Curs Id Co-2019 IV Iea

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE
ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “I. I. de la BRAD” IAŞI
Prof. univ. dr. Stejărel Brezuleanu
CERCETARE
OPERAȚIONALĂ
(SUPORT DE STUDIU I.D.)
- 2019 -
Stejărel Brezuleanu – CERCETARE
OPERAȚIONALĂ
OPERAȚIONALĂ
CUPRINS
INTRODUCERE.............................................................................................4
U.I. 1. CERCETAREA OPERAŢIONALĂ ȘI DISCIPLINELE ÎNRUDITE....6
U.I. 2. ROLUL MODELĂRII ÎN CERCETAREA OPERAŢIONALĂ...........25
U.I. 3. PROGRAMAREA LINIARĂ ÎN CERCETAREA OPERAŢIONALĂ...36
U.I 4. ELEMENTE DE TEORIA GRAFURILOR............................................45
U.I. 5. GESTIUNEA STOCURILOR.......................................................................59
U.I. 6. OPTIMIZAREA ITINERARELOR DE TRANSPORT..............................80
Bibliografie...................................................................................................................95
3
INTRODUCERE
În vederea completării şi extinderii cunoştinţelor în domeniu, peste cadrul

acestui material de studiu, recomandăm consultarea lucrărilor de specialitate enumerate
la bibliografie. Acest material a fost conceput ca suport de studiu al disciplinei
CERCETARE OPERAȚIONALĂ, pentru studenţii specializării I.E.A., anul IV, de la
forma de „învăţământ la distanţă”, şi este structurat în șase unităţi de învăţare (U.I.).
Intervalul de timp necesar pentru studiul individual (S.I.) şi pentru activităţile asistate
(A.A.) este precizat pentru fiecere unitate de învăţare. Timpul necesar pentru studiul
individual depinde, însă, şi de volumul cunoştinţelor anterioare şi de capacitatea de
asimilare a fiecărui student, putând fi, aşadar, mai lung sau mai scurt decât cel indicat.
Activităţile asistate (A.A.) se vor desfăşura în cadrul laboratorului de Management, la
datele şi orele programate de către conducerea Departamentului I.D.
Fiecare unitate de învăţare cuprinde mai multe teste de autoevaluare iar unele
pot cuprinde și o lucrare de verificare. Rezolvarea testelor de autoevaluare din
cuprinsul fiecărei unităţi de învăţare şi verificarea corectitudinii răspunsurilor date
asigură o mai bună fixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului, precum şi auto-
verificarea şi îndreptarea eventualelor erori sau lacune.
Evaluarea activităţii studenţilor se va efectua atât pe parcursul semestrului cât şi
la finalul acestuia. Evaluarea pe parcursul semestrului se va consta în: aprecierea
gradului de însuşire a a cunoştinţelor şi a capacităţii de analiză şi sinteză, prin note
acordate pentru lucrările de verificare pe care studenţii le vor trimite tutorelui la datele
indicate (30% din nota finală); aprecierea gradului de implicare în activităţile asistate:
prezenţă, participare la discuţii, schimb de idei (15% din nota finală).
Evaluarea la finalul semestrului va consta într-un examen scris, sub forma unui
test de verificare a cunoştinţelor, cu întrebări din întreaga materie parcursă în timpul
semestrului (55% din nota finală).
Unitatea de învăţare 1: CERCETAREA OPERAȚIONALĂ ȘI DISCIPLINELE
ÎNRUDITE
CUPRINS (U.I. 1) Pag.

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 1).........................................5
Instrucţiuni (U.I. 1)......................................................................................................5
Dezvoltarea cercetării operaţionale..............................................................................6
Cercetarea operaţională şi disciplinele înrudite..........................................................10
Conţinutul şi caracteristicile principale ale cercetării operaţionale............................17
Rezumat (U.I. 1).........................................................................................................23
Lucrare de verificare nr. 1..........................................................................................23
Bibliografie (U.I. 1)....................................................................................................23
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 1)

Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea rolului cercetării
operaționale în structura şi funcţionarea exploatațiilor agricole şi cunoaşterea legăturilor
cu disciplinele economice. După finalizarea studiului aceste U.I., veţi dispune de
competenţe pentru:
-definirea cercetării operaționale;
-descrierea etapelor de dezvoltare a cercetării operaționale;
-definirea disciplinelor cu care se înrudește cercetarea operațională;
-identificarea conținutului cercetării operaționale;
-descrierea caracteristicilor cercetării operaționale.
Instrucţiuni (U.I. 1)
Această unitate U.I. necesită cca. 2 ore de studiu individual (S.I.), la care se adaugă alte
4 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de învăţare sunt inserate 3
teste de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la memorarea şi înţelegerea noţiunilor
legate de conținutul și caracteristicile cercetării operaționale şi o lucrare de verificare.
Aceasta din urmă se va transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin
poştă, până la sfârşitul celei de-a III-a săptămâni din sem. II.
5
OPERAȚIONALĂ
U.I.1 NATURA CERCETĂRII OPERAŢIONALE
DEZVOLTAREA CERCETĂRII OPERAŢIONALE
Cercetarea operaţională se aplică pe scară largă în multe domenii de activitate

ca: administraţie centrală sau locală, în activităţi industriale în diverse organizaţii
sociale, spitale, şcoli, sindicate, biblioteci) etc. Cu atât mai mult, în activitatea de
producţie agricolă, cercetarea operaţională îşi găseşte aplicabilitatea datorită
diversificării ramurilor de producţie, a influenţei factorilor de producţie şi a factorilor
naturali, precum şi a proceselor permanente de optimizare a resurselor.
Metodele cercetării operaţionale se aplică cu succes în conservarea resurselor de
apă, în optimizarea tehnologiilor de producţie, precum şi în planificarea regională şi
locală a producţiei agricole.
Se pare că termenul de „cercetare operaţională“ a fost utilizat pentru prima dată
în anul 1939, dar la fel ca şi în alte ramuri ale ştiinţei, s-a constatat că izvoarele
cercetării operaţionale îşi au originea în decursul ştiinţei şi societăţii. Chiar şi cele mai
vechi discipline, cum ar fi ştiinţele naturale au început să fie individualizate prin nume
abia în secolul trecut, dar odată denumirea fixată, ea a servit pentru a denumi lucrări
mult mai vechi.
Deşi anumite elemente de cercetare operaţională se pot întâlni înainte de prima
revoluţie industrială, necesităţile impuse de această revoluţie au fost cele care au condus
la dezvoltarea cercetării operaţionale ca ştiinţă independentă. Până la mijlocul secolului
trecut, majoritatea unităţilor de producţie foloseau foarte puţini oameni. Apariţia
maşinilor-unelte a permit înlocuirea omului cu maşina, ca sursă de energie iar
dezvoltarea sistemelor naţionale de transport şi comunicaţii au impulsionat evoluţia
industriei întreprinderilor, devenea din ce în ce mai greu ca întreg procesul de conducere
să fie asigurat de un singur om. De aceea proprietarul, iar mai târziu directorii de
profesie, au început să atribuie altora câte o parte din sarcinile sale. Au început să apară
serviciile de producţie, finanţe, personal, comercial, cercetare şi proiectare. Dezvoltarea
industrială ulterioară a impus o diferenţiere şi mai accentuată. Astfel, serviciul producţie
a fost divizat în aprovizionare, întreţinere şi reparaţii, transport, control de calitate şi
planing, (planificarea lucrului pe maşini şi utilaje).
Pe măsura creşterii şi răspândirii populaţiei, au apărut noi pieţe de desfacere şi s-
au descoperit surse noi de materii prime. Ca rezultat, operaţiile industriale s-au dispersat
geografic. A devenit un lucru comun ca aceeaşi firmă să dispună de mai multe
întreprinderi şi de mai multe oficii comerciale, fiecare dintre acestea având propriul lor
conducător. Astfel, diviziunea teritorială şi funcţională a managementului firmelor, pe
care o cunoaştem astăzi, este o consecinţă a dezvoltării economice generată de prima
revoluţie industrială. Pe măsura dezvoltării fiecărei noi activităţi de conducere, au
apărut noi ştiinţe aplicate, având rolul de a sprijini activitatea respectivă. Astfel, odată
cu utilizarea cunoştinţelor de statistică şi psihologie, s-a dezvoltat o altă ştiinţă,
organizarea producţiei.
Au apărut şi alte discipline aplicative: studiul fenomenelor de conjunctură,
microeconomia industrială, psihologia şi sociologia industrială. Specializarea continuă a
funcţiilor de conducere a determinat o specializare din ce în ce mai accentuată a
disciplinelor ştiinţifice corespunzătoare. Au apărut discipline ca: tehnologia
materialelor, controlul statistic al calităţii, teoria reînnoirii, teoria siguranţei,
marketingul.
Un aspect important al acestei dezvoltări constă în faptul că sfera de preocupări
a acestor ştiinţe nu a cuprins şi funcţia executivă a procesului de conducere. Pentru a
înţelege semnificaţia acestui fenomen, este indicat să lămurim în ce constă această
funcţie executivă.
Ori de câte ori o funcţie de conducere este divizată în mai multe subfuncţii
diferite, apare o nouă activitate care trebuie desfăşurată. Toate aceste noi compartimente
trebuie integrate, astfel încât ele să servească în mod eficient interesele generale.
Funcţia executivă este cea care trebuie să realizeze această integrare. Pentru ca funcţia
executivă să-şi atingă scopul, este necesar să se stabilească obiectivele
compartimentelor corespunzătoare, precum şi anumite criterii care să indice măsura în
care aceste obiective au fost îndeplinite. De exemplu, conducerea unei întreprinderi
atribuie compartimentelor principalele sarcini:
- Serviciul producţie: maximizarea cantităţii de mărfuri sau servicii şi minimizarea
cheltuielilor specifice de producţie;
- Serviciul comercial: maximizarea cantităţii de mărfuri vândute şi minimizarea
cheltuielilor specifice legate de desfacerea mărfurilor;
7
- Serviciul financiar: minimizarea capitalului necesar pentru menţinerea unui nivel
de producţie dat;
- Serviciul personal: urmăreşte ca salariaţii să-şi poată îndeplini sarcinile în mod
conştiincios şi să asigure o înaltă productivitate a muncii.
Toate aceste sarcini sunt în conformitate cu obiectivele generale ale
întreprinderii, dar ele sunt adeseori contradictorii, aplicarea lor în practică este mai greu
de înfăptuit. Ca o ilustrare a acestui fapt, putem exemplifica atitudinea pe care o au cele
4 servicii menţionate faţă de problema stocurilor:
- Serviciul producţie caută să producă cât mai mult la un preţ cât mai scăzut. Acest
lucru se poate realiza numai prin fabricarea în mod continuu a unui singur produs.
Dacă se cer mai multe tipuri de produse, metoda cea mai ieftină este în a
produce de fiecare dată serii cât mai mari. În acest fel se minimizează pierderile de timp
cerute de adaptarea utilajelor la o producţie nouă, iar experienţa acumulată prin
efectuarea timp îndelungat a aceluiaşi produs duce la creşterea productivităţii. Cum
serviciul producţie cere să se lucreze cât mai puţine tipuri de produse, în serii cât mai
mari, rezultă necesitatea unor stocuri cât mai mari, conţinând relativ puţine categorii de
produse. Serviciul producţie preferă în general acea politică de stocuri care asigură un
spaţiu larg de depozitare şi o nomenclatură redusă de produse finite.
Serviciul comercial doreşte de asemenea un spaţiu mare de depozitare pentru ca
încă de astăzi clientul să poată fi aprovizionat cu ce ar dori mâine. Dar cum serviciul
comercial doreşte să vândă cât mai mult, el trebuie să dispună de produse cât mai
variate. De aceea, serviciul producţie şi cel comercial intră de obicei în conflict în ceea
ce priveşte nomenclatura mărfurilor produse. Serviciul comercial susţine producerea
unor mărfuri de serie unică, chiar nerentabile, pe când serviciul producţie reclamă
excluderea lor.
Serviciul financiar, în urmărirea obiectivului său de minimizare a capitalului
necesar, doreşte să reducă mijloacele „fixe“ de producţie. Una din cele mai uşoare căi
pentru aceasta constă în reducerea stocurilor, şi deci a capitalului fix legat de ele. De
regulă, serviciul financiar este de acord ca nivelul stocurilor să fie ridicat şi să scadă
proporţional sau să crească în funcţie de creşterea sau scăderea vânzărilor firmei.
Chiar dacă vânzările sunt reduse, serviciul personal nu doreşte totuşi să reducă
nivelul producţiei şi să concedieze muncitori, deoarece astfel de măsuri au o influenţă
negativă asupra moralului personalului şi implică cheltuieli suplimentare legate de
concedieri: plata preavizelor şi de instruirea noilor angajaţi, atunci când se fac angajări.
De aceea, serviciul personal este interesat de menţinerea producţiei la un nivel cât mai
constant posibil. Aceasta implică creşterea stocurilor atunci când vânzările sunt slabe şi
micşorarea lor atunci când au loc vânzări masive. Prin urmare, serviciile financiar şi
personal au păreri diferite în ceea ce priveşte politica de urmat în problema stocurilor.
Sarcina funcţiei executive constă în alegerea unei politici care să servească cât
mai bine întreprinderilor în ansamblu şi nu interesele vreunuia din compartimentele ei.
Pentru a realiza această integrare, este necesar să fie luat în considerare întreg sistemul
în ansamblul său şi în aceasta constă esenţa funcţiei executive.
În agricultură, funcţia executivă s-a dezvoltat treptat, paralel cu dezvoltarea
sistemelor de producţie.
Asupra conducătorilor care purtau răspunderea exercitării acestei funcţii, noile
tehnologii de producţie nu au mai avut aceeaşi puternică influenţă, pe care a manifestat-
o faţă de conducătorii tehnici. Pe măsură ce pătrunderea în esenţa problemelor,
specialistul agronom constata că rezolvarea lor nu necesită decât un bun simţ bazat pe
experienţă. De aceea el nu simţea nevoia de a-şi fundamenta ştiinţific deciziile luate.
Totuşi, specialistul avea din ce în ce mai puţin timp pentru rezolvarea problemelor ce se
puneau, aşa că a trebuit să recurgă la ajutorul celor care posedau mai multă experienţă în
rezolvarea unor astfel de probleme. În acest fel au apărut consultanţi de profesie, însă la
început activitatea lor nu se baza pe utilizarea unor metode ştiinţifice.
Specialiştii de profesie sunt de acord că cercetarea operaţională reprezintă în
esenţă o abordare ştiinţifică a problemelor funcţiei executive, ajungând la concluzia că
dezvoltarea ei în domeniul conducerii ştiinţifice a sistemelor de producţie agricolă a fost
mult întârziată. Această situaţie s-ar fi putut mult prelungi dacă cercetarea operaţională
nu ar fi fost utilizată în unele activităţi militare la începutul celui de-al doilea război
mondial. Cercetarea operaţională a fost impusă în armată datorită specificului acesteia şi
ca urmare a faptului că organizarea militară a cunoscut acelaşi tip de evoluţie ca şi cea
industrială şi din aceleaşi motive.
Deosebirea principală între evoluţia conducerii militare şi a celei industriale se
produce în cei douăzeci de ani cuprinşi între sfârşitul primului război mondial şi
începutul celui de-al doilea. În această perioadă, tehnica militară s-a dezvoltat mult mai
repede decât tactica şi strategia. Apărând diverse probleme de ordin strategic,
conducătorii militari au cerut ajutorul unor mici echipe de specialişti în diverse domenii
9
de activitate. Succesul obţinut a făcut să crească cererea pentru unele servicii de acest
fel, iar utilizarea echipelor de oameni de ştiinţă s-a răspândit în Europa (Germania,
Franţa, Anglia), dar şi în SUA şi Canada.
De obicei, grupele erau ataşate unui ofiţer care activa în sectorul operaţiilor de
luptă. Din acest motiv, îndeletnicirea acestor grupe a început să fie cunoscută sub
denumirea de cercetare operaţională în Marea Britanie şi sub o varietate de alte domenii
în SUA: operaţional analysis (analiză operaţională), operations evaluation (evaluarea
operaţiilor); operations research (cercetarea operaţiilor), systems analysis (analiza
sistemelor), systems evaluation (evaluarea sistemelor), systems research (cercetarea
sistemelor) şi management science (ştiinţa conducerii).
Cel mai folosit termen este cel de operations research, termen impus în limba
română de cercetare operaţională. După cel de-al doilea război mondial, dezvoltarea
cercetării operaţionale a urmat căi diferite în SUA şi în Anglia. În Anglia, cheltuielile
militare s-au redus, ceea ce a făcut ca mulţi specialişti în cercetarea operaţională să
părăsească armata. În acelaşi timp, conducătorii industriali erau puşi în faţa unei uriaşe
opere de reconstrucţie. Nu numai că trebuiau refăcute uzinele distruse de
bombardamente, dar se simţea şi nevoia de înlocuire a vechilor utilaje demodate.
Conducătorii acestor ramuri solicitau consensul specialiştilor în cercetarea operaţională
deveniţi disponibili.
Test de autoevaluare (1)
1. Cum poate fi definită cercetarea operațională ?

2. Care este domeniul în care a fost utilizat pentru prima dată
cercetarea operațională ?
3. Care este structura interdisciplinară a disciplinei ?
CERCETAREA OPERAŢIONALÃ ŞI DISCIPLINELE

ÎNRUDITE
Cercetarea operaţională este una din disciplinele care a apărut către sfârşitul
primei jumătăţi a secolului nostru şi s-a dezvoltat spectaculos în special în ultimii ani, în
strânsă legătură cu o serie de alte discipline ale organizării şi conducerii, cum ar fi
cibernetica, informatica sau analiza sistemelor.
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra obiectului cercetării operaţionale
aplicate în economie, considerăm, deci, util să examinăm succint cum au apărut şi au
evoluat disciplinele organizării şi conducerii precum şi legăturile pe care le prezintă
între ele.
Concepţia "organizării ştiinţifice", conturată către sfârşitul secolului al 19-lea şi
începuturile celui actual, consideră unitatea productivă ca un mecanism, în care
oamenii, ajutaţi de maşini, lucrează într-un determinism aproape total, pe baza unor
dispoziţii acţionând ierarhic, conform unor competenţe riguros definite.
Principalii reprezentanţi ai începuturilor organizării ştiinţifice, care formează
aşa-numita ″şcoală clasică", stabilesc pentru prima oară o serie de principii ale
conducerii ştiinţifice. Printre acestea figurează binecunoscutul (şi încă actualul)
principiu al excepţiei, principiul specializării organizaţionale, principiul definirii
riguroase a sarcinilor, principiul organizării ierarhice (Staff and Line) ş.a.
Între conceptele utilizate de şcoala clasică nu figurează informaţia şi nici decizia:
conducerea "mecanismului" economico-social revine (în ultimă instanţă prin
parcurgerea treptelor piramidei ierarhice), întotdeauna, unui centru unic de decizie,
pentru care informaţiile sunt presupuse, aprioric, disponibile complet şi instantaneu, fără
nici un fel de restricţie (de timp, de spaţiu, de tehnică a transmiterii şi înmagazinării
etc.).
Pionierii organizării ştiinţifice (Taylor, Gantt, Fayol) şi ceilalţi reprezentanţi ai
şcolii clasice pun pentru prima oară problema abordării raţionale a mecanismului
funcţionării unei întreprinderi.
O mare parte din ideile şcolii clasice au fost criticate de reprezentanţii diferitelor
şcoli care s-au dezvoltat ulterior în ştiinţele organizării, dând naştere, după cum vom
arăta în continuare, unor teorii din ce în ce mai abstracte şi mai complexe. Merită să
arătăm că în anii 1960, ca o reacţie împotriva excesului de teoretizare, s-a dezvoltat o
aşa-numită şcoală neoclasică, având drept obiectiv reîntoarcerea la practică.
În deceniile care urmează după apariţia şi dezvoltarea şcolii clasice, problemele
informaţional-decizionale îşi afirmă prezenţa din ce în ce mai acut, pe măsura creşterii
dimensiunilor şi complexităţii organizaţiilor social-economice şi îşi caută rezolvări
empirice de cele mai multe ori nu la nivelul necesităţilor. Se stabilesc adesea circuite
informaţionale paralele şi supraabundente (redundante) iar în afara fluxurilor oficiale
(formale) de date, se dezvoltă o circulaţie neformală, uneori mai eficientă, dar cu
11
caracter strict local. În procesele de decizie continuă să prevaleze rutina, bunul simţ,
talentul sau chiar improvizaţia.
În perioada următoare primului război mondial au putut fi constatate, ca urmare
a acestor rezolvări empirice, diferenţe considerabile, din punctul de vedere al
competitivităţii, între unităţi economice cu structuri organizatorice şi dotări tehnice
identice sau similare. Analizele efectuate au condus la o primă includere în perimetrul
cercetării privind problemele organizării şi conducerii a aspectelor informaţional-
decizionale, până atunci ignorate şi totodată şi a aspectelor relaţiilor umane. Se lărgeşte
considerabil problematica organizării şi conducerii şi încep să circule cu din ce în ce
mai multă autoritate denumirile de management (ca activitate practică) şi management
science (ştiinţa conducerii).
Această perioadă este dominată de "şcoala comportamentului" care pune în
centrul preocupărilor sale observaţia minuţioasă a comportamentului oamenilor în
timpul procesului motivaţiilor care determină coeziunea grupurilor.
Diferenţele substanţiale între şcoala comportamentului şi şcoala clasică se referă
în special la aspecte ca: descentralizarea deciziilor, promovarea încrederii între membrii
unui grup (şi neglijarea autorităţii) cu accentul pus pe responsabilitate (şi nu pe
control)1.
Începând cu anii 1950 nostru2, se produce un fenomen care promovează
informaţia şi decizia printre elementele esenţiale ale epocii în care trăim.
La acest fenomen contribuie în primul rând creşterea extraordinară a
complexităţii structurale şi funcţionale, a organizaţiilor economice. Procesele de
comasare-integrare, apariţia structurilor organizaţionale cu activităţi productive pe arii
geografice foarte mari (şi, de asemenea, cu multiple probleme legate de desfacerea
produselor), ridicarea nivelului de tehnicitate a instalaţiilor şi corespunzător o
specializare accentuată a profesiunilor - sunt numai câteva din aspectele acestei
complexităţi a unităţilor productive moderne.
Ca o consecinţă a acestei stări de fapt apare o extraordinară creştere a cantităţii
de informaţii deţinute şi manipulate în unităţile productive, accentuată şi de formularea
unor condiţii mult mai severe în ceea ce priveşte calitatea informaţiei (pertinenţa şi
1
Printre reprezentanţii "şcolii comportamentului" pot fi citaţi Mayo, Abraham
Zalesnick şi D. G. Peltz.
2
Desigur, referirea la un moment în timp nu poate fi decât pur orientativă; aici am avut în vedere
apariţia primei generaţii de calculatoare electronice, a primelor lucrări de cibernetică şi a primelor
echipe de cercetare operaţională.
operativitatea acesteia). Alături de producţia de bunuri apare o producţie de informaţii
din ce în ce mai însemnată, informaţia devine chiar un produs sau marfă ce se poate
negocia, ajungând, alături de servicii, obiectiv al unor organizaţii specializate.
În ceea ce priveşte procesele de decizie, pentru prima oară se pune în mod
riguros şi pe scară largă problema găsirii unor soluţii optime sau apropiate de cele
optime, în marea diversitate de probleme organizatorice şi de conducere.
Se poate considera că toate aceste schimbări au condus la o veritabilă revoluţie
informaţional-decizională în domeniul organizări şi conducerii şi, ca o consecinţă, la
apariţia managementului ştiinţific modern.
Principalele discipline privind conducerea, care au apărut în această etapă sunt:
cercetarea operaţională, cibernetica, informatica, psihosociologia organizării şi teoria
generală a sistemelor.
 Cercetarea operaţională, care poate fi definită succint ca disciplină a
optimizării deciziilor cu ajutorul modelării matematice, a apărut în perioada celui de-al
doilea război mondial.
Considerată de unii ca reprezentând şcoala matematică în disciplinele
organizării şi conducerii, cercetarea operaţională se caracterizează în primul rând prin
procesul de elaborare a modelelor, de regulă matematizate, care descriu procesele
economice pentru care urmează a se lua decizii cât mai avantajoase.
 Cibernetica este ştiinţa care se ocupă cu conducerea şi reglarea sistemelor
complexe.
Printre încercările cele mai caracteristice de perfecţionare a metodelor folosite în
ultimele decenii în ştiinţele organizării şi conducerii, alături de întrebuinţarea masivă a
procedeelor matematice şi a calculatoarelor electronice, se află şi utilizarea concepţiei
sistemico-cibernetice.
Poate fi definită ca sistem orice secţiune a realităţii în care se identifică un
ansamblu de fenomene, obiecte, procese, concepte, fiinţe sau grupuri interconectate
printr-o mulţime de relaţii reciproce, precum şi cu mediul înconjurător şi care
acţionează în comun în vederea realizării unor obiective bine definite. Mulţimea
elementelor şi a relaţiilor dintre acestea, precum şi a relaţiilor între componente şi
ansamblu formează structura sistemului. Mulţimea caracteristicilor unui sistem, la un
moment dat, determină starea sa.
Pentru analiza comportamentului sistemelor, în ansamblul lor, s-a propus
13
conceptul de "cutie neagră" care reprezintă sistemul privit ca un tot, făcând abstracţie de
procesele sale interne. Cutia neagră primeşte impulsuri din partea mediului înconjurător
(″intrările" în sistem) şi, prelucrând aceste impulsuri, le transformă în acţiuni asupra
mediului ("ieşirile") din sistem.
Sistemele se pot clasifica: după natura lor (sisteme naturale - cum sunt
organismele vii şi sisteme elaborate - tehnice, economice, conceptuale), după modul de
funcţionare (deschise - în care ieşirile nu influenţează intrările, şi închise, în care are loc
influenţa intrărilor de către ieşiri) şi după comportament (deterministe sau
probabilistice1).
Mecanismul transformării intrărilor în ieşiri poate fi descris cu ajutorul funcţiilor
de transfer, care au diverse forme, particulare, după natura sistemului.
Sistemul devine cibernetic2 atunci când apare reglarea (conexiunea inversă,
feedback-ul), adică o intervenţie asupra intrărilor în scopul menţinerii ieşirilor la nivelul
unor parametri-obiectiv doriţi.
Se înţelege că expresia analitică a funcţiilor de transfer şi a mecanismului
reglării conduce la forme matematice foarte diverse şi de cele mai multe ori foarte
complexe.
Ansamblul economiei poate fi privit ca un sistem ale cărui elemente componente
(organizaţiile social-economice de diferite mărimi) sunt intercorelate prin fluxuri
materiale şi informaţionale şi au un comportament orientat spre atingerea unor obiective
precise. La rândul lor, organizaţiile, care sunt elemente componente ale sistemului-
ansamblu, pot fi considerate sisteme, diviziunea putându-se continua până la
identificarea unor componente elementare indivizibile. Scopul cercetării cibernetico-
sistemice aplicată la realitatea social-economică îl constituie surprinderea
comportamentului sistemelor, una din căile de descriere a acestui comportament fiind
găsirea expresiei funcţiilor de transfer şi a mecanismului reglării.
Adoptarea perspectivei cibernetico-economice în ştiinţele social-economice
reprezintă un câştig teoretic remarcabil şi este foarte probabil ca, în următorii ani, să
asistăm la închegarea unei teorii cibernetico-sistemice complete şi unitare aplicată la
realitatea social-economică pe scară largă.
1
Sistemele deterministe au o comportare previzibilă, în timp ce sistemele probabilistice au
o comportare aleatoare.
2
Apariţia şi dezvoltarea ciberneticii (începând din deceniul al 5-lea al secolului nostru) este legată de numele
unor savanţi celebri ca Norbert Wiener, Claude Shannon, Ross Ashby etc.
 Informatica poate fi definită ca disciplina prelucrării datelor cu ajutorul
echipamentelor automate de prelucrare.
Principalele probleme care pot fi considerate ca aparţinând informaticii sunt:
culegerea datelor, pregătirea datelor, codificarea acestora, transmiterea lor, prelucrarea
datelor pe echipamente, stocarea şi conservarea lor.
Problema dezvoltării explozive a informaticii şi a rolului ei în economie,
administraţie, cercetare spaţială, strategie militară, ştiinţă, învăţământ etc, este bine
cunoscută şi de nespecialişti. Vom arăta numai că, de la câteva calculatoare electronice
şi puţini specialişti în informatică, în 1945, s-a ajuns azi, pe plan mondial, la milioane
de calculatoare şi specialişti.
 Psihosociologia organizării a apărut ca o nouă orientare în disciplinele
conducerii în jurul anului 1950.
St. March, F. Simon şi alţi reprezentanţi ai aşa-numitei "şcoli psihosociologice"
abordează, în principal, problema influenţei factorilor psihologici şi sociologici în
compartimentul decizional. Luarea deciziilor, în concepţia acestei şcoli, nu este funcţie
numai de criterii raţionale ci şi de modul de percepere a stimulilor, depinzând de poziţia
decidentului şi de relaţiile cu ceilalţi membri ai grupului.
Cu alte cuvinte, oricât s-ar face apel, în organizarea şi conducerea organismelor
economice, la metode şi echipamente de mare fineţe şi tehnicitate, în ultimă instanţă
oamenii sunt cei de care depinde funcţionarea eficientă a sistemului, de aceea, trebuie
studiate reacţiile individuale şi relaţiile dintre indivizii din sistem.
 Teoria generală a sistemelor (TGS), strâns legată de cibernetică, propune o
perspectivă care să sintetizeze ideile viabile ale diferitelor orientări în ştiinţele
organizării şi conducerii.
Iată câteva din ideile de bază ale teoriei generale a sistemelor, după "Industrial
Dynamics" a lui J. Forrester:
a) orice sistem este alcătuit din elemente (părţi) interdependente, acţionând în comun în
virtutea unui scop;
b) ansamblul legăturilor între elementele sistemului, precum şi al legăturilor cu întregul,
formează structura sistemului S;
c) complexitatea sistemelor depinde mai mult de structura sistemului decât de natura
părţilor sale;
15
d) două sisteme cu structuri parţial identice se numesc homomorfe (sistemul mai simplu va
constitui un model al sistemului homomorf mai complex);
e) două sisteme homomorfe vor avea un comportament asemănător, de unde rezultă
posibilitatea de studiu a proprietăţilor sistemelor reale prin simulare;
f) structura (statică) unui sistem preexistă comportamentului său (dinamicii sistemului);
g) mişcările într-un sistem se realizează prin fluxuri presupuse concrete şi continue;
h) într-un organism economic toate categoriile de mişcări pot fi grupate în următoarele
tipuri de fluxuri interconectate; 1) fluxuri materiale; 2) fluxuri de comenzi; 3) fluxuri
băneşti; 4) fluxuri umane; 5) fluxuri de echipamente şi 6) fluxuri informaţionale;
i) fluxul informaţional are un rol central în funcţionarea sistemelor;
j) procesele decizionale sunt considerate şi ele ca având un rol central în mecanismul
sistemelor; ele sunt presupuse a fi discontinue;
k) reglarea este un element caracteristic al funcţionării sistemelor;
l) procesele care au loc în sistemele economice sunt, de regulă, neliniare.
Pe baza acestor premise, Forrester construieşte un procedeu de descriere a

