Sunteți pe pagina 1din 364

Prof. dr.

Lazar CISTELECAN

Investitii
Capitolul 1

INVESTIŢIILE ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI CONTEMPORANE

1.1. CONCEPTUL DE INVESTIŢIE

Tranziţia societăţii româneşti şi înscrierea sa pe coordonatele economiei de piaţă


implică noi abordări în raportul dintre teoria şi practica economică. Referindu-ne la conceptul
de investiţie vom remarca manifestarea unor preocupări de clarificare. Dar acest concept are
un conţinut mai complex de cât apare dintr-o analiză succintă. Problemele practice ale
tranziţiei la economia de piaţă impun sarcini noi şi dificile teoriei economice. Între acestea, o
abordare a conceptului de investiţii este încă departe de o definire unitară. Problema prezintă
interes şi este de actualitate căci aşa cum sublinia Alvin Toffler “ grupurile de factori de
decizie anonimi, care manevrează pârghiile investiţiilor, au constituit supraelitele din toate
societăţile industriale”1.
Problema este de actualitate şi pentru că potenţialul investiţional se reflectă nu
neapărat prin volumul de resurse (financiare, materiale şi umane) avansate, cât mai ales prin
capacitatea factorului uman de a le transpune în efecte scontate.
Investiţiile pot şi trebuie abordate în strânsă legătură cu procesul dezvoltării, al
creşterii economice. În fapt dezvoltarea depinde de capacitatea factorilor de decizie2: a) de a
formula opţiuni de investiţii în acord cu obiectivele şi scopurile stabilite; b) de a ameliora
strategia şi politicile de dezvoltare in ideea potenţării efectelor investiţiilor; c) de a selecta
proiecte de investiţii care să permită valorificarea raţională a tuturor resurselor materiale,
financiare şi de muncă pentru atingerea obiectivelor stabilite.
În aceeaşi ordine de idei trebuie remarcat faptul că investiţiile înfăptuite jalonează
limitele, parametrii factorilor de producţie, în mod riguros pentru o perioadă mare de timp,
generând efecte complexe pe termen lung.
La prima vedere, investiţia ne apare în mod concret ca o operaţiune de modificare şi
de creştere a patrimoniului iniţial: construcţii industriale şi civile, achiziţia montajul şi
instalarea unor echipamente industriale, cumpărarea unor maşini, utilaje etc. La o analiză mai
profundă investiţia este alocarea capitalurilor economisite în activităţi lucrative cu caracter
profitabil care să majoreze valoarea capitalurilor iniţial acordate “3.
În sens financiar investiţiile înseamnă schimbarea unei sume de bani prezentă, certă,
în speranţa obţinerii unor venituri viitoare, superioare, probabile.
In sens contabil investiţia reprezintă “alocarea unei trezorerii disponibile pentru
procurarea unui activ fix care va genera fluxuri financiare de venituri şi cheltuieli de
exploatare”4.
Investiţia, într-o altă formulare, reprezintă o decizie de a cheltui pentru achiziţionarea
de active fixe sau circulante inclusiv în scopuri speculative, prin care să se obţină un flux de
lichidităţi şi deci o creştere a avuţiei aparţinând unei persoane fizice sau juridice.

1
Toffler A., Al treilea val, Bucureşti, Editura Politică, 1983, p.112.
2
Zaiţ D., Eficienţa economică a investiţiilor, Iaşi, 1987, p.2.
3
Stancu I., Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p 285.
4
Idem.

3
Literatura engleză defineşte investiţiile după trei criterii importante:
1. În plan contabil investiţiile constituie o imobilizare în bunuri mobile sau imobile,
corporale sau necorporale achiziţionate ori create pentru o entitate economică, durabile,
respectiv:
- imobilizări legate de exploatare;
- imobilizări în afara exploatării.
2. În plan economic investiţiile constituie sacrificiul de resurse curente în speranţa
obţinerii unor rezultate viitoare, superioare:
- sub influenţa factorului timp;
- în condiţii de eficienţă economică;
- sub spectrul riscului.
3. În plan financiar investiţiile reprezintă ansamblul de cheltuieli care va genera
venituri / economii, o perioadă îndelungată, şi care permit rambursarea, respectiv recuperarea
cheltuielilor iniţiale.
Din punctul de vedere al pieţei financiare se vorbeşte de:
- investiţii pentru afaceri adică cheltuieli pentru maşini, utilaje, dotări ale unei societăţi
comerciale (cotate la bursa de valori mobiliare);
- investiţii imobiliare care includ clădiri, locuinţe, terenuri (cotate la bursa de valori
imobiliare);
- investiţii în stocuri de valori materiale circulante (cotate la bursa de mărfuri).
În fine se apreciază că, în economia de piaţă, investiţia constituie plasament de capital
în active diverse, indiferent de durata şi scopul deţinerii lor, inclusiv în scop speculativ.
Aporturile cu “caracter inteligent” constituie întotdeauna “acumulări” care au generat
în timp efecte fiind astfel “veritabile investiţii pentru omenire”5. Capitalul intelectual al
omenirii se află înmagazinat în: biblioteci, brevete, invenţii etc. care constituie un capital
exploatabil, înglobând deci capitalul uman şi formele stocate de idei, informaţii, raţionamente.
Se relevă astfel caracterul de investiţie a activităţii intelectuale care ar include cheltuieli de
cercetare dezvoltare, cheltuieli de formare intelectual profesională, unele cheltuieli de
marketing şi publicitate etc.
Conceptul de investiţie implică sensuri şi accepţiuni variate. Datorită complexităţii
acestui concept o sinteză se impune.
În sens larg prin investiţie se înţelege “plasarea unor sume de bani în domeniul
economic, social-cultural, administrativ, militar etc., cu scopul de a asigura baza tehnico-
materială şi forţa de muncă necesară desfăşurării şi lărgirii activităţii acestora”6. Dar tot în
sens larg semnalăm vehicularea şi a altor definiţii al căror conţinut îl prezentăm în continuare.
P. Masse7, prin investiţie desemnează “ toate actele de transformare a mijloacelor
financiare în bunuri concrete şi rezultatele acestor acţiuni”. În această concepţie noţiunea de
investiţii se delimitează prin următoarele elemente:
- subiect, adică persoana fizică sau juridică care investeşte;
- obiect, respectiv construcţia, echipamentele, utilajele pentru care se iniţiază
investiţia;
- cost, adică efortul financiar, cost actual pentru realizarea obiectivului respectiv;
- efecte, concretizate în rezultate, valori materiale, economice şi financiare care
urmează a fi obţinute în viitor, o speranţă mai mult sau mai puţin certă.
Reiese că investiţia este considerată ca o cheltuială prezentă, realizată în vederea
obţinerii unor efecte viitoare în condiţii de risc şi incertitudine.

5
Jivan Al., Activităţile intelectuale ca investiţie, în Tribuna Economică, nr 32, 1996
6
*** Dicţionar de economie politică, Bucureşti, Editura Politică, 1974, p.389
7
Masse P., Le choix des investissments, Paris, Dunod, 1959, p.1

4
H. Peumans8 dă conceptului de investiţii două sensuri. În sens larg, include în
investiţie cheltuielile de mijloace financiare pentru achiziţionarea de bunuri concrete,
durabile, echipamente de producţie inclusiv cheltuielile pentru materii prime, materiale etc.,
deci cheltuielile de producţie. În sens restrâns, din definiţia de mai sus elimină cheltuielile
curente de producţie.
În modelele de creştere economică ale lui Keynes, Harrod, Domar, se pune semnul
egalităţii între investiţii şi economii luând în considerare faptul real, anume că investiţiile au
ca resursă principală de realizare economiile. Se ignoră totuşi semnificaţia lor diferită,
investiţiile, o cheltuială; economiile, o resursă, un efect al procesului economic pe seama
căruia cheltuiala poate fi efectuată.
Tot în sens larg pot fi reţinute şi alte definiţii. Astfel: “ investiţia reprezintă renunţarea
la sursele băneşti lichide contra speranţelor unor resurse viitoare etalate în timp”;9 o condiţie a
progresului social, care se “realizează prin renunţarea la consumarea imediată, în favoarea
unui consum ulterior”10 sau “adaosul curent la valoarea echipamentului de producţie care a
rezultat din activitatea de producţie a perioadei respective”11. Într-o concepţie strâns legată de
fapte, investiţiile sunt “producţia de procese suplimentare” pentru că aşa cum remarcă N.
Georgescu-Roegen, “ o fabrică de textile, de exemplu, este un produs al activităţii economice
a omului întocmai ca şi un cot de pânză”12.
Într-un sens foarte larg subliniază I. Românu13, a investi înseamnă a încorpora într-un
obiect sau acţiune, eforturi umane şi mijloace materiale cu scopul de a obţine un anumit
rezultat.
Necesităţile de ordin metodologic şi practic, cu privire la constituirea fondurilor,
geneza şi alocarea resurselor aferente investiţiilor, cât şi cu privire la organizarea şi
înfăptuirea activităţii de investiţii (procesului investiţional) impun conturarea mai precisă a
conceptului de investiţii. În acest context, în sens restrâns, investiţiile reprezintă totalitatea
cheltuielilor prin care se creează sau se achiziţionează noi mijloace fixe, productive şi
neproductive, se înlocuiesc mijloacele fixe uzate, se perfecţionează sau se modernizează
mijloacele fixe existente, ori se fac plasamente financiare cu scop profitabil.
Abordarea conceptului de investiţie cu sensul său restrâns este frecventă în planul
teoriei şi, cu atât mai mult, al practicii economice. Într-adevăr, în sens restrâns, investiţiile în
economia unei ţări au o sferă de extindere marcată prin scop şi mijloace.
Scopul evidenţiază faptul că investiţiile presupun mutaţii (înlocuire, sporire) ale unor
elemente de patrimoniu de natura mijloacelor de muncă cu deosebire a mijloacelor fixe. Dar
contextul tranziţiei la economia de piaţă în România implică analiza unor noi aspecte.
Mai precis, se conturează argumente privind oportunitatea extinderii acestui concept:
a) prin înglobarea unor cheltuieli asimilate investiţiilor, având aceeaşi sursă de
finanţare chiar dacă nu produc mutaţii cantitative în structura şi volumul mijloacelor fixe
(cum sunt cele de proiectare, de explorări şi prospecţiuni geologice, lucrări de împădurire şi
întreţinere a pădurilor până la atingerea stării de masiv etc.);
b) prin cerinţa înglobării în acest concept a investiţiilor intelectuale (nemateriale) care
pot avea, sau nu, aceeaşi sursă de finanţare cu investiţiile materiale (propriu-zise) întrunind
următoarele trei condiţii: produc modificări de comportament; contribuie la o acumulare de
patrimoniu şi conduc la creşterea capacităţii de producţie. În esenţă se au în vedere cheltuieli

8
Peumans H., Théorie et practique des calculs d’investissments, Paris, Dunod, 1971, p.3-5.
9
Aftalion F., s.a., Théorie financière de l’entreprisse, P.U.F., Paris, 1974, p.85.
10
Rueff J., L’àge de l’inflation, Editura Payot, Paris, 1964, p.83.
11
Keynes Y.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Politică, Bucureşti,
1970, p.96.
12
Georgescu-Roegen N., Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti ,1979, p.440.
13
Românu I., Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p.7.

5
de cercetare-dezvoltare pentru informatizare, implantarea logisticii comerciale a firmei,
formarea profesională şi studii de diagnoză, prognoză şi fezabilitate;
c) prin luarea în considerare a investiţiilor financiare. Apariţia în economia noastră a
investiţiilor financiare presupune modificări în activele necorporale ale firmei şi generează
efecte financiare în bilanţul acesteia, prin dividendele, dobânzile cuvenite etc. Ne referim la
investiţiile de natura plasamentelor în acţiuni, cumpărarea de obligaţiuni şi titluri de valoare
etc.
Sfera de cuprindere a conceptului de investiţie este marcată şi prin mijloacele de
realizare, de înfăptuire, a lor. În esenţă principalul mijloc de realizare a oricărei investiţii îl
constituie cheltuiala, (avansarea) unor sume băneşti. Mai departe însă vom afirma că investiţia
are ca mijloc de înfăptuire realizarea unor lucrări, efectuarea unor plasamente financiare cu
efecte de lungă durată sau pur şi simplu efectuarea unor cheltuieli de natură investiţională prin
sursa de finanţare ori prin efectele generate asupra patrimoniului firmei.
Indiferent de sensul, larg sau restrâns, al abordării conceptului de investiţie şi de
relativa diversitate a punctelor de vedere şi opiniilor formulate, pot fi desprinse câteva
trăsături comune, care prezintă interes şi anume:
a) Orice investiţie presupune transpunerea în cheltuieli a unor disponibilităţi băneşti
indiferent dacă efortul înseamnă realizarea unor obiecte, bunuri concrete, echipamente sau
dimpotrivă plasamente în acţiuni, titluri şi hârtii de valoare.
b) Orice investiţie înseamnă efort, sub multiple aspecte, dar în urma căruia se
scontează efecte diverse, multiplicatoare, cel mai adesea sub forma sporului de profit, a cărui
realizare rămâne incertă.
c) Orice investiţie implică “dezafectarea” temporară, dar certă, a unor resurse
curente (materiale, financiare, de muncă) al căror cost urmează a fi suplinit de efectele nete
viitoare.

1.2. ACCEPŢIUNI ALE INVESTIŢIEI

Clarificarea conceptului de investiţie implică, în mod obiectiv, identificarea


accepţiunilor pe care le comportă şi anume: plasament, cheltuială, acţiune, lucrare, activitate,
proces.
Accepţiunea de plasament de fonduri băneşti dată investiţiilor acoperă doar în parte
sensul larg al conceptului de investiţie. Este indicată doar destinaţia unor fonduri băneşti dar
nu se reflectă tehnica şi mijloacele de efectuare. Scopul este conturat pe un plan general. Este
adevărat, în contextul tranziţiei la economia de piaţă se explicitează caracterul investiţional al
plasamentelor financiare în acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat etc., dar acest fapt nu este
suficient.
Cel mai adesea investiţiile capătă accepţiunea de cheltuială sau totalitate a
cheltuielilor prin care se creează, se achiziţionează noi mijloace fixe ori se înlocuiesc cele
scoase din uz. Dar şi această accepţiune impune, credem noi, o analiză mai riguroasă.
Cu un sens mai general, a cheltui înseamnă “ a întrebuinţa banii pentru a cumpăra sau
plăti ceva”14. Într-o altă formulare cheltuielile sunt expresia valorică a consumului de mijloace
de producţie, de forţă de muncă sau mijloace băneşti, pentru satisfacerea necesităţilor de
consum productiv sau neproductiv (social şi individual). Dar, a consuma înseamnă a folosi
ceva pentru satisfacerea trebuinţelor proprii sau pentru a obţine alte produse. Prin acţiunea de
a consuma elementul supus consumării dispare, se transformă sau se distruge.
Când ne referim la investiţii apreciem că atributul de cheltuială trebuie înţeles, ca
având semnificaţia transformării activelor băneşti în active materiale. Activele materiale puse

14
*** Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei, Bucureşti, 1958, p.181.

6
în operă rămân şi măresc patrimoniul întreprinzătorului sub forma activelor fixe (construcţii,
utilaje şi instalaţii). Măresc patrimoniul unităţii sub aspectul valorilor de întrebuinţare
introduse în economia întreprinderii dar şi sub aspectul valorii nou create, adăugate de munca
vie.
Atributul de cheltuială pe care îl au investiţiile tinde să capete o recunoaştere mult mai
largă în contextul mecanismelor de piaţă. Faptul este explicabil. Constituirea resurselor
băneşti aferente şi tehnica de “avansare”, de cheltuire a lor au loc prin intermediul unor
proceduri financiare. Apoi, creşte ponderea investiţiilor asimilate, nemateriale şi financiare,
care deşi generează, în parte, efecte investiţionale nu comportă întrutotul regimul amortizării
pe care îl au mijloacele fixe.
Accepţiunea de cheltuială dată investiţiilor trebuie completată cu aceea de acţiune,
activitate, proces, de transformare a mijloacelor băneşti afectate acestui scop, în mijloace de
producţie. De altfel, caracterul de acţiune atribuit investiţiilor este recunoscut în literatura
noastră economică. Astfel se subliniază faptul că “investiţiile reprezintă o acţiune care
comportă un anumit risc”15, remarcând totodată că consumul de mijloace materiale şi umane
este sigur, în schimb efectele prevăzute constituie doar o speranţă pe care timpul o va
confirma sau infirma.
Accepţiunea de activitate atribuită investiţiilor are temei. Ea reflectă gradul şi modul
de implicare a diferiţilor factori de realizare a investiţiilor. Este astfel posibilă identificarea
răspunderilor concrete asumate de investitori, organele de consultanţă şi de proiectare, a
firmelor de antrepriză etc. în materializarea opţiunilor de investiţii.
Accepţiunea de proces în domeniul investiţiilor are ca referinţe preocupările lui
N.Georgescu-Roegen în abordarea entropică, procesuală a activităţii economice. Profesorul
Georgescu-Roegen sublinia că la rădăcina penuriei economice se află nu numai caracterul
limitat al resurselor globului dar şi irevocabila degradare entropică a acestor resurse, proces
pe care îl accelerează activităţile umane16.
Entropia sau a doua lege a termodinamicii arată cum energia termică, de la sine,
întotdeauna trece de la un corp mai cald la unul mai rece şi niciodată invers17. Într-un sistem
închis entropia tinde totdeauna către un maximum. Entropia maximă reprezintă haosul, lipsa
de ordine, de concentrare şi de organizare, iar entropia minimă sau joasă este sinonimă cu
maximum de ordine, de concentrare sau organizare. Profesorul Georgescu-Roegen a fost
primul care a făcut legătura între termodinamică şi ştiinţa economică. Atât termodinamica cât
şi economia se ocupă de procese de transformare a energiei.
Conceptual, procesul reflectă mersul, desfăşurarea sau evoluţia unui fenomen sau
eveniment; transformarea succesivă în starea unui lucru sau şirul de operaţii ori de fenomene
prin care se efectuează o lucrare etc. Noţiunea se foloseşte în fizică şi chimie, în domeniul
dreptului şi a literaturii, în biologie şi economie. Procesul economic reflectă desfăşurarea în
timp şi spaţiu a fenomenelor economice, transformările succesive, cantitative şi calitative,
intervenite în starea acestora.
În concepţia lui N. Georgescu-Roegen “proces” reprezintă o noţiune deosebit de
derutantă, întrucât proces înseamnă neapărat schimbare18. În aceeaşi accepţiune “un proces
implică o întâmplare” pentru a cărui reprezentare analitică trebuie să se ţină seama de scop,
delimitarea, faţă de alte procese ca şi de durata acestuia, respectiv de coordonatele în care se
poate înfăptui orice proces.
Conform tezei lui N. Georgescu-Roegen întrucât timpul se scurge într-o singură
direcţie, adică spre viitor, acest fapt reflectă evoluţia entropică a proceselor, transformarea

15
Românu I., Influenţa factorului timp asupra eficienţei investiţiilor, în Probleme economice, nr.10, 1972.
16
Demetrescu M.C., Paradigma entropiei şi implicaţiile globale, în Revista economică, nr.8, 1984.
17
Georgescu-Roegen, N., Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 340-341.
18
Op.cit., p.355.

