în favoarea comerţului intraregional
şi a celui cu ţările neindustrializate);
- creşterea rolului barierelor netarifare în raport cu cele tarifare.
In aceste condiţii, ca o reacţie mascată, investiţiile productive (directe) au stagnat, în timp
ce bursa şi plasamentele financiare au evoluat spectaculos. Această orientare poate fi
explicată şi prin ratele foarte ridicate ale dobânzilor, care au defavorizat cumpărarea de
bunuri şi echipament.
Orientarea investiţiilor internaţionale între ţările dezvoltate a fost oarecum firească. Fără
a se manifesta propriuzis o creştere a participării lor, marii investitori internaţionali rămân
aproximativ aceiaşi.
A treia perioadă. După 1987 sistemul mondial evoluează în limite oarecum stabile, chiar
dacă evenimentele din lumea central şi est-europeană au marcat sensibil evenimentele
ulterioare. Investiţiile direct-productive şi-au reluat cursul ascendent, o tendinţă similară
având însă şi plasamentele financiare. Câteva aspecte devin însă caracteristice sistemului
economic mondial de după 1987:
- dezalinierea pronunţată a cursului dolarului faţă de determinantele anterior
fundamentale (balanţa comercială şi deficitul bugetar);
- creşterea spectaculoasă a datoriilor externe ale ţărilor în dezvoltare;
- recrudescenţa protecţionismului.
Ca o consecinţă faţă de vechile şi noile tendinţe vonţ recunoaşte, în această perioadă, o
"internaţionalizare a capacităţilor de producţie", în comparaţie cu "internaţionalizarea
capitalurilor financiare" care putea fi constatată şi anterior. Numai în Europa, de exemplu, au
fost realizate peste 600 fuziuni şi achiziţii internaţionale în primul semestru al anului 1987.
Investiţiile internaţionale se aplifică şi câştigă în forţă.

134
In această perioadă se manifestă o creştere rapidă a investiţiilor bazate pe transferuri de
drepturi patrimoniale, sub forma investiţiilor directe şi de portofoliu. Este dificil de apreciat
cantitativ această restructurare, metodologiile naţionale şi ale diferitelor organisme
internaţionale fiind diferite (de exemplu în Franţa o participare de 20% a investitorului
extern în realizare este considerată investiţie directă, în timp ce în SUA această pondere este
de numai 10%).
Nivelul investiţiilor directe în străinătate a cunoscut o creştere spectaculoasă, chiar înainte
de 1989 (momentul care marchează începutul unor transformări radicale în fostele ţări
comuniste). Astfel, investiţiile SUA în străinătate au crescut cu 72 mld. $ în 1989, faţă de 57
mld. $ în 1988. S-a ajuns, astfel, ca în 1995 nivelul fluxului mondial al investiţiilor directe să
atingă 235 mld. $ USA.
Deja după 1980 se poate recunoaşte o modificare a strategiei Japoniei în materie de
investiţii. Investiţiile japoneze au început să fie orientate spre SUA şi Europa. Are loc o
accelerare a investiţiilor directe internaţionale şi a investiţiilor directe între Japonia, SUA şi
Europa Occidentală. Ponderea cea mai importantă trece spre investiţiile directe de
cumpărare de capacităţi existente.
Investiţiile directe în diferitele forme au căpătat consistenţă, dar obligatoriu trebuie
recunoscută anterioritatea globalizării investiţiilor financiare.
Globalizarea financiară s-a oferit ca principalul punct de sprijin al creşterii investiţiilor
internaţionale, a investiţiilor directe de capital în mod mijlocit.
Asistăm acum la impunerea evidenţei rolului investiţiilor în realizarea dinamicii
sistemelor economice şl a economiei mondiale în ansamblu. Acest rol se bazează însă pe o
diversificare rafinată a formelor investiţiilor internaţionale şi pe folosirea unor instrumente
subtile şi eficace de realizare şi utilizare.
In momentul de fată o analiză strictă a investiţiilor internaţionale trebuie să ţină cont de
formele speciale la care se poate recurge şi mai ales de efectele (avantaje şi dezavantaje) pe
care recursul la aceste forme le poate genera.
Noile forme gle investiţiilor internaţionale pot crea sau furniza soluţii în domeniul
schimburilor de servicii (licenţă, franchisajul, consilierea sau contractul de gestiune) sau pot
susţine cauza dezvoltării prin asigurarea cu factori de producţie (contracte "la cheie",
subtratări, joint-venture, crearea de sucursale sau filiale, participarea la activităţile unor
întreprinderi în funcţiune).
Deşi procedeele de fundamentare şi analiză a acestor forme de investiţii internaţionale
nu diferă sensibil, alegerea este întotdeauna dominată de capacitatea de negociere şi de
elementele contractuale în care elementele de natură financiară, fiscală şi juridică au o
importanţă greu de evaluat.
Modalităţi concrete prin care un agent economic realizează o investiţie
internaţională
Aceste modalităţi sunt : cumpără acţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă
din altă ţară; cumpără obligaţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă străină;
construieşte "pe loc gol" o societate nouă sau deschide o filială în altă ţară; acordă un
credit financiar unui agent economic dintr-o alta ţară sau unui agent economic străin ce
operează în propria ţară; preia (achiziţionează) o firmă străină sau fuzionează cu o firmă
străină; participă cu capital investiţional la construirea de societăţi mixte; încheie
contracte internaţionale de leasing sau franchising. Din cele prezentate se poate deduce şi