comportamentului unei întreprinderi, care utilizează metode cibernetice, informatice,
psihosociologice, precum şi procedee de modelare matematică. De asemenea, sunt
folosite analogii fizice şi tehnice (de exemplu, fluxurile sunt examinate în sens
hidraulic) iar simularea este utilizată ca un procedeu de bază în descrierea
comportamentului sistemelor.
În linii mari în "Industrial Dynamics" se urmăreşte înţelegerea stării unui sistem
cu ajutorul unor ecuaţii care descriu în timp intrările, transformările şi ieşirile din
sistem, pentru cele şase tipuri de fluxuri amintite mai sus. (E vorba deci de găsirea
funcţiilor de reacţie ale sistemului.) Pe baza acestei descrieri matematice se pot face
simulări pe calculator, cu ajutorul cărora se prevede evoluţia sistemului.
Ideile şi procedeele TGS, impresionante prin complexitatea lor, sunt în curs de
sedimentare metodologică şi experimentare practică.
Marea majoritate a propoziţiilor enumerate mai sus şi care stau la baza teoriei lui
Forrester se regăsesc explicit sau implicit şi la baza metodologiilor practice de analiză
sistemică. Conceptele de flux informaţional şi proces decizional sunt dominante şi în
analiza sistemică la fel ca în TGS, iar urmărirea mecanismului transformării intrărilor în
ieşiri constituie obiectul principal al analizei de sistem la fel ca şi al TGS. Procedeul
folosit de analiza sistemică nu mai este însă matematic, ci bazat pe descrierea explicită,
calitativă, a proceselor informaţional-decizionale. În plus, în practica analizei de sistem,
odată cu proiectarea proceselor informaţionale şi în special a celor decizionale, se
urmăreşte îmbunătăţirea lor, deci se au în vedere criterii de optim. În acţiunea aceasta de
proiectare eficientă a procesului informaţional-decizional, analiza sistemică face din
plin apel la procedeele cercetării operaţionale şi la tehnicile informaticii. În ceea ce
priveşte folosirea metodelor psihosociologice, în analiza de sistem există încercări
recente în acest sens.
În industria carboniferă şi cea metalurgică, în transporturi, gospodărie comunală
şi în multe alte ramuri ale economiei au apărut grupe de cercetare operaţională
industrială.
În contrast cu cele întâmplate în Europa, în Statele Unite ale Americii cercetările
militare s-au dezvoltat intens şi după terminarea războiului. Mulţi specialişti, cu o
bogată experienţă în cercetarea operaţională au continuat să activeze în domeniul
militar. Conducătorii din întreprinderile industriale nu aveau de ce să ceară ajutorul
cercetării operaţionale, întrucât ei au revenit la metodele familiare dinainte de război.
Problema reconstrucţiei sau a naţionalizării întreprinderilor nu s-a pus în Statele Unite
ale Americii.
În SUA au fost introduse cursuri şi seminarii de cercetare operaţională, iar într-
un ritm mai lent astfel de cursuri au luat naştere şi în alte ţări.
În concluzie, după un deceniu în care a cunoscut o amplă dezvoltare în domeniul
militar, cercetarea operaţională a continuat să se dezvolte foarte rapid în cadrul
diferitelor organisme academice, industriale şi guvernamentale.

1. Care sunt disciplinele cu care se înrudește cercetarea operațională ?
2. Care sunt elementele cercetării operaționale ?
3. Care este structura cercetării operaționale industriale ?
CONŢINUTUL ŞI CARACTERISTICILE PRINCIPALE

ALE CERCETĂRII OPERAŢIONALE
În multe lucrări de specialitate pot fi întâlnite diverse definiţii ale cercetării

operaţionale, dar au existat şi multe argumente în favoarea ideii căreia cercetarea
17
operaţională nu poate fi definită. Examinând definiţiile propuse, trebuie să ne reamintim
că nici cele mai vechi ştiinţe şi nici ştiinţa în sine nu a fost niciodată definită într-un fel
care să fie acceptat de majoritatea celor care se ocupă de ştiinţa respectivă. Încercând să
luăm în considerare toate activităţile şi domeniile de activitate cu care se întrepătrunde,
vom încerca să dăm o definiţie cât mai completă a cercetării operaţionale care să
constituie o bază folosirea pentru înţelegerea noţiunii acestei ştiinţe, mai ales dacă avem
în vederea istoria dezvoltării acestei ştiinţe.
Astfel putem considera ca cercetarea operaţională reprezintă: aplicarea
metodelor ştiinţifice de către o echipă interdisciplinară la studiul problemelor legate de
conducerea sistemelor organizate în scopul obţinerii unor soluţii care să servească cât
mai bine interesele organizaţiei în ansamblu.
Principalele caracteristici ale cercetării operaţionale care pot fi desprinse din
această definiţie sunt următoarele:
- Abordarea în ansamblu a problemelor;
- Folosirea unei grupe de specialişti din diferite domenii;
- Utilizarea metodelor ştiinţifice la problemele de conducere.
În continuare, ne vom opri mai amănunţit asupra fiecărei caracteristici.
Abordarea în ansamblu a problemelor

Această caracteristică se bazează pe observaţia că în sistemele organizate,
comportarea fiecărei părţi influenţează într-un fel sau altul toate celelalte părţi. Nu toate
aceste influenţe pot fi detectate şi nu toate au aceeaşi importanţă. În consecinţă, această
caracteristică constă în esenţă în a descoperi care sunt interacţiunile semnificative,
atunci când se evaluează activitatea sau politica urmată de fiecare din componentele
sistemului.
O astfel de abordare a problemelor de conducere este direct opusă celeia care
urmăreşte simplificarea problemelor, reducând dimensiunile lor. Cercetătorul
operaţional lărgeşte aproape întotdeauna problema iniţială, introducând interacţiuni care
nu se găseau în formularea prezentată de către conucerea firmei. Pentru a putea studia
aceste probleme mai largi, şi deci mai complicate, au trebuit să fie dezvoltate noi
metode de cercetare.
Dacă ar fi să ne întoarcem la problema de stocuri discutată la punctul 1.1,
abordând problema planificării producţiei şi a stocurilor numai din punctul de vedere al
serviciului producţie şi a stocurilor numai din punctul de vedere al serviciului producţie,
am fi capabili să evaluăm influenţa, pe care o decizie aleasă de pe această poziţie ar
avea-o asupra vânzărilor şi asupra problemelor de personal şi financiare ale firmei.
Cercetarea operaţională caută să ţină seama de toate influenţele semnificative, să facă
toate aceste efecte considerabile şi să obţină o evaluare a lor în ansamblu.
Folosirea unei grupe de specialişti din diferite domenii

Divizarea cunoştinţelor umane în diverse discipline ştiinţifice este un fenomen
relativ recent, produs al secolului al XIX-lea. Până către sfârşitul secolului al XVII-lea
era posibil ca un singur om să posede cele mai multe, dacă nu chiar toate cunoştinţele
acumulate de omenire până atunci. Prin urmare, în acest domeniu nu era necesară nici
un fel de specializare şi orice activitate ştiinţifică era cunoscută sub numele de filosofie.
Pe măsură ce volumul de cunoştinţe a început să depăşească posibilităţile de acumulare
ale persoanei, au început să se contureze diverse specializări. A început să se facă o
deosebire între filozofia naturală şi cea tradiţională, care nu se baza pe date empirice.
Mai târziu filozofia naturală a început să fie cunoscută sub numele de ştiinţe naturale.
La începutul secolului nostru au început să apară şi ştiinţele sociale, iar fiecare
nouă ştiinţă apărută a dat naştere la noi ramuri şi subramuri.
Disciplinele ştiinţifice reprezintă diverse moduri de a aborda problemele
specifice apărute în firme. Orice problemă poate fi privită din punctul de vedere al
oricărei discipline.
Pentru conducerea unei firme nu există probleme de producţie, probleme
financiare sau probleme comerciale, ci numai diverse moduri de abordare a uneia şi
aceleiaşi probleme.
Din experienţă noi găsim cele mai potrivite căi pentru examinarea problemelor,
cu care suntem obişnuiţi. În situaţii complicate sau neobişnuite vom căuta să utilizăm
metodele care ne sunt cele mai familiare. De aceea nu este de mirare că atunci când este
confruntat de exemplu, cu problema ridicării productivităţii muncii, psihologul din
cadrul serviciului personal încearcă să selecteze muncitorii cât mai bine calificaţi şi să
îmbunătăţească pregătirea lor profesională.
Inginerul mecanic va căuta să perfecţioneze maşinile – specialistul cu
organizarea muncii va încerca să îmbunătăţească amploarea utilajelor, să simplifice
operaţiile executate de muncitori şi să le ofere stimulente mai atractive. Analistul de
19
sistem va căuta să îmbunătăţească fluxul informaţional în cadrul sistemului de
producţie. Toate aceste oferte/măsuri oferă doar anumite ameliorări, însă trebuie să
cunoaştem care este cea mai bună combinaţie. În cazul unor probleme complexe,
probabilitatea de a cunoaşte cu exactitate efectul măsurilor luate este foarte mică.
De aceea este util să fie examinate şi evaluate cât mai multe posibilităţi. Tocmai
din această cauză este necesară o echipă interdisciplinară.
Deoarece în prezent există foarte multe discipline ştiinţifice pure sau aplicate,
este evident imposibil ca în fiecare proiect de cercetare operaţională să fie inclus câte un
reprezentant al fiecăreia dintre ele. Este însă de dorit ca în echipă să fie reprezentate cât
mai multe discipline posibil, iar activitatea echipei să fie supusă unei analize critice de
pe poziţia a cât mai multe dintre disciplinele nereprezentate.
Utilizarea metodelor ştiinţifice la problemele de conducere

În cele mai multe lucrări privind metodele utilizate de ştiinţă se consideră că
experimentul joacă un rol esenţial. Din nefericire, experimentul în sensul strict al
cuvântului (adică modificarea fizică a valorilor variabilelor), nu este posibil, sau este
neraţional atunci când este vorba de exploataţii agricole. În agricultură, de exemplu, o
exploataţie agricolă nu-şi poate permite riscul unui faliment, de dragul unui experiment.
Desigur, experimentarea este posibilă uneori, în particular, la nivel de subsistem şi joacă
un rol important în cercetarea operaţională. Totuşi, de regulă, sistemul studiat nu poate
fi supus, în ansamblu, experiemtării. Prin urmare, pentru studiul sistemului, în
majoritatea cazurilor trebuie utilizată altă metodă decât experimentul.
O sugestie o constituie metoda utilizată pentru a construi o reprezentare a
sistemului şi a modului său de funcţionare, adică un model, pe care îşi efectuează
cercetările.
Modelele cercetării operaţionale iau forma unei ecuaţii, care, deşi din punct de
vedere matematic pot fi foarte complicate, au o structură foarte simplă:
U = f(xi, yi)
unde:
U – reprezintă utilitatea sau valoarea criteriului ce caracterizează funcţionarea
sistemului;
xi – variabile ce pot fi controlate;
yi – variabile (constante) necontrolabile, dar care acţionează asupra lui U;
f – relaţia dintre U, xi şi yi.
În plus, de multe ori sunt necesare una sau mai multe ecuaţii sau inecuaţii, care
exprimă faptul că variabilele controlabile pot varia numai între anumite limite.
De exemplu, timpul necesar unei maşini agricole pentru efectuarea unei anumite
lucrări de pregătire a patului germinativ nu poate fi negativ, şi nici nu poate depăşi
timpul total disponibil. De asemenea, sumele totale alocate fondurilor de salarii sau
achiziţionării de materiale nu pot depăşi capitalul total disponibil.
Funcţia criteriu împreună cu restricţiile constituie modelul sistemului şi în
acelaşi timp, problema pe care dorim să o rezolvăm.
Prin urmare, aceasta este atât un model al sistemului cât şi un model de decizie.
Odată modelul constituit, el poate fi utilizat pentru a găsi exact sau aproximativ
valorile optime ale variabilelor controlabile – adică acele valori care asigură cea mai
bună performanţă a sistemului, pentru anumite valori specificate ale variabilelor
necontrolabile. În acest fel, se obţine o soluţie a problemei cu ajutorul modelului.
Procedeul folosit depinde de natura modelului.
Soluţia se poate obţine fie prin efectuarea unui experiment asupra modelului,
adică prin simulare, fie cu ajutorul analizei matematice. În unele cazuri, analiza
matematică a modelului se poate efectua fără să cunoaştem valorile variabilelor, adică
într-o formă abstractă sau simbolică, dar în alte cazuri trebuie să cunoaştem valorile
numerice ale variabilelor.
Pentru unii algoritmi, cheltuielile necesitate de găsirea soluţiei optime pot fi mult
mai mari decât avantajele pe care le oferă această soluţie, în comparaţie cu o soluţie
bună, care poate fi obţinută relativ uşor. De fiecare dată când se calculează U pentru
noile valori ale variabilelor xi (yi fiind fixaţi), căpătăm noi informaţii despre
comportarea sistemului. Din aceste informaţii s-ar putea aprecia dacă prin alegerea unor
noi valori pentru xi se obţine o îmbunătăţire semnificativă a lui U. Dacă putem estima
această îmbunătăţirea înainte de efectuarea calculelor, am putea să o comparăm cu
cheltuielile necesitate de calcule şi să decidem dacă alte încercări vor mai fi sau nu
justificate.
Deoarece soluţia optimă a modelului poate îmbuinătăţi funcţionarea sistemului
numai dacă modelul constituie o bună aproximaţie a realităţii, soluţia propusă va trebui
testată şi evaluată cu alte cuvinte, este necesar să comparăm rezultatele preconizate cu
strategia sau procedeul care urmează să fie înlocuit. În sfârşit, dacă scopul cercetării
21
operaţionale este bine definit, şi anume de a îmbunătăţi performanţele sistemului,
rezultatele cercetării vor trebui implementate, în cazul că sunt acceptate de factorii de
decizie. Acum se efectuează o ultimă testare şi evaluare a rezultatelor cercetării. În
această fază a lucrării, cercetătorul operaţional are cele mai mari posibilităţi de a
acumula o experienţă folositoare.
Dacă soluţia considerată urmează să fie aplicată nu numai o singură dată, atunci
este foarte posibil, având în vedere natura sistemelor studiate în cercetarea operaţională,
ca valorile variabilelor necontrolabile şi chiar structura sistemului să se modifice de la o
decizie la alta. De aceea este necesar să descoperim schimbările semnificative în sistem
şi în mediul înconjurător şi să ajustăm soluţia în mod corespunzător. Altfel spus,
soluţiile preconizate a fi aplicate în situaţii repetabile sau după intervale mari de timp
vor trebui actualizate şi corectate.
În concluzie, într-un studiu de cercetare operaţională deosebim cinci stadii:
- Formularea problemei;
- Construcţia modelului;
- Obţinerea soluţiei optime;
- Testarea modelului şi evaluarea soluţiei;
- Implementarea şi actualizarea soluţiei.
Deşi, în mod normal, fazele unui studiu de cercetare operaţională încep în
ordinea dată mai sus, de regulă, ele nu se termină în această ordine. În fapt, fiecare etapă
continuă până la definitivarea studiului şi se află într-o strânsă interacţiune cu celelalte
etape. De exemplu, putem conchide că etapa de formulare a problemei s-a încheiat cu
succes, numai după ce au fost examinate, măcar în mare, toate celelalte etape şi în
special, cea privind implementarea soluţiei.