7
care impune redefinirea entropiei “ca măsură a gradului de dezordine”, într-un sistem, în
raport cu un anumit scop19.
Aşa cum remarcă autorul, orice proces impune o reprezentare analitică iar în acest
scop s-au impus cu deosebire, în economia politică, două modele: modelul cu fluxuri şi
modelul cu stocuri. Deşi opuse, ele coexistă cu mult timp înainte de apariţia modelelor
matematice. Primul ia ca punct de plecare sistemul static input-output a lui Leontief şi spune
că “ un proces este descris în întregime de coordonatele fluxurilor”20 (fluxul fiind un stoc
distribuibil pe un interval de timp). Cel de-al doilea ia ca punct de plecare reprezentarea cu
stocuri în care observatorul inventariază stocurile la începutul şi sfârşitul intervalului, care
delimitează procesul21. N. Georgescu-Roegen, consideră incomplete ambele modalităţi de
reprezentare analitică a procesului economic, folosind pentru descrierea ştiinţifică a unui
proces modelul cu fluxuri şi fonduri. Elementele fluxului cuprind: resursele (energia solară,
precipitaţiile atmosferice, substanţele chimice din aer şi sol, cărbunii din subsol etc.),
materiile prime ce se transformă în produse finite; materiale auxiliare (lubrifianţi, vopsele,
piese de schimb etc.), ca inputuri în proces; produsele finite şi deşeurile, ca outputuri ale
procesului. Elementele fondului cuprind în accepţiunea la care ne referim agenţii procesului
de producţie (pământul – ca sol, capitalul şi forţa de muncă)22. Sunt interesante observaţiile pe
care autorul, le face în legătură cu modelul de reprezentare analitică a unui proces prin fluxuri
şi fonduri dintre care menţionăm:
a) orice proces poate fi descompus în procese elementare în raport cu graniţa fixată
de analist între noile procese delimitate;
b) folosirea eficientă a elementelor fondului unui proces este posibilă cu deosebire în
cazul organizării proceselor, elementare în sistem de fabrică;
c) un element al fondului intră în proces şi iese din el fără să-şi modifice eficienţa;
d) elementele fluxului intră în proces într-o structură (reţetă) bine stabilită în funcţie
de scop, graniţele sau durata procesului şi ies din proces, într-o structură ce exprimă însăşi
devenirea lor în proces, ca urmare a acţiunii elementelor fondului din proces, asupra intrărilor;
e) împărţirea factorilor producţiei în elemente de flux sau fond este relativă,
depinzând între altele de scopul sau finalitatea procesului, de durata acestuia, rolul lor în
proces etc.;
f) procesele economice sunt produse întocmai ca mărfurile;
g) orice proces economic nu este circular ci unidirecţional şi entropic; nu crează şi nu
consumă materie sau energie, ci doar transformă entropia joasă în entropie înaltă;
h) faţă de procesul entropic din mediul înconjurător, caracterizat prin automatism,
procesul economic depinde de activitate umană, este un proces entropic selectiv adevăratul
său produs nu constă dintr-un flux fizic de deşeuri ci din plăcerea de a trăi23.
Este evident că sublinierile lui N. Georgescu-Roegen, privind procesul economic sub
aspect conceptual ca şi în legătură cu modelul de reprezentare analitică depăşesc sfera de
abordare a problematicii activităţii de investiţii. Dar, oare, activitatea de investiţii nu poate fi,
în acest cadru, concepută ca proces? Răspunsul credem că este afirmativ şi iată de ce:
1. Activitatea de investiţii se desfăşoară organizat având un scop prestabilit prin
documentaţia tehnico-economică, respectiv înfăptuirea unui anumit obiectiv economic, social
sau de altă natură.
2. Activitatea de investiţii are graniţe, delimitări riguroase. Ele se identifică pe plan
organizatoric, tehnologic, financiar şi informaţional. Sub aspect organizatoric delimitările (de

19
Op.cit. p.253.
20
Op.cit. p.367.
21
Op.cit. p.368.
22
Op.cit. p.386.
23
Op.cit., p.459.

8
activitatea de producţie, prestaţii, comerţ etc.) operează indiferent de forma executării
lucrărilor (în regie sau antrepriză). Tehnologiile de execuţie sunt variate dar în acelaşi timp
specifice scopului urmărit – înfăptuirea obiectivului de investiţii pe un anumit amplasament.
Fondurile aferente investiţiilor şi tehnica utilizării lor sunt specifice. În fine pe plan
informaţional delimitările constau în organizarea distinctă a fluxului de culegere şi prelucrare
a informaţiilor precum şi a contabilităţii.
3. Activitatea de investiţii implică durate variate desfăşurându-se sub incidenţa
factorului timp.
De altfel, şi unele acte normative subliniază că activitatea în domeniul investiţiilor
constituie un amplu şi complex proces de transformare calitativă a resurselor materiale,
financiare şi de muncă prin realizarea de noi capacităţi şi obiective în toate ramurile
economiei, prin modernizarea, dezvoltarea, reconstrucţia şi reînstrucţia şi reîlor fixe. Deci,
cadrul legislativ impune chiar abordarea procesuală sistemică a activităţii de investiţii.
Abordarea conceptului de investiţii prin prisma accepţiunilor sale variate este de
natură să-i confere caracter sistemic. Dar acest fapt se justifică. Investiţiile sunt şi vor fi
diferenţiat tratate în raport cu locul şi rolul unuia sau altuia dintre factorii implicaţi în
înfăptuirea lor. Pentru societate ele sunt un plasament de fonduri băneşti, pentru investitori o
totalitate de cheltuieli pentru realizarea unor obiective, cel mai adesea cu regim de mijloace
fixe (noi, modernizate, înlocuite, achiziţionate etc.). Pentru antreprenori, ele constituie lucrări,
activitate de producţie în specificul lor, de antrepriză în construcţii-montaj. Abordarea lor în
context procesual asigură însă un demers calitativ în realizarea investiţiilor, sesizând
interferenţele între factorii implicaţi, activităţi, operaţiuni, resurse şi timp.

1.3. CRITERII ŞI MODALITĂŢI DE CLASIFICARE A INVESTIŢIILOR.

Investiţiile, ca totalitate de cheltuieli prezintă o anumită omogenitate. Dimpotrivă


privite prin prisma naturii acestor cheltuieli, a modului în care se regăsesc în lucrări, într-o
sferă sau alta de activitate, a resurselor de finanţare etc., investiţiile pot fi şi trebuie clasificate,
acest fapt răspunzând unor necesităţi de ordin practic.
Clasificarea riguroasă a investiţiilor impune folosirea unor criterii raţionale,
acceptabile din punct de vedere metodologic şi practic. Asemenea criterii de clasificare a
investiţiilor sunt: natura investiţiilor, modul de concretizare, caracterul lucrărilor de investiţii,
scopul, destinaţia, modul de realizare, resursele şi modul de finanţare, gradul de imobilizare a
resurselor de investiţii avansate, riscul investiţiilor, alte criterii.
1. Din punctul de vedere al naturii investiţiilor apreciem că se pot distinge: 1)
investiţii corporale care la rândul lor pot fi: investiţii propriu-zise şi investiţii asimilate; 2)
investiţii nemateriale şi 3) investiţii financiare.
Această clasificare a investiţiilor este oportună. Ea are valenţe teoretice deosebite, fără
a le ignora pe cele practice în contextul adaptării economiei la mecanismele de piaţă.
Investiţiile corporale reflectă în principiu cheltuieli aferente realizării unor mijloace
de muncă, dotări, clădiri, utilaje şi instalaţii sub aspect constructiv, achiziţionarea şi montarea
lor, înlocuirea celor scoase din funcţiune etc. Ca excepţie pe plan metodologic şi deci şi
practic sau înglobat în sfera investiţiilor şi unele acţiuni ce comportă cheltuieli a căror
finanţare trebuie să aibă loc prin tehnici investiţionale (realizarea împăduririlor, a plantaţiilor
pomi-viticole şi altele). Deci putem distinge investiţii propriu-zise şi investiţii asimilate.
Investiţiile propriu-zise presupun efectuarea unor cheltuieli care se materializează
prioritar în mijloace fixe (nou construite, modernizate, înlocuite, achiziţionate, după caz); ele
deţin pondere mare în majoritatea proiectelor de investiţii.
Investiţiile asimilate se datorează naturii unor acţiuni sau sursei de finanţare –
fondurile de investiţii. În structura lor se cuprind:

9
a) explorările, prospecţiunile, lucrările geologice şi cercetările ştiinţifice pentru
realizarea unor obiective cu caracter de investiţii;
b) cheltuieli de proiectare privind investiţiile;
c) lucrările de împădurire până la realizarea stării de masiv, a perdelelor de protecţie şi
a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare;
d) cheltuielile cu salarizarea personalului de conducere şi supraveghere a lucrărilor de
investiţii la obiectivele de investiţii noi, în construcţie şi cheltuielile de formare-reformare a
forţei de muncă generate de înfăptuirea investiţiilor;
e) organizarea şantierelor de construcţii-montaj;
f) demontarea transportul şi remontarea mijloacelor fixe transferate, dacă aceste
operaţiuni nu necesită întocmirea unor proiecte;
g) acţiunile privind schimbarea destinaţiei terenurilor agricole pe care urmează a fi
amplasate obiectivele de investiţii (constând în despăgubiri, strămutări, demolări, defrişări,
repunerea în circuitul agricol a unor noi suprafeţe de teren şi desigur preţul de cumpărare a
terenului etc.);
h) necesarul de fond de rulment aferent ca urmare punerii în funcţiune a investiţiei.
i) înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor pomi-viticole până la trecerea lor pe rod;
j) creşterea animalelor tinere până la intrarea lor în turma de bază.
Remarcăm faptul că cheltuielile aferente unor asemenea acţiuni asimilate pe plan
investiţional se înglobează în valoarea investiţiilor propriu-zise ori de câte ori este posibil prin
repartizarea asupra valorii de deviz a activelor fixe rezultate majorând valoarea acestora.
Pe de altă parte, există şi o a doua categorie de acţiuni care aparent s-ar putea asimila
investiţiilor. În realitate nu se consideră acţiuni asimilate investiţiilor întrucât au alte surse de
finanţare. În această categorie se pot menţiona:
- procurarea mijloacelor de muncă de natura obiectelor de inventar;
- realizarea unor prototipuri şi încercări la lucrările finanţate din fonduri pentru
cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi introducerea progresului tehnic;
- lucrările geologice pentru descoperirea de zăcăminte noi (ce nu sunt legate de
construirea unui anumit obiectiv de investiţii);
- întreţinerea pădurilor după atingerea stării de masiv;
- întreţinerea culturilor şi plantaţiilor pomi-viticole, realizate printr-o activitate de
investiţii, după trecerea, lor pe rod;
- întreţinerea animalelor după intrarea lor în turma de bază;
2. Investiţiile nemateriale (intelectuale sau necorporale) ocazionează exprimări de
opinii interesante24. Scopul enunţat vizează clarificări teoretice privind delimitarea costurilor
de investiţii, de costurile curente de producţie, cu implicaţii în practica înregistrărilor
contabile, a fiscalităţii, evaluarea patrimoniului etc.
În sfera investiţiilor nemateriale se cuprind:
- cheltuieli de cercetare-dezvoltare nefacturate direct către clienţi, deci cele efectuate
în favoarea unor clienţi potenţiali, amortizabile prin succesul comercial în cel mult cinci ani;
- cheltuielile pentru crearea menţinerea şi logistica reţelei comerciale (inclusiv
implant logistic, comercial şi publicitate);
- cheltuieli pentru cumpărarea sau conceperea de programe informatice;
- cheltuieli aferente formării profesionale, adică acele cheltuieli efectuate de firmă
pentru creşterea potenţelor profesionale şi informative ale personalului şi, pe această bază, a
aportului la cifra de afaceri şi la sporirea efectelor financiare;
- cheltuieli pentru finanţarea studiilor de perfecţionare a proceselor de producţie
(diagnosticul costului noncalităţii, studiile de fezabilitate, studiile de automatizare a
proceselor de producţie etc.).
24
Stan S., Investiţii nemateriale: definire şi sferă de cuprindere, în Tribuna economică, nr.34, 1992, p.27.

10
Evaluarea patrimoniului real al unei firme implică între altele identificarea şi evaluarea
investiţiilor nemateriale (activele intangibile). Problema este puţin abordată. În principiu se
recomandă calcularea “good-will-ului” deci a profitului suplimentar datorat cheltuielilor de
investiţii nemateriale. Recomandabilă ar fi, susţine S.Stan25, evaluarea directă a fiecăruia din
elementele de activ nematerial conform unor proceduri specifice, întrucât ponderea acestor
investiţii este în creştere.
Investiţiile financiare reflectă opţiuni ale firmei de a efectua plasamente băneşti pe
termen lung, profitabile, în economia altor agenţi economici. Concret, investiţiile financiare
constau în utilizarea unor resurse băneşti pentru a obţine creanţe sau titluri de valoare
(cumpărarea de acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat etc.) emise de alte societăţi comerciale în
scop lucrativ, bănci comerciale sau de către stat. Efectele acestor investiţii au valenţe
financiare sub forma dividendelor, participaţiilor, dobânzilor ce revin în cotă parte
investitorilor care au subscris la constituirea capitalului.
Deci investiţiile financiare constituie prin excelenţă imobilizări necorporale care, nu
comportă uzură şi amortizare. Dimpotrivă faţă de valoarea lor nominală este posibilă
valorificarea pe piaţa financiară a acestor hârtii şi titluri de valoare.
Investiţia financiară constituie orice plasament de capital efectuat de către un
investitor, persoană fizică sau juridică, într-unul din sistemele investiţionale oferite de
economie, în titlurile de valoare existente, tranzacţionate pe piaţa monetară sau pe piaţa de
capital.
Organizarea financiar bancară din ţările cu economie de piaţă oferă posibilitatea
intermedierii activelor financiare - titluri comerciale şi valori mobiliare – atât în sistemul
investiţiilor active cât şi al investiţiilor pasive.
2. Din punctul de vedere al modului în care se concretizează (structurii) investiţiile
materiale se pot clasifica în:
- lucrări de construcţii montaj care cuprind lucrări de construcţii, instalaţii,
construcţii speciale, montajul utilajelor, pregătirea terenului, pregătiri şi deschideri miniere
etc.;
- achiziţii de utilaje care necesită montaj (fixarea în fundaţii, pe piloni sau
postamente, montarea echipamentelor şi instalaţiilor etc.) sau care nu necesită montaj
(mijloace de transport, tractoare, maşini agricole, utilaje independente etc.);
- lucrări şi explorări geologice în care se cuprind: prospecţiunile, explorările pentru
conturarea şi extinderea zăcămintelor în masiv, lucrările de foraj şi explorare, studiile şi
cercetările geologice etc.;
- alte cheltuieli de investiţii în care se cuprind cheltuieli de proiectare valoarea
pieselor de schimb şi obiectele de inventar reprezentând prima dotare, cheltuieli cu obţinerea
terenului, supravegherea executării lucrărilor, conducerea obiectivelor noi de investiţii în
perioada înfăptuirii lor etc.
Este greu de precizat locul fiecărei categorii de investiţii în parte. Aprecierea se poate
face în raport cu o situaţie concretă. Totuşi locul şi ponderea utilajelor şi instalaţiilor în
contextul investiţiilor materiale indică gradul de activizare a investiţiei şi efectele pe care le
generează.
3. După caracterul lucrărilor investiţiile se pot clasifica în: construcţii noi,
reconstrucţii, (reclădiri cu modificarea profilului tehnologic) şi refaceri (reclădiri fără
modificarea profilului tehnologic), dezvoltări prin lărgiri şi completări, reutilări cu sau fără,
modernizări, retehnologizări; plasamente.
Această clasificare a investiţiilor se justifică în mod deosebit în ideea că opţiunile
pentru obiective noi, de investiţii, să se formuleze numai după epuizarea celorlalte posibilităţi

25
Stan S., art.cit.

11
create prin reutilarea, reconstrucţia, modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor de producţie
existente.
În etapa actuală de tranziţie la economia de piaţă un loc deosebit se atribuie
investiţiilor de natura retehnologizării.
4. Din punctul de vedere al scopului investiţiilor se pot distinge:
- investiţii de înlocuire care presupun în prealabil dezafectarea mijloacelor fixe
existente datorită uzurii fizice sau morale;
- investiţii de expansiune care impun, după caz, extinderi, dezvoltarea unor secţii
existente, crearea de obiective noi;
- investiţii de innovare şi modernizare care se referă la acţiuni investiţionale de
promovare a progresului tehnologic, de creştere a tehnicităţii proceselor economice,
automatizare şi informatizare etc.;
- investiţii strategice care înseamnă promovarea unor proiecte ce anticipează
prevenirea riscului tehnologic, economic şi financiar prin acţiuni de investiţii. Ele implică atât
investiţii materiale cât şi nemateriale (de cercetare şi dezvoltare).
5. După destinaţie investiţiile pot fi: productive şi neproductive. Cele productive se
concretizează, în principiu, în mijloace fixe cu destinaţie productivă. Cele neproductive sunt
afectate creării modernizării sau înlocuirii unor mijloace fixe, destinate domeniilor social
culturale (învăţământ, sănătate, cultură şi artă etc.). Investiţiile, fie ele productive ori
neproductive, pot fi proprii atât sferei producţiei materiale cât şi celei nemateriale.
6. După modul şi sursa de finanţare în contextul tranziţiei la economia de piaţă se
pot distinge:
- investiţii publice, respectiv cele care au ca scop promovarea serviciilor publice în
domenii cum sunt: infrastructură, învăţământ, sănătate, cultură şi arte, apărare, administraţie,
fiind finanţate din bugetul de stat (al administraţiei centrale) sau din bugetele locale;
- investiţii autonome ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome sunt, după caz,
productive sau neproductive, materiale sau financiare, fiind finanţate din fondurile de
investiţii constituite de aceste unităţi din resurse proprii şi din împrumuturi bancare. În cazul
regiilor autonome pot interveni complementar subvenţiile bugetare;
- investiţii private realizate de agenţii economici cu capital privat care răspund
intereselor economice ale acestora şi sunt finanţate din fondurile proprii, constituite sau
complementar din împrumuturi bancare;
- investiţii realizate de persoane fizice, cu deosebire locuinţe construcţii gospodăreşti
şi alte dotări, care se finanţează din resursele băneşti ale populaţiei;
- investiţii realizate cu capital străin pot fi integrate în oricare din structurile
anterioare şi pot fi înfăptuite după caz: a) prin participarea investitorului străin cu o cotă parte
de capital în vederea constituiri societăţii ori la finanţarea unor proiecte; b) prin acordarea
unor împrumuturi de către organe financiar bancare străine, investitorilor români; c) ca
investiţii de portofoliu etc.
Clasificarea investiţiilor după modul şi sursa de finanţare corespunde mecanismelor
tranziţiei către economia de piaţă reflectând structura agenţilor economici gradul de
autonomizare, geneza şi structura resurselor de finanţare, competenţe de opţiune şi decizie în
investiţii.
În corelaţie cu acest criteriu la nivelul agentului investitor se pot distinge investiţii
interne şi externe.
7. După modul de realizare investiţiile se structurează în două grupe şi anume:
- investiţii realizate în antrepriză, care privesc de regulă lucrările de natura
construcţii-montaj. Ele deţin o pondere consistentă şi se realizează de societăţi comerciale
specializate de antrepriză în construcţii montaj. Acestea dispun de experienţă, capacităţi de
producţie, şi personal specializat;