135
definiţia termenului de investiţie internaţională, care este aceea investiţie care
încorporează un element de extraneitate.
Starea economiei naţionale care este forte important pentru un investitor străin este
evaluată prin următorii indicatoricare se mai numesc şi indicatori macroeconomici:
- Produsul intern brut pe fiecare locuitor
- Produsul naţional brut pe locuitor
- Venitul naţional pe locuitor
- Ritmul mediu al produsului intern brut pe locuitor
- Ritmul mediu al produsului naţional brut pe locuitor
- Ponderea sectorului de interes în PIB
- Deficitul bugetar
- Rata inflaţiei
- Defrlatorul PIB
- Gradul extern de îndatorare
- Balanţa de plăţi externe şi cursul de schimb valutar
Dacă după analiza indicatorilor de mai sus, se ajunge la decizia de investire într-o ţară
străină, se va trece la calcularea indicatorilor de eficienţă economică şi financiară a
investiţiei propriu zise adică indicatori microeconomici. Indicatorii ce se utilizează
frecvent în practica firmelor din ţările dezvoltate cu economie de piaţă, şi care se regăsesc
în literature de specialitate occidentală şi autochtonă, în metodologiile de evaluare a
proiectelor de investiţii ale Băncii Mondiale, BERD, ONDI, Comisiei W-55 de Economia
Construcţiilor a CIB etc sunt:
- Indicatori de rentabilitate a investiţiilor, exprimaţi ca rate procentuale, sau sub
formă de coeficienţi
- Randamentul economic, static şi dinamic
- Durata de recuperare a investiţiilor, din profit şi cash flow
- Angajamentul de capital sau costuri totale actualizate
- Cheltuieli specifice actualizare sau costul unitary actualizat
- Costul global, de investiţii şi de exploatare, la clădiri şi construcţii
- Raportul „venituri totale actualizate/costuri totale actualizate
- Valoarea netă actuală totală sau venitul net actualizat
- Indicele de profitabilitate
- Rata internă de rentabilitate
- Rata internă de rentabilitate ajustată sau modificată
- Pragul de rentabilitate
- Cursul de revenire net actualizat

Care este importanat investitiilor internationale?

Strategia ţării gazdă şi a ţării de origine în procesul de investiţie internaţională


Strategia ţării gazdă
Pentru ţara sau firma pentru care se realizează investiţia străină poziţia poate fi estimată
sub raport:
- economic;

136
- politic;
- social.
Din punct de vedere strict economic, acceptarea investiţiilor străine este condiţionată de
posibilitatea obţinerii unui venit net ca diferenţă între încasările realizate din investiţie şi
cheltuielile (interne şi externe) pe care aceasta le determină. Investiţiile de portofoliu devin
acceptabile atunci când cheltuielile pe care le ocazionează sunt inferioare cheltuielilor
naţionale* cu care vor putea fi realizate aceleaşi produse sau servicii. Aceste investiţii sunt
avantajoase când preţurile şi ratele dobânzilor pe piaţă aproximează satisfăcător costul de
oportunitate al capitalului. în acest caz se apelează la împrumutul extern numai în două
situaţii:
- rata rentabilităţii este superioară ratei dobânzii şi comisionului percepute de cel care
acordă împrumutul;
- costul împrumutului în străinătate este inferior costului împrumutului în ţară.
In fundamentarea investiţiilor străine trebuie considerate şi alte elemente importante:
- efectele de tranziţie pe termen scurt (creşterea deficitului plăţilor curente sau diminuarea
execedentului acestora, cu efecte asupra utilizării forţei de muncă şi veniturilor, care nu
pot fi considerate în calculele de eficienţă economică a investiţiilor);
- efectele de distribuţie nemăsurabile şi favorabile, de regulă, măinii de lucru şi altor
factori de producţie, dar nefavorabile capitalului local (stimularea unor investiţii în alte
zone şi industrii, încurajarea proiectelor pe termen lung, favorizarea serviciilor publice
etc).
- în aceste condiţii este posibilă creşterea excesivă a intrărilor de capital străin din punctul
de vedere al colectivităţilor locale (din ţara gazdă).
Efectele economice ale investiţiilor străine sunt mult afectate de modificările
conjuncturale, care uşurează sau complică datoria. Pentru investiţiile realizate cu capital străin
în sectorul public, raţiunile economice îşi diminuează importanţa.
Investiţiile străine sunt importante şi prin efectele politice şi sociale pe care le
antrenează. Ele determină, de regulă, o redistribuire a veniturilor în favoarea colectivităţii
(muncitori etc). în acelaşi timp sunt afectate organizarea, obiceiurile şi tradiţiile prin
introducerea de persoane şi metode străine. Se creează o anumită impresie de ameninţare a
suveranităţii politice şi independenţei în dezvoltarea economică, culturală, socială a ţării
gazdă. Autoritatea guvernelor locale este mult diminuată în raporturile cu investitorii străini,
putând da naştere la rezerve şi suspiciuni (cazul nostru, în care putem recunoaşte o
anumită îndoctrinare anterioară a colectivităţii, acum ostilă, fără demonstraţie, investiţiilor
străine). Oricum, concurenţa străină realizată prin asemenea investiţii compromite deseori
prestigiul grupurilor locale de decizie şi crează posibilitatea creşterii influenţei opoziţiei
(egoism). De aici o ostilitate deschisă a unor ţări mai puţin dezvoltate faţă de investiţiile
străine.
Investiţiile externe directe pot antrena şi alte efecte economice negative:
- se creează uneori enclave străine având puţin contact cu economia ţării gazdă;
- duc la promovarea excesivă sau diminuarea exporturilor,
- modifică nefavorabil, pentru ţara gazdă, pieţele de import;
- diminuează potenţialul local de cercetare ştiinţifică şi încercările de adaptare a
tehnologiilor importate la condiţiile locale;
- diminuează interesul pentru formarea şi perfecţionarea talentelor locale în domeniul
managementului şi gestiunii, tehnicii şi tehnologiei;

