dobînda pe care ar fructifica-o banii alocaţi investiţiei în eventualitatea unui plasament

social sau bancar. Rata dobînzii determină mărimea costului de oportunitate la o

persoană care obţine bani la o anumită dată în viitor, în loc de a-i obţine în prezent.

Eficienţa economică a investiţiilor

Se poate spune că eficienţa economică, în general, apare ca o proprietate a
acţiunii umane de a produce efecte nete pozitive, ca expresie a raportului efect util/ efort
făcut pentru obţinerea lui.

ΔE = Efect – Efort, ΔE > 0

În mod similar, eficienţa economică constituie capacitatea acestora de a produce
efecte economice pozitive sub forma unor utilităţi, profituri suplimentare, economii de
cheltuieli totale de exploatare, sau economii de cheltuieli salariale, a unui spor de PIB
sau Venit Naţional, etc.

2.2.1 Indicatori statici ai investiţiilor

Complexitate factorilor de influenţă, diversitatea şi natura efectelor produse prin
realizarea investiţiilor fac dificilă determinarea cu precizie a eficienţei lor economice.
Aceasta a făcut necesară definirea unui sistem de indicatori investiţionali. În
raport cu necesitatea de analiză economică sau tehnico-economică, mărimile ce
formează indicatorii imvestiţionali au fost grupate după diferite criterii:
Indicatori ai modului de exprimare
indicatori naturali: capacitatea de producţie în expresie fizică, suprafaţa, gradul şi modul
de utilizare a acestuia, durata de realizare şi cea de exploatare, consumurile totale şi
specifice de materii prime, materiale, combustibil, număr personal.
Indicatori valorici: volumul investiţiilor, acumularea sau beneficiul anual sau total,
termenul de recuperare, randamentul economic al investiţiei, rata rentabilităţii,
randamentul muncii.
Indicatori ai nivelului analizei
indicatori microeconomici, se raportează la eficienţa economică a obiectivelor de
investiţii fiind caracteristic etapelor de alegere a variantelor de proiecte ( rata
rentabilităţii, cost unitar, coeficientul eficienţei economice, termenul de recuperare ).
Indicatori macroeconomici, privesc analiye la nivelul unor ramuri economice, sau a
economiei naţionale în ansamblu.
Indicator al rolului în adoptarea deciziilor
10
indicator cu caracter general: capacitatea de producţie, numărul personalului, costul de
producţie, beneficiul, productivitatea muncii, consumuri specifice.
Indicatori de bază: volumul investiţiilor, durata de executare a lucrărilor de investiţii,
durata de funcţionare a obiectivului de investiţii, termenul de recuperare, coeficientul de
eficienţă economică a investiţiilor.
Indicatori specifici aferenţi unor ramuri ale economiei naţionale: industria extractivă,
construcţii, agricultură, silvicultură.
Indicatori suplimentari: grad de prelucrare a materiilor prime, grad de automatizare.
Indicatori ai gradului de sistematizare şi reflectare
indicator de bază- reflectă prin conţinutul lor aspecte esenţiale de ansamblu ale
eficienţei economice a investiţiilor şi deci sînt aplicabili în analiza efectuată la nivelul
oricărei ramuri a economiei.
Indicatori suplimentari – definesc aspecte parţiale, analitce şi ţin seama de specificul
activităţii completînd astfel, elementele de fundamentare a deciziei de investiţii.
Indicatori al naturii proceselor şi fenomenelor reflectate
indicatori economico- financiari- reflectă parametrii cantitativi, calitativi sau valorici ai
proceselor economice ( volumul investiţiei, structura activelor fixe ).
Indicatori propriu-zişi de eficienţă economică a investiţiilor – oferă posibilitatea
comparabilităţii directe a efectelor cu eforturile.
Un criteriu de abordare valabil a indicatorilor investiţionali este cel care
stabileşte legătura acestor mărimi de calcul cu procesul investiţional pe de o parte, şi cu
raportul efort-efect pe de altă parte.
Funcţie de aceste criterii distingem 3 grupe mari de indicatori:
indicatori indirecţi de eficienţă;
indicatori de calcul;
indicatori propriu-zişi de eficienţă econmomică a investiţiilor.
Indicatori de calcul
Pot fi aleşi aici acei indicatori care exprimă direct sau nemijlocit unul din
elementele raportului de eficienţă economică. Un proces investiţional trebuie evaluat pe
componente diferite astfel încît, fiecare etapă să poată fi caracterizată prin influenţele
specifice ce intervin.
Procesul investiţional propriu-zis se desfăşoară la punerea în funcţiune a
obiectivului, eventual pînă la atingerea parametrilor proiectaţi.
Efortul şi efectele investiţiei reale vor putea fi considerate numai cele care
caracterizează direct această perioadă, prin urmare identificăm:
11
indicatori ai efortului investiţionali:
volumul sau valoarea investiţiilor,
durata de realizare a investiţiei;
alte elemente: consum de materii prime, materiale, etc.
indicatori ai efortului investiţional:
capacitatea de producţie;
valoarea activelor fixe realizate:
se adaugă efectele nemijlocite care constituie, de fapt, cele mai importante elemente de
caracterizare economică a prioectelor de investiţii: producţia, profitul anual.