12
- investiţii realizate în regie, deţin o pondere aflată în creştere. Se realizează de
investitori cu forţe proprii (resurse, capacităţi de execuţie, personal).
8. În funcţie de complementaritatea proceselor investiţionale H. Peumans26
structurează investiţiile după cum urmează:
- investiţii induse, a căror realizare este impusă de factori economici obiectivi
(schimbarea structurii activităţilor, modificarea preţurilor, a productivităţii muncii etc.);
- investiţii autonome care vizează cerinţe ale creşterii economice şi se referă la
promovarea de noi tehnologii, produse noi, implicaţii demografice.
9. În raport cu riscul aferent investiţiile sunt structurate în următoarele grupe27:
- investiţii cu risc similar, risc normal celui ataşat activităţii economice globale a
unităţii, respectiv cele de înlocuire a echipamentelor şi utilajelor uzate;
- investiţii cu risc mediu, adică cele privind dezvoltarea, modernizarea, înnoirea unor
capacităţi ale firmei, luând în seamă o piaţă cunoscută sigură;
- investiţii cu risc ridicat care se referă la acţiuni de cercetare-dezvoltare şi inovare
reflectate în activităţi şi obiective noi, ale căror efecte rămân incerte;
- investiţii cu risc “alb” care privesc ameliorarea condiţiilor de muncă şi ale căror
efecte sunt greu de estimat;
- investiţii “cu risc impus” care sunt cerute investitorilor prin reglementări legale (şi
se referă la protecţia mediului, securitatea şi protecţia muncii etc.).
10. Din punctul de vedere a legăturii dintre investiţie şi obiectivul principal
prevăzut în proiect distingem:
- investiţii directe (de bază) în care se includ construcţii, dotări cu echipamente şi
utilaje, care condiţionează realizarea şi funcţionarea obiectivului conform profilului stabilit;
- investiţii colaterale în care se cuprind acele construcţii şi dotări anexe care
favorizează funcţionalitatea obiectivului( reţele de utilităţi, drumuri interioare şi de acces,
împrejmuiri, racordări, staţii de epurare etc.);
- investiţii conexe care sunt impuse de investiţia directă (de bază) dar se realizează în
alte ramuri (în amonte sau în aval) faţă de cea de referinţă (lărgirea bazei de materii prime, a
reţelei de căi de comunicaţie, construcţii şi dotări social culturale etc.).
Această clasificare prezintă utilitate practică în evaluarea sferei de cuprindere a
efortului de investiţii şi prin aceasta a unor indicatori de eficienţă economică a investiţiilor.
11. Desigur criteriile de clasificare nu au fost epuizate şi fiecare în parte are, sau poate
avea, o semnificaţie anume pe plan teoretic sau practic. Aşa de pildă din unghiul de vedere
al entităţii investitoare pot fi remarcate investiţii interne şi investiţii externe.
Investiţiile interne presupun alocarea capitalurilor pentru achiziţia de active materiale
şi nemateriale (echipamente, construcţii, licenţe, stocuri suplimentare etc.) pentru dezvoltarea
şi perfecţionarea aparatului productiv şi de distribuţie.
Investiţii externe reprezintă plasamente de capital pentru creşterea participării
financiare la formarea capitalurilor altor societăţi comerciale, în ideea obţinerii pe această cale
a unor efecte profitabile ( dividende, dobânzi etc.). Sunt în fapt investiţii financiare sau
investiţii de portofoliu.
12. În alt plan remarcăm varietatea tipologică a investiţiilor: investiţie tehnică
(materială, constructivă); investiţie umană (în formarea şi calificarea forţei de muncă);
investiţie socială (construcţii şi dotări sociale); investiţie financiară (achiziţionarea titlurilor
de valori mobiliare); investiţie comercială (pentru publicitate şi reclamă).
13. În fine, în statistica internaţională investiţiile sunt structurate în funcţie de
veniturile din care se finanţează în:

26
Peumans H., Théorie et practique des calculs d’investissments, Dunod, Paris, 1971.
27
Zaiţ D., Eficienţa economică a investiţiilor, Iaşi, 1987, p. 176.

13
- investiţii nete, adică lucrări noi datorate fondului de dezvoltare aferent creşterii
nete;
- investiţii brute, care cuprind atât investiţiile nete cât şi pe cele de înlocuire finanţate
din amortizare.
Apoi se vorbeşte de dezinvestiţie adică acţiuni de recuperare a unor valori materiale şi
băneşti prin dezafectarea unor capacităţi sau obiective realizate anterior ca investiţii;
reinvestiţie, respectiv acţiunea de fructificare prin plasamente a resurselor obţinute prin
dezinvestiţie; investiţia complementară; investiţie marginală, care exprimă limita minimă a
fructificării prin care se justifică opţiunea de investiţii etc.
Clasificarea investiţiilor nu constituie doar un demers teoretic. Criteriile de clasificare
sunt operante pe plan teoretic sau practic după caz. Ele permit efectuarea unor judecăţi de
valoare care în ultimă instanţă pot îmbogăţii cadrul informaţional al deciziei de investiţii.

1.4. ROLUL INVESTIŢIILOR ÎN ROMÂNIA ÎN PROCESUL DE TRANZIŢIE


LA ECONOMIA DE PIAŢĂ

Indiferent de orânduirea socială, de regimul politic, investiţiile, au constituit şi


constituie un factor hotărâtor al dezvoltării economico-sociale, prin volumul, structura şi prin
calitatea lor.
La nivelul unităţilor economice rolul investiţiilor poate fi apreciat în
complementaritate cu activitatea de bază care reflectă profilarea oricărei unităţi ( industriale,
agricole, de transport, comerciale etc.) şi pe care investiţiile o amplifică.
O analiză a rolului investiţiilor în ţara noastră nu poate fi realizată decât în cele două
ipostaze ale sale: retrospectivă şi prospectivă28.
În context retrospectiv vom remarca folosirea insistentă a pârghiei investiţiilor în
dezvoltarea economico - socială, în mod deosebit în deceniile 7-9 ale secolului al XX-lea, în
România. Faptul era posibil într-o economie etatizată, aproape integral, bazată pe monopolul
puterii asupra proprietăţii.
Prin urmare rolul investiţiilor s-a manifestat în următoarele direcţii:
1) Promovarea procesului de industrializare globală a ţării, fapt care nu poate fi nici
negat nici ignorat. Nu poate fi negat pentru că efectele acestor investiţii au însemnat fabrici şi
uzine, în mai toate localităţile urbane sau urbanizate, căi de comunicaţie, obiective social
culturale. Numai că folosirea excesivă a pârghiei investiţiilor în procesul industrializării a
condus la scăparea ei de sub control. S-a ajuns mai ales după 1975 ca industriile create, multe
axate pe bunuri de investiţii, să impună noi investiţii. Şi aceasta în condiţiile accentuării crizei
energetice, a crizei resurselor materiale, a restructurării pieţelor externe. S-a ajuns astfel ca
rolul investiţiilor într-un proces de industrializare, necesar în economia postbelică a României,
să fie deturnat prin supralicitare. Ca urmare s-a creat o structură a industriei greu de susţinut,
energofagă şi materialofagă, cu un coeficient de eficienţă economică în scădere.
Rolul investiţiilor în procesul de industrializare în România postbelică, nu poate fi
ignorat pentru că stadiul înregistrat şi structurile inadecvate ale industriei româneşti actuale
constituie un punct de plecare în procesul de reformă şi de tranziţie la economia de piaţă.
2) Remarcăm că pentru o serie de ramuri, printre care construcţii, transporturi,
gospodărire comunală, investiţiile au însemnat o amplificare a bazei lor materiale. Pentru
agricultură trebuie să remarcăm în plus faptul că investiţiile au succedat deposedarea de
pământ a proprietarilor şi prin aceasta ele au generat într-o anumită măsură scăderea
interesului populaţiei rurale cu privire la modul şi gradul de valorificare a pământului.

28
Cistelecan L., Coordonate ale înfăptuirii investiţiilor, în Studia Oeconomica, nr. 1, 1988, p.36.

14
3) Nu se poate omite rolul investiţiilor în crearea şi amplificarea numărului de locuri
de muncă, cu deosebire în industrie şi construcţii. Remarcăm implicaţiile pe plan teritorial ale
acestui fapt, amplificarea navetismului, amplificarea procesului de migraţie a forţei de muncă
din rural în urban, necesitatea şi implicaţiile dezvoltării oraşelor, orientarea formării
profesionale etc.
4) Datorită monopolului de stat asupra proprietăţii, caracterului etatizat şi a
centralismului decizional economic, investiţiile au constituit principala pârghie prin care s-a
forţat realizarea unor structuri inadecvate ale complexului naţional economic. Aceste structuri
s-au concretizat în amplificarea industriei naţionale mai ales a subramurilor energofage.
Uneori în condiţiile unui import costisitor de materii prime şi nivelului neperformant al unor
subramuri industriale. S-au practicat uneori preţuri inechitabile în evaluarea raporturilor
economice dintre ramurile economiei. A fost spoliată prin preţuri agricultura în favoarea
industriei şi au fost ignorate necesităţile sferei nemateriale, pe plan investiţional.
Totuşi nu se poate ignora faptul că s-a investit mult, că s-a construit mult, că efortul
financiar, material şi uman a fost considerabil an de an. Şi aceasta în condiţiile scăderii
eficienţei economice a fondurilor de investiţii.
5) Desigur, investiţiile au avut un rol anume în participarea României la schimburile
economice externe cu deosebire pe anumite pieţe şi în condiţii specifice.
În context prospectiv rolul investiţiilor se amplifică şi se diversifică, ţinând cont de
complexitatea procesului de tranziţie a ţării noastre către economia de piaţă, ca şi de
implicaţiile reformei economice, sociale şi politice declanşate în anul 1990. Dar în acelaşi
context va trebui să remarcăm situaţia specială în care se prezintă activitatea de investiţii în
ţara noastră în ultimii ani.
O caracterizare succintă a situaţiei investiţiilor, după 1990 este relevantă:
a) raporturile structurale din economie au fost bulversate, decizia economică a devenit
un atribut al fiecărui agent economic;
b) o serie de proiecte de investiţii au fost sistate, anulate blocate, o serie de lucrări de
investiţii au fost sistate în stadii variate de execuţie.
c) fondurile de investiţii au fost în mare măsură deturnate spre alte destinaţii decât
cele investiţionale;
d) în general, comparativ cu anul 1989 s-a înregistrat o evoluţie nedorită a
principalilor indicatori: scăderea producţiei industriale şi agricole, a produsului intern brut şi
net; scăderea interesului dar şi a potenţialului investiţional; creşterea preţurilor şi a inflaţiei;
apariţia şi creşterea şomajului; creşterea importului pentru consum şi scăderea exportului;
deteriorarea monedei naţionale;
e) totuşi, în ultimii ani procesul de reformă avansează, fapt ce poate fi remarcat prin:
creşterea iniţiativei private în economie, deschiderea legislativă pentru realizarea de investiţii
cu capital străin, reorganizarea unităţilor economice ca regii autonome sau societăţi
comerciale, reconstituirea proprietăţii private asupra pământului, încercarea de redobândire a
unor segmente de pieţe externe.
Deci se pune întrebarea: Care sunt în acest context direcţiile în care se va manifesta
rolul investiţiilor? Principial rolul investiţiilor va trebui să aibă în vedere orientări similare dar
în condiţii calitative noi pe care le vom surprinde în continuare.
1. Investiţiile vor constitui pârghia esenţială în procesul de reformă impusă pentru
deconstrucţia şi realcătuirea structural calitativă a complexului naţional economic. Se impun
astfel procese de dezinvestiţie şi procese investiţionale care vor asigura perfecţionarea bazei
materiale existente conform cu cerinţele noilor structuri ale complexului naţional economic,
adaptat mecanismelor de piaţă.
2. Se remarcă apoi rolul pe care investiţiile îl pot avea în procesul de migrare a
capitalurilor dintr-o ramură în alta, în condiţiile concurenţei şi în profil teritorial. Mobilul

15
acestui rol îl va constitui, evident, profitul scontat de investitor, dar fără a face abstracţie de
eventualele restricţii economice, sociale, ecologice şi de altă natură.
3. Un rol important îl vor avea investiţiile în ceea ce priveşte reconstrucţia economică,
socială şi profesională. În acest context se impune promovarea unor proiecte de investiţii care
să asigure reactivarea unor activităţi, tehnologii, uzine, în raport cu noile cerinţe ale pieţei,
adaptarea din mers la progresul tehnic şi tehnologic, finanţarea de reorientare şi recalificare
profesională a forţei de muncă disponibilizate, stoparea căderi economice şi stimularea unor
procese de relansare economică.
4. Manifestarea rolului investiţiilor în direcţiile menţionate rămâne totuşi
conjuncturală.
Atunci când etapa de tranziţie la economia de piaţă va fi încheiată, rolul investiţiilor va
avea ca direcţii principale de manifestare29: contribuţia la procesul creşterii economice prin
perfecţionarea bazei materiale a societăţii şi economiei româneşti în condiţiile mecanismelor
pieţei; promovarea în structura de ansamblu a economiei naţionale a progresului tehnic;
susţinerea procesului formării profesionale şi ocupării locurilor de muncă adaptat la cerinţele
dinamice socio-economice; protecţia mediului; promovarea proiectelor de natură socio-
culturală în funcţie de raportul cerinţe-posibilităţi; întărirea capacităţii de apărare a ţării;
promovarea proiectelor care facilitează amplificarea relaţiilor economice externe.
Rolul investiţiilor în mecanismul economic se află sub incidenţa unor factori variaţi.
Între aceşti factori remarcăm: nevoia socială reflectată în cererea de produse şi servicii,
valoarea resurselor băneşti economisite, capacitatea de autofinanţare, costul creditului, nivelul
rentabilităţii.

29
Staicu Fl., Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p.12-13.

16
Capitolul 2

OPŢIUNI ŞI STRATEGII INVESTIŢIONALE

2.1. OPŢIUNI PRIVIND DEZVOLTAREA ECONOMICO – SOCIALĂ A


ROMÂNIEI
2.1.1. O ANALIZĂ RETROSPECTIVĂ A OPŢIUNILOR DE INVESTIŢII

Activitatea de investiţii are un conţinut complex. Ea implică, pe de o parte, efort


constând în formularea opţiunilor de investiţii, argumentarea şi fundamentarea lor în cadrul
unor proiecte, sub aspectul eficienţei economice, selecţia proiectelor şi luarea deciziei de
investiţii, asigurarea bugetului de finanţare al fiecărui proiect, crearea condiţiilor tehnico-
economice pentru realizarea obiectivelor cu caracter investiţional. Pe de altă parte, activitatea
de investiţii nu poate fi desprinsă de efectele sale constând în mijloace fixe puse în funcţiune,
susţinerea unor locuri de muncă, spor de producţie şi de produs intern brut sau alte implicaţii
în plan departamental sau teritorial.
O analiză retrospectivă a investiţiilor1 dezvăluie elemente în funcţie de care pot fi
argumentate anumite coordonate prospective. Astfel , pe parcursul a patru decenii (1950-
1990) în România s-au realizat programe de investiţii care s-au cifrat la circa 4000 miliarde
lei, deci în medie circa 100 miliarde lei pe an. Evoluţia acestor programe a marcat o
permanentă creştere, de la 61,9 miliarde lei în perioada 1951-1955, la peste 1250 miliarde lei
în perioada 1986-1990. Circa 90-92,5 % din investiţii au fost realizate în sectorul de stat, circa
2-5 % în sectorul cooperatist, iar circa 2-7% în sectorul populaţiei.
Din analiza structurii pe ramuri a investiţiilor realizate reiese2 ordonarea opţiunilor de
investiţii, în perioada de referinţă, în următoarea succesiune: industria între 45-54 %;
agricultura între 10,4-16,4 %; gospodăria comunală şi de locuinţe (în cadrul căreia locuinţele
deţineau circa 80-90 %), între 11-18,7 %; transporturile şi telecomunicaţiile cu ponderi între
8,1-11,4 %. În celelalte sectoare cum sunt învăţământul, sănătatea, cultura şi arta,
administraţia etc., ponderea investiţiilor realizate s-a cifrat global între 2,4-2,3 %.
În cadrul industriei un număr de 4-5 subramuri au ajuns să deţină 73-80% din
investiţiile realizate. Ne referim la investiţiile realizate în industria energiei electrice şi
termice, a combustibililor, construcţii de maşini şi prelucrarea metalelor, metalurgia feroasă,
industria chimică.
Toate regiunile istorice ale ţării au fost marcate de repartiţia teritorială a investiţiilor
realizate.
Efortul investiţional considerabil a fost însă în mare măsură “erodat” sub aspectul
eficienţei economice deoarece numeroase proiecte de investiţii au fost insuficient
fundamentate, unele incorect orientate.
Efectele preconizate, uneori supralicitate, nu s-au validat în economie, ceea ce a
determinat ca pe ansamblul complexului economic naţional, indicatorii de eficienţă
economică să înregistreze o scădere constantă în deosebi după anul 1975. Evoluţia acestora
este în măsură să evidenţieze principala cauză a scăderii eficienţei investiţiilor, anume
supraînzestrarea cu mijloace fixe în raport cu efectele dobândite prin utilizarea lor.
În acelaşi context analiza retrospectivă a opţiunilor de investiţii nu poate face
abstracţie de conjuncturile economiei mondiale ale perioadei de referinţă. Efectele acestora în
economia noastră naţională au fost marcate, între altele de: opţiunea pentru folosirea unor

1
Cistelecan L., Diversificarea strategiilor investiţionale, în Tribuna Economică, nr. 14, 1995, p. 13-14.
2
Cistelecan L., Coordonate ale înfăptuirii investiţiilor, în Studia Oeconomicâ, nr.1, 1988, p. 37-38.

17
credite externe pentru investiţii în deceniul 8 al secolului încheiat; declanşarea unor elemente
de criză energetică şi a resurselor; acutizarea problemei pieţelor externe şi altele.
La aspectele menţionate anterior se pot adăuga şi altele. Ne referim în special la faptul
că o serie de obiective de investiţii realizate în ţara noastră aveau caracter megalomanic,
oportunitatea lor fiind insuficient argumentată. Apoi, o serie de obiective de investiţii au fost
impuse prin diverse programe considerate prioritare, chiar dacă efectele lor au destabilizat
complexul economic naţional. Oricum, opţiunile de investiţii, doar ca excepţie erau formulate
la nivelul unităţilor economice. În general însă, acestea erau formulate la nivelul structurilor
departamentale superioare. Pe de altă parte politica investiţională promovată în perioada de
referinţă avea prioritar caracter extensiv.
În mod clar, în deceniile 7-9 ale secolului trecut, economia românească a fost prinsă în
cercul vicios al procesului investiţional autarhic, ignorându-se sistematic preţul dezvoltării.
Ca atare, alocarea unor resurse pentru realizarea unor proiecte investiţionale a constituit,
adesea, un “releu” care impunea cu necesitate afectarea altor resurse pentru înfăptuirea unor
proiecte conexe generate de cele dintâi şi a căror realizare condiţiona tocmai valorificarea lor.
S-a mers inevitabil, pe ansamblul unei ramuri şi chiar al economiei, pe o “spirală
investiţională” reflectată de faptul că proiectele de investiţii înfăptuite nu se puteau valida
decât prin impunerea a noi proiecte de investiţii, acestea din urmă ne mai reflectând nevoia
socială, ci efectul funcţionării “de la sine” a pârghiei investiţiilor.
Stoparea unei asemenea situaţii se impunea cu ani în urmă, în economia ţării noastre.
Dar economia ţării noastre avea caracter centralizat, în care proprietatea de stat deţinea peste
84 % din total.
Intensificarea intervenţiei statului în economie este reflectată de câţiva indicatori3:
- creşterea ponderii vărsămintelor din venit net la buget, de la 65,4 %, în perioada
1981-1985, la 89,4 % în perioada 1986-1989.
- creşterea ponderii alocaţiilor bugetare pentru investiţii, în totalul cheltuielilor
bugetare, de la 70,5 %, la 81 % în aceeaşi perioadă.
Câteva caracteristici ale economiei româneşti din ultimele decenii şi cu deosebire din
deceniile 8-9 ale secolului trecut sunt edificatoare pentru a marca, de fapt, criza de sistem în
care ea a evoluat şi anume4: economia românească avea la bază proprietatea monopolistă de
stat şi cea cooperatistă aservită; individul era dependent total de stat; structura economică era
dezechilibrată; aplicarea unor scheme utopice de industrializare a agriculturii; caracterul
autarhic al economiei şi birocratizarea ei.