137
- favorizează exodul talentelor afirmate spre ţări dezvoltate;
- nu se realizează în cadrul unei politici de coordonare a investiţiilor (lipseşte cooperarea
cu guvernele ţărilor gazdă);
- nu promovează dezvoltarea unor întreprinderi viguroase sub control naţional faţă de cele
controlate din exterior,
- determină o dependenţă strânsă a balanţei de plăţi faţă de investiţiile străine (în special
faţă de cele străine private) generând restricţii în politica economică naţională;
- se pierde controlul asupra sectorului privat al economiei.
De regulă, ţările gazdă se referă la două grupe de rezerve faţă de investiţiile străine:
- filialele străine nu se angajează în cooperări pe piaţa internă;
- aceste filiale au o influenţă deprimantă asupra dezvoltării spiritului de
întreprindere, tehnologiei şi calităţii gestiunii naţionale.
De fapt, deficienţele investiţiilor străine provin din caracteristicile economice ale ţării
gazdă: politica vamală, concurenţă, fiscalitate, cercetare şi învăţământ etc.
Aceste dezavantaje sunt depăşite de efectele pozitive pe care le pot crea investiţiile
externe:
- formarea mâinii de lucru şi cadrelor manageriale (dacă firma străină finanţează
asemenea acţiuni);
- transferul de tehnică, tehnologie şi know-how;
- creşterea productivităţii întreprinderilor locale prin incitarea produsă de concurenţa
străină;
- asigură o mai echitabilă distribuire a veniturilor (prin plăţi fiscale, scăderea preţurilor
de producţie, creşterea utilizării forţei de muncă etc).
Investiţiile străine (în special cele directe) nu aduc un câştig egal pentru investitori şi
pentru ţara gazdă, după cum câştigul investitorului nu reprezintă o pierdere pentru ţara gazdă.
Este necesară garantarea unei rentabilităţi egale pentru părţi, a unei rentabilităţi superioare
costului lor de opţiune.
Avantajele realizării acestor investiţii pentru ţara gazdă depind de efectele economice şi
neeconomice propriu-zise ale investiţiei, pe de o parte, şi de efectele ce s-ar putea obţine
angajând astfel resursele naţionale. Judecata trebuie făcută în mai multe variante: importul
produselor respective, investiţii proprii, împrumutul extern etc.
Divergenţa între investitorul străin şi ţara gazdă este determinată de faptul că primul caută
sâ-şi maximizeze câştigul pe ansamblul activităţilor sale (alegând combinaţii ce nu sunt
totdeauna favorabile pentru ţara gazdă) şi va fi orientat totdeauna de mărimea profitului
propriu pe care-1 poate obţine şi nu prin avantajele sociale sau politice ale ţării gazdă.
Strategia ţării de origine
In special în cazul investiţiilor directe se produc următoarele efecte :
- rata rentabilităţii investiţiilor în străinătate este ridicată (12-20% pentru investiţiile
americane realizate în străinătate), deşi se pierde ceva prin impozitele percepute de ţara
gazdă; de regulă, se realizează produse cu costuri mult mai reduse, care au asigurată
desfacerea avantajoasă, cel puţin pe piaţa ţarii gazdă;
- riscul eferent proiectelor de cercetare-dezvoltare este eliminat prin extensia spaţială
a folosirii rezultatelor acestora. De multe ori, o parte din aceste riscuri sunt preluate de ţara
gazdă. în acelaşi timp, ţara gazdă preia automat o parte din efectele poluării fără a forţa
investitorul în asigurarea unor condiţii antipoluante costisitoare;
- investiţiile directe atrag după sine stimularea unor importuri, asistenţei şi service-

138
ului, care sunt favorabile investitorului, sporind şi pe această cale câştigurile;
- ţara din care pleacă capitalul suportă consecinţele legate de o creştere potenţială a
şomajului care trebuie acoperit prin costuri sociale suplimentare;în acelaşi timp se diminuează
venitul mâinii de lucru din ţara investitorului;
- se crează posibilităţi de control din partea investitorului asupra economiei
ţării gazdă.
Dincolo de aceste avantaje posibile, investitorul extern este dispus să investească
direct într-o altă ţară în măsura în care el poate câştiga. De altfel, nivelul investiţiilor ce
pot fi plasate într-un proiect într-o altă ţară este considerat la limita beneficiilor totale nete
actualizate sperate, estimate printr-o relaţie similară cu cea pentru calculul VAN.
Factori microeconomici şi comerciali, care determină:
- valoarea de piaţă a întreprinderii (după teoria "profitului sperat" al investiţiilor);
- valoarea producţiei (corectată cu preţul serviciilor oferite de capitalul investit, după
teoria neoclasică a investiţiilor sau în raport cu gradul de folosire a capacităţilor de
producţie, după teoria accelaratorului);
- nivelul lichidităţilor, dat prin profitul net, după plata impozitului, deducerea amortizării şi
plata dividendelor (conform teoriei lichidităţilor).
Factori strategici caracteristici mai ales dimensiunii psihologice de protecţie şi de
expansiune a investitorului:
- protecţia pieţelor externe existente contra concurenţei;
- obţinerea sau conservarea unei poziţii pe o piaţă şi menţinerea unor oferte utile pe
termen lung;
- crearea şi întreţinerea relaţiilor cu societatea de origine;
- protecţia faţă de influenţa riscului;
- angajarea ţării gazdă pe termen lung într-un anumit tip de tehnică şi know-how;
- obţinerea de avantaje suplimentare prin stimularea altor investiţii;
- expansiunea pe noile pieţe;
- întărirea poziţiilor de negociere.
Nivelul ofertei de investiţii externe în deceniile şapte şi opt ale secolului nostru au fost
determinate esenţial de:
- deciziile guvernelor ţărilor de origine;
- nivelul importurilor ţării gazdă din ţara investitoare;
- nivelul ratelor dobânzilor din ţara gazdă;
- solvabilitatea beneficiarilor investiţiilor.
Aceste determinante se recunosc şi după anii şaizeci-şaptezeci, intervenind în plus
elemente de natură restrictivă impuse pentru o mai bună protecţie a investiţiilor şi, nu
rareori, pentru o mai bună adaptare a sistemelor beneficiare faţă de mecanismele pieţelor
financiare internaţionale.
In ceea ce priveşte factorii direcţi de influenţă abordarea este mai complexă şi dificilă.
Ierarhizările sunt totdeauna relative şi lasă loc unor corective ulterioare.
Primul clasament plasează motivele investirii în străinătate în raport cu frecvenţa
răspunsurilor (am reţinut doar primele 30 de poziţii):
- Repatrierea veniturilor pentru capitalul investit;
- Tipul şi stabilitatea guvernelor în ţările primitoare;
- Apropierea de piaţa de desfacere (cererea finală);
- Intensitatea concurenţei în ţara gazdă;