1. Care sunt caracteristicile cercetării operaționale ?
2. Ce caracteristici sunt proprii experimentelor ?
3. De ce se recomandă folosirea unei grupe interdisciplinare de specialiști ?
4. Care sunt stadiile cercetării operaționale ?
Rezumat (U.I. 1 – Cercetarea operațională și disciplinele înrudite)

Concluzionând problemele avute în vedere până acum, se poate reţine faptul că
Cercetarea operaţională se aplică pe scară largă în multe domenii de activitate ca:
administraţie centrală sau locală, în activităţi industriale în diverse organizaţii sociale,
spitale, şcoli, sindicate, biblioteci) etc. Cu atât mai mult, în activitatea de producţie
agricolă, cercetarea operaţională îşi găseşte aplicabilitatea datorită diversificării
ramurilor de producţie, a influenţei factorilor de producţie şi a factorilor naturali,
precum şi a proceselor permanente de optimizare a resurselor.
Metodele cercetării operaţionale se aplică cu succes în conservarea resurselor de
apă, în optimizarea tehnologiilor de producţie, precum şi în planificarea regională şi
locală a producţiei agricole.
LUCRARE DE VERIFICARE NR. 1

(se va transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă, până la
sfârşitul celei de-a III-a săptămâni din semestrul II)
1. APLICAȚII ALE CERCETĂRII OPERAȚIONALE ÎN EXPLOATAȚIILE

AGRICOLE (4 puncte);
(informaţii mai detaliate asupra acestor aspecte pot fi găsite în bibliografie)
BIBLIOGRAFIE (U.I. 1)
1. Baciu, A., Pascu, A., Puşcas, E. – Aplicaţii ale cercetării operaţionale, Editura Militară,
Bucureşti 1988.
2. Hillier, F.S., Lieberman, G.J. – Introduction to Operations Research, Mc. Graw - Hill
Publishig Company,1990.
3. Nica, V.,Ciobanu, Gh.,Mustaţă, Fl., Mărăcine, V. – Cercetări Operaţionale, vol.I,
Ed. Matrix Rom, Bucureşti,1998.
4. Ţiganescu E., Mitru D. – Bazele cercetării operaţionale, Editura ASE, Bucureşti, 2001
23
Unitatea de învăţare 2: ROLUL MODELĂRII ÎN CERCETAREA
OPERAȚIONALĂ
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 2)........................................24

Instrucţiuni (U.I. 2).....................................................................................................24
Modelarea în cercetarea operaţională.........................................................................25
Probleme tip de cercetare operațională......................................................................29
Rezumat (U.I. 2).........................................................................................................34
Bibliografie (U.I. 2).....................................................................................................34

Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea rolului modelării în
cercetarea operațională în exploatațiile agricole şi cunoaşterea principalelor probleme
tip de cercetare operațională, După finalizarea studiului aceste U.I., veţi dispune de
competenţe pentru:
-definirea modelării cu specificul cercetării operaționale;
-descrierea problemelor tip a cercetării operaționale;
legate de modelarea în domeniul cercetării operaționale.
ROLUL MODELĂRII ÎN
U.I. 2
CERCETAREA OPERAŢIONALĂ
MODELAREA ÎN CERCETAREA OPERAŢIONALĂ
Conceptul de "model", atât de mult folosit în ştiinţa modernă, este relativ nou,
dar metoda modelării este tot atât de veche pe cât sunt preocupările oamenilor pentru
cunoaşterea ştiinţifică3.
Putem considera că modelul este o reprezentare izomorfă a realităţii, care,
oferind o imagine intuitivă şi totuşi riguroasă, în sensul structurii logice, a fenomenului
studiat, facilitează descoperirea unor legături şi legităţi imposibil sau foarte greu de
găsit pe alte căi.
În elaborarea modelelor economico-matematice, teoria economică are un rol
deosebit de important întrucât ea formulează categoriile, conceptele şi legile obiective
ale realităţii economice. Numai sprijinindu-se pe teoria economică modelele matematice
pot reprezenta fidel fenomenele economice.
Modelul, ca instrument al cunoaşterii ştiinţifice, este folosit în foarte numeroase
discipline teoretice şi practice. Fără pretenţia de a face o clasificare riguroasă a tipurilor
de modele, vom arata că ele pot fi: modele verbal-descriptive - folosite în toate
disciplinele nematematizate, modele matematice, modele fizice analogice (de tipul
machetelor statice sau dinamice), modele grafice etc.
În ştiinţele economice, în special în disciplinele organizării şi conducerii,
modelele sunt utilizate în toată diversitatea de tipuri care există. În ultimele decenii însă,
se conturează din ce în ce mai mult tendinţa utilizării cu precădere, în aceste discipline,
a modelelor de tip matematic, datorită în special capacităţii acestora de a condensa
riguros esenţialul, cât şi posibilităţii lor de a fi programate cu ajutorul calculatoarelor
electronice, alcătuind împreună un instrument de investigaţie ştiinţifică de o putere
necunoscută până în prezent, o prodigioasă "prelungire" a inteligenţei umane.
O sistematizare metodologică a modelelor matematice întrebuinţate în
disciplinele organizării şi conducerii social-economice ar fi riscantă, având în vedere
3
Oamenii de ştiinţă din toate timpurile au folosit "modele" în cele mai diverse domenii ale cunoaşterii
ştiinţifice. Până de curând însă ei utilizau modelarea fără a folosi termenul respectiv.
25
mutaţiile continue şi spectaculoase care au loc în aceste discipline şi, în plus, ar avea un
caracter pur scolastic, fără utilitate teoretică sau practică reală. De aceea, ne vom limita,
în continuare, să enumerăm principalele tipuri de modele matematice cunoscute în acest
domeniu.
După întinderea domeniului studiat, modelele care descriu realitatea economică
pot fi: macroeconomice - cele care se referă la economia naţională, la ramură
(subramură) sau la economia unui teritoriu mare (un judeţ, o anumită zonă industrială,
agricolă etc.) şi microeconomice - la nivel de întreprindere, uzină, trust, combinat etc.
Modelele cibernetico-economice urmăresc să studieze relaţia dintre intrări şi
ieşiri într-un organism economic, cu evidenţierea fenomenelor de reglare care determină
buna funcţionare a sistemului. Majoritatea modelelor cibernetico-economice sunt
macroeconomice.
Modelele econometrice descriu comportamentul organismelor economice cu
ajutorul unor sisteme de ecuaţii în care elementele numerice sunt determinate statistic.
Şi aceste modele sunt, de obicei, macroeconomice.
Modelele de simulare încearcă să stabilească modul de funcţionare al unor
organisme macro sau microeconomice prin acordarea unor combinaţii de valori
întâmplătoare variabilelor independente care descriu procesele. Prin "citirea" valorilor
pe care le capătă în felul acesta variabilele dependente, se obţin mărimi semnificative în
procesul studiat.
Modelele sistemice au drept obiectiv surprinderea ansamblului aspectelor dintr-
un organism economic (de exemplu, în modelele Forrester se consideră că prin
identificarea celor şase fluxuri caracteristice se poate cunoaşte comportarea sistemului
ca un tot).
Modelele cercetării operaţionale se caracterizează prin căutarea unei soluţii
optime sau apropiată de optim, pentru fenomenul studiat. Modelele cercetării
operaţionale se bazează pe o mare diversitate de procedee matematice şi au aplicaţii la
nivel macro, dar în special la nivel microeconomic. Ele reprezintă principalul
instrument pentru optimizarea deciziilor în analiza de sistem.
Tipologia de mai sus este foarte relativă, între grupele menţionate existând
frecvente asemănări şi întrepătrunderi. Astfel, modelele econometrice sunt adesea de tip
cibernetic, simularea se utilizează în mai toate tipurile de modele matematice, modelele
cercetării operaţionale pot fi folosite în descrierea sistemică a unui organism etc.
Vom examinăm, în continuare, procedeele practice de elaborare şi utilizare a
modelelor matematice în disciplinele organizării şi conducerii.
În primul rând trebuie subliniat faptul că activitatea de modelare, pentru a fi
eficientă, trebuie desfăşurată întotdeauna în cadrul analizei de sistem, şi anume ca un
moment al etapei de proiectare a noului sistem. O serie de operaţii care se desfăşoară în
cadrul analizei de sistem înaintea acestui moment au un caracter pregătitor pentru
efectuarea modelării, iar altele, ulterioare ei, sunt necesare pentru aplicarea în practică a
modelelor elaborate.
Vom arăta în continuare care sunt principalele faze ale elaborării unui model
matematic într-o problemă de organizare-conducere social-economică, având grijă să
evidenţiem cum se împletesc aceste faze cu alte operaţii ale analizei de sistem.
 Prima fază a modelării, care are un caracter pregătitor, este cunoaşterea
realităţii în organismul studiat, în scopul îmbunătăţirii mecanismului informaţional-
decizional. Descrierea logicii proceselor decizionale, alături de considerarea
obiectivelor viitorului sistem, sunt principalele elemente ale cunoaşterii realităţii
necesare modelării.
 A doua fază a modelării o reprezintă construirea propriu-zisă a modelului.
Această operaţie, în marea majoritate a cazurilor din practică, constă în aplicarea unui
instrument clasic de modelare ales din gama extrem de variată pe care ne-o pune la
dispoziţie teoria cercetării operaţionale. În astfel de situaţii, abilitatea analistului constă
în stabilirea corespondenţei dintre realitate şi instrumentul de modelare cunoscut din
literatura de specialitate. Există şi cazuri când nu se poate stabili o astfel de
corespondenţă, analistul fiind obligat să elaboreze modele noi. Acestea pot fi de două
feluri: a) combinaţii de modele clasice, din domeniul teoriei şi b) modele noi propriu-
zise. În primul caz, totul se reduce la buna cunoaştere a realităţii şi a teoriei, la care
trebuie adăugată o doză de abilitate în combinarea metodelor. În cazul al doilea, este
vorba despre creaţie originală. Elaborarea unui model matematic realmente original
reclamă, pe lângă profunda cunoaştere a realităţii care urmează a fi modelată, o foarte
solidă cultură matematică, imaginaţie şi talent. După cum va rezulta din parcurgerea în
prezentul curs a modelelor clasice ale cercetării operaţionale, există o mare diversitate
în structura, matematica şi logica modelelor, de la modele foarte simple,
neaxiomatizate, cum sunt cele din programarea liniară, la modele combinatorice, în
probleme de teoria grafelor, analiza drumului critic şi programarea operativă a
27
producţiei şi până la modele de mare fineţe, prezentate axiomatizat, cum sunt cele ale
utilităţii sau deciziilor de grup. Evident, elaborarea în forma axiomatizată a unui model
reprezintă un stadiu superior în procesul modelării care, însă, nu poate fi totdeauna atins
în practică.
Un model axiomatizat (sistem axiomatic) cuprinde:
- axiomele sistemului, reprezentând propoziţii exprimate în formă matematică, de regulă
foarte puţine, care conţin unele adevăruri de mare generalitate privind fenomenul care
se modelează, atât de generale, încât toate constatările concrete şi particulare vor putea
fi deduse din cele generale;
- reguli de inferenţă, reprezentând prescripţii riguroase, singurele admise în
sistem, prin care se trece de la axiome la teoreme, sau de la teoreme deja demonstrate, la
altele noi;
- teoreme, adică propoziţii mai mult sau mai puţin particulare, exprimate matematic,
deduse prin reguli de inferenţă din aproape în aproape din axiome şi care exprimă
proprietăţi ale fenomenului modelat.
Când în procesul de modelare axiomatică se explicitează limitativ conceptele
care urmează a fi utilizate, adică se dă de la început o listă a noţiunilor şi operaţiilor
matematice admise în sistem, se obţine o formă superioară de sistem axiomatic numit
sistem formal.
Sistemele formale sunt încă foarte puţin utilizate în ştiinţă şi cu atât mai puţin în
disciplinele organizării şi conducerii economice.
Axiomatizarea şi, în ultima analiză, formalizarea, reprezintă viitorul în
modelarea matematică, datorită rigorii excepţionale pe care o introduc, diminuării
considerabile a elementelor de intuiţie şi arbitrar, care, deşi mult mai puţine decât în
modelele nematematizate, sunt încă prezente în modelarea matematică axiomatizată.
 A treia fază a modelării este confruntarea modelului cu realitatea şi eventual
experimentarea sa. Această fază se realizează în cadrul implementării sistemului, care
poate fi considerată a patra şi ultima fază a modelării.
În încheierea acestui paragraf, să examinăm câteva caracteristici ale
instrumentelor de modelare matematică pe care ni le pune la dispoziţie cercetarea
operaţională.
Una din principalele caracteristici ale tuturor metodelor cercetării operaţionale
este faptul că unele probleme ale cercetării operaţionale pot fi privite, din perspectivă
pur teoretică, ca probleme de matematică pură. Evident, nu aceasta va fi perspectiva pe
care o vom adopta în cele ce urmează, întrucât vom privi metodele cercetării
operaţionale strâns legate de problemele practice.
Din punct de vedere istoric, unele dintre problemele cercetării operaţionale s-au
ivit, ce e drept, în special sub aspect pur matematic, cu mult înainte de a fi apărut
activitatea organizată şi denumirea de cercetare operaţională. Astfel, unele noţiuni de
teoria grafelor se cunosc de mai bine de un secol, teoria aşteptării îşi are originea în
unele lucrări ale lui Erlang din deceniul al 2-lea al secolului nostru, iar teoria stocurilor
apare către anul 1930. Ca disciplină de sine stătătoare, cercetarea operaţională a apărut
însă în timpul celui de-al doilea război mondial, prin înfiinţarea unor echipe complexe
(matematicieni, ingineri, economişti, biologi, psihologi ş.a.) însărcinate cu optimizarea
deciziilor privind unele acţiuni pregătitoare operaţiilor militare. După război, echipele
astfel formate s-au reprofilat rapid pentru activităţi paşnice. Dezvoltându-se spectaculos
în ultimele trei decenii, preocupările teoretice şi în special practice, în domeniul
cercetării operaţionale, au ajuns să antreneze astăzi pe plan mondial sute de mii de
specialişti.
În prezent nu se mai poate concepe conducerea unei activităţi tehnico-economice
importante fără a face apel la metodele cercetării operaţionale, bineînţeles împreună cu
celelalte tehnici moderne cum ar fi informatica, analiza de sistem ş.a..
1. Cum poate fi definit un model?

2. Care sunt fazele elaborării unui model ?
3. Care este structura unui model axiomatizat ?
PROBLEME TIP DE CERCETARE OPERAŢIONALĂ

Încă de la începuturile ei, cercetarea operaţională a fost aplicată la rezolvarea
unei mari varietăţi de probleme. Multe din acestea aveau un caracter mai curând tactic,
decât strategic. Distincţia între problemele tactice şi cele strategice nu este simplă,
deoarece ea se bazează pe cel puţin trei caracteristici ale problemei, fiecare din acestea
având un caracter gradual.
Mai întâi, o problemă are un caracter tactic mai accentuat decât alta, dacă efectul
pe care-l exercită soluţia sa are o durată mai scurtă sau, ceea ce este de fapt acelaşi
lucru, dacă soluţia poate fi uşor modificată sau înlocuită. Cu cât efectul soluţiei durează
29
mai mult, cu atât caracterul strategic al problemei este mai accentuat. De aceea, o
problemă în care se stabileşte producţia pentru ziua următoare este o problemă tactică în
comparaţie cu problema construirii unei noi întreprinderi. Cercetarea operaţională s-a
aplicat mai mult problemelor având o durată scurtă, decât celor de lungă durată. Vom
numi această caracteristică registrul problemei.
În al doilea rând, o problemă are un caracter cu atât mai strategic, cu cât este mai
mare partea din organizaţie care este afectată direct de rezolvarea ei. De aceea, o
problemă privind alegerea unei noi forme de evidenţă contabilă are un caracter tactic în
comparaţie cu problema stabilirii bugetului întregii firme. Această caracteristică o vom
numi aria problemei.
În sfârşit, o problemă are un caracter strategic cu atât mai pronunţat, cu cât ea
joacă un rol mai important în determinarea obiectivelor intermediare sau finale. Toate
problemele stabilesc căile şi mijloacele prin care se poate atinge scopul dorit, însă cele
mai multe probleme presupun că acest scop este dat din exterior sau este cunoscut în
prealabil. Astfel de probleme au un caracter tactic. De aceea, planul global al firmei, în
care trebuie determinate obiectivele parţiale şi finale ale diverselor compartimente, este
o problemă de strategie în comparaţie, de exemplu, cu problema minimizării
cheltuielilor de transport, problemă al cărei obiectiv este clar formulat. Vom numi
această caracteristică orientarea problemei.
Cele trei caracteristici enumerate nu oferă o delimitare clară între problemele
strategice şi cele tactice. De aceea, în cel mai bun caz, putem spune că o problemă are
un caracter mai mult sau mai puţin strategic (sau tactic) în raport cu unul sau altul din
cele trei aspecte.
După cum s-a menţionat, cercetarea operaţională s-a ocupat cel mai mult (dar nu
în exclusivitate) de probleme având un caracter tactic. Totuşi, vom examina ceva mai
amănunţit problemele strategice şi rolul pe care-l poate juca cercetarea operaţională în
rezolvarea lor.
Dintre-un anumit punct de vedere, două probleme tactice nu pot fi niciodată
identice. Pe de altă parte, problemele tactice tind să se grupeze în câteva tipuri bine
definite. Ceea ce face ca două probleme să nu fie niciodată identice, este conţinutul lor.
Ceea ce face ca toate problemele tactice să se grupeze într-un număr relativ mic de
tipuri este forma lor. Orice problemă are o formă şi un conţinut. Aceste două trăsături
sunt la fel de inseparabile, ca cele două feţe ale unei monede: le putem examina separat,
dar nu le putem despărţi. Forma se referă la felul în care mărimile problemei sunt legate
între ele, pe când conţinutul se referă la natura (semnificaţia) acestor mărimi. De
exemplu, mai multe perechi de variabile pot fi legate între ele printr-o relaţie care se
exprimă grafic printr-o dreaptă. Aceste perechi de variabile, între care există o
dependenţă liniară, au forme identice, dar conţinutul lor este diferit.
Putem separa forma unei probleme de conţinutul ei printr-un proces de
abstractizare. Limbajul cu ajutorul căruia exprimăm forma, abstracţie făcând de
conţinut, este limbajul matematic. Prin urmare, un model matematic de decizie
constituie o reprezentare a formei problemei.
Separarea formei de conţinut face necesară cunoaşterea conţinutului problemei.
Inginerii sau economiştii interesaţi de rezolvare problemei cunosc conţinutului ei mai
bine decât cercetătorii operaţionali. În general, cercetătorii nu-şi pot permite să
cheltuiască timpul şi efortul necesar pentru a cunoaşte conţinutul fiecărei probleme
concrete în parte, la fel de bine ca cei interesaţi de problema respectivă. De aceea,
cercetătorul trebuie să utilizeze cunoştinţele despre problemă pe care le are inginerul sau
economistul. Din această cauză, cercetarea operaţională dă cele mai bune rezultate
atunci când există o colaborare activă între parteneri.
După cum am văzut mai sus, o consecinţă importantă a faptului că cercetarea
operaţională a fost aplicată la rezolvarea unei largi varietăţi de probleme cu caracter
tactic, constă în identificarea unui grup restrâns de probleme tip, la care se reduc
majoritatea problemelor. Deoarece aceste tipuri de probleme se întâlnesc frecvent, s-au
construit diverse tehnici pentru modelarea şi rezolvarea lor.
Problemele tip sunt următoarele:
1) alocare;
2) stocuri;
3) reînnoire;
4) fire de aşteptare;
5) ordonanţare şi coordonare;
6) alegerea itinerariilor;
7) competiţie;
8) căutare.
Ordinea în care au fost redate aici are la bază anumite considerente metodice. În
realitate, diversele tipuri de probleme apar unele după altele (şi nu neapărat în ordinea
31
amintită), pe măsură ce se lărgeşte concepţia asupra sistemului. De exemplu, mulţi
cercetători operaţionali încep cu problemele de stocuri deoarece:
1) conceptual, ele sunt cele mai simple;
2) există tehnici puternic dezvoltate pentru rezolvarea lor;
3) se crede de obicei că datele necesare sunt uşor disponibile (dar rareori se întâmplă
aşa în realitate);
4) conducătorii compartimentului respectiv sunt obişnuiţi, de regulă, să gândească în
categorii cantitative şi de aceea nu sunt atât de refractari cercetării operaţionale, ca alţi
conducători mai puţin pregătiţi tehnic.
După cum vom vedea, teoria stocurilor reprezintă aparent cea mai simplă
operaţie ce se poate concepe – păstrarea unor produse. Deciziile stabilesc, în general,
când şi câte produse vor trebui achiziţionate. S-ar putea ca în problemă să fie implicat
un mare număr de produse (de exemplu, părţi ale unui aceluiaşi agregat); atunci pentru
fiecare din ele trebuie stabilit când şi ce cantitate se achiziţionează. După rezolvarea
acestei probleme s-ar putea constata eventual că nu există posibilitatea fabricării tuturor
produselor, în cantităţile cerute de soluţia optimă a problemei. În acest caz, se pune
problema alocării utilajelor disponibile la executarea diverselor produse, astfel încât
pierderile, în comparaţie cu soluţia obţinută prin rezolvarea problemei de stocuri, luată
izolat, să fie minime.
Problema de alocare utilizează un model în care de regulă se presupune că
utilajele sunt disponibile în mod continuu, fără întrerupere. În realitate, se pot ivi unele
staţionări: utilajele se defectează şu trebuie reparate, se produc întreruperi în alimentarea
cu energie, oamenii sau materialul nu se găsesc acolo unde este nevoie şi atunci când
este nevoie. De aceea, în problema de alocare ar trebui să se ţină seama de aceste
întârzieri. Pentru aceasta va trebui rezolvată o problemă de teoria aşteptării.
În teoria aşteptării se presupune de obicei că există o regulă pentru determinarea
ordinii de servire (de exemplu, se ştie ce utilaj urmează să fie reparat). În unele cazuri,
ordinea în care se execută aceste lucrări are o influenţă sensibilă asupra timpului total
necesar sau asupra executării lucrărilor la datele planificate. În aceste situaţii, va trebui
rezolvată o problemă de ordonanţare (determinarea ordinii de servire), astfel încât să fie
asigurată îndeplinirea obiectivului propus: respectarea termenelor planificate sau
reducerea timpului total de execuţie.
Dacă înaintea executării fiecărei noi lucrări este necesară o anumită pregătire a
oamenilor şi utilajelor, iar durata acestei pregătiri depinde de ordinea în care sunt
dispuse lucrările, atunci ar trebui luate în considerare şi pierderile de timp legate de
perioadele de pregătire. Pentru aceasta trebuie rezolvată o problemă privind alegerea
unui anumit itinerariu; consideraţiile care impun examinarea acestei probleme vor
deveni evidente atunci când ne vom opri asupra ei în detaliu.
Dacă această problemă ilustrativă este studiată pentru un interval de timp mai
îndelungat, va trebui să avem în vedere şi problema reînnoirii utilajelor uzate sau cu o
uzură avansată.
Până acum ne-am concentrat atenţia aproape exclusiv asupra comportării
sistemului studiat, fără a lua în consideraţie factorii externi care ar putea influenţa
performanţele sistemului (furnizori, clienţi, concurenţi). Dacă vom ţine seama de aceşti
factori, pentru a încerca să achiziţionăm materii prime la un preţ mai redus sau să ne
vindem mărfurile la un preţ mai convenabil, va trebui rezolvată o problemă de tip
competitiv. De regulă, aceste probleme sunt foarte complexe şi greu de rezolvat. De
aceea, o echipă de cercetare operaţională abordează o astfel de problemă numai după ce
conducerea firmei a căpătat destulă încredere în capacitatea echipei, pentru a admite
„riscul” acestei cercetări. Trebuie să remarcăm că, în general, cu cât o cercetare este mai
dificilă şi comportă o doză mai mare de risc, cu atât mai mare este beneficiul ce se
obţine prin aplicarea rezultatelor pe care le oferă.
Multe probleme practice nu pot fi încadrate în nici unul din modelele tip. Deşi
pentru ele se pot construi modele care să încorporeze mai multe probleme tip, în general
nu dispunem de metode pentru rezolvarea acestor modele. Problemele tip sunt, într-un
sens, cele mai extinse probleme ce se pot rezolva într-o singură etapă. Cum problemele
reale conţin mai multe probleme tip, adesea trebuie să le „descompunem” în mai multe
probleme parţiale; soluţia unei probleme parţiale va furniza datele iniţiale pentru
următoarea problemă parţială. Vom putea utiliza atunci soluţia ultimei subprobleme,
pentru a corecta sau reevalua una sau mai multe din soluţiile parţiale obţinute anterior.
În practică, deseori când avem de-a face cu mai multe tipuri de probleme şi repetând
acest ciclu până când se ajunge la o soluţie globală satisfăcătoare.
Am preferat clasificarea lor după situaţiile chemate să le rezolve şi nu după
aspectul lor matematic, deoarece acest lucru corespunde mai bine caracterului cercetării
operaţionale. Ar însemna să dăm dovadă de uşurinţă, dacă am considera cercetarea
33
operaţională ca fiind o ramură a matematicii aplicate, mai curând decât o ştiinţă aplicată
interdisciplinară şi dacă, concentrându-se asupra metodelor, am neglija scopul final.
Să mai remarcăm că există unele probleme foarte interesante din punct de vedere
teoretic, dar care nu se încadrează în vreunul din tipurile enumerate. Astfel de probleme
prezintă un domeniu atractiv de cercetare şi deschid drumul către o eventuală
identificare a unor noi probleme tip.
1. Care sunt problemele tip de cercetare operațională?