2.1.2. OPŢIUNEA PROSPECTIVĂ A SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI – ECONOMIA DE PIAŢĂ

Contextul social politic în care evoluează economia României după anul 1989 este
complex. Câteva coordonate ale acestui context pot fi relevate numai dacă vom distinge starea
economiei româneşti, la orizontul anului 1990, de evoluţia ulterioară.
Starea economiei româneşti la orizontul anului 1990 poate fi succint caracterizată prin
indicatorii de mai jos5:
a) La sfârşitul anului 1989 populaţia ţării noastre era de 23.152 mii locuitori, din
care 12.312 mii locuitori în mediul urban; numărul populaţiei ocupate era de 10.805,4 mii
persoane, adică 46,8%, din care 73,1% în ramurile producătoare (industrie, agricultură,
silvicultură, construcţii) şi 26,9% în sfera serviciilor (ultimul loc între 22 de state europene);
numărul de salariaţi era de 8 milioane persoane adică 74,2% din populaţia ocupată.

3
Danielescu G., Probleme ale politicii economice în perioada de tranziţie, în Tribuna Economică, nr.22, 1990.
4
Iancu A., Trecerea la economia de piaţă: elemente strategice, în Tribuna Economică, nr. 12, 1990, p.20-21.
5
C.N.S., Starea actuală a economiei, în Tribuna Economică, nr.10, 1990.

18
b) Şcoala românească înregistra la începutul anului 1990 un efectiv de 5.546,6 mii
de tineri, din care 164,5 mii studenţi, respectiv 71 studenţi la 10 000 locuitori.
c) Avuţia naţională era evaluată la 5.200 miliarde lei, din care 64% era imobilizată
în mijloace fixe, respectiv 50% în industrie, dar cu un grad ridicat de uzură, între 38% şi 55%.
d) Investiţiile evoluând într-o creştere continuă, an de an, ajunseseră în anul 1989 la
240-250 miliarde lei ( din care 50% erau destinate industriei, dar 30% erau energofage şi
dispersate pe un front de lucru foarte larg). Soldul investiţiilor neterminate era anual de cca.
370-380 miliarde lei.
Noţiunea “economie de piaţă” a fost foarte mult folosită de autorii occidentali pentru a
evita termenul “economie capitalistă”, atunci când se refereau la ţări, dorind să le deosebească
de cele socialiste. Noţiunea nu se regăseşte undeva prezentată explicit. În schimb în Nouveau
Petit Larousse, ediţia 1968, se explicitează termenul de “economie liberale” care “presupune
absenţa oricărei intervenţii a statului” (cu excepţia supravegherii liberei concurenţe).
Economia de piaţă a apărut din momentul în care a apărut marfa, producţia de bunuri
destinate schimbului, deci producţia de mărfuri. Categorii cum sunt marfa, piaţa, economia de
piaţă s-au menţinut în toate orânduirile sociale.
Economia de piaţă liberă este acea economie în care resursele (materiale, umane,
financiare) sunt alocate fără nici o intervenţie, preţurile se stabilesc în funcţie de cerere şi
ofertă iar echilibrul economic şi dezvoltarea au loc prin autoreglare.
Câteva observaţii se impun6:
a) Economii cu adevărat libere nu există.
b) Cei care au încălcat primii “liberalismul” pieţei au fost cei puternici, care şi-au
impus preţurile “cu forţa” (cu ajutorul monopolurilor sau cu ajutorul statului).
c) Azi în orice stat occidental economia nu este cu adevărat liberă, ci este dirijată de
guvern prin pârghii ca: impozite, dobânzi, credite, subvenţii, taxe, cursuri de import, acorduri
de preţuri, acorduri de limitare a importurilor etc..
d) Înţelegerile dintre firme fac ca preţurile, împărţirea pieţei, producţia să aibă loc în
condiţii neliberale (pe bază de cartel sau de monopol)7;
e) Sistemul burselor de mărfuri nu asigură practic formarea preţurilor pe baza
raportului: cerere-ofertă.
f) Sunt cunoscute intervenţiile băncilor pentru a aprecia, menţine sau deprecia
cursurile pe piaţa valutară.
g) În economia fostelor ţări socialiste a funcţionat categoria piaţă dar au fost ignorate
legităţile pieţei. Câteva argumente: subproducţia şi supraproducţia la unele produse;
monopolul satului asupra producţiei şi preţurilor; menţinerea unor stocuri nevandabile la
unele produse; inflaţia prin preţuri de speculă la unele mărfuri şi altele.
Concluzia care se desprinde este formulată astfel:
- nu există economie care să nu fie “de piaţă”;
- nu există economie care să nu fie “dirijată”.
Diferenţa dintre cele două tipuri de economii depinde de modul şi gradul intervenţiei
statului în economie.
Opţiunea ţării noastre pentru economia de piaţă constituie esenţa demersului socio-
politic şi economic după 1989 şi are ca obiective strategice elementele axiologice: libertate,
democraţie, demnitate. Într-o asemenea perspectivă se impuneau unele restricţii8 între care:
a) sistemul politic să exprime interesele indivizilor şi grupurilor sociale şi să
preîntâmpine formarea monopolului puterii;

6
xxx, Economia de piaţă-piaţă liberă, în Tribuna Economică, nr. 14,1990.
7
Galbreith J.K., Ştiinţa economică şi interesul public, Bucureşti, Editura Politică, 1982.
8
Iancu A., Trecerea la economia de piaţă: elemente strategice, în Tribuna Economică, nr.12, 1990.

19
b) sistemele de proprietate şi de organizare economică vor trebui să stimuleze
iniţiativa personală şi să preîntâmpine regenerarea monopolului puterii economice totalitare;
c) sistemul de alocare a resurselor poate îmbrăca una din cele două forme extreme,
autoritatea planificării sau mecanismul pieţei libere, cu condiţia de a realiza maximizarea
eficienţei sistemului economic.
Opţiunea strategică pentru economia de piaţă a implicat revitalizarea proprietăţii
private. Există o strânsă legătură între sistemul politicsistemul politicroprietate dar
proprietatea privată implicând interese diverse şi divergente, individuale şi de grup, constituie
baza economică a democraţiei politice.
Există apoi, o strânsă legătură între formele de proprietate şi modul de implicare al
agenţilor economici (dezinteres în cazul proprietăţii unice, interes şi performanţe în cazul
proprietăţii private).
Revitalizarea proprietăţii private are loc în condiţii specifice: existenţa unui complex
economic unic, de stat, care nu poate fi uşor pulverizat; uzura fizică şi morală pronunţată a
bazei materiale; criza economică şi efectele ei pe ansamblul economiei; cerinţele rentabilizării
fiecărei unităţi economice, în condiţiile autonomizării lor; reticenţa investitorilor străini de a
efectua plasamente în ţara noastră.
Această acţiune are implicaţii investiţionale constând în: înfiinţarea unor întreprinderi
particulare, declanşarea unui proces de dezetatizare prin transformarea unor întreprinderi de
stat în unităţi private; formarea unor societăţi pe acţiuni cu caracter privat sau mixt şi altele.
Revitalizarea sectorului privat în economie nu exclude necesitatea păstrării unui sector
public în economie, în următoarele scopuri: producerea unor produse de monopol; ocrotirea
bogăţiilor solului şi subsolului; dezvoltarea unor sectoare vitale în economie; dezvoltarea
sectoarelor de apărare, învăţământ, sănătate şi protecţie socială.

2.1.3. POLITICA DE INVESTIŢII ÎN PROCESUL DE TRANZIŢIE

Politica de investiţii constituie ansamblul de reguli, măsuri, metode, mijloace şi


experimente utilizate în vederea realizării scopurilor şi obiectivelor investiţionale.
Politica de investiţii are valenţe macro- şi microeconomice şi sociale. Are caracter
dinamic, se integrează ca o componentă majoră în politica generală economico-socială şi
comportă specificitate în ceea ce priveşte înfăptuirea la un anumit nivel de referinţă.
La nivel macroeconomic politica de investiţii se corelează cu orientările economice şi
sociale stabilite de factorii diriguitori (guvern, parlament şi alte organe).
Coordonatele în care se încadrează voit sau nevoit politica de investiţii şi adaptarea la
mecanismele de piaţă în perioada de tranziţie sunt:
a. Starea economiei româneşti caracterizată prin adaptabilitate redusă la mutaţiile
dinamice ale pieţei;
b. Structura departamentală a economiei se află în proces de dezetatizare fără a se fi
ajuns, mai mult de un deceniu, la un grad de stabilizare care să permită relansarea. Excepţiile
din unele sectoare nu infirmă aprecierea de mai sus.
c. Reconsiderarea relaţiilor de proprietate în sensul declanşării procesului de
privatizare, a iniţiativei private în economie şi reorganizarea modului de administrare a
proprietăţii statului prin societăţi comerciale şi regii autonome.
d. Creşterea numărului de agenţi economici implicaţi în afaceri, inclusiv a celor
străini, unii dintre aceştia având o comportare mai puţin conformă cu reglementările în
vigoare.
e. Resursele de finanţare a afacerilor au devenit insuficiente în activitatea agenţilor
economici. Apelul la împrumuturi bancare ori la surse externe de capital nu au generat

20
întotdeauna efecte favorabile pentru întreprinzător, în condiţiile amplificării proceselor
inflaţioniste în economia naţională, a creşterii preţurilor, a dobânzilor, impozitelor şi taxelor.
f. Piaţa constituie pentru mulţi agenţi economici o problemă greu de rezolvat, atât în
plan intern, unde puterea de cumpărare scade, cât şi pe plan extern, datorită concurenţei căreia
nu îi pot face faţă.
g. Creşterea economică şi progresul tehnic în coordonatele în care se află şi evoluează
economia românească, în perioada actuală, constituie o excepţie în unele sectoare, dar rămâne
un deziderat pentru economia românească de ansamblu.
Evoluţia şi orientarea politicii de investiţii în perioada de tranziţie pot fi evidenţiate
între altele sub aspectul formelor de proprietate, a elementelor de structură, a structurii pe
activităţi ale economiei naţionale, precum şi a indicilor pe activităţi ale economiei şi în cadrul
acesteia pe activităţi ale industriei.
Evoluţia investiţiilor pe forme de proprietate se reflectă în tabelul 2.1. şi în graficul
figura 1.1.

Investiţiile pe forme de proprietate

Tabelul 2.1.- preţuri curente (mii lei) –

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Total 314.014 888.566 2.821.819 8.004.621 12.995.498 20.945.285 44.134.654 60.515.246 83.948.060
din care:
- publică 283.443 716.753 1.958.536 4.692.729 6.898.523 10.704.870 20.083.629 21.669.945 ...

- mixtă 1.876 25.027 107.727 340.448 948.198 1.849.196 8.288.152 14.131.170 ...

- privată 25.447 139.036 733.188 2.943.904 5.107.490 8.314.740 15.621.879 24.481.601 ...
din care:

- Investiţii
proprii ale 14.797 66.902 161.431 635.062 2.068.758 2.646.701 3.636.220 3.802.728 ...
populaţiei
-cooperatistă 2.710 4.187 5.736 13.743 28.373 37.967 100.244 155.345 ...

- obştească 538 3.563 16.632 13.797 12.914 38.512 40.750 77.185 ...

Majoritar:
- de stat 41.583.257
- privat 42.364.803

Sursa: Anuarul statistic al României, CNS, 2000, Cap.10, p.298-305.

Din analiză pot fi evidenţiate câteva aspecte după cum urmează:


a) investiţiile totale au înregistrat o evoluţie ascendentă de la 314 miliarde în anul
1991, la 60.515 miliarde în anul 1998, ceea ce înseamnă o creştere de 192,7 ori; în anul 1999
investiţiile totale s-au cifrat la 83.948 miliarde lei, cele din sectorul privat depăşind 50%.
b) investiţiile publice fiind de 90,2% din investiţiile totale în anul 1991, reprezintă
doar 35,81% în anul 1998, deşi în cifre absolute au crescut de la 283 miliarde lei la 21.670
miliarde lei, adică de 76,7 ori;
c) investiţiile mixte cu o pondere nesemnificativă în anul 1991, reprezentau în anul
1998, 23,35%;
d) investiţiile private evoluează semnificativ atât în structură cât şi în dinamică, de la
8,1%, în anul 1991, la 40,45% în anul 1998;
e) pe tot parcursul perioadei de referinţă investiţiile cooperatiste şi ale organizaţiilor
obşteşti deţin între 1,1 şi 3,84%.
f) graficul din figura 1.1 confirmă aprecierile relevate anterior.

21
Investiţiile pe elemente de structură se prezintă în tabelul 2.2.
140000000

120000000

100000000

80000000

mil. lei
60000000

40000000

20000000

0
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

in v e s titii to ta le in v e s titii p u b lic e in v e s titii m ix te in v e s titii p r iv a te

Fig.1.1. Evoluţia investiţiilor pe forme de proprietate.

Investiţii pe elemente de structură

Tabelul 2.2.
- preţuri curente (mil. lei; în %) -
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Investiţii 314.014 888.566 2.821.819 8.004.621 12.995.498 20.945.285 44.134.654 60.515.246 83.948.060
total 100 100 100 100 100 100 100 100 100
din care:
- construcţii 148.085 319.636 1.077.174 3.087.169 6.055.219 8.507.063 17.353.087 26.959.374 33.133.096
47,2 44,1 38,2 38,6 46,6 49,5 39,3 44,5 39,5
- utilaje 122.382 329.269 1.263.734 4.199.208 5.817.933 10.657.683 23.041.609 27.229.134 42.741.039
39,0 37,1 44,8 52,4 44,8 40,0 52,2 45,0 50,9
- lucr.geol. 18.043 48.117 124.930 328.796 315.184 492.632 1.127.009 1.848.290 1.903.938
5,7 5,4 4,4 4,1 2,4 2,4 2,6 3,1 2,3
- alte chelt. 25.504 119.544 355.981 389.448 807.662 1.287.907 2.612.949 4.478.448 6.169.687
8,1 13,4 12,6 4,9 6,2 6,1 5,9 7,4 7,3
Sursa: Anuarul statistic al României, CNS, 2000, cap.10, p.298-305.

Din analiza structurii investiţiilor pe elemente, constatăm că:


a) în volumul total investiţiile de natura construcţiilor deţin ponderea cea mai ridicată
(între 47,2% în anul 1991 şi 39,5% în anul 1999) ceea ce pune în evidenţă o scădere relativă;
b) utilajele şi echipamentele deţin de asemenea o pondere consistentă (între 39% şi
50,9%), marcând o evoluţie sinuoasă pe ani.
Cele două poziţii de investiţii active reprezentau 86,2% în anul 1991 şi respectiv
90,4% în anul 1999, ceea ce poate fi apreciat ca un fapt pozitiv;
c) alte cheltuieli deşi marchează o creştere absolută de circa 50 de ori, în fapt au
înregistrat o scădere a ponderii lor de la 8,1% în anul 1991 la 7,3% în investiţiile totale în anul
1999.
d) ilustraţia grafică din fig.2.2 confirmă aprecierile de mai sus.

22
90.000
80.000
70.000
60.000
50.000

mild.lei
40.000
30.000
20.000
10.000
0

91

92

93

94

95

96

97

98

99
19

19

19

19

19

19

19

19

19
constructii utilaje lucrari geologice alte cheltuieli

Fig.2.2. Investiţiile pe elemente de structură

În tabelul 2.3. se prezintă investiţiile pe ramuri respectiv pe activităţi ale economiei


naţionale.
Datele din tabelul 2.3. oferă o imagine de ansamblu cu privire al orientarea
investiţiilor în profil departamental de ramură a economiei naţionale. Aprecierile sintetice se
relevă astfel:
a) Industria a deţinut şi deţine un loc prioritar în complexul naţional economic, prin
prisma investiţiilor (171,2 miliarde lei, dintr-un total de 314 miliarde lei, în 1991, adică 54,5%
şi respectiv 27.587 miliarde lei, în anul 1996, dintr-un total de 60,515 miliarde lei, adică
45,5%), dar în scădere relativă cu circa 9%.
b) Investiţiile realizate în cele 11 ramuri şi sectoare permit următoarea ordonare
succesivă pe primele 5 locuri în anul:
1991 1998 1999
1 Industrie 54,5% Industrie 45,50% Industrie 44,27%
2 Transporturi 10,37% Comerţ 11,90% Posta Tel. 11,20%
3 Agricultură 9,50% Construcţii 7,00% Comerţ 9,16%
4 Comerţ 4,39% Agricultură 6,50% Construcţii 6,88%
5 Construcţii 2,00% Transporturi 5,70% Agricultură 6,72%
Total 80,76% 76,60% 78,23%

Investiţii pe activităţi ale economiei naţionale

Tabelul 2.3. (mii lei)

Investiţii 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Total 314.014 888.566 2.821.819 8.004.621 12.995.498 20.945.285 44.134.654 60.515.246 83.948.060
din care:
Agricultură 29.998 90.550 186.269 1.499.752 1.394.662 2.353.027 2.759.441 3.918.215 5.640.774
Silvicultură 1.598 5.170 10.111 28.805 25.679 74.392 130.389 170.173 291.991
Industrie 171.276 502.633 1.410.758 2.951.821 5.402.401 9.186.765 19.771.596 27.568.154 37.172.047
Construcţii 6.494 22.778 78.207 431.006 678.777 1.309.762 3.675.775 4.226.869 5.776.713
Comerţ 13.788 58.655 272.538 678.572 1.144.195 2.070.976 3.868.323 7.220.258 7.688.733
Transporturi 32.587 56.993 316.794 750.270 710.477 1.286.452 2.332.571 3.472.691 5.325.002
Poştă şi 2.604 20.359 134.150 30.147 368.413 761.082 3.015.668 4.588.900 9.404.428
telecomunic.

23
Activităţi fi- 2.435 18.783 80.560 311.258 471.923 830.570 2.070.794 3.001.979 3.870.347
nanciar ban-
care şi asig.

Admin. pu- 3.454 7.995 56.304 291.820 577.847 808.895 2.703.352 2.286.954 4.423.474
blică,
apărare şi as.
soc.obl.

Învăţîmânt 3.212 3.624 16.803 67.226 109.026 295.128 709.756 768.326 588.298

Sanatate şi … … 20.627 43.398 104.778 166.075 355.513 581.034 456.798


asistenţă
socială

Celelalte 42.498 92.530 238.618 650.546 2.007.320 1.802.161 2.741.476 2.711.693 3.319.457
activităţi
Sursa: Anuarul statistic al României, CNS, 2000, capitolul 10, p.198-305.

Se constată faptul că schimbările survenite în perioada 1991-1998 în ceea ce


priveşte orientarea investiţiilor pe ramuri ale economiei şi ponderea acestora reflectă o
tendinţă logică şi obiectivă, dar în top se menţin aceleaşi 5 ramuri.
De fapt, dacă la ponderea pe care o deţin investiţiile în primele 5 ramuri se adaugă
ponderea investiţiilor din structura “celelalte activităţi ale economiei naţionale” se ajunge la
94,26% în 1991 şi la 81,08% în anul 1998.
Din tabelul 2.4 se evidenţiază dinamica investiţiilor în perioada 1991-1998, baza de
referinţă fiind anul 1990.