139
- Riscul de naţionalizare;
- Câştigarea unei poziţii dominante pe piaţa ţării gazdă;
- Rata de creştere a PNB în ţara gazdă;
- Măsurile de protecţie comercială;
- Extensia poziţiei pe piaţa ţării gazdă prin marca de fabricaţie;
- Introducerea de noutăţi pe piaţa externă;
- Avantaje fiscale în străinătate;
- Sistemul de taxe ale ţării gazdă;
- Disponibilitatea de mână de lucru calificată;
- Fluctuaţia ciclului de afacere în străinătate;
- Nivelul concurenţei în ţara de origine;
- Nivelul randamentului capitalului în ţara gazdă;
- Nivelul costului (scăzut) al forţei de muncă;
- Saturarea pieţei proprii (din ţara de origine) pentru produsele şi serviciile
oferite;
- Nivelul costului (ridicat) al forţei de muncă în ţara de origine;
- Rata creşterii PNB în ţara de origine;
- Gradul scăzut de organizare al sindicatelor din ţara gazdă;
- Legislaţia anticartelară din ţara gazdă;
- Nivelul posibil al producţiei (de masă);
- Penuria de forţă de muncă calificată din ţara de origine;
- Nivelul randamentului capitalului în ţara de origine;
- Insuficienţa forţei de muncă necalificată din ţara de origine;
- Apropierea de pieţele de materii prime;
- Disponibilitatea de forţă de muncă necalificată din străinătate (ţara gazdă);
- Sistemul fiscal din ţara de origine;
- Reglementările privind investiţiile din ţara de origine.
Intervenţia statului în ţara gazdă:
- Sistemul fiscal
- Tipul şi stabilitatea guvernelor
- Nivelul randamentului în ţara gazdă
- Riscul naţionalizării
- Legislaţia antitrust în străinătate
- Avantajele fiscale oferite
- Repatrierea veniturilor
- Rata de creştere a PNB în ţara gazdă
- Gradul (scăzut) de organizare sindicală
- Măsurile de protecţie comercială

Piaţa forţei de muncă:


- Insuficienta forţei de muncă în tara de origine
- Penuria de forţă de muncă calificată în ţara de origine
- Nivelul ridicat al forţei de muncă în ţara de origine
- Nivelul scăzut al forţei de muncă din străinătate (ţara gazdă)
- Disponibilitatea de forţă de muncă necalificată din ţara gazdă(0,57)
- Disponibilitatea de forţă de muncă calificată în ţara gazdă

140
Politica economică a ţării de origine:
- Sistemul fiscal şi de taxe
- Nivelului randamentului capitalului în ţara de origine
- Reglementările naţionale privind investiţiile
- Disponibilitatea de terenuri de construcţie
- Nivelul concurenţei în ţara de origine

Ceea ce se poate recunoaşte însă este faptul că investiţiile externe pot avea un rol
deosebit în dezvoltarea firmelor şi ţărilor beneficiare, fără a fi totdeauna evidente
avantajele şi dezavantajele pentru parteneri.
Investiţiile realizate în colaborare cu parteneri străini
Necesităţile dezvoltării unor ramuri sau sectoare ale activităţii economice pentru care
condiţiile interne nu au o acoperire corespunzătoare din punct de vedere tehnic,
tehnologic sau financiar, au dus la iniţierea şi punerea în aplicare a unor proiecte a căror
proiectare, realizare şi exploatare au la bază colaborarea dintre ţări sau întreprinderi din
ţări diferite.
Asemenea colaborări depăşesc cadrul unor relaţii de cooperare sau de schimburi
economice internaţionale. Ele angajează eforturile comune ale partenerilor pe o perioadă
lungă de timp, cu privire la conceperea proiectelor, realizarea şi exploatarea acestora. Se
impune deci o abordare particulară a acestui gen de investiţii, abordare ce se pretează la
determinări şi analize specifice cu privire la:
- natura şi amploarea relaţiilor economice şi politice dintre ţările ce devin astfel
parteneri;
- politicile vamale şi fiscale ale partenerilor,
- sistemele de organizare juridică şi administrativă existente în ţările
respective;
- stabilitatea regimurilor politice ale ţarilor ce colaborează;
- potenţialul tehnic, tehnologic şi financiar al ţărilor sau întreprinderilor
partenere;
- mărimea pieţelor de desfacere pe care le pot activa partenerii pentru produsele
sau serviciile realizate;
- regimul unor clauze contractuale etc.