Indicatori ai efortului investiţional

1. Volumul investiţiilor este principalul indicator ce concretizează efortul investiţional.

Eficienţa economică a variantelor de investiţii poate fi exprimată corect numai dacă în
calcul se include întregul efort financiar. Volumul investiţiilor trebuie să cuprindă:
investiţia directă ( Id );
investiţia colaterală ( Icn );
investiţia conexă ( Ic ).
Efectul economic al imobilizării fondurilor de investiţii în perioada de
construcţie ( Et ) cuprinde: volumul de active circulante aferent capacităţii de producţie
a obiectivului; alte elemente în care să se evidenţieze: pierderea de venit net în perioada
de construcţie, volumul amortizării activelor fixe dezafectate în vederea investiţiilor,
volumul pierderilor din ocuparea terenului cu destinaţie productivă.
Investiţia directă ( Id ) cuprinde totalitatea cheltuielilor prevăzute în devizele pe
obiectivele legate nemijlocit de crearea unor noi active fixe, lărgirea, reconstituirea,
reutilarea şi modernizarea celor existente.
În ceea ce priveşte mărimea investiţiilor directe se ridică unele probleme legate
de sfera de cuprindere a lor, în cazul investiţiilor integrate sau neintegrate.
Pentru investiţia integrată bazată pe principil îmbinării producţiei din mai multe
ramuri de activitate prin prelucrare succesivă a materiei prime, investiţia pentru
dezvoltarea respectivelor capacităţi productive vor fi considerate investiţii directe.
Aceleaşi investiţii efectuate în întreprinderile neintegrate constituie investiţii conexe,
pentru că privesc capacităţi de producţie diferite şi diferit ca problemă.
O altă problemă este cea legată de preţurile de evaluare. În general, pentru
evaluarea lucrărilor de construcţii-montaj se foloseşte preţul de deviz, care reflectă pe
12
elemente ( materiale, manoperă, utilaj ) costurile fiecărui articol de deviz din cadrul
lucrării. Mai dificilă este evaluarea lucrărilor cu utilajele, care în anumită situaţie au o
pondere ridicată în evaluarea investiţiilor directe. Evaluarea s-ar putea face prin
analogie. O metodă care înlătură neajunsurile o constituie cartograma sau diagrama de
preţuri. Este o curbă ce exprimă relaţia dintre preţ şi capacitatea de lucru a utilajelor.
Întocmirea cartogramelor se bazează pe observaţii repetate a relaţiilor funcţionale: preţ,
randamentul utilajelor. S-a constatat că de la o capacitate la alta a utilajelor, preţurile nu
variază liniar, ci curbiliniu.
Investiţiile colaterale includ valoarea lucrărilor legate funcţional de investiţia
directă. Ele asigură obiectivul de bază cu utilităţi ca: alimentare cu apă, gay, energie
electrică şi termică. În investiţia colaterală se cuprinde atît valoarea lucrărilor pentru
asigurarea utilităţilor prin instalaţii proprii ce deservesc obiectivul proiectat, cît şi
volumul racordurilor pînă la reţelele publice. În cazul în care lucrările pentru asigurarea
utilităţilor servesc mai multe obiective de investiţii cu titulaturi diferite în investiţia
totală, fiecărui agent economic i se va include o cotă corespunzătoare din cheltuielile
ocazionate.
Investiţiile conexe constituie cheltuieli necesare a se efectua în alte ramuri ale
economiei naţionale ca urmare a obţinerii de fonduri pentru efectuarea unei investiţii
directe.
În valoarea investiţiei totale a unui agent economic se includ doar acele
cheltuieli conexe corespunzătoare gradului de deservire a obiectivului respectiv. De
regulă, asemenea investiţii nu sînt necesare.