Indicii investiţiilor pe activităţi ale economiei naţionale

Tabelul 2.4. (1990=100)


Investiţii 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Total 74,2 73,4 79,6 100,6 111,4 114,9 108,7 104,2 98,1
din care:
- Agricultură 39,2 31,9 20,3 86,5 52,2 55,5 29,0 28,7 23,6
- Silvicultură 38,9 45,6 31,2 35,8 21,4 40,00 29,3 26,0 31,3
- Industrie 91,00 96,8 91,6 89,6 112,4 121,5 114,6 112,1 102,9
- Construcţii 43,9 55,4 61,7 136,7 147,4 180,2 230,7 177,8 168,4
- Comerţ 122,9 193,9 295,5 268,9 307,1 356,5 301,2 388,2 288,0
- Transporturi 52,8 27,4 56,4 40,3 26,0 30,2 25,3 26,2 27,1
- Poştă şi 110,2 259,1 622,9 718,8 616,7 820,8 16 ori 18,4 ori 25,5 ori
telecomunic.
-Activităţi fi- 612,7 17 ori 26 ori 44 ori 47 ori 53 ori 61 ori 60,3 ori 54,4 ori
nanciar ban-
care şi asig.
- Admin. pu- 87,4 82,5 202 386,2 522,1 475,1 720,7 417,4 582,3
blică, apărare şi
as. soc.obl.
-Învăţîmânt 124,1 55,0 90,0 160,6 176,6 317,0 350,9 258,8 135,8
-Sanatate şi 127,2 89,2 78,1 71,5 120,1 126,5 120,8 141,3 75,2
asist. soc.
-Celelalte 69,7 57,0 52,4 62,5 133,6 77,9 54,8 37,1 31,9
activit. ale ec.
naţionale
Sursa: Anuarul Statistic al României, CNS, 2000, Cap. 10, p.298-305.

24
Din sinteza aprecierilor se pot reţine următoarele:
a. Faţă de anul 1990 în primii trei ani ai perioadei de referinţă investiţiile totale realizate
au reprezentat doar între 74,2% şi 79,6%. Este efectul căderii generale al economiei,
bulversarea politicii de investiţii ca urmare a neadaptării directe şi imediate a investiţiilor la
cerinţele mecanismelor pieţei concurenţiale, sistării unor proiecte considerate inoportune în
condiţiile mutaţiilor socio-economice şi politice care s-au produs după evenimentele din
decembrie 1989.
b. Doar în cadrul a trei ramuri, investiţiile au avut o evoluţie ascendentă în anii 1991-1993
comparativ cu anul 1990, şi anume: în comerţ, hoteluri şi restaurante (între 127,9% şi
295,5%), poştă şi telecomunicaţii (între 110,2% şi 622,9%) şi activităţi financiar-bancare şi de
asigurări (între 612,7% şi de 26 de ori faţă anul 1990).
c. În următorii ani, 1994-1998, comparativ cu anul 1990, creşte numărul activităţilor
(ramurilor) în care investiţiile au evoluat ascendent de la 3 la 8, din 12 considerate. Se ajunge
astfel la situaţia în care, faţă de anul 1990=100, în anul 1998 investiţiile realizate să
reprezinte: 112,1%, în industrie; 177,8%, în construcţii; 388,2%, în comerţ hoteluri şi
restaurante; 18,4 ori, în poştă şi telecomunicaţii; de 60,3 de ori, în activităţi bancare şi de
asigurări; 417,4%, în administraţie publică, apărare şi asistenţă socială obligatorie; 258,8%, în
învăţământ şi 141,3 %, în sănătate şi asistenţă socială.
Nu s-a realizat însă nici în anul 1999, nivelul din 1990 al investiţiilor în agricultură
(23,6%); silvicultură (31,3%); transporturi (27,1%) şi celelalte activităţi (31,9%).
d. Concluziile desprinse din analiză sunt ilustrate pentru trei ramuri în figura nr. 2.3.

250

200

150

100

50

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Investitii Agricultura Industrie Constructii

Fig.2.3. Evoluţia indicilor investiţiilor pe activităţi ale economiei naţionale

Analiza indicilor (dinamicii) investiţiilor realizate în perioada 1991-1999, comparativ


cu anul 1990 în industrie (tabelul nr. 2.5.), relevă câteva aspecte:

25
Indicii investiţiilor în industrie
Tabelul 2.5.
Investiţii 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Total 91,0 96,8 91,6 89,6 112,4 121,5 114,6 112,1 102,9
din care:
- Industria extractivă 97,4 89,9 80,7 80,9 74,2 63,1 64,3 59,7 49,8
- Industria prelucrătoare 84,7 85,7 87,1 80,8 130,4 165,2 160,2 156,4 145,0
- Energie electrică, 95,0 121,5 106,3 110,2 112,3 95,7 78,5 80,4 76,5
termică apă şi gaze
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2000, Cap.10, p.298-305.

a. Pe ansamblul perioadei 1991-1999, doar din 1995 a devansat nivelul investiţiilor


din anul 1990, fapt care relevă starea industriei româneşti cu implicaţii asupra orientării
investiţiilor.
b. Investiţiile în industria prelucrătoare înregistrează o relativă revigorare din anul
1995. În schimb investiţiile în industria extractivă înregistrează o cădere relativă continuă,
faţă de anul 1990 respectiv 97,4% în anul 1991, 80,9% în anul 1994 63,1 în anul 1996 şi
49,8% în anul 1999.
Politica de investiţii a firmei9 se află în corelaţie cu accepţiunile conceptului de
investiţie (în sens larg sau restrâns): alocare, plasament de capital, cheltuială pentru crearea
unor bunuri durabile, imobilizarea de resurse financiare pe o durată mare de timp cu riscuri
majore.
Prin politica de investiţii, se identifică, se motivează şi se argumentează decizia de
investiţii, sub aspect tehnico-economic (a naturii obiectivelor investiţionale), sub aspect
financiar (a valorii capitalului implicat şi structurii sau provenienţei capitalului – interne sau
externe), precum şi sub aspectul efectelor scontate (economice, financiare, sociale).
Politica de investiţii integrează alocarea optimă a resurselor cu generarea optimă a
resurselor într-o anumită perspectivă, în ideea amplificării potenţialului şi performanţelor
firmei. Obiectivele politicii de investiţii la nivelul firmei sunt în esenţă următoarele:
a. Înfăptuirea unui anumit edificiu, a unei construcţii, achiziţionarea unor utilaje,
instalaţii, echipamente, plasamente de capitaluri în titluri de valoare etc.
b. Maximizarea venitului sau profitului agentului investitor fapt justificat de cadrul
concurenţial şi de intenţia recuperării cât mai rapide a capitalului investit.
c. Asigurarea unui nivel corespunzător al rentabilităţii, fapt care depinde de profitul
generat de investiţie, în raport cu costurile ocazionate şi mai ales de abilitatea investitorilor de
a evalua şi de a realiza investiţii profitabile.
d. Minimizarea riscului investiţional, fapt care depinde de gradul de informare şi de
calitatea analizei întreprinse de investitori pentru prevenirea sau identificarea unor riscuri.
Cât priveşte măsurile, regulile, procedurile pe care le implică politica de investiţii a
firmei acestea sunt variate şi complexe. Câteva referinţe sunt necesare şi ele privesc după caz:
- determinarea capacităţii de autofinanţare a firmei investitoare;
- formularea opţiunilor vizând structura capitalurilor aferente finanţării, (resurse
proprii sau apelul la împrumuturi bancare ori la alte resurse);
- opţiunea pentru scopul urmărit prin investiţii (dezvoltarea, concurenţa pe
segmentul de piaţă, modernizarea etc.) ceea ce impune asigurarea prospectivă a echilibrului
încasări-vânzări, analiza corelată a încasărilor, vânzărilor, rentabilităţii, riscurilor trezoreriei);

9
Staicu Fl., Politica de investiţii a firmei, în Tribuna Economică, nr.22, 1999.

26
2.2. STRATEGII INVESTIŢIONALE PE COORDONATELE TRANZIŢIEI LA
ECONOMIA DE PIAŢĂ.
2.2.1. COORDONATELE TRANZIŢIEI LA ECONOMIA DE PIAŢĂ.

Condiţia generală de funcţionare a economiei de piaţă o constituie piaţa, prin


mecanismul preţurilor care operează prin jocul cererii şi al ofertei într-un cadru concurenţial.
Necesitatea tranziţiei de la economia etatizată, la economia de piaţă este evidentă. Dar la ce
tip de economie de piaţă? Şi care sunt coordonatele procesului de tranziţie? Sunt întrebări care
marchează identificarea strategiilor investiţionale.
Economia de piaţă existentă azi în ţările occidentale prezintă câteva caracteristici: este
o economie multipolară reflectată de diversitatea centrelor de comandă şi complexitatea
mediului economic; are caracter descentralizat; este fundamentată prioritar pe spaţiul
microeconomic (întreprinderea fiind veriga esenţială în mecanismele pieţei); este o economie
de calcul prin modul de reflectare a parametrilor care o caracterizează; scopul esenţial al
acestei economii de piaţă este profitul; intervenţia statului constituie o pârghie curentă în
funcţionarea mecanismelor de piaţă.
Este evidentă complexitatea stabilirii unui anumit cadru tipologic, riguros, al
economiei de piaţă, spre care se orientează sau ar trebui să se orienteze ţara noastră.
Cât priveşte coordonatele tranziţiei acestea sunt chiar mai dificil de identificat. Totuşi
se acceptă că tranziţia la economia de piaţă constituie un proces complex. Înfăptuirea acestui
proces are loc în cadrul unor coordonate, dintre care vom reţine10:
- dimensiunea economiei naţionale, starea şi structura complexului naţional economic;
- faptul că tranziţia constituie un mijloc nu un scop;
- privatizarea constituie o condiţie necesară, esenţială chiar, fără a constitui un scop al
tranziţiei;
- durata acestui proces este dificil de apreciat;
- declanşarea tranziţiei printr-o terapie şoc, a fost abandonată ulterior în favoarea unei
terapii graduale, impusă de mersul reformei economice;
- contextul internaţional în care are loc tranziţia la economia de piaţă confirmă
existenţa unor ţări cu economie liberală, alături de alte ţări cu economie bazată pe politici
protecţioniste;
- derularea procesului de tranziţie la economia de piaţă în ţara noastră este marcată de
unele fenomene care, obiective sau nu, particularizează acest proces. Ne referim la: căderea
economiei, scăderea producţiei industriale şi agricole, nerespectarea disciplinei financiare,
creşterea presiunilor sindicale, accentuarea proceselor inflaţioniste, creşterea şomajului etc.;
- elaborarea şi perfecţionarea sistemului de legi şi reglementări necesare unui astfel de
proces.
În contextul acestor coordonate tranziţia la economia de piaţă impune reforma social-
economică, ajustarea structurală şi restructurarea economică, iar în corelaţie cu acestea
fundamentarea strategiilor investiţionale corespunzătoare mecanismelor pieţei.

2.2.2. COORDONATELE REFORMEI ECONOMICE

În cadrul reformei generale a societăţii, reforma economică ocupă un loc central,


tocmai pentru ca activitatea economică reprezintă componenta dinamizantă a întregii vieţi
sociale.

10
Vezi, Tranziţia la economia de piaţă (dezbatere), în Tribuna economică, nr. 15-52, 1990; nr.1, 1991.

27
Reforma economică constă în transformarea structurală a organizării, conducerii şi
desfăşurării întregii activităţi economice, inclusiv a teoriei economice care fundamentează
comportamentul agenţilor economici şi procesul decizional din economie.11
Obiectivele prioritare ale reformei economice privesc:
a. Conducerea de ansamblu a proceselor economice vizând creşterea numărului şi
rolului agenţilor economici cu capital privat; echilibrarea rolului intervenţiei statului în
economie, liberalizarea pieţei capitalurilor, mărfurilor şi a forţei de muncă.
b. Perfecţionarea structurală şi sporirea potenţialului economiei vizând refacerea
potenţialului de muncă, reconversia şi reorientarea profesională, stimularea creativităţii
tehnico-ştiinţifice, refacerea potenţialului economic şi natural al mediului înconjurător,
refacerea pe baze competitive a relaţiilor economice externe, crearea cadrului favorabil pentru
atragerea capitalului străin.
c. Refacerea şi modernizarea proceselor de producţie şi de consum vizând gestionarea
prin pârghii economico-financiare a tuturor activităţilor de producţie, ridicarea nivelului
tehnic şi randamentelor de prelucrare în sectoarele de producţie, ajustarea structurală a
economiei pentru adaptarea la mecanismele pieţei; orientarea investiţiilor spre sectoare,
domenii şi proiecte care asigură folosirea eficientă a fondurilor alocate şi permit efecte de
antrenare în ramuri conexe, sprijinirea activităţilor din domenii social culturale, asigurarea
protecţiei sociale şi altele.
Înfăptuirea reformei economice impune în principiu crearea cadrului juridic al
intervenţiei statului în economie, crearea instituţiilor aferente şi instituirea unor programe de
înfăptuire a reformei economice.
Principalele programe privind înfăptuirea reformei economice au în vedere:
- ajustarea structurală a economiei pe baza mecanismelor pieţei şi a restricţiilor economice
şi sociale;
- dezvoltarea sectoarelor strategice de interes general;
- dezvoltarea regională;
- protecţia mediului;
- amplificarea relaţiilor economice internaţionale;
- organizarea şi funcţionarea întreprinderilor cu capital mixt şi privat;
- atragerea capitalului străin în economia ţării noastre;
- crearea cadrului de protecţie economică şi socială a populaţiei;

2.2.3. STRATEGII INVESTIŢIONALE MACROECONOMICE ŞI SOCIALE

Prin strategii investiţionale se înţeleg orientările şi modul de fundamentarea a


investiţiilor publice şi private într-un context prospectiv, prin luarea în considerare a
necesităţii adaptării economiei la cerinţele mecanismelor de piaţă.
Formularea şi fundamentarea strategiilor investiţionale se realizează în strânsă legătură
cu manifestarea interesului public şi privat în economia şi societatea românească.
În contextul tranziţiei la economia de piaţă a cerinţelor procesului de reformă
economică şi socială, strategiile investiţionale se circumscriu în raport cu următoarele
coordonate: deconstrucţia economiei, ajustarea structurală a economiei şi adaptarea la
mecanismele pieţei, reconsiderarea raportului dintre sectorul public şi sectorul privat în
economie.

11
Reforma economică-un proiect dezvoltat, în Tribuna Economică, nr.6, 1991, p.40.

28
1. Deconstrucţia economiei12 reflectă procesul prin care în mod gradual, componentele
economice neviabile sunt demontate şi înlocuite cu altele, eficiente, fără ca sistemul economic
de ansamblu, şi chiar subsistemele acestuia să-şi întrerupă funcţionarea normală.
Deconstrucţia economică înseamnă deci introducerea de elemente noi care să fortifice
economia, obiectivul urmărit fiind obţinerea avantajului comparativ în relaţiile economice
externe. Există argumente conform cărora acest proces trebuia să se deruleze într-o anumită
succesiune a ramurilor economiei naţionale. La început agricultura şi turismul întrucât prima
contribuie la rezolvarea problemelor alimentaţiei şi poate resorbi excedentul de forţă de
muncă disponibilizată în alte ramuri, iar a doua poate asigura, în condiţii relativ facile,
atragerea valutei. Procesul poate continua cu restructurarea şi reformarea învăţământului, care
a fost marginalizat şi care trebuie să devină pârghia esenţială a reconversiei profesionale. Nu
poate fi neglijată industria a cărei deconstrucţie se cere a fi realizată etapizat în funcţie de
efortul pe care îl implică fiecare subramură industrială şi de efectele pe care le poate genera în
timp:
a) industria de prelucrare a materiilor prime agricole şi industria alimentară care
poate fi mai rapid adaptată la cerinţele pieţei, cu deosebire în condiţiile privatizării unor
unităţi;
b) industria uşoară, industria prelucrării lemnului şi industria meterialelor de
construcţii care comportă nu atât un proces de deconstrucţie generală cât o adaptare la noile
cerinţe ale pieţei interne şi externe în condiţiile în care se reglementează raportul dintre cerere
şi ofertă prin preţuri liberalizate;
c) industria constructoare de maşini pornind de la ramurile de vârf (roboţi, celule
flexibile, maşini cu comandă numerică, industria electronică şi electrotehnică) întrucât este
producătoare de progres tehnic, favorizând retehnologizarea altor ramuri;
d) deconstrucţia celorlalte ramuri (chimie, metalurgie etc.) se apreciază a fi un proces
greoi şi de durată.
Câteva observaţii se impun. În primul rând faptul că economia românească nu suporta
deconstrucţia simultană a mai multor ramuri, datorită dificultăţilor de asigurare a resurselor
financiare pe plan intern, dar şi a creditelor externe, ca şi a necunoaşterii efectelor imediate a
unui asemenea proces.
În al doilea rând s-a relevat existenţa unor condiţii reale de realizare a acestui proces,
prioritar în agricultură în condiţiile reconstituirii proprietăţii private asupra pământului.
În al treilea rând procesul deconstrucţiei economice a implicat anumite condiţii
preliminare şi anume: crearea şi facilitarea cadrului legislativ de trecere la sistemul relaţiilor
de piaţă; constituirea sau atragerea capitalului financiar la nivelul “masei critice” pentru
declanşarea şi susţinerea unui asemenea proces, din surse interne şi externe; deconstrucţia
aparatului birocratic din economie şi societate.
Deconstrucţia economică şi socială s-a declanşat, dar nu se poate aprecia dacă acest
proces ar avea o derulare coordonată, ci mai degrabă spontană în corelaţie cu terapia
tranziţiei. Mai precis se poate constata faptul că acest proces a fost declanşat în raport cu
ansamblul complexului naţional economic şi afectează în mod variat, o ramură sau alta.
Uneori este favorizat de cadrul legislativ creat, de existenţa sau atragerea unor resurse interne
sau externe, de procesul de privatizare, de opţiunile privind restructurarea, alte ori nu.
Deconstrucţia nu implică, în sine, strategii investiţionale, ci le favorizează, le
argumentează după caz, ca necesitate şi direcţii de retehnologizare a unor sectoare, ca cerinţă
a migrării capitalurilor dintr-o ramură în alta, dintr-o zonă în alta, ca oportunitate a innovării
şi adaptării în raport cu progresul tehnic.

12
Gondos, M., Deconstrucţia economiei, în Tribuna Economică, nr. 29-30, 1990.

29
2. Ajustarea structurală a economiei şi adaptarea la mecanismele pieţei, reflectă în
esenţă procesul realcătuirii complexului naţional economic în urma deconstrucţiei ramurilor
economice, astfel încât să se adapteze şi să funcţioneze în cadrul mecanismelor de piaţă.
Procesul ajustării structurale s-a declanşat începând cu anul 1990, fiind impus de
cerinţe obiective imediate, între care: pierderea unora din pieţele tradiţionale, efectele
descentralizări şi dezetatizării în economie, declanşarea iniţiativei private în plan economic,
reorganizarea întreprinderilor ca societăţi comerciale şi regii autonome. Evoluţia acestui
proces este însă haotică, lipsită de coordonare şi sub incidenţa căderii producţiei şi a
investiţiilor pe ansamblul economiei.
Nu se poate totuşi omite faptul că, în timp, unele întreprinderi şi sectoare se
consolidează structural pe anumite pieţe, altele însă înregistrează manifestări prefalimentare
A restructura economia naţională înseamnă a-i schimba configuraţia, a stabili noi
proporţii între ramuri şi subramuri, redimensionarea întreprinderilor în procesul adaptării la
mecanismele pieţei13.
Politica de restructurare în economia naţională are două componente: una agresivă, de
dezvoltare accelerată a ramurilor şi domeniilor care au condiţii favorabile (surse de materii
prime, cerere de produse etc.); alta defensivă, de menţinere a unor ramuri şi sectoare de
interes naţional.
Măsurile de restructurare şi de relansare a economiei sunt variate şi complexe axându-
se pe anumite coordonate strategice14.
a. Restructurarea ramurilor prin menţinerea şi dezvoltarea subramurilor şi
întreprinderilor viabile, rentabile, odată cu asanarea capacităţilor şi întreprinderilor neviabile,
neeficiente şi nerentabile.
b. Acordarea sprijinului pentru crearea unor unităţi economice bazate pe criterii de
eficienţă şi rentabilitate prin orientarea activităţii spre cerinţele pieţei.
c. Restructurarea şi relansarea industriei se impun a fi realizate pe baze moderne prin
promovarea celor mai noi cuceriri în domeniul ştiinţei şi tehnologiei.
d. Stabilirea unor dimensiuni suple pentru capacităţile de producţie în corelaţie cu
cerinţele pieţei.
e. Restrângerea activităţii unor întreprinderi, ramuri şi sectoare mari consumatoare de
materii prime şi energie va trebui să fie insoţită de modernizarea capacităţilor rămase şi
reconversia forţei de muncă disponibilizate.
f. Sporirea prin măsuri economice şi financiare a întreprinderilor mici şi mijlocii care
pot contribui mai rapid la satisfacerea cererii de produse şi servicii destinate populaţiei.
g. Orientarea investiţiilor astfel încât să contribuie la realcătuirea complexului
naţional economic adaptat mecanismelor de piaţă.
h. Corelarea procesului de restructurare cu cerinţele extinderii schimburilor externe.
i. Intervenţia statului în orientarea strategiilor investiţionale spre ramurile viabile şi de
perspectivă – electronica, energia nucleară, agricultura etc., spre anumite zone geografice care
vor fi restructurate, ca şi spre obiective de interes naţional.