Determinările şi analizele întreprinse pentru asemenea proiecte de investiţii trebuie să


evidenţieze avantajele colaborării în raport cu realizarea şi exploatarea fără o astfel de
colaborare. Asemenea avantaje pot fi:
- accesul la tehnică şi tehnologie modernă;
- asigurarea unor surse de aprovizionare cu materii prime, materiale,
combustibil şi energie, deficitare;
- pătrunderea pe pieţe noi de desfacere;
- realizarea unor încasări valutare superioare;
- asimilarea producţiei în ţară a unor elemente de tehnică modernă etc;

Pentru evaluarea şi analiza proiectelor de investiţii realizate în colaborare este


necesară construirea şi folosirea unor criterii specifice prin care să se evidenţieze

141
participarea partenerilor la acoperirea investiţiilor, eforturilor de exploatare şi, implici, la
remunerarea capitalurilor.
Atât în cazul în care producţia este destinată consumului intern, din ţările partenere,
cât şi atunci când aceasta este exportată, parţial sau total, în alte ţări, evaluarea proiectelor
presupune folosirea unei monede unice, recalcularea în moneda naţională putându-se face
la diferite parităţi de schimb, convenabile pentru parteneri. In aceste condiţii, alegerea
monedei de calcul şi a cursurilor de schimb devine una din problemele cele mai
importante ce se cer a fi rezolvate.
Pentru compararea şi alegerea variantelor de investiţii se pot folosi diferite criterii,
între care prioritate au: cheltuielile echivalate totale şi unitare şi venitul net realizat pe
întreaga perioadă de exploatare şi la un leu investiţii (randamentul economic) în variante
actualizate.
Colaborarea pentru realizarea de proiecte de investiţii impune modalităţi diferite de
determinare şi analiză atunci când se are în vedere procurarea de materii prime. Alegerea
devine importantă şi dificilă atunci când se pune problema alegerii între un proiect (cu
variantej în ţara de origine, pentru exploatarea şi prelucrarea de zăcăminte sărace, şi un
proiect (cu variante) similar, într-o altă ţară posesoare de zăcăminte bogate în conţinut
util.
Intr-o astfel de situaţie diferenţele de cheltuieli de realizare şi exploatare pentru cele
două proiecte de bază, pot fi foarte diferite, atrăgând şi diferenţe în ceea ce priveşte
veniturile obţinute (beneficii).
Realizarea şi exploatarea.unor asemenea obiective de investiţii poate fi impusă în
diferite situaţii:
- insuficienţa sau lipsa unor materii prime, materiale sau combustibil în ţară;
- costul mare şi fluctuant, în valută, al achiziţionării acestora pe pieţele externe;
- existenţa unor condiţii favorabile de colaborare cu ţara deţinătoare de
asemenea resurse;
- posibilitatea obţinerii unor avantaje economice sau de altă natură prin
realizarea unor astfel de investiţii etc.
Investiţii realizate pe bază de licenţă
In scopul reuşitei acţiunii de reuşitei acţiunii de cumpărare a licenţelor unitatea
beneficiară trebuie să efectueze o serie de calcule complexe. Decizia de licenţiere fiind
supusă negocierilor comerciale şi stipulată în contractele comerciale.
în această fază a tratativelor, unitatea respectivă va lua cunoştiinţă de suma care va
trebuie să o investeacă pentru a obţine întregul volum de cunoştiinţe necesar pregătirii
procesului de fabricaţie şi de desfacere a produsului obţinut pe baza licenţei. între
momentul achiziţionării licenţei şi cel al începerii fabricaţiei se execută o serie de lucrări
de adaptare, de experimentare şi îmbunătăţire a tehnologiilor şi liniilor de producţie, care
implică o serie de investiţii suplimentare.
Mărimea acestora va fi diferită în funcţie de forma pe care o a lua obiectivul:
- o unitate nouă
- dezvoltarea unei noi linii de producţie
- îmbunătăţirea procesului tehnologic.
In afara cheltuielilor propriu zise de ahciziţionare a licenţei, mai trebuie efectuate o serie
de cheltuieli pentru punerea în funcţiune a instalaţiilor şi pentru pregătirea corespunzătoare a
pieţei de desfacere, cheltuieli ce vor afecta eficienţa economică a acestui tip de investiţii.

142
Astfel licenţa va fi acceptată numai dacă va asigura creşterea valori parametrilor
tehnici, a productivităţii, realizate de economii de materiale deficitare, reducerea costurilor
unitare.
Unitatea ce achiziţionează licenţe va face investiţii în acest domeniu numai dacă în afara
unei competitiităti tehnice, va putea obţine şi un beneficiu suplimentar, pentru a se asigura
împotriva riscului mai ridicat al acestor operaţiuni.
Preţul licenţelor este un element important în aprecierea efortului de investiţie.
Investiţii realizate cu utilaje de import
Achiziţionarea de utilaje din import pentru realizarea de investiţii în ţară presupune
elaborarea unor analize comparative a diferitelor oferte, analize care să angajeze şi condiţiile
de creditare şi rambursare impuse sau acceptate.
La baza alegerii bazelor de discontare, folosite pentru actualizarea costului extern al
utilajelor achiziţionate prin credite stau următoarele principii:
- rata minimă trebuie să corespundă rentabilităţii economice minime pe economia
naţională admisă pentru noile investiţii;
- rata de discontare maximă exprimă rentabilitatea economică medie pe ramură sau
rentabilitatea dorită a se obţine la noua investiţie:
Dacă rata anuală de creştere a preţurilor utilajelor este superioară ratei rentabilităţii
realizată de investiţie, este indicată achiziţionarea utilajului în prezent cu plata imediată.
Dacă raportul este invers este preferabilă plata în rate într-o perioadă cât mai mare a
costului utilajului achiziţionat.