Efectul economic al imobilizării fondurilor în perioada de construcţie

cînd lucrările sînt eşalonate pe ani întregi;

cînd lucrările sînt eşalonate pe perioade mai mari de timp şi ani întregi;
Et = En [ I1 ( Tn – 0,5 ) + I2 ( Tn-1 – 0,5 ) + ...... + In ( T1 – 0,5 )]
En = coeficient de eficienţă economică normată;
I1......In = fond de investiţii alocate pe anii a1....an;
T1.....Tn = durata de construcţie;
0,5 = corecţie aplicată duratei de imobilizare a fondului de investiţie.

Et = En [ I1 ( d – ( 1 - 0,5 ) + I2 ( d – ( 2 -0,5 ) ) + ..... + In ( d – ( n – 0,5 ) ) ] + In-1 ( d –

n )/ 2
13
d = durata de execuţie în ani întregi şi fracţiuni;
n = partea din perioada de construcţie exprimată în ani întregi;
Valoarea activelor circulante reprezintînd prima dotare se finanţează din investiţie la
nivelul necesarului pentru acele elemente fără de care nu este posibilă efectuarea
probelor tehnologice şi punerea în funcţiune a obiectivului.

Pierderile din scoaterea din scoaterea terenului din circuitul agricol sau silvic
Există 3 situaţii:
1. terenul pe care urmează să se construiască obiectivul este folosit pentru producţia
agricolă;
2.terenul ar putea fi folosit pentru producţia agricolă în urma unor lucrări de ameliorări
funciare;
3.terenul nu poate fi utilizat pentru producţia agricolă.
În funcţie de încadrarea în a), b), sau c) se va determina şi pierderea de venit din
ocuparea suprafeţei de teren. Astfel, în cazul a) se va include în valoarea totală venitul
global ce s-ar putea obţine de pe terenul respectiv pe întreaga durată de funcţionare a
obiectivului.
La punctul b) venitul global se estimează în funcţie de realizările de pe
terenurile cultivate în condiţii similare. Iar la punctul c) nu se ia în calcul investiţia
totală.
În ocuparea terenului sînt cuprinse:
cheltuieli pentru exproprieri;
cheltuieli pentru eliberarea de amplasamente;
cheltuieli pentru amenajarea terenului pentru folosirea ca amplasament pentru obiectiv
sau pentru redarea în circuitul agricol a unor suprafeţe improprii ca atare producţiei
agricole în schimbul celor folosite ca amplasamente.
alte cheltuieli.
Toate aceste cheltuieli se includ în devizul general al investiţiei pe baza unor
devize financiare.
Pentru schimbarea definitivă sau temporară a destinaţiei terenului se prevăd
tarife de devize pe baza cărora se vor calcula sumele care vor fi incluse în devizul
general al investiţiei tot la capitolul “ pierderi din ocuparea terenului “.
În cazul investiţiilor efectuate în întreprinderile existente pe reconstrucţii,
reutilări, dezvoltări, modernizări, în stabilirea valorii investiţiilor totale se au în vedere
şi următoarele elemente:
14
pierderile de venit net ca urmare a întreruperii producţiei în secţiile unde urmează a se
efectua lucrări de investiţii;
valoarea neamortizată a mijloacelor fixe casate înainte de expirarea duratei normate de
serviciu care se scade din veniturile rezultate în urma valorificării;
valoarea creşterii sau descreşterii necesarului de active circulante aferent unor capacităţi
de producţie în raport cu perioada anterioară reutilării sau modernizării.