2. Care sunt elementele unei probleme de tip competitiv ?
3. Care este obiectivul principal al problemelor de căutare ?
Rezumat U.I.2 ( Rolul modelării în cercetarea operațională)

O consecinţă importantă a faptului că cercetarea operaţională a fost aplicată la
rezolvarea unei largi varietăţi de probleme cu caracter tactic, constă în identificarea unui grup
restrâns de probleme tip, la care se reduc majoritatea problemelor. Clasificarea problemelor
de cercetare operaţională în cele opt tipuri nu conţine nimic magic sau imuabil. Cu timpul
apar noi probleme, iar cele vechi se pot combina când se descoperă metode pentru rezolvarea
lor simultană. Graniţa dintre diversele probleme tip nu este clar conturată şi devine din ce în
ce mai difuză, pe măsură ce apar noi generalizări şi se descoperă noi puncte comune. Unele
tehnici matematice, utilizate pentru rezolvarea anumitor probleme, de exemplu, pentru
programarea liniară sau dinamică, sunt aplicabile şi la alte probleme. De aceea, uneori
problemele sunt clasificate în raport cu aparatul matematic necesar pentru rezolvarea lor.
Bucureşti 1988.
OPERAȚIONALĂ
Unitatea de învăţare 3: PROGRAMAREA LINIARĂ ÎN CERCETAREA
OPERAȚIONALĂ
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 3)...........................................35

Instrucţiuni (U.I. 3)........................................................................................................35
Prezentarea generală a programării liniare.....................................................................36
Algoritmul simplex.........................................................................................................40
Rezumat (U.I. 3)..............................................................................................................43
Bibliografie (U.I. 3)........................................................................................................43

Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea rolului programării în
cercetarea operațională în exploatațiile agricole şi cunoaşterea principalelor
caracteristici ale Algoritmului simplex. După finalizarea studiului aceste U.I., veţi
dispune de competenţe pentru:
-definirea programării liniare cu specificul cercetării operaționale;
-descrierea elementelor Algoritmului Simplex;
legate de programarea liniară în domeniul cercetării operaționale.
35
U.I. 3
PROGRAMAREA LINIARĂ
PREZENTARE GENERALĂ
Mulţimea sistemelor economice concrete şi multitudinea problemelor conducerii
acestora au creat o diversitate de reprezentări economico-matematice, denumite modele.
Varietatea acestora este determinată, în principal, de structura "obiectului"
analizat, de scopul cercetării precum şi de informaţia disponibilă.
Modelele de programare matematică şi mai ales subclasa acestora – modelele de
programare liniară – ocupă un loc deosebit de important, atât în teoria cât şi în practica
economică. Teoria economică a beneficiat de aportul abordării interdisciplinare care a
permis aprofundarea analizei eficienţei maximale a sistemelor complexe, a permis
descoperirea unor concepte noi ale optimului economic, a perfecţionat metodele de
cercetare şi cunoaştere iar practica economică s-a îmbogăţit cu un instrument deosebit
de util analizei economice şi fundamentării deciziilor.
Structura modelului general de programare liniară se constituie în primul rând
prin mulţimea de activităţi {A1, A2, ... An} care compun sistemul economic analizat,
mulţimea de resurse utilizate {R1, R2, ... Rm} precum şi prin relaţiile tehnico-economice
dintre acestea. Legătura dintre activităţi şi resurse este determinată de tehnologia de
fabricaţie corespunzătoare fiecărei activităţi Aj (j=1,...,n) şi poate fi caracterizată
numeric prin vectorul coloană a(j) de componente (a1j, a2j, ... amj). Elementele {aij, i =
1,...,m; j = 1,...,n} se numesc coeficienţi tehnici sau coeficienţi de consum specific şi
arată ce cantitate din resursa Ri se consumă pentru producerea unei unităţi din produsul
(serviciul) Pj (ca rezultat al activităţii Aj). Toate "tehnologiile" de fabricaţie definite de
vectorii coloană a(j) se pot organiza într-o matrice A cu m linii şi n coloane; fiecare linie
se referă la o resursă Ri (i = 1,...,m) şi fiecare coloană se referă la o activitate A j (j =
1,...,n).
Notând cu xj (j = 1,...,n) rezultatul activităţii Aj într-o perioadă dată şi cu bi (i =
1,...,m) cantităţile disponibile din resursele R i (i = 1,...,m), se pot scrie matematic
următoarele restricţii tehnico-economice:
a11x1  aOPERAȚIONALĂ
12 x 2  ...  a 1n x n  b1
a 21x1  a 22 x 2  ...  a 2n x n 
(1) sau Ax  b
b2

 a11 a  a1n 
a m1 x1  a m2 x 2  ...  a mn x n   b1 
1 x 
bm 2 1  
a b2
un  a 2n  şi b =
de 2 x ;
A 2
x= 2
=
a 21
    
  
  
a a



 m1 m2 m   bn 
n
x

n
Fiecare inecuaţie/restricţie încorporează două

afirmaţii:
a. cantitatea consumată dintr-o
resursă nu poate depăşi volumul
disponibil (propoziţie de logică
economică)
b. consumul total Rij din resursa Ri
pentru efectuarea activităţii Aj este
proporţional cu intensitatea acesteia,
adică cu xj, deci Rij() = aij  xj (ipoteză
simplificatoare)
Sistemul de restricţii (1)
realizează legătura dintre resurse şi
activităţi prin intermediul celor m
restricţii liniare.
Modelul problemei de
programare liniară conţine restricţii de
tipul (1) precum şi un criteriu de
"performanţă" care să permită
e tăţi. În
OPERAȚIONALĂ pe rezultat).
v funcţie Este evident că eficienţa
a de maximă înseamnă minimizarea
l scopul efortului şi maximizarea rezultatului,
u urmări iar conceptul de optim se defineşte, în
a t, acest caz, ca un program x Rn care
r putem minimizează sau maximizează o
e alege funcţie obiectiv şi, în acelaşi timp,
a drept satisface toate restricţiile tehnico-
criteriu economice.
e de Presupunând că fiecare
f eficien componentă a vectorului linie c = (c1,
i ţă un c2, ..., cn) măsoară eficienţa unei unităţi
c indicat din rezultatul activităţii Aj, atunci se
i or care poate introduce funcţia liniară:
e măsoar
f(x) = c1x1 + c2x2 + ... + cnxn
n ă
ţ efortul, care evaluează performanţa oricărui program x.
()
e unul De aici rezultă posibilitatea să calculăm coeficienţii aij pe baza
informaţiilor disponibile privind cantităţile
i care Rij
cons şi nivelul ; i = 1,...,m; j = 1,...,n
măsoar umat xj: aij = xj
e Rij
f ă
37
i rezulta
e tul sau
c un
ă indicat
r or
e exprim
i at ca
raport
a între
c rezulta
t t şi
i efort
v (sau
i efort
Sintetizând, obţinem următorul program de programare liniară:
optim f (1)
x
x
i
n unde I  I = (2)
  a ij  x j  bi
I1 {1,2,...,m}
 j1
1 2
 n a  x  b
 k k  I2
 kj j
j1

xj  j  1,
 (3)
n

Relaţiile (1), (2) şi (3) constituie împreună modelul general al unei probleme de
programare liniară, având fiecare un rol specific:
1. relaţia (1), unde f(x) =  c j  x j este denumită funcţia obiectiv de eficienţă a

j1
problemei, evaluează eficienţa/performanţa fiecărei variante de program x;

n
2. relaţiile (2) de tipul  a ij  x j  b i reprezintă restricţii de tip resurse; iar restricţiile
j1
n
de tipul a kj  x j  bk se referă la restricţii tehnico-economice de tip calitativ (şi ca
j1
urmare indicatorul bk este limita inferioară impusă "reţetei optime";

3. relaţia (3) xj  0 j = 1,...,n, numită condiţia de nenegativitate a variabilelor, asigură
obţinerea unei soluţii realizabile din punctul de vedere al logicii economice.
După cum s-a arătat la început, structura concretă a unei aplicaţii în economie
este determinată în primul rând de obiectivul urmărit.
Astfel, în cazul problemei determinării structurii sortimentale optime a
producţiei, se cunosc cantităţile disponibile (cantităţile de care se poate face rost pe
perioada analizată) din fiecare materie primă {bi, i =1,...,m}, coeficienţii tehnologici {aij,
i = 1,...,m, j = 1,...,n} (aij reprezintă cantitatea din materia primă i necesară fabricării
unei unităţi din produsul de tipul j), cantităţile maxime { x j , j = 1,...,n} şi minime { x j ,
j
= 1,...,n} ce pot fi produse din fiecare sortiment în perioada analizată şi profiturile
unitare {pj, j = 1,...,n} ale fiecărui tip de produs. Se cere găsirea acelor cantităţi x j care
trebuie fabricate din fiecare tip de produs astfel încât să se obţină profitul maxim, în
condiţiile nedepăşirii disponibilurilor din fiecare resursă.
Pentru simplificarea modelului, se presupune că preţul unui bun nu depinde de
cantitatea produsă din acesta sau din celelalte, consumul din fiecare materie primă este
direct proporţional cu cantitatea produsă şi, pentru fiecare bun, consumurile dintr-o
resursă sau alta nu se condiţionează reciproc.
Problema matematică echivalentă este:
max p1x1  p2x 2  ...  pn xn 
x j1,n
j
ai1x1  ai2 x 2  ...  ain x n  bi i  1,..., m


x j  x j  x j j  1,..., n
x  0 j  1,..., n
j
În unele probleme, în loc de profiturile pj se cunosc veniturile unitare vj sau
costurile unitare cj sau alt criteriu de eficienţă, scopul fiind maximizarea venitului,
minimizarea costurilor respectiv optimul indicatorului de eficienţă respectiv, sau toate la
un loc. De asemenea pot lipsi condiţiile de limitare a producţiei sau pot exista şi alte
condiţii.
La o problemă de programare operativă a producţiei restricţiile se referă la o

serie de maşini (utilaje) cu care se execută produsele dorite, bi fiind disponibilul de timp
al utilajului i pe perioada analizată iar aij timpul necesar prelucrării unui produs de tipul
j pe utilajul i, scopul fiind maximizarea producţiei.
Ca urmare, modelul are forma:
 max x1  x 2  ...  xn 
x ( j1,...,n)
j

ai1x1  ai2 x 2  ...  ain xn  bi i  1,..., m

x j  0 i  1,..., n

Dacă se doreşte obţinerea unui meniu (reţete furajere), care să asigure
necesarurile {bi, i = 1,...,m} dintr-un număr de m substanţe esenţiale organismului,
având la dispoziţie un număr de n alimente, cunoscându-se cantităţile {aij, i = 1,...,m, j =
1,...,n} din fiecare substanţă pe care le conţine o unitate de măsură din fiecare aliment şi
costurile {cj, j = 1,...,n} unei unităţi de măsură din fiecare aliment, putem scrie modelul:
 min c1 x 1  c 2 x 2  ...  c n x n 
x j ( j1,...,n)

ai1x1  a i2 x 2  ...  a in  bi i  1,..., m
xn

x j  0 j  1,..., n

39
Variabilele xj reprezintă, în acest caz, cantitatea din fiecare aliment ce va intra în
n
meniu iar f(x) = c j  x j este costul total al reţetei definită de vectorul x.

j1

1. Care este structura unui model general de programare ?
2. Care sunt elementele de performanță ale unui model de programare liniară ?
3. Care este structura sistemului de restricții ?
ALGORITMUL SIMPLEX
Reamintim că presupunem că problema este la forma standard de maxim şi că
dispunem de o soluţie de bază admisibilă.
Pasul 1. Se construieşte tabelul simplex corespunzător bazei de care dispunem în ordinea
următoare:
1. pe linia a doua se trec toate variabilele într-o ordine oarecare;
2. pe prima linie se trec coeficienţii funcţiei obiectiv, fiecare deasupra variabilei
corespunzătoare;
3. se construieşte matricea A, fiecare coloană fiind formată din coeficienţii unei
variabile din toate ecuaţiile (ordinea în care se parcurg ecuaţiile trebuie să fie aceeaşi
pentru toate variabilele), având grijă ca, coloanele să fie trecute în ordinea în care au
fost trecute variabilele pe linia 2;
4. se construieşte baza B, ordinea coloanelor fiind cea în care apar ele în matricea
A;
5. se calculează B-1;
6. se calculează B-1A şi se trece în partea centrală a tabelului;
7. se trec variabilele principale în a doua coloană, în aşa fel încât, la intersecţia
liniei şi coloanei corespunzătoare acestei variabile, să se afle valoarea 1.
8. se trec în prima coloană coeficienţii corespunzători variabilelor principale din
funcţia obiectiv, fiecare în dreptul variabilei corespunzătoare;
9. se calculează soluţia de bază cu formula B-1b, având grijă ca ordinea în care au
fost trecuţi termenii liberi în vectorul b să fie aceeaşi cu ordinea în care au fost parcurse
ecuaţiile la formarea matricii A;
10. se trec în a treia coloană valorile variabilelor principale din soluţia de bază,
fiecare în dreptul variabilei corespunzătoare;
11. se calculează f(xB) înmulţind două câte două componentele coloanei 1 cu cele
din coloana 3 aflate pe aceeaşi linie şi adunând toate produsele între ele (adică facem
produsul scalar dintre cB şi xB);
12. se calculează pe rând fiecare zj j = 1,...,n un zj obţinându-se înmulţind scalar cB
cu coloana j din B-1A aflată în centrul tabelului (această linie se calculează şi se trece
doar în primul tabel, scopul ei fiind calcularea lui );
13. se calculează pe rând fiecare j j = 1,...,n scăzând din linia lui z linia lui c (j =
zj - cj)
Pasul 2. Se analizează valorile j corespunzătoare variabilelor secundare (e uşor de văzut că
întotdeauna, cei corespunzători variabilelor principale sunt toţi 0, deci neinteresanţi).
dacă toţi sunt mai mari sau egali cu 0 atunci soluţia actuală este cea optimă. Dacă există j
= 0 în afara bazei, atunci pot apărea două cazuri:
1) toate elementele din coloana aj din B-1A sunt mai mici sau egale cu 0. Atunci toate
soluţiile de forma xB - aj sunt soluţii optime, unde  > 0 oarecare;
2) există o componentă aij a coloanei aj strict pozitivă. Atunci introducând variabila xj în
bază în locul variabilei principală xi obţinem altă soluţie de bază optimă.
Dacă apar numai cazuri de tipul 2), obţinem toate soluţiile de bază optime, mulţimea
tuturor soluţiilor optime fiind formată din toate combinaţiile convexe ale acestora. Dacă
apare şi cazul 1) atunci mulţimea soluţiilor optime este nemărginită fiind formată din
combinaţiile convexe ale soluţiilor de forma xB - aj unde xB sunt toate soluţiile optime
de bază.
acă există j < 0 atunci îl alegem pe cel mai negativ: k = min  . jVariabila xj va fi cea
m1 jn
 j0
care intră în noua bază. Dacă minimul este multiplu atunci alegem, la întâmplare, unul
dintre aceştia (cei minimi).
Pasul 3. Se analizează elementele coloanei aj din B-1A, corespunzătoare variabilei alese la
pasul 2.
Dacă toate sunt mai mici sau egale cu 0 atunci problema are optim infinit şi algoritmul ia
sfârşit;
Dacă există componente strict pozitive, pentru acestea se calculează rapoartele s = x

as.
sj
Variabila xi corespunzătoare raportului minim este cea care va ieşi din bază. Dacă acest
minim este multiplu sunt posibile două cazuri:
41
1) minimul este strict pozitiv. În acest caz se alege unul dintre aceştia la întâmplare;
2) minimul este 0. Atunci xi corespunzători sunt 0, deci soluţia este degenerată şi noua
soluţie este la fel de bună. Această situaţie poate duce la ciclarea algoritmului şi
alegerea la întâmplare nu mai este suficientă, fiind nevoie de o regulă de alegere
suplimentară care să evite ciclarea. O metodă de alegere se bazează pe faptul că, aşa
cum vom vedea, întotdeauna prima bază este matricea unitate şi în dreptul ei, în toate
tabelele simplex, se va afla inversa bazei corespunzător fiecăruia. În acest caz, pentru
poziţiile în care s-a obţinut minimul împărţim prima coloană a lui B-1 la coloana aj şi
alegem minimul dintre aceste rapoarte. Dacă minimul dintre aceştia este tot multiplu
continuăm procedeul, pentru poziţiile ce dau noul minim, cu coloana a doua din B -1 şi
aşa mai departe, până minimul rămâne unic. Nu este posibil să se epuizeze toate
coloanele lui B-1 şi minimul să rămână multiplu, deoarece, în acest caz, am avea:
bi1 jk b i 2 jk
 a , pentru toţi indicii jk ai coloanelor lui B-1, i1 şi i2 fiind doi din indicii care
a i1 j i2
j
bi 1 a i1
dau acelaşi minim până la sfârşit sau altfel scris jk j
pentru orice jk  liniile i1
bi2 a i2
jk j
şi i2 din B-1 sunt proporţionale, fapt ce contrazice faptul că B-1 este inversabilă.
Pasul 4. Se calculează componentele tabelului simplex corespunzător noii baze pe baza
tabelului actual şi folosind următoarele reguli:
1. se încadrează elementul aij, aflat la intersecţia coloanei variabilei care intră în bază
cu linia variabilei care iese din bază, care a fost numit de Danzig pivot, într-un
dreptunghi
2. coloana pivotului va avea 1 în dreptul pivotului şi 0 în rest (inclusiv j);
3. linia pivotului este linia actuală împărţită la pivot (inclusiv în soluţia de bază);
4. restul elementelor se calculează cu regula dreptunghiului (inclusiv soluţia de bază,
 şi f(xB)). Regula dreptunghiului se bazează pe observaţia că în toate formulele prin
care se calculează acestea nu apare decât valoarea lor actuală, pivotul şi cele două
elemente care ar completa dreptunghiul ce are poziţia de calculat şi pivotul pe
diagonală. Regula dreptunghiului se enunţă literar astfel: "noua valoare = produsul
dintre elementele de pe diagonala pivotului minus produsul dintre cele aflate pe cealaltă
diagonală totul împărţit la pivot". (pentru scurtarea timpului de lucru se poate observa
că elementele unei linii care are 0 pe coloana pivotului rămân aceleaşi şi de asemenea
elementele unei coloane care are 0 pe linia pivotului)
Operaţia de calculare a noului tabel prin regulile de mai sus poartă denumirea de
pivotare.
Pasul 5. Se reia algoritmul de la pasul 2.

1. Cum se construiește tabelul simplex ?
2. Ce reprezintă soluția de bază optimă ?
3. Cum poate fi enunțată regula dreptunghiului ?
Rezumat U.I.3 ( Programarea liniară)

Modelele de programare matematică şi mai ales subclasa acestora – modelele de
programare liniară – ocupă un loc deosebit de important, atât în teoria cât şi în practica
economică. Teoria economică a beneficiat de aportul abordării interdisciplinare care a
permis aprofundarea analizei eficienţei maximale a sistemelor complexe, a permis
descoperirea unor concepte noi ale optimului economic, a perfecţionat metodele de
cercetare şi cunoaştere iar practica economică s-a îmbogăţit cu un instrument deosebit
de util analizei economice şi fundamentării deciziilor.
Bucureşti 1988.
2. Brezuleanu S, Cercetare Opreațională, Suport de curs ID, 2005
43
OPERAȚIONALĂ
Unitatea de învăţare 4: ELEMENTE DE TEORIA GRAFURILOR
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 4)........................................44

Instrucţiuni (U.I. 4).....................................................................................................44
Noţiuni generale..........................................................................................................45
Moduri de reprezentare ale unui graf.....................................................................46
Concepte de bază în teoria grafurilor......................................................................48
Găsirea drumurilor într-un graf orientat.....................................................................49
Arbori -Problema arborelui de valoare optimă......................................................51
Drumuri optime într-un graf....................................................................................54
Reţele de transport....................................................................................................56
Rezumat (U.I. 4)...........................................................................................................57
Bibliografie (U.I. 4).....................................................................................................57

Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea rolului programării
cu ajutorul grafelor în exploatațiile agricole şi cunoaşterea principalelor caracteristici ale
drumurilor optime sau rețelelor de transport. După finalizarea studiului aceste U.I., veţi
dispune de competenţe pentru:
-găsirea drumurilor optime într-un graf orientat cu specificul exploatațiilor agricole;
-descrierea rețelelor de transport cu identificarea itinerariilor optime;
legate de teoria grafelor.
U.I. 4 ELEMENTE DE TEORIA
GRAFURILOR
NOŢIUNI GENERALE
În general, pentru situaţiile care necesită la rezolvare un oarecare efort mintal (şi
un caz tipic este cel al celor din economie), se caută, în primul rând, o metodă de
reprezentare a lor care să permită receptarea întregii probleme dintr-o privire (pe cât
posibil) şi prin care să se evidenţieze cât mai clar toate aspectele acesteia.
În acest scop se folosesc imagini grafice gen diagrame, schiţe, grafice etc. O
reprezentare dintre cele mai utilizate este cea prin grafuri. Acestea sunt utilizate în
special pentru vizualizarea sistemelor şi situaţiilor complexe. În general, vom reprezenta
componentele acestora prin puncte în plan iar relaţiile (legăturile, dependenţele,
influenţele etc) dintre componente prin arce de curbă cu extremităţile în punctele
corespunzătoare. Între două puncte pot exista unul sau mai multe segmente (în funcţie
de câte relaţii dintre acestea, care ne interesează, există) iar segmentelor li se pot asocia
sau nu orientări (după cum se influenţează cele două componente între ele), numere care
să exprime intensitatea relaţiilor dintre componente etc.
Este evident, totuşi, că această metodă are limite, atât din punct de vedere uman
(prea multe puncte şi segmente vor face desenul atât de complicat încât se va pierde
chiar scopul pentru care a fost creat – claritatea şi simplitatea reprezentării, aceasta
devenind neinteligibilă) cât şi din punct de vedere al tehnicii de calcul (un calculator nu
poate "privi" un desen ca un om).
Din acest motiv, alături de expunerea naiv-intuitivă a ceea ce este un graf, dată
mai sus, se impune atât o definiţie riguroasă cât şi alte modalităţi de reprezentare a
acestora, adecvate în general rezolvărilor matematice.
Definiţia 1 Se numeşte multigraf un triplet G = (X, A, f) în care X şi A sunt
două mulţimi iar f este o funcţie, definită pe produsul vectorial al lui X cu el însuşi (X2
= XX), care ia valori în mulţimea părţilor mulţimii A (notată P(A))
Mulţimea X se numeşte mulţimea nodurilor multigrafului şi elementele sale se
numesc noduri (sau vârfuri) ale multigrafului, iar A reprezintă mulţimea relaţiilor
(legăturilor) posibile între două noduri ale multigrafului.
45
OPERAȚIONALĂ
Definiţia 2 Se numeşte graf orientat un multigraf în care mulţimea A are un
singur element: A = {a}.
În acest caz mulţimea părţilor mulţimii A are doar două elemente: mulţimea vidă
 şi întreaga mulţime A. Dacă unei perechi orientate (xi, xj) din X2 i se asociază prin
funcţia f mulţimea A atunci spunem ca există arc de la nodul xi la nodul xj iar perechea
(xi,xj) se va numi arcul (xi,xj). Nodul xi se numeşte nod iniţial sau extremitate iniţială
a arcului (xi,xj) iar nodul xj se numeşte nod final sau extremitate finală a arcului (xi,xj).
Arcul (xi,xj) este incident spre interior vârfului xj şi incident spre exterior vârfului xi.
Dacă pentru un arc nodul iniţial coincide cu nodul final atunci acesta se numeşte buclă.
Nodurile xi şi xj se vor numi adiacente dacă există cel puţin unul din arcele (x i,xj) şi
(xj,xi).
Dacă unei perechi orientate (xi, xj) din X2 i se asociază prin funcţia f mulţimea
vidă  atunci spunem că nu există arc de la nodul xi la nodul xj.
Este evident că a cunoaşte un graf orientat este echivalent cu a cunoaşte vârfurile
şi arcele sale. Din acest motiv putem defini un graf orientat prin perechea (X,U), unde X
este mulţimea vârfurilor sale iar U mulţimea arcelor sale.
De asemenea, putem cunoaşte un graf orientat cunoscând mulţimea nodurilor şi,
pentru fiecare nod, mulţimea arcelor incidente spre exterior. Din acest motiv putem
defini un graf orientat ca o pereche (X,) unde X este perechea nodurilor iar  este o
funcţie definită pe X cu valori în mulţimea părţilor lui X, valoarea acesteia într-un nod
xi, (xi)  X fiind mulţimea nodurilor adiacente nodului xi, prin arce pentru care xi este
extremitatea iniţială.
Definiţia 3 Se numeşte graf neorientat un multigraf în care mulţimea A are un
singur element iar funcţia f are proprietatea:
f[(xi,xj)] = f[(xj,xi)] , oricare ar fi nodurile xi şi xj din X
În aceste condiţii, dacă f[(xi,xj)] = f[(xj,xi)] = A atunci perechea neorientată