Investiţii de portofoliu
Consideraţii generale
Adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, creşterea proporţiilor comerţului
exterior şi cooperării economice internaţionale au creat premise favorabile pentru
realizarea de proiecte de investiţii prin finanţări externe în diferite forme, pe diferite
perioade de rambursare.
Realizarea unor asemenea proiecte de investiţii crează, în anumite condiţii, avantaje
importante pentru beneficiar (ţara în care se realizează investiţia). Avantajele sunt evidente
în condiţiile menţinerii dobânzilor între anumite limite, precum şi a eşalonării rezonabile a
restituirilor prin rambursare.
Astfel de avantaje pot fi:
- crearea de disponibilităţi valutare pentru importul de tehnică şi tehnologie, precum
şi de materii prime, materiale şi alte categorii de resurse deficitare pentru ţara beneficiară;
- favorizarea accesului pe pieţele externe pentru produse realizate în ţara beneficiară;
- stimularea acţiunior de participare la schimburile tehnice şi tehnologice;
- creşterea, potenţialului curent de producţie şi accelerarea ritmurilor de creştere
economică etc.
Recurgerea la asemenea surse externe de acoperire financiară a investiţiilor poate fi
limitată prin:
- condiţii restrictive impuse de organismele la care se solicită împrumuturi pentru
investiţii;
- dobânzi ridicate şi preferenţiale (în mod normal, nu se poate accepta un împrumut din
care se realizează investiţii pentru care rata rentabilităţii este inferioară ratei anuale a
dobânzii);

143
- lipsa capacităţii de achitare a plăţilor la termenele scadente etc.
Practic, nu există organism internaţional, guvernamental sau de alt gen având o asemenea
funcţie, care să nu stabilească un anumit regim pentru împrumuturile pe care le acordă. Există
doar organisme specializate în acordarea de împrumuturi pe ţâri sau grupe de ţări, domenii de
activitate sau forme de investiţii.
Dintre organismele internaţionale având asemenea funcţii ne vom opri doar" asupra
acelora care finanţează investiţii în ţările în curs de dezvoltare şi pentru ţările central şi est
europene (ex-comuniste).
Finanţarea investiţiilor în ţările în curs de dezvoltare este acoperită prin organisme
internaţionale specializate.
Grupul Băncii Mondiale, din care fac parte:
- Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), ale cărei baze au fost
puse prin Convenţia de la Bretton Woods şi care funcţionează de la 1 ianuarie 1946;
- Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (IDA), înfiinţată în 1960, care acorda credite
avantajoase, fără dobânzi, rambursabile pe perioade lungi, celor mai sărace ţări din lume;
- Corporaţia Financiară Internaţională, care a luat fiinţă în 1956, având ca scop
finanţarea investiţiilor particulare;
- Filiala Finanţării Investiţiilor Energetice, constituită in 1981, care finanţează investiţii
pentru descoperirea de noi resurse şi surse de e-nergie în ţările în curs de dezvoltare;
Organisme specializate ale ONU:
- Fondul Internaţional de Dezvoltare a Agriculturii (FIDA) înfiinţat în 1976, având ca
scop stimularea dezvoltării producţiei agricole prin creditele pe care le acordă;
- Organizaţia Naţiunilor Unite de Dezvoltare Industrială (ONUDI), creată în 1967, care
finanţează proiecte de investiţii industriale în ţările în curs de dezvoltare, din fonduri create
prin contribuţia voluntară a ţărilor dezvoltate;
- Programul Naţiunilor Unite de Dezvoltare Industrială, iniţiat în 1967 cu rol asemănător
ONUDI.
Alte organisme şi forme de finanţare internaţională a investiţiilor:
- Bănci internaţionale regionale, create prin acorduri dintre ţări din diferite zone ale
lumii (Banca Interamericanâ de Dezvoltare, Banca Asiatică de Dezvoltare, Banca Africană
de Dezvoltare, Banca Europeană de Investiţii, Compania Arabă de Investiţii etc);
- Credite guvernamentale, acordate de către state sub formă de împrumut;
- Bănci comerciale private, care acordă împrumuturi pentru acţiuni comerciale şi investiţii
de portofoliu;
- Fondul European de Dezvoltare;
- Comitetul de Ajutor al Dezvoltării (CAD) care are ca sarcină transferul a 1% din
Produsul Naţional Brut al ţărilor dezvoltate (0,7% ca ajutor şi 0,3% ca investiţii private)
spre ţările în curs de dezvoltare;
- Ajutoare acordate de ţările dezvoltate şi de ţările arabe membre ale O.P.E.C. etc
Pregătirea proiectului de investiţii (Studiul de fezabilitate) constă în precizarea
posibilităţilor tehnice, tehnologice, economice şi financiare de realizare a acestuia.
In această etapă parametrii aproximaţi anterior sunt detaliaţi şi justificaţi, se studiază
aspectele comerciale şi cele tehnice ale proiectului. Sunt avute în vedere: evoluţia cererii
pentru produse şi servicii de genul celor ce vor fi realizate, mărimea potenţială a pieţei,
prognoza ofertelor de acelaşi gen, caracteristicile tehnice şi economice ale produselor şi
proceselor de fabricaţie.