PVN = Σ Qi ( PV/U – CP/U ) t

Unde: PVN = pierderea de Venit Net;

Qi = volumul producţiei fizice;
CP/U = cost de producţie unitar;
PV/U = preţ de vînzare unitar;
t = durata lucrărilor de investiţii, deci de întrerupere a capacităţii respective.

În aceste condiţii, efortul total de investiţii se poate stabili după relaţia:

It = Id + Ic + Icn + Et+ PVN ± N +Pt + ( Lmf – Cmf )

Unde: Id = investiţia directă;

Ic = investiţia colaterală;
Icn = investiţia conexă;
Et = efectul imobilizării fondurilor;
It = investiţia totală;
PVN = pierderea de Venit Net;
N = necesarul suplimentar de active circulante ( fondul de rulment );
Pt = pierderea din scoaterea din circuitul agricol şi silvic a terenului;
Lmf = lichidităţi, încasări, din vînzarea activelor fixe casate sau dezactivate înainte de
expirarea duratei normate de serviciu;
Cmf = cheltuieli ocazionate cu vînzarea, dezmembrarea.

2. Durata de realizare. Constituie un indicator ce nu pare să reflecte efortul

investiţional propriu-zis. În mod indirect însă, durata de realizare caracterizează efortul
de investire, evidenţiind extinderea sau comprimarea în timp a acestuia, eşalonarea
investiţiei pe intervale de timp şi pe această bază pierderea potenţială pe care o
15
determină orice proces investiţional prin efortul de imobilizare a fondurilor. Cu cît este
mai mare durata de realizare, cu atît este mai mare pierderea din imobilizare şi invers.
Reducerea duratei de realizare a investiţiei are însă şi alte efecte chiar mai importante
decît cele legate de reducerea pierderilor din imobilizare:
accelerează procesul de obţinere a producţiei şi implicit a efectelor nete pozitive sub
forma profiturilor;
apropie perioada de recuperare mărind în acest fel viteza rotaţiei valorii investiţiilor;
diminuează efectele uzurii morale favorizînd astfel introducerea diferitelor forme de
progres tehnic în avans faţă de media ramurii sau economiei;
atenuează efectele riscului şi incertitudinii, şansa de apariţie a unor condiţii nefavorabile
care ar putea să determine trecerea obiectului de investiţie după o anumită perioadă de
timp în domeniul inefcienţei.
Importanţa duratei de realizare este cu atît mai mare cu cît proiectul de investiţii
are dimensiuni mai ample angajînd resurse considerabile. Durata de realizare a
investiţiei cuprinde într-un sens larg timpul necesar pentru înfăptuirea procesului
investiţional în ansamblul său, respectiv:
perioada de proiectare;
perioada fluxului informaţional;
perioada deschiderii lucrării de investiţie;
perioada executării lucrărilor de organizare a şantierului;
perioada de execuţie a lucrărilor de construcţii-montaj,
perioada probelor tehnologice;
perioada de recepţie preliminară şi pentru punerea în funcţiune;
perioada realizării parametrilor tehnico-economici proiectaţi.
În sens restrîns durata de realizare a investiţiei se referă îndeosebi la perioada dintre
momentul începerii lucrărilor de organizare pe şantier şi cel al punerii în funcţiune.
Indicatorul durata de realizare se exprimă în ani defalcat pe trimestre şi luni, iar
corespunzător se defalcă investiţia pe stadii fizice şi valorice, ceea ce facilitează:
calculul imobilizărilor de fonduri în perioada de construcţie ca urmare a influenţei
factorului timp;
determinarea duratei de recuperare;
organizarea procesului de execuţie a lucrărilor de şantier;
finanţarea, decontarea, recepţia şi punerea în funcţiune.