{xi,xj} este o muchie iar dacă f[(xi,xj)] = f[(xj,xi)] =  spunem că nu există muchie
între vârfurile xi şi xj.
Deoarece, în cele mai multe din cazurile practice care vor fi analizate în acest
capitol, situaţia este modelată matematic printr-un graf orientat, vom folosi, pentru
simplificarea expunerii, denumirea de graf în locul celei de graf orientat iar în cazul în
care graful este neorientat vom specifica acest fapt la momentul respectiv.
MODURI DE REPREZENTARE ALE UNUI GRAF
A. O primă modalitate de reprezentare este listarea efectivă a tuturor nodurilor şi a

arcelor sale.
B. Putem reprezenta graful dând pentru fiecare nod mulţimea nodurilor cu care
formează arce în care el este pe prima poziţie.
C. Putem reprezenta geometric graful, printr-un desen în plan, reprezentând fiecare
nod printr-un punct(cerculeţ) şi fiecare arc printr-un segment de curbă care are ca
extremităţi nodurile arcului şi pe care este trecută o săgeată orientată de la nodul iniţial
spre cel final.
D. Putem folosi o reprezentare geometrică în care nodurile sunt reprezentate de două
ori, în două şiruri paralele, de la fiecare nod din unul din şiruri plecând săgeţi spre
nodurile cu care formează arce în care el este pe prima poziţie, de pe al doilea şir
(reprezentarea prin corespondenţă).
E. Un graf poate fi reprezentat printr-o matrice pătratică booleană, de dimensiune
egală cu numărul de noduri, în care o poziţie aij va fi 1 dacă există arcul (xi,xj) şi 0 în
caz contrar, numită matricea adiacenţelor directe.
F. Un graf poate fi reprezentat printr-o matrice pătratică latină, de dimensiune egală
cu numărul de noduri, în care pe o poziţie aij va fi xixj dacă există arcul (xi,xj) şi 0 în caz
contrar.
Exemplu: Dacă în reprezentarea A avem graful G = (X,U), unde X = {x1, x2, x3,
x4, x5, x6} şi U = {(x1,x1), (x1,x2), (x1,x4), (x1,x5), (x2,x3), (x2,x4), (x2,x6), (x3,x1), (x3,x2),
(x4,x5), (x5,x2), (x6,x4)}, atunci în celelalte reprezentări vom avea:
B x1  {x1, x2, x4, x5} C

x2  {x3, x4, x6}
x3  {x1, x2} x1 x2
x4  {x5}
x6 x3
x5  {x2}
x6  {x4}
x5 x4
47
D (reprezentarea prin corespondenţă)
x1 x2 x3 x4 x5 x6
x1 x2 x3 x4 x5 x6
E F
x1 x2 x3 x4 x5 x6 x1 x2 x3 x4 x5 x6
x1 1 1 0 1 1 0 x1 x1x1 x1x2 0 x1x4x1x5 0
x2 0 0 1 1 0 1 x2 0 0 x2x3 x2x4 0 x2x6
x3 1 1 0 0 0 0 x3 x3x1 x3x2 0 0 0 0
x4 0 0 0 0 1 0 x4 0 0 0 0 x4x5 0
x5 0 1 0 0 0 0 x5 0 x5x2 0 0 0 0
x6 0 0 0 1 0 0 x6 0 0 0 x6x4 0 0
CONCEPTE DE BAZĂ ÎN TEORIA GRAFURILOR

a) semigraf interior al unui nod xk: este mulţimea arcelor 
U x = {(xj,xk)/ (xj,xk)  U}
k
care sunt incidente spre interior nodului xk;
b) semigraf exterior al unui nod xk: este mulţimea arcelor
U x = {(xk,xi)/ (xk,xi)  U}
k
care sunt incidente spre exterior nodului xk;
c) semigradul interior al unui nod xk: este numărul arcelor care sunt incidente spre
interior nodului xk = cardinalul lui U xkşi se notează cu   x;k
d) semigradul exterior al unui nod xk: este numărul arcelor care sunt incidente spre
exterior nodului xk = cardinalul lui Uxşi se notează cu   ;xk
k
e) gradul unui nod xk: este suma semigradelor nodului xk:  =+ ;
xk xk xk
f) nod izolat: este un nod cu gradul 0;

g) nod suspendat: este un nod cu gradul 1;
h) arce adiacente: arce care au o extremitate comună;
i) drum într-un graf: o mulţime ordonată de noduri ale grafului: (x1, x2, ..., xk), cu
proprietatea că există în graf toate arcele de forma (xi,xi+1) i = 1,...,k-1;
j) lungimea unui drum: este numărul arcelor care îl formează;
k) drum elementar: un drum în care fiecare nod apare o singură dată;
l) drum simplu: un drum în care fiecare arc apare o singură dată;
m) putere de atingere a unui nod xi  X în graful G: numărul de noduri la care se poate

ajunge din xi. Puterea de atingere se notează cu p(xi), 1  i  n şi evident p(xi)   xi .
n) drum hamiltonian: un drum elementar care trece prin toate nodurile grafului;
o) drum eulerian: un drum simplu care conţine toate arcele grafului;
p) lanţ: un drum în care arcele nu au neapărat acelaşi sens de parcurgere;
q) circuit: un drum în care nodul iniţial coincide cu cel final;
r) circuit elementar: un drum în care fiecare nod apare o singură dată, cu excepţia celui
final, care coincide cu cel iniţial;
s) circuit simplu: un drum în care fiecare arc apare o singură dată;
t) circuit hamiltonian: un circuit care trece prin toate nodurile grafului;
u) ciclu: este un circuit în care arcele nu au neapărat acelaşi sens de parcurgere;
v) ciclu elementar: un ciclu în care fiecare nod apare o singură dată, cu excepţia celui
final, care coincide cu cel iniţial;
w) ciclu simplu: un ciclu în care fiecare arc apare o singură dată;
Observaţie: Într-un graf neorientat noţiunile de drum şi lanţ sunt echivalente şi de
asemenea cele de circuit şi ciclu.
x) graf parţial al unui graf G = (X,U): este un graf G'(X,U') cu U'  U;
y) subgraf al unui graf G = (X,): este un graf G'(X',') unde X'  X şi '(xi) = (xi) 
X' pentru orice xi  X';
z) graf redus al unui graf G = (X,U): este un graf G*(X*,U*) unde X* este formată din
mulţimile unei partiţii de mulţimi nevide ale lui X, iar ( X* , X* ) există doar dacă i  j şi
i j
există cel puţin un arc în U, de la un nod din

X* la un nod din X* .
i j
aa) graf tare conex: este un graf în care între oricare două noduri există cel puţin un drum;
bb) graf simplu conex: este un graf în care între oricare două noduri există cel puţin un
lanţ;
Observaţie: Pentru grafuri neorientat noţiunile de tare conex şi simplu conex sunt
echivalente, graful numindu-se doar conex;
cc) componentă tare conexă a unui graf G = (X,U): este un subgraf al lui G care este tare
conex şi nu este subgraful nici unui alt subgraf tare conex al lui G (altfel spus, între
49
oricare două noduri din componentă există cel puţin un drum şi nu mai există nici un
nod în afara componentei legat printr-un drum de un nod al componentei).
GĂSIREA DRUMURILOR ÎNTR-UN GRAF ORIENTAT
Dacă privim graful ca imagine a unui sistem, nodurile reprezentând

componentele sistemului, atunci o interpretare imediată a unui arc (x i,xj) este că,
componenta xi influenţează direct componenta xj. Dacă nodurile au semnificaţia de stări
posibile ale unui sistem atunci un arc (x i,xj) semnifică faptul că sistemul poate trece
direct din starea xi în starea xj. În ambele cazuri se vede că avem de-a face doar cu
informaţii despre legături directe; totuşi, chiar dacă o componentă xi nu influenţează
direct componenta xj ea o poate influenţa prin intermediul altor componente, existând
un şir de componente intermediare: x1 x2 ,..., xk, fiecare influenţând-o direct pe
următoarea şi xi direct pe x1 iar xk direct pe xj. Astfel, dacă dintr-o stare xi nu se poate
trece direct într-o stare xj s-ar putea totuşi în mai multe etape, prin alte stări
intermediare. Deoarece găsirea acestor influenţe sau treceri posibile este de obicei foarte
importantă iar pentru un sistem cu mii sau zeci de mii de componente acest lucru nu mai
poate fi făcut "din ochi", este necesară formalizarea noţiunii de "influenţe" şi "treceri"
posibile, nu neapărat directe. Acest lucru a şi fost făcut mai sus, deoarece este evident că
"xi influenţează xj" sau "din starea xi se poate trece în starea xj" este echivalent cu
existenţa în graf a unui drum de la nodul xi la nodul xj.
Găsirea unui drum de lungime 2 de la xi la xj presupune găsirea unui nod cu
proprietatea că există arcele (xi,xk) şi (xk,xj) şi memorarea vectorului (xi, xk, xj). Aceasta
este echivalent cu a găsi un indice k astfel încât elementul de pe poziţia k a liniei i, din
matricea L, să fie xi,xk şi elementul de pe poziţia k al coloanei j, din matricea ~
L , să fie
xj. Vom înmulţi deci matricea L cu matricea ~
L , folosind însă nişte reguli de calcul
speciale, numite înmulţire şi adunare latină.
Definiţia 1: Se numeşte alfabet o mulţime de semne numite simboluri sau litere
{si/iI} unde I este o mulţime oarecare de indici, finită sau nu.
Definiţia 2: Se numeşte cuvânt un şir finit de simboluri notat si1 si2 ...sin .
Definiţia 3: Se numeşte înmulţire latină o operaţie definită pe mulţimea cuvintelor unui

alfabet, notată "  L ", astfel:
si1 si2 ...sin  L s j1 s j2 ...s jm = si1 si2 ...sin s j1 s j2 ...s jm
(produsul a două cuvinte se obţine prin concatenarea lor)

Înmulţirea latină este asociativă, are ca element neutru cuvântul vid, nu e comutativă şi
un element este inversabil doar dacă este cuvântul vid.
Definiţia 3: Se numeşte adunare latină o funcţie definită pe mulţimea cuvintelor unui
alfabet cu valori în mulţimea parţilor mulţimi cuvintelor, notată "  L " astfel:
s s ...s
 ss ...s si si ...sin 
=  1 2
i1 i2
in L j1 j2
jm
s j s j ...s j 
 1 2 m 
(suma a două cuvinte este mulţimea formată din cele două cuvinte)
ARBORI. PROBLEMA ARBORELUI DE

VALOARE OPTIMĂ
În acest subcapitol grafurile vor fi considerate neorientate.

Un arbore este un graf neorientat, finit, conex şi fără cicluri. Grafurile din fig.
4.1. sunt arbori.
x1 x1 x1 x1 x1
x1
x1
x1 x1 x1 x1
a) c)
b)
Figura 4.1
Studiul arborilor este justificat de existenţa în practică a unui număr mare de

probleme care pot fi modelate prin arbori. Dintre acestea amintim:
1. construirea unor reţele de aprovizionare cu apă potabilă (sau cu energie electrică sau
termică etc) a unor puncte de consum, de la un punct central;
2. construirea unor căi de acces între mai multe puncte izolate;
3. desfăşurarea unui joc strategic;
51
4. luarea deciziilor în mai multe etape (arbori decizionali);
5. evoluţii posibile ale unui sistem pornind de la o stare iniţială;
6. construirea unei reţele telefonice radiale, a unei reţele de relee electrice;
7. legarea într-o reţea a unui număr mare de calculatoare;
8. organigramele întreprinderilor;
9. studiul circuitelor electrice în electrotehnică (grafe de fluenţă etc);
10. schemele bloc ale programelor pentru calculatoare etc.
În toate problemele de mai sus se doreşte ca, dintre muchiile unui graf
neorientat, să se extragă arborele optim din mulţimea tuturor arborilor care pot fi extraşi
din graful dat.
Deoarece definiţia arborelui este dificil de aplicat pentru deciderea faptului că un
graf este arbore sau nu (şi în special sunt greu de verificat conexitatea şi mai ales
existenţa ciclurilor) există mai multe caracterizări posibile ale unui arbore.
1. Care sunt principalelel probleme care se modelează cu ajutorul arborilor ?
2. Ce reprezintă un graf orientat ?
3. Cum poate fi reprezentat drumul optim ?
ALGORITMI PENTRU GĂSIREA ARBORELUI DE VALOARE

OPTIMĂ
Vom da mai jos trei algoritmi pentru determinarea unui graf parţial al grafului,
care să fie arbore şi pentru care suma valorilor arcelor sale să fie minimă (sau maximă).
Toţi algoritmii descrişi în continuare extrag arborele prin colectarea una câte una
a muchiilor acestuia.
A. Algoritmul lui Kruskal

Pasul 1. Dintre toate muchiile grafului se alege muchia de valoare minimă
(maximă). Dacă minimul este multiplu se alege la întâmplare una din muchiile
respective. Deoarece acest "la întâmplare" trebuie cumva tradus în limbajul
calculatorului, în cazul implementării unui program bazat pe acest algoritm,
vom perturba din start valorile muchiilor, la k muchii cu aceiaşi valoare V
adunând respectiv valorile , 2, ... , k, unde  este foarte mic (în orice caz, k
mai mic decât diferenţa dintre valoarea acestor arce si valoarea imediat
superioară a unui arc), pozitiv.
Pasul 2. Dintre toate muchiile rămase, se alege cea de valoare minimă (maximă);
Pasul 3. Dintre toate muchiile rămase, se alege cea de valoare minimă (maximă),
astfel încât să nu se formeze cicluri cu cele deja alese;
Pasul 4. Se reia algoritmul de la pasul 3 până se colectează n-1 muchii.
B. Algoritmul lui Sollin

Pasul 1. Pentru fiecare nod se alege muchia adiacentă de valoare minimă (maximă).
Pasul 2. Se evidenţiază componentele conexe, existente în graful parţial format din
arcele alese până în acest moment.
Pasul 3. Pentru fiecare componentă conexă se alege muchia adiacentă de valoare
minimă (maximă). Prin muchie adiacentă unei componente conexe înţelegem
o muchie care are o singură extremitate printre nodurile componentei
respective.
Pasul 4. Se reia algoritmul de la pasul 2 până rămâne o singură componentă conexă.
Aceasta este arborele optim căutat.
Acest algoritm asigură de asemenea găsirea arborelui optim, necesită mult mai
puţine calcule (la fiecare alegere se calculează minimul doar pentru muchiile adiacente
unui singur nod), evită automat formarea ciclurilor, dar, pentru grafuri foarte mari, la un
moment dat pot exista atât de multe componente conexe care trebuie memorate
succesiv, încât calculul devine greoi sau, pe calculator, depăşeşte posibilităţile de
memorare ale calculatorului.
C. O variantă a algoritmului lui Kruskal
Pasul 1. Dintre toate muchiile grafului se alege cea de valoare minimă (maximă);
Pasul 2. Dintre toate muchiile adiacente componentei conexe formată din arcele
alese până în acest moment, se alege cea de valoare minimă (maximă);
Pasul 3. Se reia pasul 2 până se colecţionează n-1 muchii.
Algoritmul are toate avantajele algoritmului lui Sollin şi, în plus, lucrează cu o
singură componentă conexă, fiind mult mai uşor de implementat pe calculator şi mult
mai rapid în execuţie.
Exemplu: Administraţia unei localităţi montane a hotărât construirea unor linii
de teleferic care să lege oraşul de cele 8 puncte turistice importante din jurul acestuia. În
53
urma unui studiu au fost puse în evidenţa toate posibilităţile şi costurile de conectare a
obiectivele turistice între ele şi cu oraşul, acestea fiind prezentate în figura 4.2.
Se cere găsirea variantei de construcţie de cost minim, care să asigure accesul
din oraş la oricare din obiectivele turistice.
P2
4 9
7
P1 8 8 P3
7 8 P4
2
5 3
3 O 9 4
3
P5 8 8
P6 2
5 7
6
P8
P7
Figura 4.2
Rezolvare
Condiţia de cost minim implică două obiective:
1. Să se construiască minimul de arce necesare;
2. Să se construiască cele mai ieftine legături.
Referitor la numărul de arce necesar, facem observaţia că, dacă din oraş se va
putea ajunge la orice obiectiv turistic, atunci se va putea ajunge şi de la orice staţiune la
oricare alta (trecând prin oraş), deci trebuie ca arcele alese pentru construcţie să formeze
la un loc un graf conex.
DRUMURI OPTIME ÎNTR-UN GRAF

În marea majoritate a problemelor care pot fi modelate prin grafuri nu ne
interesează numai dacă există sau nu legături între componentele reprezentate prin
nodurile grafului ci şi intensitatea acestora. Această intensitate are semnificaţia unei
valori numerice (pozitive sau negative) asociate arcului corespunzător legăturii a cărei
intensitate o măsoară.
În aplicaţiile economice această valoare poate fi:
lungimea drumului dintre două localităţi;
costul parcurgerii rutei reprezentate prin arcul corespunzător;
durata parcurgerii rutei respective;
cantitatea transportată pe ruta respectivă;
capacitatea maximă a rutei respective;
câştigul realizat prin trecerea de la o stare la alta a sistemului;
consum de energie pentru efectuarea trecerii respective;
punctaj realizat etc.
Una din problemele care poate apărea în aceste situaţii este găsirea, pentru o
anumită pereche de noduri (sau mai multe perechi), a drumului optim între acestea.
Pentru formalizarea problemei vom introduce noţiunea de valoare a unui drum,
care este egală cu suma valorilor arcelor care îl compun. Vom nota în continuare
valoarea unui arc (xi,xj) cu v(xi,xj) sau cu vij. În aceste condiţii putem enunţa problema
drumului optim astfel:
"Dat fiind un graf G = (X,U) şi o funcţie care asociază fiecărui arc o valoare
reală, să se găsească, pentru o pereche dată de noduri, drumul (drumurile) de valoare
optimă (minimă sau/şi maximă) între cele două noduri şi valoarea acestuia
(acestora)"
Deoarece este vorba de găsirea minimului unei mulţimi de numere reale, prima
întrebare care se pune este dacă aceasta admite minim. Dacă mulţimea nodurilor
grafului este infinită atunci pot exista o infinitate de drumuri elementare distincte între
cele două noduri şi mulţimea valorilor acestora poate avea orice formă (închisă sau nu,
mărginită sau nu) devenind foarte greu de caracterizat cazurile când minimul dorit
există. Deoarece totuşi majoritatea covârşitoare a problemelor economice se modelează
prin grafuri cu număr finit de noduri, ne vom limita în continuare doar la acestea.
Un număr finit de noduri n atrage după sine existenţa unui număr finit de arce
n-1
2 1
(cel mult n ) şi a unui număr finit de drumuri elementare ( cel mult nn!  ).
k1
k!
Deoarece oricărui drum d îi corespunde un drum elementar de (obţinut prin eliminarea

tuturor subcircuitelor lui d) putem calcula valoarea oricărui drum ca sumă între valoarea
drumului elementar corespunzător şi valorile unor subcircuite ale sale, fiecare înmulţită
cu numărul de parcurgeri ale circuitului respectiv.
În concluzie, dacă există un circuit de valoare negativă înseamnă că există
drumuri de valoare oricât de mică (cele care conţin acest circuit), obţinută prin
parcurgerea acestuia de oricâte ori dorim) şi, deci, mulţimea valorilor drumurilor este
55
nemărginită inferior, neexistând drum de valoare minimă. Dacă există un circuit de
valoare pozitivă atunci există drumuri de valoare oricât de mare şi mulţimea valorilor
drumurilor este nemărginită superior, neexistând drum de valoare maximă.
Dacă nu există circuite de valoare negativă atunci valoarea oricărui drum este
mai mare sau egală cu a drumului elementar corespunzător, deci drumul de valoare
minimă (dacă există) va fi un drum elementar. Cum mulţimea drumurilor elementare
este finită (şi deci şi mulţimea valorilor lor) va avea minorant şi am lămurit problema
compatibilităţii problemei.
REŢELE DE TRANSPORT
Unităţile indivizibile ale cantităţii Q, care se deplasează de-a lungul rutelor între surse
şi destinaţii, se numesc unităţi de flux, iar ansamblul rutelor, surselor, destinaţiilor şi,
eventual, a altor puncte intermediare se numeşte reţea de transport.
Situaţia de mai sus poate fi reprezentată geometric printr-un graf finit, conex şi fără
bucle. Pentru ca o astfel de problemă să fie suficient de complexă pentru a necesita un
studiu matematic riguros, trebuie ca fiecare sursă să poată aproviziona mai multe
destinaţii şi orice destinaţie să poată fi aprovizionată de mai multe surse.
Aprovizionarea destinaţiilor se poate face direct de la surse sau prin intermediul altor
puncte, numite puncte intermediare. În cazul cel mai general pot exista de asemenea
legături între surse şi/sau legături între destinaţii. Aşa cum s-a văzut şi la problema de
transport, situaţia de mai sus este un cadru extrem de larg, care permite existenţa unui
număr foarte mare de tipuri de probleme posibile, diferite între ele prin informaţiile
suplimentare pe care le avem despre reţea şi prin obiectivele urmărite.
Una dintre acestea este problema determinării cantităţii maxime (minime) care
poate fi transportată de la surse la destinaţii, în situaţia în care sursele dispun de cantităţi
limitate (inferior sau superior), destinaţiile au un necesar sau o putere de absorbţie
limitată inferior sau superior iar pe fiecare rută se poate transporta doar o cantitate
cuprinsă între anumite limite.

1. Care sunt aplicațiile economice ale drumului optim într-un graf ?
2. Ce reprezintă rețelele de transport ?
3. Care sunt algoritmii pentru determinarea unui graf parţial?
Rezumat U.I.4 ( Elemente de teoria grafelor)
Grafurile sunt utilizate în special pentru vizualizarea sistemelor şi situaţiilor
complexe. În general, vom reprezenta componentele acestora prin puncte în plan iar
relaţiile (legăturile, dependenţele, influenţele etc) dintre componente prin arce de curbă
cu extremităţile în punctele corespunzătoare. Între două puncte pot exista unul sau mai
multe segmente (în funcţie de câte relaţii dintre acestea, care ne interesează, există) iar
segmentelor li se pot asocia sau nu orientări (după cum se influenţează cele două
componente între ele), numere care să exprime intensitatea relaţiilor dintre componente
etc. În marea majoritate a problemelor care pot fi modelate prin grafuri nu ne
interesează numai dacă există sau nu legături între componentele reprezentate prin
nodurile grafului ci şi intensitatea acestora. Într-o mare varietate de situaţii concrete din
practica economică se pune problema deplasării unei cantităţi de materie, energie,
informaţie etc, din anumite locuri, numite surse, în alte locuri, numite destinaţii. Pentru
realizarea acestui transport se folosesc o serie de trasee, numite rute de legătură.
Bucureşti 1988.
2. Brezuleanu S, Cercetare Operațională, Suport de curs ID, 2005
4. Nica, V.,Ciobanu, Gh.,Mustaţă, Fl., Mărăcine, V. – Cercetări Operaţionale, vol.I, Ed.
Matrix Rom, Bucureşti,1998.
5. Ţigănescu E., Mitru D. – Bazele cercetării operaţionale, Editura ASE, Bucureşti, 2001
57
Unitatea de învăţare 5: GESTIUNEA STOCURILOR
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 5)..................................58

Instrucţiuni (U.I. 5)................................................................................................58
Introducere în problematica stocurilor.............................................................59
Importanța stocurilor în procesul de producție................................................60
Tipuri de stocuri…..............................................................................................62
Obiective şi rezultate ale gestiunii ştiinţifice a stocurilor..............................63
Elementele principale ale unui proces de stocare.............................................64
Modele de gestiune a stocurilor.........................................................................68
Rezumat (U.I. 5)...................................................................................................78
Bibliografie (U.I. 5)..............................................................................................78

Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea rolului stocurilor în
exploatațiile agricole şi cunoaşterea principalelor caracteristici ale gestiunii ştiinţifice a
stocurilor. După finalizarea studiului aceste U.I., veţi dispune de competenţe pentru:
-identificarea tipurilor de stocuri specifice exploatațiilor agricole;
-descrierea elementelor principale ale unui proces de stocare;
legate de problematica stocurilor.
U.I. 5
GESTIUNEA STOCURILOR
INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA STOCURILOR

În activitatea curentă a agenţilor economici apar probleme operative de
producţie, de planificare sau proiectare, care se cer rezolvate în aşa fel încât ele să
corespundă unui anumit scop, de exemplu: un program de producţie realizat cu beneficii
cât mai mari, cu cheltuieli cât mai mici sau într-un timp cât mai scurt etc.
Pornind de la anumite date cunoscute, caracteristice procesului economic,
respectiv: beneficii unitare, coeficienţi tehnologici, disponibil de resurse, cheltuieli
unitare, consumuri specifice etc., se pot formula probleme care să ţină seama de scopul
agenţilor economici atunci când porneşte procesul tehnologic.
Teoria stocurilor a apărut din necesitatea asigurării unei aprovizionări ritmice şi
cu cheltuieli minime a stocurilor de materii prime şi materiale în procesul de producţie,
sau a stocurilor de produse finite şi bunuri de larg consum în activitatea de desfacere a
mărfurilor.
STOCURILE reprezintă cantităţi de resurse materiale sau produse (finite sau
într-un stadiu oarecare de fabricaţie) acumulate în depozitele de aprovizionare ale
unităţilor economice într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp
determinată, în vederea unei utilizări ulterioare.
Pe perioada respectivă resursele materiale sunt disponibile, dar nu sunt utilizate,
deci sunt neactive, scoase din circuitul economic, sau care prelungesc acest circuit
(aspect considerat negativ).
Stocul este o rezervă de material destinat să satisfacă cererea beneficiarilor,
aceştia identificându-se, după caz, fie unei clientele (stoc de produse finite), fie unui
serviciu de fabricaţie (stocuri de materii prime sau de semifabricate), fie unui serviciu
de întreţinere (articole de consum curent sau piese de schimb), fie unui serviciu de după
vânzare (piese detaşate).
Tratarea procesului de stocare ca proces “obiectiv necesar” se impune, nu numai
ca urmare a naturii economice a acestuia, ci şi pentru că realizarea lui atrage cheltuieli
apreciabile, concretizate în afectarea unor importante spaţii de depozitare-păstrare, de
utilaje pentru transport-depozitare, de fonduri financiare etc.
59
Deşi diferite, procesele de stocare au totuşi o serie de caracteristici comune,
dintre care esenţială este acumularea unor bunuri în scopul satisfacerii cererii viitoare. O
problemă de teoria stocurilor există doar atunci când cantitatea resurselor poate fi
controlată şi există cel puţin o componentă a costului total care scade pe măsură ce
cantitatea stocată creşte.
Evoluţia nivelului stocului este interesantă din două puncte de vedere:
a) din punctul de vedere al producătorului, care este preocupat de valoarea
medie a nivelului stocului, deoarece această valoare permite cunoaşterea imobilizării
totale a stocului şi scopul producătorului va fi reducerea imobilizării la valoarea sa
minimă;
b) din punctul de vedere al beneficiarului, care dorind să fie satisfăcut
imediat, apreciază că trebuie să evite, în măsura posibilităţilor, rupturile de stoc.
Obiectivul beneficiarului va fi reducerea la minim a riscului de ruptură de stocuri.
Aceste două puncte de vedere sunt contradictorii: riscurile de ruptură de stocuri
nu sunt reduse decât dacă imobilizările sunt foarte mari. Este deci necesar să se
stabilească un echilibru, obiectivul conducerii stocului constând în căutarea acestui
echilibru.
IMPORTANŢA STOCURILOR ÎN PROCESUL DE