3. Reconsiderarea raportului dintre sectorul public şi sectorul privat constituie o


coordonată esenţială a fundamentării strategiilor investiţionale. Contextul tranziţiei de la
economia centralizată, etatizată, la economia concurenţială de piaţă, marchează mutaţii
semnificative ale raportului dintre cele două sectoare, caracterizate prin:
- autonomia managerială, decizională şi financiară a unităţilor economice cu capital de
stat, reorganizate ca societăţi comerciale şi regii autonome;

13
Staicu Fl., ş.a., Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p.14.
14
Op.cit. p. 16; Vasilescu I., Investiţiile şi relansarea economică, în Tribuna Economică, nr.25, 1999.

30
- declanşarea iniţiativei private în economie şi a procesului de privatizare a unor active
sau firme, din domeniul public;
- restrângerea sectorului public în economie, dar menţinerea lui în domeniul social
(învăţământ, sănătate, cultură), administrativ, al apărării şi protecţiei mediului;
- crearea cadrului legislativ pentru reglementarea mecanismelor de funcţionare a pieţei
(de capital, de muncă, de mărfuri, valutare) şi a bursei de valori, de atragere a capitalurilor
necesare relansării economiei româneşti.
Elaborarea strategiilor implică în acelaşi timp formularea strategiei dezvoltării
economice şi sociale, proces laborios care presupune combinarea eforturilor diferitelor
organisme la nivel naţional şi departamental.
La elaborarea acestora se impune luarea în considerarea a unor principii de ordin
general, şi anume:
a) tranziţia la economia de piaţă să fie axată pe un asemenea consens care să susţină
obligaţia de a judeca, la orice nivel, mai întâi, utilitatea socială a eforturilor şi numai în al
doilea rând, posibilităţile de susţinere a lor;
b) tranziţia la economia de piaţă implică modificarea structurii proprietăţii,
dezvoltarea proprietăţii private, descentralizarea economiei şi modificarea poziţiei statului în
economie. În aceste condiţii strategiile investiţionale se vor elabora, în parte, la nivelul
unităţilor economice, a căror autonomie financiară capătă tot mai mult valenţe reale. Dar într-
o economie de piaţă statul este inclus în mecanismul general de funcţionare al acesteia, atât ca
administrator şi gestionar al părţii de proprietate publică existentă, ca agent economic, cât şi
ca agent public, deci factor de reglare şi conducere macrosocială, având rolul de a sprijini şi
corecta funcţionarea mecanismelor pieţei în general;
c) funcţionarea economiei pe baza mecanismelor de piaţă, impune drept criteriu
esenţial, profitul.
Demersul conturării unor strategii investiţionale presupune, în primul rând, fixarea
obiectivelor strategiei generale şi specifice în contextul legilor pieţei concurenţiale. În al
doilea rând se impune alegerea variantelor de stare ca punct de pornire în conturarea
variantelor strategice de acţiune pentru realizarea proiectelor sau obiectivelor selectate. În al
treilea rând, este necesară formularea diferitelor variante, dintre care urmează a fi selectată
varianta strategică cea mai avansată.
Strategiile investiţionale se reflectă în politici de dezvoltare, fiind considerate
instrumente specifice şi operaţionale de realizare a “obiectivelor strategice”.
Organismele internaţionale specializate ale O.N.U. apreciază că pentru realizarea unui
asemenea demers trebuie parcurse câteva etape:
1) Combinarea unei analize economice a realităţilor domeniului cu judecăţi de valoare
care exprimă voinţa, viziunea, obligaţiile decurgând din strategia de ansamblu a dezvoltării
ţării.
2) Formularea unui set de obiective referitoare la variabilele economice şi sociale de
importanţă majoră şi stabilirea condiţiilor care să asigure compatibilitatea acestora.
3) Identificarea variantelor strategice capabile să asigure atingerea obiectivelor
stabilite şi alegerea celei care presupune cele mai mici eforturi.
4) Selectarea pârghiilor şi instrumentelor de intervenţie, la nivelul respectiv, pentru
traducerea în fapt a strategiei propuse.
5) Evaluarea a posteriori, pentru identificarea elementelor de corecţie în formularea
strategiilor investiţionale, în domeniul respectiv pentru perioadele următoare.

31
2.2.4. STRATEGIA INVESTIŢIONALĂ ÎN ECONOMIA ÎNTREPRINDERII

Strategia întreprinderii înseamnă, în sens larg, modalitatea prin care se poate atinge
scopul propus. Într-un cadru mai riguros15, strategia întreprinderii se defineşte ca: ansamblul
de obiective majore, pe termen lung, căile de realizare posibile şi resursele alocate pentru
atingerea scopului sau ca ansamblu de decizii şi acţiuni cu privire la alegerea mijloacelor şi
stabilirea obiectivelor precum şi resursele necesare atingerii acestora. Iar într-o altă formulare
ca “ ansamblul modalităţilor de definire, alocare şi de utilizare a resurselor administrate de
întreprindere”16.
Aşa cum remarcă autorii menţionaţi strategia, într-un sistem, implică stabilirea a patru
elemente principale, astfel:
1) domeniul de referinţă şi interacţiunile sistemului (entităţii) cu mediul, în context
retrospectiv şi prospectiv;
2) resursele financiare existente şi potenţiale pentru susţinerea măsurilor, pârghiilor,
de realizare a obiectivelor;
3) avantajul competitiv al firmei în asigurarea unor costuri reduse ale produselor;
4) efectele aşteptate generate de transpunerea în fapt a deciziilor şi utilizării resurselor.
Formularea unor opţiuni strategice în economia întreprinderii implică segmentarea
strategică a activităţilor pe zone sau secvenţe privind: potenţialul de creştere, nevoile de
investiţii, cota de piaţă, factorii de creştere etc. şi analiza factorilor care le potenţează în
direcţia realizării scopului produs.
Investiţiile deţin un rol important în realizarea strategiilor întreprinderii în cadrul
cărora strategia investiţională este o componentă semnificativă.
Strategia investiţională este concepută ca “ mulţime ordonată de informaţii cu caracter
tehnic, economic, tehnico-economic etc. prin care se stabilesc – pe bază de studii şi analize –
acţiunile ce urmează a fi întreprinse, pentru atingerea obiectivelor, precum şi modalităţile de
acţiune, resursele de finanţare şi metodele de alocare a resurselor”17.
Sub aspect tipologic se remarcă diversitatea de forme ale strategiei investiţionale din
care vom menţiona:
a. Strategia de redresare care survine atunci când cererea de produse sau servicii este
în scăzută şi presupune restructurarea şi modernizarea utilajelor.
b. Strategia de consolidare care se impune în cazul intensificării concurenţei pe piaţa
produselor firmei şi presupune, după caz, acţiuni pentru menţinerea pe segmentul de piaţă,
adaptarea dinamică la cerinţele pieţei şi desigur investiţii adecvate.
c. Strategia de dezvoltare care se impune atunci când se optează pentru schimbarea
structurii de producţie, extinderea sau dobândirea unor noi segmente de piaţă.
Aşa cum remarca I. Vasilescu18 strategia investiţională trebuie să-şi fixeze scopul şi
mijloacele de acţiune în funcţie de răspunsurile ce pot fi date la 4 întrebări formulate astfel:
1. Care este potenţialul investitorului? Ca ordin de mărime, profil, grad de valorificare
reflectat prin indicatori de eficienţă economică.
2. Ce trebuie să se realizeze? Deci stabilirea unei structuri de producţie viitoare care
să corespundă cerinţelor pieţei.
3. Ce este realizabil? Constituie întrebarea care impune cuplarea năzuinţelor cu
posibilităţile obiective, sub aspect tehnic, comercial şi financiar.

15
Staicu Fl., Investiţiile în strategia întreprinderii, în Tribuna Economică, nr.30, 1999.
16
Joffre Patrick, Köenig Gerard, Strategie d’Entreprise, Economica, Paris, 1985, p.4.
17
Vasilescu I., Strategia investiţională a firmei, în Tribuna Economică, nr.12.1996.
18
Vasilescu I., Strategia investiţională a întreprinderii, în Tribuna Economică, nr.18-19, 1998.

32
4. Ce este prioritar? Întrebarea implică răspuns în planul deciziei financiare de alocare
/ orientare a resurselor de finanţare a proiectelor investiţionale, de regulă în succesiunea
modernizare, reutilare, construcţii noi, alte investiţii.
Stabilirea unei structuri viitoare de producţie, printr-o strategie investiţională implică:
creşterea gradului de specializare şi cooperare în producţie; grad ridicat de flexibilitate pentru
adaptarea la cerinţele pieţei; folosirea eficientă a capacităţilor de producţie; măsuri şi acţiuni
pentru promovarea progresului tehnic şi folosirea eficientă a resurselor materiale, financiare şi
de muncă.
Strategia investiţională a întreprinderii se axează pe constatarea conform căreia în
entitatea de referinţă baza materială se reînnoieşte continuu, durata acţiunilor de investiţii
trebuie să tindă spre minim, iar orientarea prioritară a resurselor disponibile vizează
investiţiile active.

2.3. FUNDAMENTAREA INVESTIŢIILOR CU AJUTORUL FUNCŢIILOR DE


PRODUCŢIE

Teoria şi practica economică confirmă raportul de cauzalitate dintre investiţii şi


creşterea economică, prin intermediul producţiei şi a factorilor de influenţă.
Producţia în general este sinteza sau rezultatul îmbinării diferiţilor factori în cadrul
procesului de producţie: resurse naturale, de muncă, capital în funcţiune, factori de
organizare, informaţie etc. Fiecare dintre aceşti factori poate avea influenţă cantitativă şi
calitativă asupra producţiei, ca funcţie scop. Capitalul în funcţiune influenţează producţia
obţinută prin prisma volumului (număr de utilaje, capacităţi etc.) deci cantitativ, dar şi prin
prisma randamentului capitalului (eficienţa folosirii capitalului în funcţiune), deci calitativ.
Munca, privită ca factor de producţie se exprimă prin numărul de angajaţi, sub aspect
cantitativ şi prin productivitatea muncii sub aspect calitativ.
Materiile prime influenţează rezultatul folosiri lor – producţia – sub aspect cantitativ
prin volum şi structură, iar sub aspect calitativ prin gradul de prelucrare.
Legătura dintre rezultatele procesului de producţie şi îmbinarea factorilor acesteia
poate căpăta expresie matematică cu ajutorul aşa numitelor funcţii de producţie.
Dintre aceşti factori Cobb şi Douglas iau considerare doi, şi anume: munca şi capitalul
în funcţiune. Cei doi factori acţionează cu ponderi diferite asupra nivelului producţiei. Cobb şi
Douglas au ataşat primului factor exponentul “α”, iar celui de-al doilea factor exponentul “β”.
În model s-a introdus de asemenea un factor de proporţionalitate “g”. În felul acesta funcţia de
producţie are următoarea formă:

Q = g ⋅ Lα ⋅ Kβ (2.1)

în care:
Q - reprezintă producţia;
L – munca utilizată;
K – capitalul în funcţiune;
α – coeficientul de elasticitate al producţiei faţă de evoluţia forţei de muncăutilizată în sfera
producţiei;
β – coeficientul de elasticitate al producţiei faţă de evoluţia capitalului productiv;
g – factor de proporţionalitate ( gradul de eficienţă al factorilor α şi β)

De fapt Cobb şi Douglas au elaborat coeficienţii α şi β, ca fiind complementari adică:


α + β = 1.

33
Ţinând cont de aceasta funcţia de producţie se mai poate scrie:

Q = g ⋅ Lα ⋅ K1-α (2.1a)

Suma coeficienţilor de elasticitate într-o funcţie de producţie poate fi egală cu unu sau
diferită de unu. Sub acest aspect funcţiile de producţie se împart în două categorii şi anume:
cu coeficienţi de elasticitate complementari, când α + β = 1, adică β = 1- α şi cu coeficienţi
de elasticitate necomplementari, când α + β≠ 1 adică β ≠ 1-α.
Funcţiile de producţie cu coeficienţi complementari (α + β = 1) reflectă faptul că
randamentul factorilor de producţie rămâne neschimbat, ceea ce înseamnă că volumul
producţiei evoluează în aceiaşi proporţie şi în acelaşi sens cu evoluţia factorilor de producţie.
Funcţia are un randament unitar, exprimă o evoluţie neutră şi constituie o funcţie omotetică.
În cazul funcţiilor de producţie cu coeficienţi necomplementari se pot identifica două
situaţii:
- când suma coeficienţilor de elasticitate este mai mare ca unu, adică α + β > 1,
avem de-a face cu o sporire a eficienţei factorilor de producţie, adică indicatorul previzionat
creşte în proporţie mai mare decât creşterea factorilor, caz întâlnit în ramurile cele mai
dinamice;
- când suma coeficienţilor de elasticitate este mai mică decât unu, adică α + β < 1
înseamnă că eficienţa factorilor manifestă o tendinţă de descreştere şi evoluţia indicatorului
previzionat este mai lentă decât evoluţia factorilor respectivi. Situaţia cea mai bună este atunci
când creşterea producţiei este însoţită de creşterea gradului de eficienţă a folosirii resurselor.
Funcţia de producţie permite evaluarea eficienţei relative a factorilor de producţie
implicaţi în calcul, stabilirea necesarului de capital productiv aferent realizării unui anumit
volum al producţiei, precum şi posibilităţi de substituire a factorilor de producţie.
Folosirea funcţiilor de producţie Cobb-Douglas impune parcurgerea următoarelor
etape metodologice:19
1. Constituirea unei baze de date statistice la nivel micro sau macroeconomic privind
evoluţia indicatorilor: producţie, capitalul în funcţiune şi numărul de salariaţi pe o perioadă de
timp considerată.
2. Calcularea coeficienţilor de elasticitate α şi β precum şi a factorului de
proporţionalitate g cu ajutorul metodelor matematice adecvate.
3. Elaborarea funcţiei de producţie, prin aproximarea corelaţiei dintre variabila
dependentă (valoarea producţiei) şi variabilele independente, adică cei doi factori consideraţi
(capitalul în funcţiune şi munca).
4. Se estimează ritmul mediu anual de creştere, în perspectivă a producţiei şi
productivităţii muncii, iar pe această bază a producţiei ce se va realiza şi a necesarului de
salariaţi (forţei de muncă).
5. Înlocuirea valorilor stabilite, în relaţia prin care se exprima funcţia de producţie,
permite stabilirea necesarului de capital în funcţiune pentru realizarea producţiei estimate.
Funcţiile de producţie prezintă interes şi pentru faptul că servesc la calcului unor
indicatori de eficienţă economică cum sunt: randamentul marginal, rata de substituire a
factorilor, elasticitatea ratei de substituire20.
Randamentul funcţiei reflectă corelaţia dintre variabila dependentă şi una sau mai
multe variabile independente.

19
Românu I., Vasilescu I., (coordonatori), Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997,
p.524-525.
20
Cistelecan L., Nicolae A., Matei, St., Bilaus M., Eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Cluj-Napoca, 1988, p.60
şi următoarele.

34
Pentru calculul productivităţii muncii şi eficienţei mijloacelor fixe productive
(randamentul mediu al factorilor) se folosesc următoarele relaţii:

Q g ⋅ Lα ⋅ K β
ηL = = = g ⋅ Lα-1 ⋅ K β (2.2a)
L L
Q g ⋅ Lα ⋅ K β
ηK = = = g ⋅ Lα ⋅ K β-1 (2.2b)
K K

Mărimile limită ale productivităţii muncii şi ale eficienţei mijloacelor fixe, respectiv
productivitatea diferenţială şi randamentul diferenţial (randamentul marginal) arată sporul de
producţie care revine pentru fiecare unitate de spor a factorilor de producţie. Se calculează sub
forma derivatelor parţiale ale funcţiei în raport cu fiecare factor de producţie. Derivata arată
viteza de variaţie a lui Q atunci când se modifică cu o unitate fiecare factor de producţie,
astfel:

∂Q
ηL = = α ⋅ g ⋅ Lα −1 ⋅ K β = α ⋅ ηL (2.3a)
∂L
∂Q
ηK = = β ⋅ g ⋅ Lα ⋅ K β-1 = β ⋅ ηK (2.3b)
∂K

Elasticitatea funcţiei reflectă proprietatea unui factor de a se modifica urmare a


modificării altor factori, exprimându-se prin coeficienţi de elasticitate.
Valoarea coeficienţilor de elasticitate se determină din relaţiile de definiţie ale
acestora, respectiv ca raport între creşterea relativă a producţiei faţă de un factor şi valoarea
producţiei pe unitate de factor, adică între randamentul marginal al factorilor de producţie şi
randamentul mediu al acestora:

∂Q Q ηL α ⋅ g ⋅ Lα −1 ⋅ K β
εL = : = = =α (2.4a)
∂L L ηL g ⋅ Lα −1 ⋅ K β
∂Q Q ηK β ⋅ g ⋅ Lα ⋅ K β-1
εK = : = = =β (2.4b)
∂K K ηK g ⋅ Lα ⋅ K β-1

Coeficienţii de elasticitate arată cu câte unităţi valorice creşte producţia în condiţiile


creşterii cu o unitate a factorilor de producţie – munca şi capitalul în funcţiune.
Rata de substituire reflectă modul în care creşterea economică fiind influenţată de
factorii producţiei, aceştia se pot substitui reciproc în proporţii variabile. Rata de substituţie
dintre factori arată cum mijloacele fixe productive pot fi înlocuite cu forţa de muncă sau
invers, respectiv cu câte procente trebuie să crească mijloacele fixe productive pentru a
economisi o unitate procentuală de forţă de muncă sau cu câte procente trebuie să crească
forţa de muncă pentru a economisi o unitate procentuală de mijloace fixe productive, în
condiţiile obţinerii aceluiaşi volum de producţie.
O caracteristică a funcţiilor de producţie constă în aceea că ele reflectă posibilitatea
înlocuirii parţiale a unui factor de producţie cu celălalt. În condiţiile progresului tehnico-
ştiinţific se pune problema înlocuirii unei anumite cantităţi de forţă de muncă cu active fixe
productive. Substituirea nu este absolută pentru că ar fi lipsită de sens însăşi producţia. Rata
de substituire reciprocă caracterizează numai înlocuirea parţială a unei resurse cu alta (factori
de producţie). Substituirea reciprocă a factorilor de producţie este legată de soluţionarea
judicioasă a problemei asigurării unui raport optim între aceştia.

35
Rezolvarea corectă a acestei probleme prezintă o importanţă deosebită pentru migrarea optimă
a resurselor între ramuri şi subramuri.