Cheltuieli echivalente ( recalculate )

16
 Investiţiile reprezintă o cheltuială unică care se avansează pe parcursul edificării
obiectivului şi se foloseşte şi recuperează pentru întreaga perioadă de exploatare a
acestuia. Practic, cheltuielile de investiţii devin utile, doar în măsura în care sînt
capabile să producă efectele economice aşteptate pozitive. Această capacitate nu se
poate concretiza decît în măsura în care intervin şi alte elemente de efort care să
potenţeze efortul investiţional sau să creeze posibilitatea funcţionării investiţiilor.
Pentru a pune în evidenţă contribuţia tuturor categoriilor de resurse la realizarea
efectelor finale s-au conceput indicatorii în formă echivalentă. La baza determinării
diferitelor forme ale cheltuielilor echivalente stă ideea că orice categorie de resursă
poate fi transformată într-o altă categorie printr-un corectiv ce apare cu rol de echivalare
a naturii resursei.
Rolul echivalentului este îndeplinit de regulă de către termenul normat de
recuperare sau de coeficientul normat al eficienţei economice.
a) cheltuielile echivalente totale- acest indicator măsoară efortul total de investiţie şi de
producţie pe întreaga durată de exploatare ( D ) sau de recuperare normată ( t n ).
Resursele consumate care devin cheltuieli curente de exploatare trebuie transformate în
cheltuieli unice pentru a putea fi însumate cu investiţiile. Şi în total ne dau resursele
alocate pentru realizarea unui obiectiv.

Cechiv = It + Ka ×D

Cechiv = It + Ka × tn = It + Ka / En

Unde: En = coeficient normat de eficienţă.

cheltuieli echivalente anuale – investiţia trebuie transformată în cheltuieli curente.

Cechiv = It / tn + Ka = It × En + Ka

Indicatorul poate fi determinat şi prin raportarea cheltuielilor echivalente totale

la timpul normat de recuperare sau la durata de exploatare a obiectivului. Dacă între
investiţie şi obiectivele curente există o egalitate, rezultă că amortizarea calculată pe
întreaga durată de exploatare a obiectivului acoperă integral valoarea investiţiilor.

A = D × It/ D = It

17
 Amortizarea fiind inclusă în costul anual de producţie, însumarea făcută anterior
pentru calcularea cheltuielilor echivalente pare fără sens pentru că are loc o dublă
însumare a cheltuielilor investiţiei. Este necesară prudenţa în luarea în considerare a
acestui indicator în forma în care s-a expus echivalarea. Pare justificată luarea în calcul
a cheltuielilor de producţie fără amortizare. În situaţia în care între investiţie şi
mijloacele fixe realizate nu există egalitate este normal ca în indicatorul cheltuieli
echivalente să apară diferenţe:

It – Mf = Δ It ca efort suplimentar de investiţii.

În aceste condiţii indicatorul devine:

Cechiv = It + Ka sau Cechiv = Δ Mf + K’a ,

( luăm în considerare doar cheltuielile fără amortizare )

Dacă recuperarea se face total din profit, atunci cheltuielile echivalente totale se
exprimă prin relaţia:

Cechiv = It + P ×D

Capacitatea de producţie ( Cp )
Este indicatorul de efort direct al investiţiilor exprimînd potenţialul maxim de
producţie al unui obiectiv în unităţi fizice sau valorice. Capacitatea de producţie trebuie
să se refere în toate variantele care se compară la aceeaşi perioadă de timp. Este un
indicator de volum şi nu unul de eficienţă economică pentru că măsoară doar o
componentă a raportului. Totuşi, utilizarea capacităţii de producţie în calculele de
eficienţă a investiţiilor este indispensabilă pentru că conturează într-o primă formă
rezultatul procesului investiţional. Ca mărime de efect investiţional , capacitatea de
producţie trebuie corelată cu o altă mărime avînd caracteristici apropiate. Într-o
aproximare destul de largă, volumul fondurilor de investiţii precizează dimensiunea
capacităţii de producţie sau a sporului acestuia pentru un obiectiv dat. Această legătură
este mai puţin semnificativă, următoarele aspecte putînd fi considerate de mai mare
importanţă:
la un volum dat de investiţii să se asigure un spor maxim de capacitate productivă ;

18
capacitatea sau sporul de capacitate rezultată dintr-o investiţie să asigure realizarea de
produse cu costuri mici sau cu venituri maxime.
În ceea ce priveşte primul aspect accepţiunea capacitate de producţie este una
mai generală ca efect al realizării unor investiţii şi care se apropie de conceptul de
dimensiune a obiectivului.
La cel de-al doilea aspect problema este şi mai dificilă pentru că între volumul
alocat de investiţii mărimea capacităţii de producţie, investiţia specifică, costurile
viitoare şi profitul se manifestă interdependenţă greu de explicat. În normal, se
consideră că o creştere a capacităţii de producţie nu poate fi obţinută decît printr-o
creştere corespunzătoare a volumului investiţiilor. Raportul dintre volumul investiţiilor
şi alte elemente ale cheltuielilor de investiţii, şi capacitateade producţie pe de altă parte,
determină o anumită formă a expresiei ce desemnează legătura dintre investiţia
specifică şi costurile unitare ( simple sau echivalente ) şi respectiv, profitul pe de o
parte, şi capacitatea de producţie pe de altă parte.
Un raport cu asemenea interdependenţe poate fi determinat ca o capacitate
optimă care asigură minimizarea costului unitar echivalent sau maximizarea profitului
anual.
Capacitatea de producţie are însă şi o altă valoare practică:
neacoperirea unui grad limită de utilizare a acestuia va determina automat trecerea în
poziţie nefavorabilă a tuturor indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor.
Luînd în considerare de exemplu doar investiţia specifică se poate constata uşor că o
folosire a capacităţii de producţie la jumătate din potenţial va determina dublarea
acesteia. Sînt frecvente situaţiile cînd după punerea în funcţiune a unui obiectiv
capacitatea de producţie nu este utilizată la parametrii proiectaţi, ceea ce determină o
creştere substanţială a investiţiei specifice, diminuînd coeficientul de eficienţă
economică şi mărirea duratei de recuperare.

2.2.2. Indicatorii statici propriu-zişi de eficienţă a investiţiei

Aceştia sînt următorii:
investiţia specifică;
termenul ( durata ) de recuperare;
coeficientul de eficienţă economică,
randamentul ( sau rata de rentabilitate a investiţiei );
beneficiul unitar echivalent;
viteza de recuperare a investiţiei;
19
Investiţia specifică exprimă volumul investiţiilor care revine pe unitatea de capacitate
de producţie sau unitate de produs.

It It
Is  , sau Is 
Q Cp

Volumul producţiei anuale poate fi exprimat în unităţi naturale, natural

convenţionale sau valorice. De aici şi calculul indicatorilor diferă în funcţie de natura
producţiei şi a procesului investiţional. Astfel, pentru obiectivele de investiţii noi
expresia investiţiei specifice este cea de mai sus.
În cazul investiţiei de modernizare, extindere sau reutilizare a obiectivelor
existente investiţia specifică se exprimă astfel:

It It
Is  ; Is  ,
Q1  Q 0 Cp1  Cp 0

unde Q1, Cp1 = producţia, capacitatea de producţie după modernizarea realizată;

Q0, Cp0 = producţia, capacitatea de producţie înainte de lucrările de modernizare.