PRODUCŢIE
Procesul de producţie propriu-zis este supus în mod aleator unei sume de

perturbaţii cum ar fi: instabilitatea personalului, prezenţa rebuturilor, existenţa timpilor
morţi datoraţi defectării utilajelor etc.
În felul acesta, producţia devine un rezultat aleator al unei combinaţii de
fenomene care au loc în conformitate cu legile probabilităţii. Nici un proces de
producţie nu e fiabil dacă este supus direct acţiunii perturbatoare a parametrilor ce apar
în mod aleator. Este deci absolut necesar de a elimina aceste influenţe directe, adică să
se deconecteze sistemul de la fluctuaţiile externe. Elementul care asigură deconectarea
şi care joacă rolul de tampon, de amortizor al variaţiilor îl reprezintă stocurile.
Ca proces economic complex, gestiunea stocurilor are o sferă largă de
cuprindere, aceasta incluzând atât probleme de conducere, dimensionare, de optimizare
a amplasării stocurilor în teritoriu, de repartizare a lor pe deţinători, de formare şi
evidenţă a acestora, cât şi probleme de recepţie, de depozitare şi păstrare, de urmărire şi
control, de redistribuire şi mod de utilizare.
Cu toate că stocurile sunt considerate resurse neactive, este necesar, în mod
obiectiv, să se recurgă la constituirea de stocuri (de resurse materiale) bine
dimensionate, pentru a se asigura ritmicitatea producţiei materiale şi a consumului.
Obiectivitatea formării de stocuri este justificată de acţiunea mai multor factori
care le condiţionează existenţa şi nivelul de formare, le stabilizează funcţia şi scopul
constituirii. Între aceştia amintim:
 contradicţia dintre specializarea producţiei şi caracterul nespecializat al cererii;
 diferenţa spaţială dintre producţie şi consum;
 caracterul sezonier al producţiei sau al consumului; pentru majoritatea produselor
producţia este continuă, în timp ce consumul este sezonier; la produsele agricole situaţia
este inversă;
 periodicitatea producţiei şi consumului, a transportului;
 necesitatea condiţionării materialelor înaintea intrării lor în consum;
 punerea la adăpost faţă de dereglările în procesul de aprovizionare-transport sau faţă de
factorii de forţă majoră (stare de necesitate, calamităţi naturale, seisme, caracterul
deficitar al resurselor);
 necesitatea executării unor operaţii specifice pentru a înlesni procesul de livrare sau
consum al materialelor (recepţie, sortare, marcare, ambalare – dezambalare, formarea
loturilor de livrare, pregătirea materialelor pentru consum ş.a.m.d.);
 necesitatea eficientizării procesului de transport etc.
Ţinând seama de această dublă influenţă a procesului de stocare, este necesară
găsirea de modele şi metode în vederea formării unor stocuri, care prin volum şi
structură, să asigure desfăşurarea normală a activităţii din economie, dar în condiţiile
unor stocări minim necesare şi a unor cheltuieli cât mai mici.
Rolul determinant al stocurilor este evidenţiat de faptul că acestea asigură
certitudine, siguranţă şi garanţie în alimentarea continuă a producţiei şi ritmicitatea
desfacerii rezultatelor acesteia. Altfel spus, procesul de stocare apare ca un regulator al
ritmului aprovizionărilor cu cel al producţiei, iar stocul reprezintă acel “tampon
inevitabil” care asigură sincronizarea cererilor pentru consum cu momentele de
furnizare a resurselor materiale.
Alte motive pentru crearea stocurilor ar putea fi:
61
 investirea unei părţi din capital în stocuri pentru a reduce cheltuielile de organizare;
 capitalul investit în stocuri e uşor de evidenţiat;
 asigurarea desfăşurării neîntrerupte a procesului de producţie;
 asigurarea unor comenzi de aprovizionare la nivelul consumului imediat nu este
întotdeauna posibilă şi eficientă din punct de vedere economic;
 comenzile onorate de către furnizorii din alte localităţi nu pot fi introduse imediat în
procesul de fabricaţie;
 anticiparea unei creşteri a preţurilor (exceptând speculaţiile) etc.
TIPURI DE STOCURI
În cadrul gamei foarte largi de stocuri, se disting cu deosebire:
A. din punct de vedere al producţiei stocurile pot fi de trei feluri:
a) cel de materii prime şi materiale destinat consumului unităţilor de producţie; este vorba
de stocul de producţie, stoc în amonte;
b) cel de produse finite, destinate livrării către beneficiari; este vorba de stocul de
desfacere, stoc în aval;
c) cel destinat asigurării funcţionării continue a unor maşini sau a unor linii de fabricaţie;
este vorba de stocul interoperaţional.
Ponderea cea mai mare o deţine stocul de producţie.
B. din punct de vedere al rolului jucat pe plan economic stocurile pot fi:
a) stocuri cu rol de regulator; au ca rol reglarea fluxurilor de intrare şi de ieşire ale
produselor între două stadii succesive ale procesului tehnologic;
b) stocuri cu rol strategic; sunt formate din piese sau din subansamble folosite de serviciul
de întreţinere , necesare înlocuirii rapide a lor în caz de avarie la instalaţiile vitale ale
întreprinderii;
c) stocuri speculative; sunt mai puţin legate de activitatea agenţilor economici şi se referă
în general la produse şi materiale rare, a căror valoare nu este fluctuantă.
C. Din punct de vedere al modului de depozitare, care ţine seama şi de unele
proprietăţi fizico-chimice ale elementelor. Aşa avem: produse periculoase,
voluminoase, fragile etc.
D. Din punct de vedere al modului de gestionare avem:
a) stocuri cu gestiune normală;
b) stocuri cu “afectare directă” (comandate special pentru o anume comandă);
c) stocuri “fără gestiune” (din magaziile intermediare, cu o supraveghe-re globală);
d) stocuri de produse consumabile;
E. Din punct de vedere al caracteristicilor formării şi destinaţiei lor stocurile
pot fi:
a) stoc curent;
b) stoc de siguranţă;
c) stoc de pregătire sau de condiţionare;
d) stoc pentru transport intern;
e) stoc de iarnă;
1. Care sunt principalele tipuri de stocuri în exploatațiile agricole ?
2. Ce reprezintă stocurile ?
3. Care este importanța economică a stocurilor în procesul de producție?
OBIECTIVE ŞI REZULTATE ALE GESTIUNII

ŞTIINŢIFICE A STOCURILOR
Având în vedere particularităţile diferitelor procese de stocare, activitatea de

conducere a acestora are totuşi unele trăsături comune; aşa de pildă, orice proces de
stocare necesită prevederea desfăşurării lui şi a condiţiilor în care urmează a se efectua.
Formarea stocurilor este predeterminată de o anumită comandă, iar desfăşurarea
procesului de stocare poate avea loc în baza organizării sale raţionale. Realizarea în
condiţii de eficienţă economică maximă şi de utilitate impune o coordonare permanentă
a procesului de stocare şi un control sistematic al modului de derulare al acestuia.
Obiectivele principale ale conducerii proceselor de stocare pot fi sintetizate
astfel:
 asigurarea unor stocuri minim necesare, asortate, care să asigure desfăşurarea
normală a activităţii economico-productive a agenţilor economici prin alimentarea
continuă a punctelor de consum şi în condiţiile unor cheltuieli cât mai mici;
 prevenirea formării de stocuri supranormative, cu mişcare lentă sau fără mişcare şi
valorificarea operativă a celor existente (devenite disponibile);
 asigurarea unor condiţii de depozitare-păstrare corespunzătoare în vederea prevenirii
degradãrilor de materiale existente în stocuri;
63
 folosirea unui sistem informaţional simplu, operativ, eficient, util şi cuprinzător care
să evidenţieze în orice moment starea procesului de stocare;
 aplicarea unor metode eficiente de urmărire şi control care să permită menţinerea
stocului în anumite limite, să prevină imobilizările neraţionale.
Soluţionarea oricărei probleme de stoc trebuie să conducă la obţinerea
răspunsului pentru următoarele două chestiuni (şi care constituie de fapt obiectivele
principale ale gestiunii):
1) determinarea mărimii optime a comenzii de aprovizionare;
2) determinarea momentului (sau frecvenţei) optime de aprovizionare.
Desigur, pentru unele probleme particulare (de exemplu cele statice) este
suficient un singur răspuns şi anume la prima problemă.
Se realizează următoarele deziderate:
* reducerea frecvenţei fenomenului de rupere a stocului şi prin aceasta satisfacerea în mai
bune condiţii a cererii către beneficiari;
* reducerea cheltuielilor de depozitare;
* mărirea vitezei de rotaţie a fondurilor circulante ale agenţilor economici;
* reducerea imobilizărilor de fonduri băneşti;
* reducerea unor riscuri inerente oricărui proces de stocare;
* obţinerea de economii la nivelul cheltuielilor generale ale întreprinderii (de exemplu, la
produsele cu o durată de depozitare a stocului de materii prime mai mare decât durata
ciclului de fabricaţie);
* descoperirea şi valorificarea rezervelor interne etc.
ELEMENTELE PRINCIPALE ALE UNUI PROCES DE

STOCARE
Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor este nemijlocit legată de cunoaşterea

elementelor prin care se caracterizează procesele de stocare şi care determină nivelul de
formare al stocurilor:
A. CEREREA DE CONSUM, element de bază în funcţie de care se determină
nivelul şi ritmul ieşirilor, volumul şi ritmul necesar pentru intrări şi nivelul stocului.
Cererea de consum reprezintă numărul de produse solicitate în unitatea de timp. Acest
număr nu coincide întotdeauna cu cantitatea vândută deoarece unele cereri pot rămâne
nesatisfăcute datorită deficitului în stoc sau întârzierilor în livrare. Evident, dacă cererea
poate fi satisfăcută în întregime, ea reprezintă cantitatea vândută.
După natura ei, cererea poate fi:
a) determinată - cererea pentru o perioadă e cunoscută şi poate fi constantă
pentru toate perioadele sau variabilă pentru diferite perioade;
b) probabilistă - cererea e de mărime sau frecvenţă necunoscute, dar previzibile
şi reprezentată printr-o repartiţie de probabilitate dată. Caracteristicile şi tipul cererii se
stabilesc pe bază de observaţii, prin studii asupra perioadelor trecute. Stabilirea
caracteristicilor şi tipului de cerere pe baza observaţiilor, prin studii asupra perioadelor
trecute, nu este satisfăcătoare, din cel puţin două motive:
- presupunând că şi în viitor cererea ar urma aceeaşi repartiţie de probabilitate ca în
perioadele trecute, parametrii ei nu se menţin întotdeauna;
- se exclude posibilitatea influenţei unor fluctuaţii sezoniere asupra cererii.
Cererea probabilistă poate fi stabilă din punct de vedere statistic sau nestabilă
din punct de vedere statistic (sezonieră).
c) necunoscută - cererea pentru care nu dispunem nici de datele necesare
stabilirii unei repartiţii de probabilitate (este cazul, de exemplu, al produselor noi).
B.COSTURILE reprezintă cheltuielile ce trebuie efectuate pentru derularea
procesului de aprovizionare-stocare (respectiv cele cu comandarea, contractarea,
transportul, depozitarea, stocarea materialelor etc.).
În calculul stocurilor se au în vedere:
a) Costurile de stocare care cuprind suma cheltuielilor ce trebuie efectuate pe
timpul staţionării resurselor materiale în stoc şi anume:
- cheltuieli cu primirea-recepţia;
- cheltuieli de transport intern;
- cheltuieli de manipulare, care cuprind costul forţei de muncă nece-sare pentru deplasarea
stocurilor, a macaralelor, cărucioarelor, elevatoarelor şi a celorlalte utilaje necesare în
acest scop;
- cheltuieli de depozitare propriu-zisă: chiria spaţiului de depozitare sau amortizările, în
cazul unui spaţiu propriu;
- cheltuieli de conservare;
- cheltuieli cu paza;
65
- cheltuieli de evidenţă care apar datorită faptului că stocurile sunt practic inutilizabile fără
o evidenţă bine pusă la punct, care să ne spună dacă produsul necesar se găseşte sau nu
în stoc;
- cheltuieli administrative;
- impozite şi asigurări;
- cheltuieli datorate deprecierii, deteriorării, uzurii morale care sunt
caracteristice pentru produsele “la modă” sau pentru cele care se modifică chimic în
timpul stocării (alimente, de exemplu); la care se adaugă costul capitalului investit;
acest cost reprezintă un anumit procent din capitalul investit, însă determinarea cifrei
exacte necesită o analiză atentă. Procentul exact depinde, în primul rând de ce alte
utilizări ce se pot găsi pentru capitalul ”imobilizat” în stocuri.
Capitalul investit în stoc este neproductiv, costul său este dat de mărimea
beneficiului ce s-ar putea obţine dacă acest capital ar fi fost investit într-un mod
productiv sau de dobânda ce trebuie plătită dacă ar fi fost împrumutat.
Costul stocării depinde de mărimea stocului şi durata stocării. Aceste cheltuieli
se pot grupa după cum urmează:
- cheltuieli constante pentru durata totală a procesului de gestiune (amortismentul clădirii,
cheltuieli pentru întreţinerea depozitului, iluminat, încălzit etc.;
- cheltuieli variabile proporţionale cu cantitatea depozitată şi cu durata depozitării (deci cu
stocul mediu), exprimate prin dobânda pentru fondurile imobilizate în stoc;
- cheltuieli variabile neproporţionale cu mărimea lotului (salarii ale forţei de muncă,
pierderi datorate uzurii reale şi demodării, cheltuieli pentru chirie etc.) şi cu durata de
stocare.
La cheltuielile de existenţă a stocului în depozit, prezentate mai sus, se pot
adăuga şi cheltuielile pentru surplus de stoc (excedent), care intervin atunci când, după
satisfacerea cererii, rămâne o anumită cantitate nevândută (de exemplu, desfacerea unor
articole de sezon). În modelele dinamice unde se lansează mai multe comenzi în timpul
unui sezon, penalizarea pentru surplus se ataşează numai ultimei comenzi nedesfăcute
complet.
b) Costul de penurie sau costul ruperii stocului este definit atunci când
volumul cererii depăşeşte stocul existent. Referitor la acest stoc, există trei situaţii.
Prima apare atunci când stocul (de materii prime sau semifabricate) este nul la primirea
comenzii şi firma se reaprovizionează de urgenţă pentru a produce cantităţile solicitate.
Componentele cheltuielilor de penurie sunt, în acest caz, următoarele:
- cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea cererii în condiţii neobişnuite;
- penalizări primite de către firmă din partea beneficiarului, dacă termenele de livrare
prevăzute în contracte nu se respectă;
- cheltuieli suplimentare pentru manipulare, ambalare, expediţie etc.
A doua situaţie are loc atunci când desfacerea nu se poate realiza (pierderea
beneficiarului) din cauza nelivrării imediate a unui articol. Estimarea cheltuielilor de
penurie este aici destul de dificilă şi adesea imposibilă.
A treia, şi cea mai dificilă, apare atunci când firma este în lipsă de materii prime
(sau piese de schimb) ce afectează întregul proces de producţie, cu toate consecinţele
sale, reflectate în penalizări şi uneori chiar în costul producţiei care ar fi rezultat în
timpul stagnării.
c) Cheltuieli datorate variaţiilor ritmului de producţie. Din această categorie
fac parte:
- cheltuielile fixe legate de creşterea ritmului de producţie, de la nivelul zero, la un anumit
nivel dat. Dacă este vorba de achiziţii, aici vor intra cheltuielile administrative legate de
lansarea comenzilor;
- cheltuieli de lansare care includ toate cheltuielile care se fac cu: întocmirea comenzii,
trimiterea acesteia la furnizor, pregătirea livrării unei partizi de materiale, cheltuieli de
transport a lotului, deplasării la furnizori, telefoane, poştă etc.; în general aceste
cheltuieli sunt fixe pentru o comandă.
- cheltuieli legate de angajarea şi instruirea unui personal suplimentar sau de concediere a
unor salariaţi.
d) Preţul de achiziţie sau cheltuielile directe de producţie. Preţurile pe
unitatea de produs pot depinde de cantitatea achiziţionată, dacă se acordă anumite
reduceri de preţ în funcţie de mărimea comenzii. Cheltuielile de producţie pe unitatea de
produs pot fi şi ele mai scăzute, datorită unei eficienţe superioare a muncitorilor şi
maşinilor într-o producţie de serie mare.
C) CANTITATEA DE REAPROVIZIONAT reprezintă necesarul de
aprovizionat care se stabileşte în funcţie de necesarul pentru consum pentru întreaga
perioadă de gestiune.
67
Cantitatea de aprovizionat (cantitatea intrată în stoc) poate fi din producţia proprie
sau obţinută prin alte mijloace şi se poate referii la fiecare resursă separat sau la
ansamblul lor.
Această cantitate e limitată de capacităţile de depozitare.
D) LOTUL reprezintă cantitatea cu care se face aprovizionarea la anumite
intervale în cadrul perioadei de gestiune stabilită (trimestru, semestru, an) şi care este în
funcţie de caracterul cererii.
E) PARAMETRII TEMPORALI sunt specifici dinamicii proceselor de stocare.
Aceştia sunt:
a) perioada de gestiune - determină şi orizontul procesului de gestiune. De
obicei se consideră a fi un an;
b) intervalul de timp între două aprovizionări consecutive;
c) durata de reaprovizionare - reprezintă timpul ce se scurge din momentul
calendaristic la care s-a emis comanda de reaprovizionare până la sosirea în
întreprindere a cantităţii de reaprovizionat;
d) momentul calendaristic la care se emit comenzile de reaprovi-zionare.
(data de reaprovizionare);
e) coeficientul de actualizare.
Dacă în modelele probabiliste folosirea tuturor parametrilor temporali este
obligatorie, unii dintre ei (de exemplu, durata de reaprovizionare sau data de
reaprovizionare) nu prezintă nici o importanţă în modelele deterministe. De asemenea
durata de aprovizionare poate fi o constantă sau o variabilă aleatoare, determinând în
baza legăturii pe care o are cu volumul şi frecvenţa cererii, cheltuielile de penurie.
F) GRADUL DE PRELUCRARE A PRODUSELOR. Cu cât bunurile
păstrate în stoc sunt într-un stadiu mai avansat de finisare, cu atât mai repede pot fi
satisfăcute comenzile, dar cu atât mai mari vor fi cheltuielile de stocare. Cu cât
produsele sunt mai puţin finisate (cazul limită îl constituie materia primă), cu atât mai
mici sunt cheltuielile de stocare, dar timpul necesar pentru livrarea unei comenzi este
mai mare. În plus, erorile de previziune tind să crească pe măsură ce gradul de
prelucrare a produselor este mai avansat; pentru a reduce influenţa factorilor
nefavorabili este necesar de aceea să crească şi stocul tampon. Numărul tipurilor de
produse ce trebuie stocate creşte rapid, pe măsură ce gradul de finisare este mai avansat.
Variabilele care influenţează stocurile sunt de două feluri:
 variabile controlabile: cantitatea intrată în stoc, frecvenţa sau momentul achiziţiilor,
gradul de prelucrare a produselor;
 variabile necontrolabile: costurile, cererea, durata de reaprovizionare, cantitatea livrată.
MODELE DE GESTIUNE A STOCURILOR

În practică ipoteza că cs (costul unitar) este acelaşi, indiferent de cantitatea
stocată, nu este în general îndeplinită decât pentru variaţii mici ale stocului sau ale
duratei de stocare, fiind mult mai realistă ipoteza că acesta depinde (invers proporţional)
de cantitatea stocată s, de durata de stocare (direct sau invers proporţional) etc,
dependenţele fiind exprimate prin funcţii mai mult sau mai puţin complicate. Aceleaşi
consideraţii sunt valabile şi pentru c p (dependent de mărimea cererii neonorate sau
mărimea întârzierilor). În concluzie putem imagina modele în care: cs = f(s,ts) şi/sau cp =
f(p,tp) unde am notat cu:
s = cantitatea stocată
ts = durata de stocare
p = cererea neonorată
tp = durata întârzierii onorării cererii
sau şi mai complicate, neexistând evident limite în acest sens. Motivele care ne opreşte
totuşi în a discuta teoretic aceste modele sunt următoarele:
 orice complicare a modelelor anterioare duce la ecuaţii matematice complicate, ale căror
soluţii nu mai pot fi scrise cu operatorii matematici obişnuiţi (de exemplu, chiar dacă
am presupune că unul singur dintre c s sau cp este funcţie liniară în variabilele expuse
mai sus s-ar ajunge în rezolvare la ecuaţii de gradul patru ale căror soluţii încap pe o
foaie întreagă (cititorul poate încerca singur analiza acestor variante); ele ar fi practic de
nefolosit şi oricum scopul studierii gestiunii stocurilor nu este găsirea unor modele cât
mai impunătoare;
 aceste modele mai complicate pot apărea şi pot fi aplicate evident în practică, existând
algoritmi matematici de rezolvare (cel puţin aproximativi) pentru orice model
matematic, dar acesta ar fi doar un pur calcul matematic;
 modelele mai complicate nu ar adăuga nimic ideii teoretice, desprinse din modelul
Willson clasic, că în orice model de stocare există întotdeauna două tipuri de costuri,
indiferent de variabilele de decizie şi anume: unele direct proporţionale şi celelalte
69
invers proporţionale cu variabilele de decizie, fapt care face ca soluţia să fie una de
mijloc, şi nu o valoare extremă evidentă şi deci banală.
 în foarte multe cazuri un model de stocare presupune şi multe alte variabile, care sunt de
obicei aleatoare, caz în care devine nerealizabilă dorinţa de a găsi o soluţie matematică
simplă. În aceste cazuri sunt chemate spre rezolvare alte ramuri ale analizei matematice
şi economice, cum ar fi, de exemplu, simularea, algoritmii genetici etc.
MODEL DE PRODUCŢIE – STOCARE
Presupunem că o unitate economică fabrică un singur tip de produse cu un ritm

al producţiei de  produse în unitatea de timp pentru care are o cerere de N bucăţi într-o
perioadă T. Presupunem că T > N (adică dacă întreprinderea ar lucra non-stop
întreaga perioadă T ar produce mai mult decât ceea ce poate efectiv să vândă) motiv
pentru care perioadele de producţie sunt alternate cu perioade de oprire a producţiei
astfel încât producţia totală să devină egală cu cererea totală N. Pentru simplificarea
calculelor se va presupune că cererea este constantă în timp, adică în fiecare unitate de
timp este egală cu  = N . Deoarece  >  este evident că pe parcursul perioadelor de

T
producţie se va acumula o cantitate de produse care trebuie stocate într-un depozit, acest
stoc epuizându-se în perioadele în care producţia este oprită. De asemenea este evident
că oprirea şi repornirea producţiei implică o serie de costuri. Pentru formalizarea
modelului vom face şi următoarele ipoteze:
1. duratele ciclurilor de producţie sunt egale între ele;
2. intervalele de staţionare sunt egale între ele;
3. costul stocării este direct proporţional cu cantitatea stocată şi durata stocării cu un factor
de proporţionalitate cs (costul unitar de stocare)
4. costul unei secvenţe oprire-pornire a producţiei este acelaşi pentru toate secvenţele;
5. se admite ruptura de stoc;
6. valoarea penalizării este direct proporţională cu mărimea cererii neonorate şi cu durata
întârzierii cu un factor de proporţionalitate cp (costul unitar de penalizare)
Se cere în aceste condiţii găsirea acelor intervale de producţie şi staţionare care
duc la un cost total pe unitatea de timp minim.
Situaţia de mai sus poate fi vizualizată foarte bine desenând graficul evoluţiei
stocului în timp în figura 5.1
N
Ciclu de producţie s(t)
Lichidarea deficitului în paralel cusatisfacerea

s Acumulare
de comenzi
n neonorate
T
cererii curente
t2 Consumarea stocului
t1 t4 Formarea stocului t3
Figura 5.1
În acest am notat cu:

n = cantitatea produsă peste cerere într-un ciclu de producţie;
s = cantitatea maximă acumulată în depozit;
t1 = intervalul de timp în care se formează stocul;
 t2 = intervalul de timp în care se epuizează stocul ca urmare a opririi producţiei;
 t3 = intervalul de timp în care se acumulează comenzi neonorate ca urmare a faptului că
nu se produce şi s-a epuizat stocul;
 t4 = intervalul de timp în care este lichidat deficitului în paralel cu satisfacerea cererii
curente.
Se observă că avem de-a face cu un fenomen ciclic în care o perioadă poate fi
aleasă ca intervalul dintre două porniri succesive ale producţiei. Într-o perioadă costul
va fi format din:
costul unei secvenţe lansare-oprire a producţiei cl;
s
cheltuieli de stocare pe intervalele t1 şi t2, cs · · (t1 + t2);
2
cheltuieli de penalizare pe intervalele t3 şi t4: cp · n - · (t3 + t4)

s
Costul total unitar va fi: 2
s
cl  c t  t  cp n  s 3  t 4 
C (n,s,t ,t ,t ,t ) = s 1 2 t
2 2
T 123 4
t1  t 2  t  t 4
3
71
şi vom avea de rezolvat problema de minim cu legături:
s
cl  c t  t  cp n  s 3  t 4 
min s 1 2 t
2 2
n,s,t1,t2 ,t3 ,t4
t1  t 2  t 3  t 4
n  s s
 
 t4
n  s t1 s

 

 t3 t2
 0  s n
 0t ,1i4
 i
MODEL DE GESTIUNE CU PREŢURI DE ACHIZIŢIE SAU CU

CHELTUIELI DE PRODUCŢIE VARIABILE
În modelul anterior, cu excepţia cheltuielilor de lansare (presupuse fixe),

cheltuielile de producţie erau ignorate. Acest lucru este valabil dacă cheltuielile de
producţie pe unitatea de produs nu variază cu volumul producţiei iar cererea este
satisfăcută în întregime (sau, în modelele de aprovizionare, cheltuielile de aprovizionare
pe unitatea de produs nu variază cu volumul comenzii).
Cheltuielile de producţie depind de volumul producţiei, notat cu q, şi anume
printr-o funcţie nedescrescătoare f(q) care se anulează în origine şi are un salt egal cu cl
în aceasta, pentru cheltuieli de lansare c l  0 . Uneori funcţia f(q) are şi alte salturi care
trebuie luate în consideraţie când se determină cantitatea optimă q ce trebuie
achiziţionată (produsă).
Caz 1 Să presupunem acum că intensitatea cererii de produse este  şi să
presupunem că preţul unitar al produsului este p când volumul comenzii este mai mic
decât o cantitate Q şi p' când volumul comenzii este mai mare sau egal cu Q, cu p' < p.
Atunci f(q) are expresia:
0 q0

f(q) = cl  pq 0qQ
 c  qQ
 l
p  q
Dacă presupunem că nu se admite neonorarea comenzilor şi că aprovizionarea se
face instantaneu, atunci ne aflăm în situaţia de la modelul anterior în care t1 = t3 = t4 = 0,
s
=  şi s = q. Formula cheltuielilor medii pe unitatea de timp va deveni:
t2
1
cs q  t
 cl 1
= cq+   cl
CT = 2 2
2
s q
t2
f
Adăugând la acestea şi cheltuielile unitare de obţinem:
producţie
q
t2

1  cl
c s q  p  0qQ
2 q
C(q) =   c
 1 c s q  p l qQ
 2 q
Pentru a calcula minimul acestei funcţii vom calcula derivata:
1  cl
C'(q) = 2 c s pentru q  Q
q2
care se anulează în q0 = 2   cl

. Punctul de minim este q0 sau Q, punctul în care
cs
funcţia nu e continuă. Rămâne doar să mai comparăm valorile funcţiei C(q) în q0 şi Q:

  cl
1 c q  p  0  q0  Q
s 0
 q0
C(q0) = 2
1
c cl
 2 q0  p q0
q0  Q
s 
Dacă q0 < Q atunci soluţia optimă este q0 iar dacă q0 > Q se compară valorile
1  cl 1  cl
cs q  p  şi c Q  p  .
2 q0 s Q
0 2
1
Dacă: c  cl 1  cl
 p  < c Q  p 
2 q se alege q0 altfel se alege
s
0 q0 2
s Q
Q.
MODELE DE GESTIUNE CU CERERE ALEATOARE

Presupunem că un produs este stocat într-un depozit intermediar, care este
aprovizionat dintr-un depozit mai mare la intervale egale de timp t. Se presupune că
cererea pe un interval este aleatoare cu o distribuţie de probabilitate cunoscută din
observaţii statistice:
0 73
= 1  n 
 
 p0 p1  p  n  
ea realizându-se uniform pe fiecare interval.