144
Se evidenţiază disponibilităţile de materii prime, accesul la tehnologii avansate,
existenţa utilităţilor, disponibilul de forţă de muncă etc. Se stabileşte mărimea capacităţii de
producţie, precum şi amplasamentul obiectivului.
Un loc aparte în această etapă îl are analiza financiară, juridică şi administrativă
(resurse de finanţare, clauze de ordin juridico-administre-tivj). Tot acum se determină
elementele de efort (cheltuieli) şi efecte economice ale proiectului de investiţii pe fiecare
variantă în parte.
Evaluarea proiectelor de investiţii se realizează pe baza unei metodologii speciale a
BIRD. Eficienţa economică a proiectului trebuie să satisfacă atât interesele BIRD, cât şi
scopul ţării care solicită împrumutul.
In această etapă se analizează următoarele aspecte:
- economic: cererea de produse sau servicii acoperită de proiect, gradul de utilizare a
resurselor interne, influenţele asupra balanţei de plăţi, raportul cost/beneficii etc;
- tehnic: planul detaliat al construcţiei şi exploatării obiectivului, amplasamentul şi
dimensiunile acestuia, procedee şi echipamente utilizate, graficul execuţiei lucrărilor,
posibilitatea de obţinere a materiei prime şi de angajare şi calificare a personalului;
- comercial: studiul pieţelor, preţurilor şi tarifelor pentru execuţia lucrărilor de
investiţii, desfacerea produselor;
- financiar: fonduri necesare realizării obiectivului, surse de finanţare a investiţiei,
cheltuieli de exploatare, venituri, capacitate de plată.
Pe baza concluziilor formulate în proiect se poate adopta decizia de reluare a studiilor de
fundamentare, de respingere sau de acceptare a proiectului, caz în care se reţine varianta care
satisface cerinţele impuse prin metodologia BIRD.
Realizarea proiectului se include într-un studiu separat, care cuprinde date privitoare la
mijloacele de punere în operă, costul şi efectele economice ale proiectului, detalii de
engeneering, planificarea lucrărilor, eşalonarea acestora, date cu privire la personal etc.
Determinarea eficienţei economice a investiţiilor creditate prin BIRD
În evaluarea eficienţei economice a investiţiilor finanţate prin BIRD sunt impuse
modalităţi de determinare diferite pentru calculul elementelor de efort sau a celor de efect
economic, astfel:
- efectele economice sunt însumate pe întreaga perioadă de exploatare a obiectivului;
- venitul net se determină ca diferenţă între încasări şi cheltuieli (de investiţii şi de
exploatare), fără amortizare pornindu-se de la fluxul de numerar (cash-flow);
- cu rol de mărime limită (normativă) se foloseşte costul de oportunitate al capitalului care
se compară rata rentabilităţii fiecărui proiect de investiţii;
- toate elementele raportului de eficienţă sunt actualizate la momentul începerii
exploatării proiectului, încercându-se astfel asigurarea comparabilităţii valorilor calculate,
precum şi considerarea influenţei procesului de folosire şi refolosire, uzurii morale a
utilajelor, inflaţiei etc;
- ca mărime a ratei dobânzii se foloseşte cea practicată pe pieţele financiare mondiale,
prin care BIRD îşi asigură de altfel cea mai mare parte a capitalului propriu;
- costul de oportunitate al capitalului este stabilit în mod diferenţiat de la o ţară la alta,
în/ funcţie de nivelul de dezvoltare al acesteia şi de eficienţa folosirii resurselor din ţara
respectivă. Acesta variază între 8-15% în ţările în curs de dezvoltare.
- rata rentabilităţii nominale a investiţiei, ca raport între beneficiul anual (B) şi
investiţii (I); indicatorul se foloseşte mai ales în cazul proiectelor cu durata de exploatare

145
relativ scurtă sau atunci când nu există informaţii suficiente pentru o analiză mai completă
sau prin actualizare.
- venitul net actualizat (VAN) determinat pe baza relaţiei:

D
1
VAN = Bl
t
(1  i ) t
1

In valoarea beneficiului anual (Bt) se include şi amortizarea. Se acceptă proiectul de


investiţii numai dacă VAN > 0
- venitul net actualizat la un leu investiţii, echivalent cu randamentul
economic al investiţiei:

n
1
VAN
B
t 1
t
(1  a) t
R0 = = 1
I I0

Sau unde procedeul grafic :

VAN i1
RIR = i1 + (i2 – i1)
VAN i1  VAN i 2

Ce sunt investitiile internationale ?


Care sunt motivele de a investi in alte tari ?
Este Romania atractiva pentru investitii ?

Bibliografie selectivă

1. I., Bogdan, „Tratat de Management Financiar – bancar”, ed. Economică, Bucureşti,


2002
2. A., Todea, „ Investiţii”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2006
3. I., Stancu, „Finanţe : Investiţii directe şi finanţarea lor”, vol. II, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003
4. M., Stoian, „Gestiunea investiţiilor”, Ed. ASE, Bucureşti, 2002
5. D., Zaiţ, „Evaluarea şi gestiunea investiţiilor directe”, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,
2003
6. I. Vasilescu, „Investiţii”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
7. P. Lucian, „ Eficienţa investiţiilor”, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu,

146
Test de autoevaluare
- Care sunt cele patru caracteristici care disting investiţiile străine directe de
investiţiile de portofoliu ?
- Ce rol au investiţiile străine directe în economiile aflate în tranziţie ?
- Care sunt stadiile de dezvoltare în termeni de competitivitate a unei naţiuni ?
- Ce mnodalităţi concrete cunoaşteţi prin care un agent economic realizează o
investiţie internaţională ?
- În ce constă libera citculaţie a capitalului în Uniunea European ?

Teste grilă

1. Indicatorul economic de eficienţă se exprimă ca :


a. efortul ce revine unităţii de efect
b. efectul de revine unităţii de efort
c. produsul dintre efecte şi eforturi

Alegeţi răspunsul greşit

2. În orice economie inestiţiile produc mai multe efecte :


a. creşterea cererii de bunuri şi servicii
b. creşterea calităţii vieţii şi nielului de trai
c. creşterea numărului de locuri de muncă şi a gradului de ocupare

Indicaţi varianta care exprimă efectul economic

3. Indicatorii de eficienţă economică clasificaţi după sfera de cuprindere sunt :


a. generali
b. specifici
c. statici

Indicaţi răspunsul greşit

4. Din punct de vedere financiar, aloarea reală a efortului investiţional pentru


realizarea unui proiect de investiţii este dată de:
a. costul obiectiului ce se construieşte plus nevoia de capital permanent
b. costul obiectivului ce se construieţte plus cumpărarea de echipament de lucru
c. costul obiectivului ce se construieşte plus cheltuielile cu programul de cercetare –
dezvoltare