Rata marginală de substituire (r) reflectând raportul dintre scăderea producţiei, pe


seama unui factor şi creşterea producţiei, pe seama celuilalt se stabileşte cu ajutorul relaţiei

Q
−α⋅
∂ηL L = −α⋅K = −K ⋅ α
r= = (2.5)
∂ηK β⋅
Q β⋅L L β
K

Relaţia de mai sus exprimă raportul dintre randamentul diferenţial faţă de factorul
muncă, la numărător, şi randamentul diferenţial faţă de factorul capital.
Elasticitatea ratei marginale de substituire (ε) reflectă faptul că unei modificări a
raportului dintre muncă – L şi capitalul în funcţiune – K, îi corespunde aceeaşi modificare şi
ratei marginale de substituire, astfel:
K

∂r α⋅K K α
ε= L: =− : =− (2.6)
K r β⋅L L β
L

unde ε reprezintă elasticitatea ratei marginale de substituire.


Elasticitatea ratei de substituire este un indicator care pune în evidenţă şi aspecte
privind eficienţa investiţiilor necesare creşterii fondurilor fixe productive. Când acest
indicator are valoare mică înseamnă că este nevoie de un volum mai mare de investiţii pentru
a substitui o unitate de forţă de muncă şi invers.
Funcţiile de producţie au un caracter static şi o sferă incompletă de cuprindere.
Societatea contemporană cunoaşte un ritm al progresului tehnic cu profunde repercusiuni
asupra condiţiilor în care munca participă la realizarea procesului de producţie. De asemenea,
nu se poate accepta ideea că nivelul producţiei suferă numai influenţa limitată a celor doi
factori luaţi în calcul. În asemenea condiţii, Cobb şi Douglas au elaborat o formă îmbunătăţită
a funcţiei, conferindu-i de data aceasta un caracter dinamic:

Q= g ⋅ Lα ⋅ K1-α ⋅ eλt (2.7)

în care:
t – reprezintă timpul;
λ – un coeficient care arată influenţa progresului tehnic la timpul
“t” asupra participării factorilor L şi K la realizarea producţiei.
Fundamentarea investiţiilor cu ajutorul funcţiei de producţie se finalizează în calculul
fondurilor de investiţii ce trebuie realizate pentru asigurarea capitalului productiv în
funcţiune.

36
2.4. MODELE STRUCTURALE UTILIZATE ÎN OPTIMIZAREA
INVESTIŢIILOR
2.4.1. FOLOSIREA MODELULUI STATIC AL BALANŢEI LEGĂTURILOR DINTRE
RAMURI PENTRU DETERMINAREA INVESTIŢIILOR SPECIFICE TOTALE

O condiţie pentru dezvoltarea echilibrată a ramurilor economice naţionale o constituie


identificarea principalelor corelaţii şi interdependenţe dintre ele. Folosirea unor metode şi
instrumente capabile să asigure colectarea, transmiterea şi prelucrarea informaţiilor vizând
corelaţiile şi interdependenţele dintre componentele (ramurile) complexului naţional
economic permit aprofundarea cadrului decizional economic şi social.
Metoda balanţei legăturilor dintre ramuri permite caracterizarea stării şi dezvoltării
economiei în ansamblu şi a fiecărei ramuri în parte, a relaţiilor dintre ramuri, şi dintre diferite
laturi ale procesului reproducţiei sociale, stabilirea proporţiilor dintre ramuri şi elaborarea pe
această bază într-un termen scurt a variantelor de dezvoltare previzibile, necesare
argumentării deciziei.
Balanţa legăturilor dintre ramuri este o metodă de analiză tabelară intrări-ieşiri. Aşa
cum remarcă Wassly Leontief, creatorul metodei, balanţa legăturilor dintre ramuri se
întocmeşte sub formă tabelară, deci un tabel input-output care descrie fluxul de bunuri şi
servicii dintre toate sectoarele unei economii naţionale pe o perioadă de timp dată de regulă
un an.
Balanţa legăturilor dintre ramuri are formă valorică, fapt care reflectă conversia
unitară (valorică) a mărimilor de calcul (intrări-ieşiri) din tabel. Aplicaţii ale balanţei
legăturilor dintre ramuri s-au remarcat în primul rând în ţări cu economie de piaţă, între care
SUA, dar şi în ţări cu economie etatistă. În România o asemenea aplicaţie s-a realizat în anii
1970-1975, dar nu dispunem de informaţii privind utilizarea rezultatelor obţinute în plan
decizional economic.
Fundamentarea programelor de investiţii necesită şi calcule privind optimizarea
structurii investiţiilor, adică stabilirea volumului de investiţii pe ramurile producţiei materiale
şi pe sectoarele de activitate.
Un loc important în calculele de optimizare a volumului şi structurii investiţiilor îl
ocupă stabilirea structurii interne a acestora. O contribuţie importantă la stabilirea acestei
structuri o aduce balanţa legăturilor dintre ramuri care este o metodă de analiză, de modelare a
fenomenelor economice şi de determinare a raporturilor de interdependenţă care se formează
în mod obiectiv în cadrul economiei.
În prezentarea modelului matematic al balanţei legăturilor dintre ramuri în expresie
valorică vom folosi următoarele notaţii:

Xi – reprezintă producţia ramurii “i”;


xij – partea din producţia ramurii “i” care se consumă productiv în ramura “j”;
yi – partea producţiei ramurii “i” consumată neproductiv, destinată dezvoltării,
creşterii rezervelor şi exportului (produsul final sau consumul final);
aj – amortizarea pentru înlocuirea mijloacelor fixe în ramura “j”;
Pj – plus produsul obţinut în ramura “j”;
Sj – cheltuielile privind forţa de muncă în ramura “j”.

37
Ţinând seama de notaţiile de mai sus balanţa legăturilor dintre ramuri se prezintă
astfel:

Ramura
consum.

R1 R2 . . . Rj . . . Rn Yi Xi
Ramura
producat.

R1 x11 x12 . . . x1j . . . x1n y1 x1


R2 x21 x22 . . . x2j . . . x2n y2 x2
. . . . . . . . .
. . .
Cadranul
. . . . Cadranul
. .
. . . .I . . . II
. .
RI xi1 xi2 . . . xij . . . xin yi xi
. . . . . . . . .
. . . . . . . . .
. . . . . . . . .
Rn xn1 xn2 . . . xnj . . . xnn yn xn
aj A1 a2 . . . aj . . . an
Pj P1 P2 Cadranul
. . . Pj . . . Pn Cadranul
Sj S1 S2 . . . Sj . . . Sn IV
Xj X1 X2 .III
. . Xj . . . Xn

Tabelul input-output se structurează în patru cadrane fiecare dintre ele având conţinut
şi semnificaţii specifice, după cum urmează:
Cadranul I cuprinde pe rânduri ramurile producătoare, iar pe coloane ramurile
consumatoare. Mărimile scrise pe rânduri reprezintă ieşiri (output) şi arată cum se
repartizează o parte din producţia totală a ramurii respective pentru consumul intermediar al
ramurilor. Mărimile înscrise pe coloane reprezintă întrări (input) şi arată structura cheltuielilor
materiale, pentru obţinerea unui anumit volum al producţiei în ramura respectivă.
Cadranul întâi are forma unei table de şah, în care însă totalurile pe rânduri nu sunt
egale cu totalurile pe coloane, deoarece acestea reprezintă numai consumul intermediar al
ramurilor. Cadranul I constituie partea principală a balanţei în care se reflectă relaţiile de
interdependenţă între ramurile economiei.
Cadranul II prin mărimile înscrise pe rânduri exprimă modul în care ramurile
economiei naţionale contribuie la formarea consumului final (acumularea brută, consumul
neproductiv şi exportul). Mărimile înscrise pe coloane reflectă structura intrărilor pe fiecare
element component al consumului final. Reiese că în acest cadran se evidenţiază resursele de
care dispune economia naţională într-o anumită perioadă de timp şi modul de repartizare a lor
pe elemente ale consumului final (cererii finale).
Cadranul III prezintă pe rânduri repartizarea pe fiecare ramură a amortizării, a
veniturilor primare ale lucrătorilor, a veniturilor primare ale statului, ale patronatului sau
cooperaţiei. Pe coloane se regăseşte valoarea cu care aceste elemente intră în componenţa
producţiei ramurii respective (valoare adăugată).
Cadranul IV ar trebui să reflecte legătura dinte veniturile primare din cadranul III şi
consumul final din cadranul II, ceea ce ar exprima procesul de redistribuire. Altfel spus în
cadranul IV se reflectă suma valorilor adăugate deci produsul intern brut. Dar această
problemă nu a fost încă rezolvată în nici o ţară şi rămâne un deziderat al cercetărilor ştiinţifice
în domeniul balanţei.
Un ultim cadran ar reflecta valoarea resurselor totale ale naţiunii, care presupune
însumarea valorii producţiei şi importului.

38
Considerând interdependenţele din BLR21 şi pe baza semnificaţiei economice a
notaţiilor menţionate mai sus modelul matematic al BLR rezultat din însumarea pe rânduri
permite obţinerea ecuaţiilor repartizării producţiei astfel:

∑x ij + Yi = X i , i = 1,n (2.8)
j =1

Prin însumarea elementelor de pe fiecare coloană se obţin ecuaţiile cheltuielilor de


producţie, astfel:
n

∑x ij + a j + Pj + S j = X j , j = 1,n (2.9)
i =1

Din ecuaţiile (2.8.) şi (2.9.) se consideră că producţia fiecărei ramuri se obţine prin
însumarea elementelor de pe coloană sau a elementelor de pe linie.
Spre exemplu, producţia ramurii “i” se obţine astfel:

n n
X i = ∑ xij + Yi = ∑ xki +ai + Pi + Si , i = 1,n (2.10)
j =1 k =1

Analizând cele două sume din 2.10 se constată că acestea nu se reduc deoarece suma
după i din xij se calculează pe linie, iar suma după k din xki se stabileşte prin însumarea pe
coloană.
Cele două sume au un singur element comun xii iar prin excluderea acestui element
obţinem ecuaţiile de echilibru ale fluxurilor dintre ramuri.

n n
X i = ∑ xij + Yi = ∑ xki +ai + Pi + Si , i = 1,n (2.11)
j =1 k =1
j ≠i k ≠i

Ecuaţiile repartizării producţiei (2.8) pot fi scrise în funcţie de mărimile constante, aij
care se numesc coeficienţi ai cheltuielilor materiale directe şi anume:

xij
aij = , 0 ≤ aij ≤ 1, (2.12)
Xj

Din (2.12) rezultă:

xij = aij ⋅ Xj (2.13)

Înlocuind formula 2.13 în ecuaţiile (2.8) obţinem:

∑a ij X j + Yi = X i i = 1,n (2.14)
j =1

21
Cistelecan L., Nicolae A., Matei S., Bilaus M., Eficienţa şi finanţarea investiţiilor (Nicolae, A., Modele
structurale utilizate în optimizarea investiţiilor-3.2), Cluj Napoca, 1988.

39
Matricial ecuaţiile (2.14) se scriu astfel:

AX + Y = X, (2.15)
(E-A)X = Y (2.16)

în care:
A reprezintă matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale directe;
X- vectorul coloană al producţiei;
Y- vectorul coloană al produsului final;
E- matricea-unitate de acelaşi ordin cu A.

Cu ajutorul ecuaţiei matriceale se poate determina produsul final atunci când se


cunoaşte producţia.
Pentru determinarea producţiei, se înmulţeşte ecuaţia matriceală (2.16) la stânga cu
(E-A )-1.

(E-A)-1(E-A)X= (E-A)-1Y,

însă (E-A)-1 (E-A)= U (matricea unitate)

iar U X=X

rezultă X = (E-A)-1Y (2.17)

Dacă se notează cu (E-A)-1=B atunci ecuaţia matriceală (2.17) devine:


X=B Y (2.18)

Elementele bij ale matricei B reprezintă coeficienţii cheltuielilor totale (directe plus
indirecte) şi arată cu cât trebuie să crească producţia ramurii “i” pentru a asigura creşterea cu
o unitate a produsului final în ramura “j”.
Investiţiile reprezintă suportul material al creşterii economice fapt pentru care
orientarea acestora pe ramuri şi subramuri ale economie naţionale trebuie făcută în mod
ştiinţific. În acest sens, un rol deosebit îl au investiţiile specifice totale (directe plus indirecte),
care se determină cu ajutorul modelului matematic al BLR.
În vederea determinării investiţiilor totale punctul de plecare îl constituie investiţia
specifică directă, calculată la nivel macroeconomic:

Ij
isd j = , (2.19)
∆X j

în care:
isdj reprezintă investiţia specifică a ramurii j;
Ij- volumul investiţiilor în ramura j;
∆Xj –sporul producţiei ramurii j;

Aşa cum se remarcă22, în sinteză, pentru stabilirea necesarului de investiţii- directe,


conexe şi totale – se impune parcurgerea următoarelor etape:
- se stabilesc coeficienţii consumurilor directe aij pe baza datelor din BLR;
22
Românu I., Vasilescu I., (coord.), Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997, p.539.

40
- se calculează matricea cheltuielilor totale (E-A)-1 pe baza coeficienţilor consumurilor
directe, matricea A;
- în funcţie de investiţiile specifice directe şi matrice a cheltuielilor totale se stabilesc
investiţiile specifice totale:
ist=isd(E-A)-1;
- se dimensionează produsul final Y ce urmează a fi realizat în fiecare ramură;
- se calculează investiţiile directe aferente fiecărei ramuri şi pe totalul ramurilor,
implicate în realizarea producţiei: Id=isd Y;
- se determină investiţiile totale, pe ramuri şi pe total: It= ist ⋅Y, iar în funcţie de
investiţiile totale şi cele directe se stabilesc investiţiile conexe: Icn= It-Id .

În fundamentarea investiţiilor cu ajutorul BLR nu se pot omite unele simplificări în


modelul expus şi anume:
a) se ignoră amortizarea ca sursă de finanţare a investiţiilor, luând în calcul doar
investiţiile finanţate din produsul final al ramurii;
b) se iau în considerare numai investiţiile realizate în sfera producţiei materiale;
c) se consideră că investiţiile realizate într-un anumit an se concretizează în
mijloace fixe productive în anul următor;
d) se apreciază că există o relaţie lineară între volumul investiţiilor şi creşterea
producţiei.

41
Capitolul 3

DOCUMENTAŢIA TEHNICO-ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR ÎN


COORDONATELE TRANZIŢIEI

3.1. OPŢIUNILE DE INVESTIŢII

Prin opţiune de investiţii se înţelege dreptul unor entităţi economice sau sociale situate
la nivel micro - sau macroeconomic de a folosi ca alternativă a amplificării parametrilor în
care evoluează, pârghia investiţiilor.
Opţiunile de investiţii stau la baza concepţiei şi desfăşurării procesului investiţional.
În acest context formularea opţiunilor de investiţii se prezintă ca un proces cu implicaţii
complexe care se reprezintă grafic în figura 3.1.

DECIZII

Opţiuni
RESTRICŢII STRATEGII

NECESITĂŢI RESURSE

Fig. 3.1. Implicaţii ale formulării opţiunilor de investiţii

Opţiunile sunt organic ancorate faţă de nevoi sau necesităţi, în creştere în general, şi
resurse, al căror volum ridică tot mai serioase probleme de decizie şi care constituie factori
generatori. Apoi, opţiunile formulate sunt supuse modelării sub acţiunea unor elemente de
strategie şi restricţii care au rolul de factori de corecţie. În sfârşit opţiunile astfel formulate şi
modelate se supun unui proces decizional, în urma căruia opţiunile reţinute se înscriu în
programul de investiţi al entităţii investitoare.
Criteriile de opţiune în domeniul investiţiilor exprimă puncte de vedere în funcţie de
care se alege ca modalitate de dezvoltare procesul de investire. Criteriile de opţiune în
investiţii au o natură complexă. Ele pot fi:
- locul dobândit sau pe care trebuie să-l deţină o întreprindere, o ramură sau alta în
complexul economiei naţionale;

42
- influenţa unor factori de conjunctură în relaţiile economice şi de cooperare
internaţională;
- natura, structura şi gradul de valorificare a resurselor naturale, materiale şi de muncă;
- asigurarea resurselor financiare;
- necesitatea competitivităţii pe plan tehnico-ştiinţific şi economic;
- cerinţele de ordin strict tehnic şi tehnologic (siguranţa funcţionării utilajelor);
- asigurarea unui nivel sporit al eficienţei economice;
- restricţii impuse de limitarea unor resurse;
- valorificarea unor resurse locale, terenuri etc.;
- prevenirea poluării mediului ambiant;
- cerinţele microclimatului tehnico-economic şi social (prevenirea accidentelor, a
noxelor, creşterea randamentului, îmbunătăţirea stării de sănătate a angajaţilor etc.);
- factori de cointeresare: folosirea potenţialului uman din judeţ, zonă, etc.;
- dobândirea unui loc mai bine situat în ansamblul ramurii sau economiei naţionale. Se
poate face o sinteză a lor în funcţie de implicaţiile pe care le comportă, în: criterii ce ţin de
raporturile dintre societate şi natură; criterii de ordin tehnic; criterii sociale şi strategice.
Modul în care criteriile enunţate operează în formularea opţiunilor permite
structurarea lor în: criterii endogene şi criterii exogene faţă de entitatea economică sau socială
cu drept de opţiune. Principalele verigi sau nivele organizatorice la care se formulează
opţiunile de investiţii sunt: întreprinderea (societatea comercială, regia) şi instituţia, unităţile
cooperatiste şi unităţile organizaţiilor obşteşti, persoane fizice, agenţi privaţi, consiliile locale,
ministerele şi alte organe centrale sau locale.
Indiferent de nivelul şi veriga organizatorică la care se localizează geneza opţiunilor
de investiţii, formularea acestora presupune anumite coordonate de ordin motivaţional.
1. Înnoirea şi modernizarea tehnologiilor de fabricaţie, fapt care presupune ca
activitatea de cercetare-proiectare-producţie-tehnologii, să se organizeze unitar, asigurându-se
informaţii la nivelul tehnicii moderne.
2. Asimilarea unor produse noi, în fabricaţie, justificate prin aderenţa lor la consum,
reducerea consumurilor specifice de utilităţi, penuria de resurse, etc., fapt ce motivează
opţiunea pentru noile investiţii ce se impun.
3. Sporul populaţiei într-o perioadă de timp, cu toate implicaţiile sale reflectate în
creşterea consumului unor produse, apariţia unui spor de populaţie aptă de muncă.
4. Necesitatea asigurării unor dotări corespunzătoare de natură comercială, tehnico-
edilitară, sanitară, instrucţie publică, culturală etc., ca şi a fondului locativ în raport cu
numărul populaţiei, cerinţele de confort, nivel de trai şi cultură etc.
5. Cerinţe impuse de amploarea şi modalităţile de cooperare economică
internaţională.
6. Necesitatea valorificării corespunzătoare a resurselor naturale, materiale financiare
şi de muncă.