Pentru simplificarea aprovizionării se decide ca la fiecare aprovizionare să se
aducă aceeaşi cantitate de produse, care trebuie aleasă astfel încât, în timp, să se
minimizeze cheltuielile. Cheltuielile legate de aprovizionare pot fi privite cel puţin din
două puncte de vedere:
a) cu costuri de stocare şi costuri de penalizare unitare
Presupunem că se cunosc cheltuielile unitate de stocare cs şi cheltuielile unitare
de penalizare cp. Atunci, dacă vom aduce de fiecare dată  bucăţi, vom avea într-o
perioadă cu cererea    doar cheltuieli cu stocarea iar într-o perioadă cu  >  atât
cheltuieli cu stocarea cât şi penalizări.
Generalizări
Caz 1 Sunt situaţii în care cererea de produse se poate situa într-un interval
foarte mare (produse de valoare mică), caz în care calcularea probabilităţilor pentru
fiecare valoare a cererii ar cere un efort prea mare, acesta nefiind justificat şi prin faptul
că probabilitatea pentru o anumită cerere este practic aceeaşi pentru un întreg interval de
valori din vecinătatea acesteia. Din acest motiv se împart valorile cererii în intervale
egale, se presupune că cererile din fiecare interval au aceeaşi probabilitate de
manifestare şi vom avea de estimat doar atâtea probabilităţi câte intervale posibile există
(sau se presupune că numai anumite valori ale cererii sunt posibile, de exemplu
mijloacele acestor intervale).
METODA A.B.C.
Metoda A.B.C. este un procedeu rapid pentru analiza aprovizionării şi gestiunii

economice a materialelor. Această analiză clasifică mărfurile achiziţionate în funcţie de
valorile de aprovizionare ale acestora şi de ponderea achiziţiilor. Prin aceasta pot fi
văzute punctele de plecare pentru realizarea unei politici raţionale a achiziţiilor; pe
aceasta se pot baza mai multe măsuri, începând cu simplificarea procedeelor de
comandă, până la numărul de salariaţi folosiţi în depozite.
Factorul esenţial în folosirea metodei A.B.C. constă în alegerea unui criteriu
corespunzător pe baza căruia se efectuează împărţirea materialelor în cele trei grupe A,
B, C. Un asemenea criteriu poate fi valoarea de consum a materialului dat, în timpul
stabilit, valoarea specială a materialului cu privire la folosirea lui în producţie,
provenienţa din import etc.
O dată criteriul ales şi împărţirea în grupe efectuată, metoda A.B.C. poate fi
utilizată în diferite domenii ale gestiunii stocurilor:
Controlul selectiv al stocurilor
Metoda A.B.C. permite o gestiune selectivă a stocurilor.
Stocurile tampon ale articolelor de valoare mare sunt menţinute la un nivel
destul de mic. Aceste articole trebuie să fie supuse unui control de gestiune foarte strâns
din partea personalului aprovizionării (articolele de mare valoare sunt adesea
gospodărite cu ajutorul unui sistem de reaprovizionare periodică şi dacă intervalele sunt
suficient de frecvente, un stoc tampon este mai puţin necesar).
Această metodă dă o atenţie mai mică articolelor de valoare mică, a căror
epuizare se evită prin asigurarea unor stocuri tampon.
Cu ajutorul metodei A.B.C. se pot reduce investiţiile în stocuri, micşorând în
acelaşi timp riscurile de epuizare.
Din analiza structurii materiale a unităţilor economice rezultă că valoarea mare
în stoc este deţinută de un număr relativ mic de materiale, care nu numai că influenţează
direct volumul de mijloace circulante atras, dar joacă şi rolul principal în desfăşurarea
procesului de fabricaţie.
Stocurile sunt împărţite în trei clase:
clasa A: în care intră articolele cu valoare mare reprezentând cantitativ 10 % din stoc şi
70 % valoric;
clasa B: în care intră articole reprezentând 20 % atât cantitativ cât şi valoric;
clasa C: în care intră articole ce reprezintă cantitativ 70 % din stoc şi valoric 10 %.
CLASA PONDEREA PONDEREA

NUMERICĂ VALORICĂ
A 10 70
B 20 20
C 70 10
Gruparea materialelor în funcţie de ponderea lor valorică în stocul total, pe baza

datelor din tabelul de mai sus, se prezintă într-o formă expresivă în “graficul de evoluţie
al curbei valorilor cumulate”:
75
Pondere
valorică
% 100
90
70 C
B
A
1030 100Pondere numerică
%
Fig. nr.5.2
Datorită importanţei lor pentru procesul de fabricaţie şi datorită influenţei asupra
volumului de mijloace circulante, fiecare grupă se va aborda diferenţiat, atât din punct
de vedere a metodologiei de stabilire a stocurilor cât şi din punct de vedere al conducerii
şi desfăşurării procesului de stocare ca atare.
Deci, metoda A.B.C., pe lângă că oferă o politică diferită pentru articolele din
categoria mai scumpă, permite şi utilizarea unor metode de gospodărire diferită.
Întrucât în categoria A sunt puţine articole, se poate controla zilnic nivelul stocurilor,
pentru a observa variaţia cererii şi a supraveghea de aproape respectarea termenelor de
către furnizori. Cu alte cuvinte, se înlocuieşte o parte din stocul tampon de articole
scumpe printr-un control al gestiunii mai strâns. Această decizie este eficientă întrucât
ea aduce la o reducere apreciabilă a investiţiilor în stocuri.
Se vor folosi, deci, modele economico-matematice exigente, care vor avea în vedere
elemente (factori) concrete ce condiţionează nivelul stocurilor şi care asigură
constituirea lor la dimensiuni cat mai mici, determinând creşterea vitezei de rotaţie a
mijloacelor circulante la maxim.
Pentru materialele din categoria C se pot folosi procedee mai puţin exigente (chiar cu
caracter statistic) şi care vor avea în vedere factorii cu acţiune hotărâtoare în
optimizarea proceselor de stocare (cheltuielile de transport, sursa de provenienţă etc.).
Cu articolele din categoria B se poate adopta o politică intermediară, exercitând un
oarecare control, dar baza rămâne tot stocul tampon, spre deosebire de politica dusă
pentru categoria A. La articolele mai ieftine este mai eficient să se suporte sarcina
stocurilor, decât să se plătească salariile personalului care ar fi indispensabil pentru
mărirea controlului.
Pentru grupa B se pot aplica două soluţii:
a) stabilirea de modele distincte pentru dimensionarea stocurilor de materiale din această

grupă cu un grad de exigenţă mediu;
b) folosirea pentru materialele care, ca pondere valorică, tind către grupa A de importanţă,
a modelelor precizate pentru această din urmă grupă, iar pentru materialele ce tind ca
valoare către grupa C a modelelor specifice acestora.
Viabilitatea unui sistem de gestiune a stocurilor este determinată, în general, de felul

în care acesta răspunde unor cerinţe de bază, cum ar fi:
 gradul ridicat de utilitate practică;

 adaptabilitatea la utilizarea mijloacelor electronice de calcul;
 supleţea şi operaţionalitatea în derularea şi adaptarea proceselor de stocare;
 aria de cuprindere mare;
 concordanţa cu fenomenele reale ale procesului de formare şi consum a stocurilor;
 reducerea la minim a imobilizărilor de resurse materiale şi creşterea vitezei de rotaţie a
mijloacelor circulante ale agenţilor economici;
 cheltuielile de conducere, organizare şi desfăşurare a proceselor de stocare cât mai mici.
Analizat din aceste puncte de vedere sistemul A.B.C. răspunde în mare măsură
cerinţelor. Acest sistem aplicat la gestiunea stocurilor are în vedere, în primul rând
reducerea imobilizărilor la materialele de bază şi care se consumă în cantităţi mari,
aspect asigurat prin exigenţa metodologică de dimensionare a stocurilor şi de urmărire a
derulării proceselor de stocare.

1. Care sunt aplicațiile economice ale teoriei stocurilor ?
2. Ce reprezintă stocurile ?
3. Care sunt modelele de gestiune a stocurilor?
77
Rezumat U.I.5 ( Gestiunea stocurilor)
Ca proces economic complex, gestiunea stocurilor are o sferă largă de
cuprindere, aceasta incluzând atât probleme de conducere, dimensionare, de optimizare
a amplasării stocurilor în teritoriu, de repartizare a lor pe deţinători, de formare şi
evidenţă a acestora, cât şi probleme de recepţie, de depozitare şi păstrare, de urmărire şi
control, de redistribuire şi mod de utilizare.
Cu toate că stocurile sunt considerate resurse neactive, este necesar, în mod obiectiv, să
se recurgă la constituirea de stocuri (de resurse materiale) bine dimensionate, pentru a se
asigura ritmicitatea producţiei materiale şi a consumului.
Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor este nemijlocit legată de cunoaşterea
elementelor prin care se caracterizează procesele de stocare şi care determină nivelul de
formare al stocurilor.
Bucureşti 1988.
Unitatea de învăţare 6: OPTIMIZAREA ITINERARIILOR DE TRANSPORT
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 6)....................................79

Instrucţiuni (U.I. 6)...................................................................................................79
Metode pentru obţinerea unor soluţii iniţiale de bază.....................................80
Optimizarea itinerariilor de transport prin metoda Kotzig...............................88
Optimizarea itinerariilor de transport prin metoda Vogel.................................91
Lucrarea de verificare 2........................................................................................94
Rezumat (U.I. 6).......................................................................................................94
Bibliografie (U.I. 6)..................................................................................................94

Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea rolului stocurilor în
exploatațiile agricole şi cunoaşterea principalelor caracteristici ale transporturilor în
exploatațiile agricole și optimizării acestui proces. După finalizarea studiului aceste
U.I., veţi dispune de competenţe pentru:
-identificarea principalelor elemente ale transporturilor specifice exploatațiilor agricole;
-descrierea optimizării lucrărilor de transport prin diferite metode;
teste de autoevaluare și o lucrare de control cu scopul de a vă ajuta la memorarea şi
înţelegerea noţiunilor legate de problematica transporturilor în agricultură.
79
U.I. 6
OPTIMIZAREA ITINERARIILOR DE
TRANSPORT
Folosirea eficientă a metodelor matematice de optimizare a transportului este
posibilă numai în cazurile în care există cel puţin 3 locuri de producţie şi 3 locuri de
consum. În cazurile în care aceste limite sunt mai mici, cantităţile de produse pot fi
repartizate şi fără calculaţie de optimizare.
Calculele de optimizare pot fi făcute în funcţie de modul de soluţionare urmărit,
adică dacă se urmăreşte o soluţie completă sau una aproximativă. Oricare ar fi soluţia
urmărită, calculele privind optimizarea transporturilor în unităţile agricole pot fi
rezolvate destul de uşor, fără a fi necesare maşini electronice de calcul.
Modelul problemei de transport are particularităţile sale şi anume:
1) limitele sunt reprezentate sub formă de ecuaţii;
2) coeficienţii de pe lângă necunoscute în limite sunt egali cu o unitate;
3) fiecare necunoscută intră numai în două ecuaţii.
Ţinând seama de acest specific, problema transportului de obicei se rezolvă cu
ajutorul algoritmelor speciale simple.
Problema de tip transport se pot rezolva şi fără a face sisteme de ecuaţii, mai
simplu şi mai rapid, folosind aşa-zisele metode rapide de calcul. Aceste metode şi
procedee de calcul permit obţinerea unor soluţii foarte apropiate de soluţia optimă, iar în
multe cazuri chiar soluţia optimă. Principalul avantaj al acestor metode constă în aceea
că permit obţinerea în timp scurt a informaţiilor necesare pentru luarea unor decizii
operative juste.
În scopul obţinerii unor rezultate exacte, o atenţie deosebită trebuie acordată
stabilirii distanţelor de transport (de la parcelă la locul de consum). Precizăm că în loc
de distanţele de transport se pot lua în calcul consumul de timp pentru transportul la
aceste distanţe sau chiar cheltuielile de transport. După părerea noastră luarea în calcul a
consumului de timp pentru transport ar putea mări considerabil succesul optimizării. În
cazul luării în calcul a cheltuielilor de transport, datorită greutăţii aflării exacte a
acestora ne exprimăm unele rezerve privind rezultatele. Se economiseşte mai puţin cu
coeficienţi inexacţi de cost decât cu coeficienţi exacţi de distanţă. De aceea, opinăm
pentru folosirea în calculul de optimizare a transporturilor a datelor privind distanţele de
transport, în locul celor privind cheltuielile de transport.
Pentru optimizarea itinerariilor de transport se folosesc o serie de metode. În
funcţie de gradul de complexitate şi precizie a rezultatelor pe care le obţinem, aceste
metode le-am grupat în trei categorii:
a) metode pentru obţinerea unor soluţii iniţiale de bază;
b) metode pentru verificarea şi îmbunătăţirea soluţiilor iniţiale de bază;
c) metode pentru obţinerea unor soluţii iniţiale optime.
METODE PENTRU OBŢINEREA UNOR SOLUŢII

INIŢIALE DE BAZĂ
Modelul matematic al unei probleme de transport se compune (aşa cum s-a
precizat şi anterior) dintr-un sistem de m + n – 1 ecuaţii liniar independente cu mn
necunoscute. Rezultă că numărul ecuaţiilor distincte în orice problemă de transport este
mai mic decât numărul necunoscutelor. Ca atare, sistemul este nedeterminat şi admite o
infinitate de soluţii. Pentru a obţine o soluţie optimă se determină mai întâi o soluţie
iniţială de bază, care va fi apoi verificată dacă este sau nu optimă.
În literatura de specialitate au fost elaborate o serie de metode (algoritmi) pentru
obţinerea unei soluţii iniţiale de bază, printre care menţionăm: metoda colţului nord-
vest, metoda colţului sud-vest, metoda elementului minim pe linie, metoda elementului
minim pe coloană, metoda acoperirii zerourilor, metoda Kotzig, metoda Vogel etc.
Toate aceste metode le vom trata pe probleme concrete, raţionamentul putând fi repetat
pentru orice problemă asemănătoare.
METODA COLŢULUI NORD-VEST SAU

A COLŢULUI STÂNGA SUS
Această metodă, denumită şi metoda diagonalei principale, realizează o

repartiţie în scară a valorilor, dând problemelor de transport o soluţie apropiată de
optim. De aici şi denumirea de metode repartiţiei în scară.
Pentru a demonstra modul de utilizare a metodei, vom lua un exemplu ipotetic.
Să admitem că grâul de la şase ferme ale unei întreprinderi agricole de stat trebuie
81
transportat la trei depozite în aşa fel ca să se realizeze minimum de t km(să se efectueze
pe itinerariile cele mai scurte). Cantităţile de transportat şi distanţele la care se
transportă sunt cele prevăzute în tabelul următor. Repartizarea cantităţilor se va face
astfel:
Tabelul 6.1
Distanţele şi cantităţile de transportat
Bj
Ai B1 B2 B3 Disponibil
A1 7 4 4 324
A2 6 4 5 448
A3 5 5 6 534
A4 2 3 5 532
A5 6 3 4 468
A6 4 3 2 514
necesar 600 1100 1120 2820
Pornind din colţul stânga sus se va repartiza depozitului B1, din ferma A1,
cantitatea maximă posibilă, adică 324 tone. Diferenţa până la 600 tone cât poate primi
depozitul B1, se va repartiza din ferma A2. În acest fel s-au epuizat cantităţile din ferma
A1 şi deci depozitele B2 şi B3 nu vor primi nici o cantitate din această fermă.
În acest mod, cantitatea produsă de ferma A1 a fost transportată şi rezultă că:
A1/B2 = A1/B3 = 0, iar A1/B1 = 324
În a doua etapă, procedeul se repetă ţinând seama că necesarul pentru depozitul
B1 să fie completat cu cantităţile din ferma A2.
B1 = 600 – 324 = 276
Deci, în pătrăţelul A2/B1 vom repartiza 276 tone. Întrucât depozitul B1 este
complet satisfăcut, înseamnă că:
A3/B1 = A4/B1 = A/B1 = 0
După această repartiţie, ferma A2 mai are disponibil: 448 – 276 = 172 t. Acestea
vor fi trimise la depozitul B2. Deci A2/B2 = 172. Pentru completarea cantităţilor
necesare depozitului B2 va mai fi transportat grâu de la fermele A3 şi A4. Prin urmare:
A2/B2 = 172
= 706; 1100 – 706 = 394
A3/B2 = 534
A4/B2 = 394
În acest mod, depozitul B2 a fost satisfăcut, iar:

A5/B2 = A6/B2 = 0
În etapa următoare, pentru depozitul B3 se repartizează cantităţile care au mai
rămas disponibile. În urma acestei repartiţii se obţine situaţia din tabelul 6.2.
Tabelul 6.2
Repartiţia cantităţilor de transportat
Bj
Ai B1 B2 B3 Disponibil
7 4 4
A1 324 0 0 324
6 4 5
A2 276 172 0 448
5 5 6
A3 0 534 0 534
2 3 5
A4 0 394 138 532
6 3 4
A5 0 0 468 468
4 3 2
A6 0 0 514 514
necesar 600 1100 1120 2820
Folosind datele din tabelul 6.2, calculăm valoarea funcţiei obiectiv:

6
C
3 ij X
 324,7  276,6  172,4  534,5  394,3 
ij 
F

i1
j 1
 138,5  468,4  514,2  12.054 t / km

Soluţia stabilită prin această metodă este soluţie iniţială. Ea poate fi considerată
optimă atunci când ar duce la un maxim sau la un minim al funcţiei obiectiv. De aceea,
pentru soluţiile iniţiale trebuie verificată optimalitatea şi continuată, dacă este cazul,
îmbunătăţirea repartiţiei. În acest scop, se poate utiliza metoda distributivă.
Pentru a verifica optimalitatea unei soluţii iniţiale de bază, se calculează
evaluările4 Sij pentru toate pătrăţelele care conţin valori Xij = 0. Dacă Sij > 0 pentru toate
aceste pătrăţele, soluţia iniţială obţinută este optimă. Dacă Sij = 0, problema admite o
infinitate de soluţii optime, dar toate aceste soluţii conduc la aceeaşi valoare optimă a
4
Evaluarea unui pătrăţel Xij reprezintă cantitatea cu care se modifică valoarea funcţiei de optimizat dacă Xij
creşte cu o unitate.
83
formei liniare F. Dacă avem şi unele evaluări S ij < 0, soluţia iniţială obţinută nu este
optimă, ea poate fi îmbunătăţită.
Soluţia stabilită în tabel poate fi considerată optimă dacă toate sumele vor fi mai
mari decât zero. Întrucât însă, în exemplul nostru avem şi sume negative (căsuţele
A1/B2, A3/B1, A3/B3 etc.), înseamnă că soluţia poate fi îmbunătăţită. Pentru aceasta se
utilizează în continuare fie metoda distributivă, fie metoda potenţialelor (metoda Modi).
METODA COLŢULUI SUD-VEST

Este de asemenea o metodă folosită în optimizarea transporturilor, pentru
obţinerea unor soluţii iniţiale de bază. Rezolvarea problemelor de transport prin această
metodă este asemănătoare cu cea precedentă (metoda colţului stânga sus), cu deosebirea
că repartiţia începe să se facă din colţul sud-vest spre cel din nord-est.
Reluând exemplul din tabelul anterior şi procedând în mod asemănător, obţinem
repartiţia din tabelul 6.3.
Tabelul 6.3
Repartiţia cantităţilor de transportat
A Bj
i
B1 B2 B3 Disponibil
7 4 7
A1 0 0 324
6 4 5
A2 0 0 448
5 5 6
A3 0 186 348
2 3 5
A4 0 532 0
6 3 4
A5 86 382 0
4 3 2
A6 514 0 0
necesar 600 1100 1120 2820
Soluţia obţinută în tabel este puţin diferită faţă de soluţia obţinută prin metoda
colţului nord-vest (stânga sus). Calculând valoarea funcţiei obiectiv, pe baza datelor
obţinute în tabel, vom avea:
F = 324,7 + 448,5 + 348,6 + 186,5 + 532,3 + 382,3 + 86,6 + 514,4 = 12.840
Se poate vedea că rezultatul optimizării este mai mare decât în cazul metodei
nord-vest.
Ca şi în cazul precedent, soluţia obţinută cu ajutorul acestei metode este o soluţie
iniţială şi urmează a fi îmbunătăţită. Pentru aceasta se urmează acelaşi mod de lucru ca
şi în cazul repartiţiei nord-vest. În final se ajunge la acelaşi rezultat.
1. Care sunt caracteristicile metodei Colțului sud-vest ?
2. Care sunt caracteristicile metodei stanga sus?
3. Care sunt caracteristicile metodei elementului minim pe linie?
METODA ELEMENTULUI MINIM PE LINIE
Obţinerea unor soluţii iniţiale de bază, în cazul optimizării itinerariilor de

transport poate avea loc şi cu ajutorul metodei elementului minim pe linie. Metoda este
oarecum asemănătoare cu metoda colţului nord-vest, cu deosebirea că repartizarea
cantităţilor de transportat se face pe fiecare rând în ordinea crescândă a distanţelor,
începând cu distanţa cea mai mică. De aici şi denumirea metodei de „element minim pe
linie”.
Pentru exemplificarea modului de utilizare a metodei să considerăm că 6 ferme
vegetale (B1, B2, … B6), urmează să primească gunoi de grajd de la trei ferme
zootehnice (A1, A2, A3) în cantităţile prezentate în tabelul 9. Se cere să se organizeze
transportul în aşa fel ca să se realizeze minimum de t.km (folosind deci rutele cele mai
scurte).
Tabelul 6.4
Cantităţile şi distanţele de transport
Bj
Ai B1 B2 B3 B4 B5 B6 ai
A1 5,8 5,4 3,8 1,4 5,0 2,6 780
A2 2,8 3,2 3,4 1,8 2,2 2,4 870
A3 2,6 3,6 4,2 4,0 3,0 1,2 550
bj 240 480 340 320 680 140 2200
Urmărind datele din tabelul anterior, se poate observa că distanţa minimă
(elementul minim) pe rândul A1 se află în pătrăţelul A 1/B4. Ca urmare, vom trimite din
A1 la B4 cantitatea de care are nevoie (320 tone). În acest mod, necesarul fermei B4 a
fost complet satisfăcut şi deci: A2/B4 = A3/B4 = 0.
Întrucât prin această repartiţie nu am lichidat cantităţile existente la ferma A 1,
următorul transport îl vom face tot pe acest rând, însă în pătrăţelul cu distanţa rămasă
cea mai mică, după satisfacerea lui B 4. Acest pătrăţel este A1/B6. Aici vom efectua al
doilea transport. Ferma B6 are nevoie de 140 tone, iar disponibilul la ferma A1 este: 780
– 320 = 460 t; deci se poate satisface cererea în întregime, rămânând încă disponibile
320 tone, care vor fi duse la B3, care urmează în ordine ca distanţă. În acest mod,
85
cantităţile existente la ferma A1 au fost repartizate pentru transport. În urma acestei
repartizări rezultă că: A1/B1 = A1/B2 = A1/B5 = 0 şi A2/B6 = A3/B6 = 0.
După acelaşi procedeu se trece şi se face repartizarea cantităţilor de gunoi de
grajd de la fermele A2 şi A3, pentru a fi transportate la fermele care solicită. În urma
repartiţiei se obţin datele din tabelul 6.5.
Tabelul 6.5
Planul optim de transport stabilit prin metoda elementului minim pe linie
Bj
5,8 5,4 3,8 1,4 5,0 2,6
A1 0 0 320 320 0 140 780
2,8 3,2 3,4 1,8 2,2 2,4
A2 190 0 0 0 680 0 870
2,6 3,6 4,2 4,0 3,0 1,2
A3 50 480 20 0 0 0 550
bj 240 480 340 320 680 140 2200
În urma acestei repartiţii, numărul total de t km ce se va realiza (funcţia obiectiv)

va fi:
F = 320.3,8 +320.1,4 + 140.2,6 + 190.2,8 + 680.2,2 + 50.2,6 + 480.3,6 + +20.4,2 =
5998 t.km.
Soluţia obţinută în urma utilizării metodei minimului pe linie este o soluţie
iniţială de bază. Pentru a şti dacă itinerariile alese şi cantităţile repartizate sunt optime,
va trebui procedat la verificarea soluţiei. Această verificare se face potrivit metodologiei
expuse la metoda colţului nord-vest.
METODA ELEMENTULUI MINIM PE COLOANĂ