Alegeţi varianta corectă

147
5. Accepţiunile conceptului de investiţie sunt de natură : contabilă, economică,
financiară, juridică etc
Care din următoarele accepţiuni este cea mai cuprinzătoare
a. contabilă
b. economică
c. financiară

6. Metoda deductivă de calcul a capacităţii de autofinanţare, indicator sintetic de


analiză a performanţelor economice a firmei se efectuează astfel :
a. suma dintre excedentul brut de exploatare şi alte venituri din exploatare minus
cheltuielile pentru explotare
b. suma dintre excedentul brut de exploatare şi şi a veniturilor monetare minus
cheltuielile monetare
c. suma dintre excedentul brut de exploatare şi alte venituri monetare plus
veniturile excepţionale din explotare

Alegeţi varianta corectă

7. Consecinţele negative ale riscului în procesul investiţional se resfrâng asupra :


a. falimentului firmei
b. solvabilităţii firmei
c. rentabilităţii firmei

Alegeţi varianta greşită

8. Cu privire la perspectiva investiţiilor străine directe în noile state membre UE


s-au formulat mai multe opinii :
a. nu vor scădea ISD pentru că privatizarea s-a încheiat şi facilităţiile fiscale sau
diminuat
b. vor creşte ISD pentru că riscul investiţional s-a redus şi piaţa de desfacere s-a
extins
c. vor creşte ISD-urile datorită costului redus al forţei de muncă şi nivelului înalt
al calificării profesionale

Indicaţi opinia formulată greşit

9. It – Σ Ih (t) = IRR(t) unde:


It = costul total al investiţiei la nivelul proiectului
Σ Ih (t) = valoarea cumulată a investiţiei realizată la momentul t
IRR(t) = valoarea investiţiei rămase de realizat la momentul t
Momentul t din valoarea rămasă reprezintă :
a. etapa de preinvestiţie
b. etapa de instiţie
c. etapa de recuperare a investiţiei

Alegeţi varianta corectă

148
10. Indicele de profitabilitate γ caracterizează :
a. nivelul raportului dintre venitu net actualizat şi fondurile de investiţie care
generează venitul net actualizat
b. aportul de avanataj al proiectului de investiţie şi recompensa ce îi revine
investitorului pentru capitalul investit
c. raportul dintre veniurile totale actualizate şi costurile totale actualizate

Alegeţi arianta corectă

11. Devizul general este un instrument de evaluare a proiectelor de investiţii care


include :
a. cheltuielile totale pe care le implică realizarea proiectului de investiţie
b. cheltuielile pe categorii de lucrări
c. cheltuielile din devizele financiare

Alegeţi formularea corectă

12. Un întreprinzător doreşte să realizeze o investiţie de 10 mi lei, prin care să


cumpere un utilaj şi să îl dea în funcţiune imediat. El estimează profitul brut anual la 3 mi
lei, durata de funcţionare eficientă la 12 ani şi rata de actualizare de 30% pe an. După
calcularea termenului de recuperare static şi dinamic alegeţi varianta corectă
a. T’ > D
b. T` = D
c. T` < D

13. Pentru realizarea unui proiect de investiţii este necesar o sumă de 4 mi lei.
Perioada de execuţie a proiectului este de 2 ani i-ar durata de funcţionare a proiectului de
5 ani. Fluxul de numerar anual generat pe durata de funcţionare şi fluxul de profit anual
sunt date în tabelul de mai jos :

h 1 2 3 4 5
CFh 1,1 1,2 1,4 1,2 1,1
Ph 0,8 0,9 0,9 0,9 0,8

I. Dacă rata minimă de rentabilitate dorită de întreprinzător este de 30%, alegeţi


răspunsul corect al ratei de rentabilitate în urma calculelor efectuate
a. 25%
b. 30%
c. 35%

II. În urma calculelor efectuate indicaţi valoarea corectă a randamentului economic


a. 0,5 lei profit suplimentar/1 leu investit
b. 0,05 lei profit suplimentar/1 leu investit
c. 0,005 lei profit suplimentar/1 lei investit

149
14. Pentru un proiect de investiţii se dau valorile anuale pe doi ani, fluxul
profitului anual pe 5 ani şi rata de actualizare de 35% pe an.

h 1 2 3 4 5
Ih 30 35 - - -
Ph - - 40 55 60
(1+a)-h 0,741 0,549 0,406 0,301 0,223

I. Pe baza calculelor efectuate indicaţi răspunsul corect pentru investiţia totală


actualizată
a. 40,11 mi lei
b. 41,44 mi lei
c. 42,22 mi lei

II. Pe baza calculelor efectuate indicaţi răspunsul corect pentru profitul total anual
a. 74 mi lei
b. 73 mi lei
c. 72 mi lei

III. Indicaţi vaoarea exactă a randamentului economic dinamic


a. 0,7 lei profit suplimentar/1 leu investit
b. 0,8 lei profit suplimentar/1 leu investit
c. 0,6 lei profit suplimentar/1 leu investit

15. Formula de calcul pentru valoarea actuală a investiţiei totale este :


d
a. VA (It)Σ
ta=m = IR (1+a)-g-h
h=1

b. b. VA (It)Σta=m =
h=1
IR (1+a)-g+h

d
Σ
c. VA (It)h=1
ta=m = IR (1+a)g+h

I. Alegeţi formula corectă


II. Formula corectă a valorii totale a investiţiei este exprimată la
a. momentul luării deciziei
b. momentul începerii lucrăriilor de realizare a investiţiiei
c. momentul punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii

150
Răspunsuri

1. c
2. a
3. c
4. a
5. c
6. b
7. b
8. a
9. b
10. a
11. a
12. c
13. I–a
II – b
14. I–b
II – b
III – a
15. I–a
II – a

Teme seminar :

1. Tehnica actualizării indicatorilor de eficienţă economică pentru o firmă aleasă


2. Rolul investiţiilor în economie

151
152