În cazul obiectivelor cu producţie foarte diversificată, în locul capacităţii de

producţie exprimată în unităţi fizice se ia în considerare expresia valorică a acesteia
( Q ). În ceea ce priveşte modul de stabilire a indicatorilor investiţiei specifice se impun
cîteva precizări:
elementele luate în calcul trebuie corect determinate astfel: volumul de producţie
datorat unei investiţii este în funcţie de 2 factori principali:
producţia în unităţi de timp;
gradul de utilizare în timp a capacităţii de producţie
Investiţia specifică este într-un raport de inversă proporţionalitate cu aceşti 2
factori. Ca urmare, investiţia specifică calculată pe baza capacităţii de producţie este
mai semnificativă decît cea determinată în funcţie de volumul producţiei planificate sau
realizate. Între indicatorul calculat în funcţie de capacitatea de producţie şi cel calculat
în funcţie de volumul producţiei există o dependenţă funcţională mijlocită de
coeficientul folosirii capacităţii productive.

I s / cp  I s / q  Kf ,
20
unde Kf = coeficientul ( gradul ) de utilizare a capacităţii de producţie.
Apoi, în volumul investiţiilor se includ investiţiile directe şi colaterale dacă
aprecierea variantelor se face la nivel microeconomic şi se includ şi investiţiile conexe
dacă aprecierea variantelor se face la nivel mmacroeconomic.
În literatura de specialitare se exprimă opinia potrivit căreia în calculul
investiţiei specifice nu trebuie luat volumul investiţiei ci doar sporul de active fixe pe
unitatea de creştere a producţie în perioada respectivă. Se argumentează în susţinerea
acestei idei că într-o anumită măsură cheltuielile de investiţii sînt destinate înlocuirii
mijloacelor fixe uzate şi scoase din funcţiune. Apoi sporul de producţie nu poate fi pus
pe seama volumului suplimentar de investiţii pentru că la creşterea producţiei contribuie
şi alţi factori iar efectele investiţiilor apar doar după o anumită perioadă în timp. Pentru
a avea o anumită semnificaţie economică, investiţia specifică trebuie analizată în
dinamică şi în dependenţă cu progresul tehnic. În acest sens, poate fi calculată ca raport
între creşterea volumului de mijloace fixe şi creşterea volumului producţiei globale sau
Venit net. S-ar putea obiecta de asemenea că forma obişnuită de calcul a indicatorului
nu ţine seama de durata normată a obiectivelor. Este posibil ca o variantă de investiţie
să prezinte i investiţie specifică mai mică decît o alta şi să fie considerată oportună, în
schimb dacă se ia în calcul şi durata normată de funcţionare a obiectivului, varianta să
nu fie oportună.

Durata de recuperare ( termenul de recuperare )

Acesta constituie unul din indicatorii cei mai concludenţi şi sintetici în
aprecierea economică a investiţiilor. În principiu, durata de recuperare se calculează ca
un raport între investiţia totală şi Venitul net anual sau sporul de venit net anual dac
este vorba de modernizări şi reutilări. În scopul aprecierii a diferite proiecte prin prisma
acestui indicator se pune condiţia ca durata de recuperare a prioectului sau variantei
pentru care s-a optat să fie cel mult egală sau mai mică cu termenul de recuperare
normat, ori cu alt termen luat ca referinţă. Durata de recuperare stabilindu-se ca raport
între volumul investiţiilor şi volumul acumulărilor presupune existenţa unei corelaţii de
ordin cantitativ între cele două mărimi. Această corelaţie, răspunde potrivit opiniei unor
economişti, criteriului investiţiei minime şi, potrivit opiniei altora, criteriului costului
minim. În realitate, nu se poate recurge la un singur criteriu pentru aprecierea unei
variante de investiţii. Problema care se pune este de a optimiza cele două criterii

21