În cazul utilizării acestei metode pentru obţinerea unei soluţii iniţiale de bază, se
procedează în mod asemănător ca şi cazul metodei elementului minim pe linie, cu
deosebirea că repartiţia cantităţilor se va face pe coloane ţinând cont de distanţele
(elementul) minime.
Reluând exemplul din tabelul de mai sus, se poate observa că distanţa
(elementul) minimă în coloana B1 este pătratul A3/B1. Ca urmare, vom trimite din A 3 la
B1 cantitatea de care are nevoie 240 t.
Rezultă deci: A3/B1 = minim (240,550) = 240 iar A1/B1 = A2/B1 = 0
În mod asemănător se procedează şi în celelalte coloane obţinând soluţia
prezentată în tabelul 6.6.
Tabelul 6.6
Planul optim de transport
B1 B2 B3 B4 B5 B6 ai
5,8 5,4 3,8 1,4 5,0 2,6
A1 0 0 0 320 320 140 780
2,8 3,2 3,4 1,8 2,2 2,4
A2 870
0 480 340 0 50 0
2,6 3,6 4,2 4,0 3,0 1,2
A3 550
240 0 0 0 310 0
bj 240 480 340 320 680 140 2200
Făcând calculele, pe baza datelor obţinute în tabelul de mai sus, funcţia scop va
avea următoarea valoare:
F = 320.1,4 + 320.5 + 140.2,6 + 480.3,2 + 340.3,4 + 50.2,2 + 240.2,6 + +310.3,0 =
6768 t.km.
METODA DUBLEI PREFERINŢE

Metoda reprezintă o îmbinare a celor două metode: metoda elementului minim
pe linie şi metoda elementului minim pe coloană. Metoda constă în analiza mai întâi a
distanţelor pe linii şi apoi pe coloană, stabilind pentru fiecare linie şi apoi pentru fiecare
coloană distanţa cea mai mică (tab.6.7).
Tabelul 6.7
Stabilirea distanţelor minime
Bj
5,8 5,4 3,8 1,4 5,0 2,6
A1  780
2,8 3,2 3,4 1,8 2,2 2,4
A2 870
  
2,6 3,6 4,2 4,0 3,0 1,2
A3 550
 
bj 240 480 340 320 680 140 2200
87
Se poate vedea că în două căsuţe (A1/B4 şi A3/B6 se întâlnesc minimele atât pe
rând cât şi pe coloană (notate cu x). Acestea vor fi primele locuri în se va face
repartizarea cantităţilor de transportat. Ca atare, în căsuţa A1/B4 vom repartiza 320 tone,
atât cât are nevoie punctul B4. Cu aceasta coloana B4 a fost în întregime satisfăcută.
În căsuţa A3/B6 vom repartiza 140 tone şi în acest mod am satisfăcut şi cererile
punctului B6. Tot pe rândul A3 vom mai repartiza 240 tone în căsuţa A3/B1, care este
preferată având distanţa minimă pe coloană. Cu aceasta am satisfăcut şi punctul B 1. În
continuare, vom face repartizarea pe rândul A2 şi primele cantităţi le vom repartiza în
căsuţa A2/B5 care are distanţa cea mai mică. Vom repartiza aici întreaga cantitate cerută
de punctul B5 – 680 tone, cu aceasta coloana B5 fiind satisfăcută. Diferenţa de 190 t (870
– 680) o vom repartiza în căsuţa A 2/B2, care are distanţa minimă pe coloana B 2. Cu
aceasta am repartizat toate cantităţile rândului A2. Pe rândul A3 au mai rămas de
repartizat 170 tone (550 – 140 = 170). Acestea le vom repartiza în căsuţa A 3/B3 şi cu
aceasta am lichidat şi rândul A3. În acest mod se obţine repartiţia din tabelul 6.8.
Tabelul 6.8
Planul optim de transport
B1 B2 B3 B4 B5 B6 ai
A1 0 290 170 320 0 0 780
A2 0 190 0 0 680 0 870
A3 240 0 170 0 0 140 550
bj 240 480 340 320 680 140 2200
Totalul t.km ce se vor realiza pe baza acestei repartiţii va fi de 6.270, sumă care
se situează între rezultatele obţinute prin cele două metode (cu 272 t.km mai mult decât
prin metoda elementului minim pe linie şi cu 498 tone mai puţin decât la metoda
elementului minim pe coloană).
METODA KOTZIG
În rezolvarea problemei de transport, cu ajutorul acestei metode se pleacă tot de
la un tabel iniţial în care se înscriu distanţele şi cantităţile de transportat. După aceea
stabilim distanţa medie a fiecărui loc de producţie (A i) faţă de toate locurile de consum
(Bj). Calculele se fac totalizând distanţa de la o parcelă la fiecare loc de consum şi
împărţim rezultatul la numărul locurilor de consum. Luând un exemplu ipotetic
(transportul masei verzi de pe 6 parcele la 5 locuri de consum), vom avea datele din
tabelul 6.9.
Tabelul 6.9
Calculul distanţei medii
B1 B2 B3 B4 B5 Producţia (t)
A1 4 15 27 23 14 480 16,6
A2 5 8 9 25 21 270 13,6
A3 14 21 34 31 4 320 20,8
A4 28 26 45 43 14 140 31,2
A5 11 17 22 41 6 290 19,4
A6 12 20 3 22 5 180 12,4
Consumul (t) 280 135 425 455 385 1680
12,3 17,8 23,3 30,8 10,6
A1 = 4 + 15 + 27 + 23 + 14 = 83; 83 : 5 = 16,6
A2 = 4 + 15 + 27 + 23 + 14 = 68; 68 : 5 = 13,6
A3 = 14 + 21 +34 + 31 + 4 = 104; 104 : 5 = 20,8
rândul
A4 = 28 + 26 + 45 + 43 + 14 = 156; 156: 5 = 31,2
A5 = 11 + 17 + 22 + 41 + 6 = 97; 97 : 5 = 19,4
A6 = 12 + 20 + 3 + 22 + 5 = 62; 62 : 5 = 12,4
Aceasta înseamnă că parcela A1(spre exemplu) se află la o distanţă medie de

1660 m faţă de toate locurile de consum (distanţele trecute în tabelul 23 sunt în sute de
metri). Dintre toate, parcela A4 este la distanţa cea mai mare 3120 m, faţă de toate
locurile de consum.
Acelaşi procedeu de calcul îl aplicăm şi pentru coloane, în care caz avem:
B1 = 4 + 5 + 14 + 28 + 11 + 12 = 74; 74 : 6 = 12,3
B2 = 15 + 8 + 21 + 26 + 17 + 20 = 107; 107 : 6 = 17,8
B3 = 27 + 9 + 34 + 45 + 22 + 3 = 140; 140 : 6 = 23,3
B4 = 23 + 25 + 31 + 43 + 41 + 22 = 185; 185 : 6 = 30,8
B5 = 14 + 21 + 4 + 14 + 6 + 5 = 64; 64 : 6 = 10,6
Mediile rândurilor le înscriem în tabelul iniţial, în dreptul fiecărui rând, iar
mediile coloanelor, sub tabel, în dreptul fiecărui rând, iar mediile coloanelor, sub tabel,
în dreptul fiecărei coloane (tab. ..).
Calculăm apoi, pentru fiecare pătrăţel al tabelului, noile evaluări ale distanţelor.
În acest scop, se adună pentru fiecare pătrăţel media rândului cu media coloanei
respective, iar totalul se scade din distanţa reala înscrisă în tabelul iniţial.
89
Întrucât toate valorile noi calculate au semnul negativ, pentru simplificare se
poate lăsa la o parte semnul (de altfel valoarea nouă o putem calcula şi prin scăderea
distanţei reale din valorile medii adunate şi nu invers, cum am făcut mai sus).
Toate aceste noi valori le introducem în tabelul 6.10
Tabelul 6.10
Tabel ajutător pentru optimizarea transportului, după metoda Kotzig
(noile evaluări ale distanţelor şi ordinea de repartiţie)
B1 B2 B3 B4 B5
A1 24,9 19,4 12,9 24,4 13,2
 - -  -
A2 20,9 23,4 17,9 19,4 3,2
-  - R -
A3 19,1 17,6 10,1 20,6 27,4
- - -  
A4 15,5 23 9,5 19 27,8
- - - - 
A5 20,7 20,2 20,5 9 24
- -  ,R -
2
A6 12,7 10,2 32,7 21,2 18

- -  - -
După întocmirea tabelului ajutător, se stabileşte ordinea de ocupare a tabelului

(repartizarea cantităţilor de produs de la fiecare parcelă pe locuri de consum). Pentru
aceasta, căutăm în tabelul ajutător cel mai mare număr negativ ca valoare şi notăm cu 1,
fiind deci primul pătrăţel ce va primi cantitatea de masă verde în funcţie de producţia
parcelei şi de necesarul pentru consum. Căutăm apoi cel mai mare număr care urmează
şi procedăm în acelaşi mod. Pătrăţelele care rămân în rândul epuizat al unei coloane se
notează cu zero, iar în tabelul ajutător cu o linie.
În exemplul nostru, cel mai mare număr este 32,7 în pătrăţelul A6/B3. Acest
pătrăţel îl notăm în tabelul ajutător cu 1, iar în tabelul principal, tabelul ..., repartizăm
cantitatea de 180 t. Fiind repartizată astfel toată cantitatea parcelei A 6, restul pătrăţelelor
vor primi zero (tab. 11). Căutăm acum numărul următor ca mărime, care este în
pătrăţelul A4/B5 din tabelul ajutător, iar în tabelul principal repartizăm cantitatea de
masă verde posibilă (140 t).
Tabelul 6.11
Optimizarea transportului de masă verde cu metoda
aproximativă (după Kotzig)
B1 B2 B3 B4 B5 Producţia (t)
A1 280 0 0 200 0 480
A2 0 135 0 135 0 270
A3 0 0 0 75 245 320
A4 0 0 0 0 140 140
A5 0 0 245 45 0 290
A6 0 0 180 0 0 180
Consumul (t) 280 135 425 455 385 1680
Prin aceasta, rândul A4 a fost epuizat şi deci restul pătrăţelelor se vor nota cu
zero în tabelul principal şi cu liniuţă în tabelul ajutător.
După ce toată cantitatea de masă verde este repartizată pe locurile de consum,
calculăm cheltuielile în t.km pentru transportarea masei verzi, multiplicând fiecare
cantitate din tabelul principal cu distanţa reală a aceluiaşi pătrăţel al tabelului. Făcând
calculele rezultă 2311 t.km.
METODA VOGEL
În literatura de specialitate este cunoscută şi sub denumirea de metoda

aproximativă de calcul VAM (Vogel’s Aproximation Method) şi a fost prezentată de
N.R. Reinfeld şi W. B. Vogel. Metoda are avantajul că scurtează foarte mult timpul de
calcul, pentru cazul când cererile sunt egale cu disponibilul.
În cazul acestei metode, calculele se fac lângă tabelul iniţial (atât sub acest tabel
cât şi în dreptul lui). Rezolvarea presupune mai multe etape de calcul ce se
numerotează.
Pentru a ilustra modul de utilizare a acestei metode, luăm un exemplu dintr-o
unitate din judeţul Ialomiţa. Această unitate a cultivat în anii trecuţi suprafaţa de 200 ha
legume. Pentru această suprafaţă, precum şi pentru răsadniţele necesare, cooperativa a
transportat 4727 tone gunoi de grajd. Transportul s-a efectuat din 11 puncte diferite, la
12 parcele şi răsadniţe repartizate celor 4 brigăzi legumicole. Distanţa de transport a
variat între 0-49 km. Modul cum a organizat unitatea transportul acestei cantităţi de
gunoi este cel prezentat în tabelul 6.12.
91
În total s-au efectuat 41370 t.km pentru care s-au cheltuit 134453 lei.
În folosirea metodei Vogel se pleacă de la tabelul iniţial care cuprinde distanţele
de transport (tab. 13).
Rezolvarea presupune mai multe etape de calcul, fiecare etapă numerotându-se
cu un număr de ordine.
În prima etapă se caută în fiecare rând şi în fiecare coloană primele două distanţe
care sunt cele mai scurte, dintre cele înscrise în pătrăţelele coloanei sau rândului
respectiv şi se face diferenţa între ele. Aceste diferenţe se înscriu în partea dreaptă a
tabelului, pentru rânduri şi sub tabel, pentru coloane, în dreptul numărului de ordine al
etapei întâi. În cazul exemplului nostru vom avea
Pentru rânduri Pentru coloane
1-1 = 0 1–0=1
35-33 = 2 2-2,5 = 1,5
25-24 = 1 5-2 = 3
12-12= 0 3-1 = 2
2-1,5= 0,5 8-5 = 3
1-0= 1 1-1 = 0
1-0,5= 0,5 3-1,5 = 1,5
etc. etc.
Căutăm apoi care dintre diferenţele calculate este cea mai mare. În exemplul
nostru este 5, din coloana B9; în această coloană vom stabili deci primul drum de
transport şi anume spre locul de consum care are cea mai mică distanţă (în exemplul
nostru A10/B9). Din tabel se vede însă că acest loc are nevoie de 555 t gunoi, dar de la
locul de depozitare A10 nu i se pot repartiza decât 250 t. Ca urmare, vom repartiza aceste
250 t urmând ca restul să fie aduse de la un alt loc.
În etapa a doua de calcul, stabilim din nou diferenţele între cele mai mici
distanţe procedând la fel ca şi în prima etapă, însă fără a mai lua în calcul rândul A 10, a
cărui producţie a fost total repartizată. În această a doua etapă, diferenţa cea mai mare
este 3 din coloana B3. În acest loc vom programa al doilea transport şi anume, acolo
unde este distanţa cea mai mică (A7/B3 – 2 km). Locul B3 are nevoie de 115 t, iar locul
A7.
1. Care sunt caracteristicile metodei Kotzig ?
2. Care sunt caracteristicile metodei Vogel?
3. Care sunt caracteristicile metodei dublei preferințe?
LUCRARE DE VERIFICARE NR. 2

(se va transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă, până la
sfârşitul celei de-a VII-a săptămâni din semestrul II)
2. OPTIMIZAREA ITINERARIILOR DE TRANSPORT ÎN AGRICULTURĂ (6

puncte);
(informaţii mai detaliate asupra acestor aspecte pot fi găsite în bibliografie)
Rezumat U.I.6 ( Optimizarea itinerariilor de transport)

Modelul matematic al unei probleme de transport se compune dintr-un sistem de m +
n – 1 ecuaţii liniar independente cu mn necunoscute. Rezultă că numărul ecuaţiilor distincte în
orice problemă de transport este mai mic decât numărul necunoscutelor. Ca atare, sistemul
este nedeterminat şi admite o infinitate de soluţii. Pentru a obţine o soluţie optimă se
determină mai întâi o soluţie iniţială de bază, care va fi apoi verificată dacă este sau nu
optimă. În literatura de specialitate au fost elaborate o serie de metode (algoritmi) pentru
obţinerea unei soluţii iniţiale de bază, printre care menţionăm: metoda colţului nord-vest,
metoda colţului sud-vest, metoda elementului minim pe linie, metoda elementului minim pe
coloană, metoda acoperirii zerourilor, metoda Kotzig, metoda Vogel etc
Bucureşti 1988.
93
BIBLIOGRAFIE
1. Anderson, D.R., Sweeney, D.J., Williams, T.A. – Management Science,Quantitative

Approaches to Decision Making, West Publishing Company,1988.
2. Andrei A., Marin D., Oprescu Gh., Roman M., Mitruţ D. – Modele dinamice de
conducere a activităţii firmei, Editura ASE, Bucureşti, 2001.
3. Baciu, A., Pascu, A., Puşcas, E. – Aplicaţii ale cercetării operaţionale, Editura
Militară, Bucureşti 1988.
4. Ballou, R.H. – Business Logistics Management (third edition), Prenntice Hall Inc.,
1992.
5. Brezuleanu S., Cercetare Operațională, support de curs I.D. USAMV Iași, 2005.
6. Cochran W.G. şi Cocs G.M. – Experimental Designs. Ediţia a doua, John Wiley and
Sons, New York, 1957.
7. Davies O.L. (ed) – Design and Analysis of Industrial Experiments. Hafner Publishing
Co, New York, 1956.
8. Dobre I., Badescu A., Irimiea Corina – Teoria deciziei. Studii de caz, Editura ASE,
Bucureşti, 2000.
9. Duţă, L.D., Fabian, Cs. – Metode matematice în optimizarea croirii, Ed. Tehnică,
Bucureşti,1983.
10. Hillier, F.S., Lieberman, G.J. – Introduction to Operations Research, Mc. Graw -
Hill Publishig Company,1990.
11. Modder, J.J., Elmaghraby, S.E. – Handbook of Operations Research, vol.
I,Reinhold Company,1998.
12. Nica V., Mustaţă Floare, Ciobanu Gh., Mărăcine V. – Cercetări operaţionale,
Editura Matrix Rom, Bucureşti, 1998, pg. 1-125.
13. Oprescu Gh., Marin D., Andrei Anca, Mitruţ D. – Modelarea cibernetică a
mecanismelor de reglare a sistemelor economice, Editura ASE, Bucureşti, 1999, pg. 15-
237.
14. Oprescu Gh., Spircu Liliana, Scarlat E., Chiriţa Nora – Bazele ciberneticii
economice. Partea I, Editura ASE, Bucureşti, 2001.
15. Radu Serban – Optimizare cu Aplicatii in Economie, Editura Matrix Rom -
Bucuresti, 1999.
16. Radu Serban, Tudor Dumitrescu – Metode de Optimizare, Editura Matrix Rom -
Bucuresti, 1998.
17. Scarlat E., Chiriţa Nora – Cibernetica sistemelor microeconomice., Editura ASE,
Bucureşti, 2000.
18. Ţiganescu E., Mitru D. – Bazele cercetării operaţionale, Editura ASE, Bucureşti,
2001.
19. Ţiganescu E., Roman M. – Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti, 2001.
Stejărel Brezuleanu – CERCETARE OPERAȚIONALĂ
Tabelul 6.12
Schema folosită de.........unitate pentru organizarea transportului gunoiului de grajd
Locul Denumirea Răsadniţa Ghioaca Târziu Averescu Cincu Răsadniţa Răsadniţa Broşteni Răsadniţa Baracă Răsadniţa Casa Existent T.km
unde se centru Brig. V. Brig. VI. Brig. VII. Brig. VIII. apelor tone
Locul
transportă
de unde
se transportă
Denumirea Simbol B1 B2 B3 B4 B5 B6 B7 B8 B9 B10 B11 B12

Sector A1 400 600 700 1700 3800
zootehnic
Surdila Greci A2 150 60 210 8130
Cilibia A3 200 57 200 300 757 27710

Lipia A4 15 40 50 30 135 1300
Topitorie A5 60 100 150 310 1340
cânepă
Răsadniţă A6 50 55 50 50 180 385 1105
centru
Tabăra de A7 60 60 60 60 240 510
vară
Zoreşti A8 10 55 25 90 1300
Sector A9 50 50 600
particular
Răsadniţă A10 250 250 375
Simileanca
Sector A11 200 400 600 1200
zootehnic
Simileanca
Total tone 825 110 115 110 110 757 810 180 555 250 605 300 4727 41370
95
133
133

Curs Id Co-2019 IV Iea

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Id Co-2019 IV Iea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “I. I. de la BRAD” IAŞI

Prof. univ. dr. Stejărel Brezuleanu

U.I. 2. ROLUL MODELĂRII ÎN CERCETAREA OPERAŢIONALĂ...........25

U.I. 3. PROGRAMAREA LINIARĂ ÎN CERCETAREA OPERAŢIONALĂ...36

U.I 4. ELEMENTE DE TEORIA GRAFURILOR............................................45

U.I. 5. GESTIUNEA STOCURILOR.......................................................................59

U.I. 6. OPTIMIZAREA ITINERARELOR DE TRANSPORT..............................80

În vederea completării şi extinderii cunoştinţelor în domeniu, peste cadrul

CUPRINS (U.I. 1) Pag.

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 1)

U.I.1 NATURA CERCETĂRII OPERAŢIONALE

DEZVOLTAREA CERCETĂRII OPERAŢIONALE

Cercetarea operaţională se aplică pe scară largă în multe domenii de activitate

Test de autoevaluare (1)

1. Cum poate fi definită cercetarea operațională ?

CERCETAREA OPERAŢIONALÃ ŞI DISCIPLINELE

Pe baza acestor premise, Forrester construieşte un procedeu de descriere a

Test de autoevaluare (2)

CONŢINUTUL ŞI CARACTERISTICILE PRINCIPALE

În multe lucrări de specialitate pot fi întâlnite diverse definiţii ale cercetării

Abordarea în ansamblu a problemelor

Folosirea unei grupe de specialişti din diferite domenii

Utilizarea metodelor ştiinţifice la problemele de conducere

Test de autoevaluare (3)

Rezumat (U.I. 1 – Cercetarea operațională și disciplinele înrudite)

LUCRARE DE VERIFICARE NR. 1

1. APLICAȚII ALE CERCETĂRII OPERAȚIONALE ÎN EXPLOATAȚIILE

CUPRINS (U.I. 2) Pag.

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 2)........................................24

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 2)

MODELAREA ÎN CERCETAREA OPERAŢIONALĂ

Test de autoevaluare (1)

1. Cum poate fi definit un model?

PROBLEME TIP DE CERCETARE OPERAŢIONALĂ

Test de autoevaluare (2)

1. Care sunt problemele tip de cercetare operațională?

Rezumat U.I.2 ( Rolul modelării în cercetarea operațională)

CUPRINS (U.I. 3) Pag.

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 3)...........................................35

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 3)

Fiecare inecuaţie/restricţie încorporează două

1. relaţia (1), unde f(x) =  c j  x j este denumită funcţia obiectiv de eficienţă a

problemei, evaluează eficienţa/performanţa fiecărei variante de program x;

urmare indicatorul bk este limita inferioară impusă "reţetei optime";

ai1x1  ai2 x 2  ...  ain x n  bi i  1,..., m

La o problemă de programare operativă a producţiei restricţiile se referă la o

meniu iar f(x) = c j  x j este costul total al reţetei definită de vectorul x.

Test de autoevaluare (1)

Dacă există componente strict pozitive, pentru acestea se calculează rapoartele s = x

Test de autoevaluare (2)

Rezumat U.I.3 ( Programarea liniară)

Unitatea de învăţare 4: ELEMENTE DE TEORIA GRAFURILOR

CUPRINS (U.I. 4) Pag.

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 4)........................................44

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 4)

f[(xi,xj)] = f[(xj,xi)] , oricare ar fi nodurile xi şi xj din X

În aceste condiţii, dacă f[(xi,xj)] = f[(xj,xi)] = A atunci perechea neorientată

A. O primă modalitate de reprezentare este listarea efectivă a tuturor nodurilor şi a

B x1  {x1, x2, x4, x5} C

CONCEPTE DE BAZĂ ÎN TEORIA GRAFURILOR

f) nod izolat: este un nod cu gradul 0;

există cel puţin un arc în U, de la un nod din