3.2.CONŢINUTUL ŞI ELABORAREA DOCUMENTAŢIEI TEHNICO-


ECONOMICE

3.2.1. DOCUMENTAŢIA TEHNICO-ECONOMICĂ PENTRU INVESTIŢII, CORPORALE

Se referă la construcţii noi, reconstrucţii, utilaje şi instalaţii tehnologice, alte dotări de


natură constructivă şi funcţională.
Investiţiile publice de natura celor menţionate implică obligatoriu o documentaţie
tehnico-economică complexă elaborată de către entitatea investitoare (investitorul) prin
intermediul unor institute (societăţi) de proiectare specializate, şi anume:

43
- Studiul de prefezabilitate;
- Studiu de fezabilitate;
- Proiect tehnic şi caiete de sarcini;
- Detalii de execuţie.
Studiul de prefezabilitate constituie document specific de formulare a opţiunii de
investiţii inclusă în portofoliul investitorului. Conţine piese scrise (vizând informaţii cu
caracter general, estimări tehnice şi economice, evaluarea structurală a costului investiţiilor şi
modul de eşalonare, estimarea ponderilor pe categorii în structura resurselor de finanţare) şi
piese desenate (plan de amplasare în zonă şi plan general), precum şi alte informaţii
(referitoare la condiţiile financiar-fiscale; producţia şi desfacerea; stocuri de materiale; resurse
de muncă etc.), aşa cum se relevă în macheta nr.1.
Studiul de fezabilitate constituie ansamblul de documente şi determinări tehnico-
economice şi financiare de fundamentare a opţiunii de investiţii. Se elaborează de către
unitatea de proiectare care a obţinut licitaţia în acest scop, se avizează de către organele
financiare publice şi se aprobă de ordonatorii de credite sau Guvern, conform competenţelor.
Prin conţinutul său, piese scrise şi desenate, detaliează determinările înscrise în studiul
de prefezabilitate, (date generale, determinări tehnice, tehnologice şi constructiv funcţionale,
informaţii privind forţa de muncă, evaluarea globală structurală a costului investiţiei,
determinarea unor indicatori tehnico-economici, evaluarea globală şi structurală a bugetului
de finanţare a investiţiei).
Un rol deosebit îl au avizele şi acordurile prin care investiţia se plasează în mediul
social economic (avizul ordonatorului principal de credite, certificatul de urbanism,
autorizaţia de construcţie, avizul pentru utilităţi, pentru protecţia mediului, pentru
combustibili şi alte avize).
Între piesele desenate, la planul de amplasare şi planul general se adaugă planuri şi
secţiuni de arhitectură pe obiecte. Conţinutul-cadru al studiului de fezabilitate se prezintă
în macheta model nr.2.
Proiectul tehnic şi caietele de sarcini se elaborează pe baza studiului de fezabilitate
aprobat pe ansamblul obiectivului şi nu pe obiecte distincte. Constituie documente esenţiale
pentru organizarea licitaţiilor de execuţie, obligatorii în cazul investiţiilor publice, care
depăşesc un anumit plafon valoric (125 mii Euro).
Prin conţinutul său proiectul tehnic oferă, antreprenorilor ofertanţi la licitaţia de
execuţie, informaţiile necesare privind cadrul şi condiţiile angajării şi răspunderii asumate.
Deci, în cadrul unor piese scrise, determinări schiţe şi desene etc. se prezintă detaliat: volumul
lucrării, soluţiile tehnice, constructive şi de execuţie concepute de proiectant, volumul
lucrărilor în expresie cantitativă şi resursele materiale necesare.
Părţile scrise ale proiectului tehnic se referă la:
a. Descrierea generală a lucrărilor de investiţii ca profil, amplasament şi topografie,
factori climatici, geomorfologici, organizare de şantier, accesul la surse (energie apă, reţea de
transport, servicii etc.).
b. Lista cu cantităţile de lucrări în funcţie de volumul şi profilul obiectivului de
investiţii ( lista de consumuri de materiale, de utilaje şi echipamente cu sau fără montaj,
manoperă, necesarul de utilaje de construcţii, necesarul de dotări termice etc.), fişele tehnice,
tehnologice şi ale soluţiilor constructive aferente lucrărilor.
c. Caietele de sarcini dezvoltă în scris elementele tehnice şi economice din diferitele
piese ale proiectului tehnic şi prezintă informaţii complementare, fac precizări şi emit
prescripţii şi cerinţe pentru executanţii lucrărilor.
Caietele de sarcini sunt elaborate în mod specific pentru: execuţia lucrărilor, montajul
utilajelor, arhitectură, instalaţii testări, probe de recepţie etc.

44
MACHETA MODEL, ANEXA Nr.1 la
Ordinul M.F. nr. 32/15 ianuarie 1993
MACHETA NR.1 CONŢINUT CADRU
pentru studiul de prefezabilitate
A. PIESE SCRISE
I. DATE GENERALE
1. Denumirea obiectivului de investiţii
2. Codul (numărul) de identificare a studiului la proiectant
3. Ordonatorul principal de credite
4. Ordonatorul de credite, beneficiar al investiţiei
5. Amplasamentul: (judeţ, localitate, stradă, număr)
6. Necesitatea şi oportunitatea investiţiei
II. DATE TEHNICE
1. Suprafaţa şi situaţia juridică a terenului ce urmează a fi ocupată de obiectiv
2. Caracteristicile geofizice ale terenului din amplasament (zona seismică de calcul şi perioada de
colţ; natura terenului de fundare – p. conv.; nivelul maxim al apelor freatice)
3. Caracteristicile principale ale construcţiilor:
- pentru clădiri: aria construită, aria desfăşurată şi numărul de niveluri;
- pentru reţele: lungimi şi diametre.
4. Principalele utilaje de dotare ale construcţiilor: (cazane de abur sau apă fierbinte,
hidrofoare ascensoare etc.)
5. Utilităţi: modul de asigurare a acestora şi soluţia avută în vedere)
III. EVALUAREA COSTULUI INVESTIŢIEI
Valoarea totală a obiectivului (devizul general) din care:
1. Cheltuieli de proiectare
din acestea:
- pentru studiul de prefezabilitate;
- pentru studiul de fezabilitate;
- pentru documentele de licitaţii (proiect tehnic, caiet de sarcini etc.);
- pentru detalii de execuţie;
- pentru asistenţă tehnică în timpul execuţiei.
2. Valoarea de construcţii montaj
din aceasta:
- evaluarea fiecărui obiect din componenţa obiectivului
3. Utilaje:
4. Dotări:
IV. PRINCIPALII INDICATORI TEHNICO ECONOMICI
1. Valoarea totală a investiţiei mii lei…
din care:
- construcţii-montaj mii lei…
2. Eşalonarea investiţiei (INV/C+M)
- anul I
- anul II
3. Capacităţi (în unităţi fizice)
4. Durata de realizare a investiţiei (luni)
V. FINANŢAREA INVESTIŢIEI
…% din surse proprii, ….% din credite bancare, …% din credite externe garantate de stat,
…% din fonduri speciale extrabugetare şi …% din alocaţii de la buget.
B. PIESE DESENATE
1. Plan de amplasare în zonă (L:25 000 – 1:5 000)
2. Plan general (L: 5 000-1:1 000)
NOTĂ: Conţinutul cadru al studiului de prefezabilitate, se va completa după caz,
cu date privind:
- condiţiile financiare de realizare a obiectivului (rata impozitului, perioada de
scutire de impozit, influenţa variaţiei în timp a preţurilor, rata dobânzilor la creditele
bancare, rata de schimb valutar);
- producţia şi desfacerea (lista produselor, capacitatea anuală pe produs, cheltuielile
de producţie, preţul intern de vânzare, etc.);
- materii prime, materiale, combustibili şi energia consumate în procesul tehnologic
- forţa de muncă;
- cheltuieli generale ale societăţii.

Graficul general de realizare a investiţiei se include ca piesă componentă a proiectului tehnic.

45
MACHETA MODEL, ANEXA Nr.2 la
Ordinul M.F. nr. 32/15 ianuarie 1993

MACHETA NR.2 CONŢINUT CADRU


pentru studiul de fezabilitate
A. PIESE SCRISE
I. DATE GENERALE
1. Denumirea obiectivului de investiţii
2. Codul (numărul) de identificare a studiului la proiectant
3. Ordonatorul principal de credite
4. Ordonatorul de credite, beneficiar al investiţiei
5. Amplasamentul: (judeţ, localitate, stradă, număr)
6. Necesitatea şi oportunitatea investiţiei
II. DATE TEHNICE ALE INVESTIŢIEI
1. Suprafaţa şi situaţia juridică a terenului ce urmează a fi ocupată de obiectiv (definitiv şi/sau
temporar)
2. Caracteristicile geofizice ale terenului din amplasament; zona seismică de calcul şi perioada de
colţ; natura terenului de fundare – p. conv. ;nivelul maxim al apelor freatice
3. Caracteristicile principale ale construcţiilor:
- pentru clădiri:deschideri, travei, aria construită, aria desfăşurată şi numărul de niveluri, şi
înălţimea acestora, volumul construit;
- pentru reţele lungimi, lăţimi, diametre, materiale condiţii de pozare, etc.
4. Structura constructivă:
(Pentru clădiri şi reţele se va face o descriere a soluţiilor tehnice avute în vedere, cu recomandări
privind tehnologia de realizare şi condiţiile de exploatare ale fiecărui obiect în parte;)
5. Principalele utilaje de dotare ale construcţiilor: (cazane de abur sau apă fierbinte, hidrofoare,
ascensoare etc.)
6. Utilităţi: modul de asigurare a acestora şi soluţia avută în vedere
III. DATE PRIVIND FORŢA DE MUNCĂ
1. Total personal, din care:
- personal de execuţie
2. Locuri de muncă nou create
IV. EVALUAREA COSTULUI INVESTIŢIEI
Valoarea totală a obiectivului (devizul general) din care:
1. Cheltuieli de proiectare
din acestea:
- pentru studiul de prefezabilitate;
- pentru studiul de fezabilitate;
- pentru documentele de licitaţii (proiect tehnic, caiet de sarcini etc.);
- pentru detalii de execuţie;
- pentru asistenţă tehnică în timpul execuţiei .
2. Valoarea de construcţii-montaj
din aceasta:
- evaluarea fiecărui obiect din componenţa obiectivului
3. Utilaje:
4. Dotări:
5. Diverse: (cuprinde cheltuieli pentru organizarea de şantier sporurile acordate prin lege pe timpul
execuţiei, comisioanele bancare, supravegherea tehnică a execuţiei etc.)
6. Cheltuieli neprevăzute: (se evaluează la o cotă maximă de 5% din valoarea lucrărilor de
construcţii - montaj).
V. Avize şi acorduri
Avizele şi acordurile emise de organele de drept , potrivit legislaţiei în vigoare, privind:
- avizul ordonatorului principal de credite privind realizarea investiţiei;
- certificatul de urbanism cu încadrarea amplasamentului în plan urbanistic, avizat şi aprobat
potrivit Legii nr.50/1991 şi regimul juridic al terenului;
- asigurarea utilităţilor, (energie termică şi electrică, apă, canal, etc.);
- protecţia mediului şi a apelor;
- consumul de combustibil;
- alte avize de specialitate stabilite conform dispoziţiilor legale.

46
MACHETA MODEL, ANEXA Nr.2 la
Ordinul M.F. nr. 32/15 ianuarie 1993

VI. PRINCIPALII INDICATORI TEHNICO ECONOMICI


1. Valoarea totală a investiţiei mii lei…
din care:
- construcţii-montaj mii lei…
2. Eşalonarea investiţiei (INV/C+M)
- anul I
- anul II
3. Capacităţi (în unităţi fizice)
4. Durata de realizare a investiţiei (luni)
VII. FINANŢAREA INVESTIŢIEI
…mii lei din surse proprii, ….mii lei din credite bancare, …mii lei din credite externe garantate de
stat, …mii lei din fonduri speciale extrabugetare şi …mii lei din alocaţii de la buget.

C. PIESE DESENATE
1. Plan de amplasare în zonă (L:25 000 – 1:5 000)
2. Plan general (L: 5 000-1:1 000)
3. Planuri şi secţiuni de arhitectură pentru principalele obiective de construcţii

NOTĂ:

Conţinutul cadru al studiului de fezabilitate, se va completa după caz, cu date privind:


- condiţiile financiare de realizare a obiectivului (analiza cash-flow, inclusiv rata de actualizare,
rata internă de rentabilitate, analiza raportului cost profit, rata impozitului, perioada de scutire
de impozit, influenţa variaţiei în timp a preţurilor, rata dobânzilor la creditele bancare, rata de
schimb valutar);
- maşinile şi utilajele necesare procesului tehnologic (lista principalelor utilaje, echipamente şi
dotări cu indicarea capacităţii tehnice a acestora şi furnizorii potenţiali);
- producţia şi desfacerea (lista produselor, capacitatea teoretică anuală pe produse, durata
proiectată pentru funcţionarea capacităţii pentru fiecare produs, preţul unitar pentru fiecare
produs, preţul intern de vânzare a produselor similare fabricate în ţară sau procurate din import,
preţul de export şi cantităţile exportate etc.)
- materii prime, materiale, combustibili şi energia consumate pentru fiecare produs în parte şi
preţurile de procurare ale acestora;
- manopera (cu detaliere pe structura personalului);
- cheltuieli generale ale unităţii (taxe, comisioane, impozite, instruire personal chirii şi/sau
amortismente, cheltuieli de administraţie şi marketing etc.);
- structura financiară (surse de capital realizate din profit sau dividende, împrumuturi, alocaţii
bugetare etc.)
- necesarul de capital pentru producţie –fondul de rulment.

Părţile desenate includ piese cum sunt: planul de urbanism general, planul de
urbanism de detaliu, planul de amplasare, planul general, planuri şi secţiuni de arhitectură
pentru obiectivele de investiţii de natura construcţiilor. Aceste planuri asigură o detaliere şi o
aprofundare a pieselor desenate incluse în studiul de fezabilitate.
Detaliile de execuţie se elaborează, după licitarea lucrărilor de investiţii, respectiv
după contractarea lor, de către antreprenori sau proiectanţi pentru necesităţi de executare a
investiţiilor. Se bazează pe informaţiile oferite de proiectul tehnic, caietele de sarcini şi
antemăsurători, dar ţin seama de soluţiile tehnice, tehnologice şi constructive pe care le adoptă
antreprenorii în executarea lucrărilor de investiţii.

47
Câteva observaţii:
1. Piesele componente ale documentaţiei tehnico-economice se elaborează succesiv.
2. Studiul de prefezabilitate, în fapt, are rolul de a reflecta opţiunea de investiţii, pe
când studiul de fezabilitate are rolul de a fundamenta opţiunea şi de încadrare a acesteia, ca
oportunitate, în mediul social-economic.
3. Studiile de fezabilitate după elaborare, comportă analize şi expertizare sub aspect
financiar din partea organelor financiare care emit acordul corespunzător. Aprobarea acestuia
revine ordonatorului de credite. Fiind vorba evident de investiţii publice competenţele de
aprobare sunt stratificate în funcţie de natura şi valoarea investiţiilor.
4. În cazul investiţiilor productive conţinutul studiilor de prefezabilitate şi mai ales de
fezabilitate, se adaptează corespunzător pentru a oferi date, informaţii şi indicatori privind:
volumul şi valoarea producţiei, consumurile de materii prime şi utilităţi, forţa de muncă,
condiţiile financiare care încadrează realizarea investiţiilor, piaţa şi comercializarea
produselor.
5. Piesele desenate au rolul de a releva sub aspect tehnic, constructiv, funcţional şi
arhitectural încadrarea investiţiei în restricţiile impuse de reglementările legale.
6. Proiectul tehnic şi caietele de sarcini au funcţia de suport informal al “ofertei”,
pentru contractarea execuţiei, pe care investitorul îl pune la dispoziţia antreprenorilor
potenţiali, pe când detaliile de execuţie reflectă soluţii potenţiale pe care antreprenorul
câştigător al licitaţiei le poate transpune în fapt.

3.2.2. DOCUMENTAŢIA TEHNICO ECONOMICĂ PENTRU INVESTIŢII DE NATURA


BUNURILOR INDEPENDENTE

Asemenea investiţii – materiale sau nemateriale – privesc achiziţionarea unor maşini,


utilaje funcţionale, autovehicule, calculatoare, alte bunuri din categoria mijloacelor fixe şi
comportă deci finanţarea prin tehnici investiţionale.
Conţinutul acestei documentaţii este generat de practica relaţiilor comerciale, din
perioada de tranziţie, iar pentru sectorul public şi chiar pentru societăţile comerciale cu capital
de stat, licitaţia pentru oferta de livrare este impusă prin lege.
Prin urmare în arealul documentaţiei de realizare a unor investiţii de această natură se
pot identifica după caz:
- referate întocmite la nivelul secţiilor de fabricaţie, fabrici şi uzine, compartimentelor
care au rolul de a semnala necesitatea şi oportunitatea dotării (de nou sau pentru înlocuire);
- fişe tehnice privind caracteristicile maşinilor , utilajelor şi echipamentelor care fac
obiectul unei acţiuni investiţionale;
- oferte de licitare a livrărilor primite de la furnizori sau producători;
- acte decizionale emise de investitor în condiţii legale;
- calcule şi determinări ale indicatorilor de eficienţă economică;
- contracte de livrare;
- acte, documente cu caracter financiar, vizând asigurarea fondurilor, constituirea
resurselor şi tehnica finanţării.

3.2.3. DOCUMENTAŢIA AFERENTĂ INVESTIŢIILOR FINANCIARE

Documentaţiile pentru investiţiile financiare nu au încă un regim bine conturat. În


sfera investiţiilor financiare se cuprind plasamente efectuate de persoane juridice şi fizice în
titluri de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat, titluri de credit, certificate de
investitor etc.).

48
Regimul juridic al acestor plasamente, în vederea constituirii sau sporirii capitalului
entităţilor emitente, modalităţile de înstrăinare, drepturile şi riscurile pe care le generează se
atestă prin reglementări specifice şi reflectă o mare diversitate.
Acţiunile pot fi emise în două variante: la purtător, cele care nu au înscris numele
posesorului, transferarea de la un purtător la altul făcându-se prin înţelegere şi prin notificare
în registrul acţionarilor, la firma emitentă şi nominative care au înscris pe ele numele
deţinătorului. Ambele categorii de acţiuni pot fi după caz, ordinare, adică cele care generează
pentru deţinător drepturi şi riscuri normale şi preferenţiale, care sunt numeric reduse şi
conferă deţinătorilor avantaje specifice. Acţiunile dau dreptul deţinătorilor (acţionarilor) la
dividende.
Obligaţiunile sunt titluri de valoare emise de anumite entităţi (societăţi comerciale,
bănci, stat etc.) în vederea acoperirii unui deficit, a unei lipse de capital, în raport cu parametri
activităţii lor. Ele pot fi la purtător şi nominative, având regimul unor titluri de credit care dau
dreptul deţinătorului la un venit anual fix şi la restituirea sumelor investite, prin
răscumpărarea de către emitent.
Certificate de investitor emise de instituţia fondurilor mutuale constituie pentru
investitor, titluri de creanţă cu risc mare, întrucât evoluţia gradului de fructificare a sumelor
subscrise este incertă.
Titluri de valoare pot emite şi instituţiile publice, băncile şi societăţile comerciale
private.
Prin urmare investiţiile financiare constituie o realitate în peisajul economic al
perioadei de tranziţie din ţara noastră. Se poate deci vorbi de o documentaţie aferentă acestor
investiţii? În esenţă da, dar cu conţinut adaptat specific. Avem în vedere:
- decizia sau actul prin care investitorul se hotărăşte asupra plasamentului de o
anumită valoare în asemenea titluri de creanţă (acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat etc.), cu
determinările şi argumentele de rigoare;
- documente de plată folosite în tranzacţionarea titlurilor de valoare;
- titlul de valoare achiziţionat sau notificat care îi atestă calitatea de acţionar,
investitor, creditor, după caz.

3.2.4. CÂTEVA OBSERVAŢII

Mutaţiile sociale, politice, juridice, economice, produse în ţara noastră, în procesul


tranziţiei, se reflectă şi în domeniul investiţional. Întrucât referinţele noastre au vizat cadrul
informaţional al investiţiilor – documentaţia tehnico-economică – formulăm în continuare
câteva observaţii.
1) Documentaţia tehnico economică aferentă investiţiilor nu are un cadru general de
conţinut, obligatoriu, pentru toţi investitorii şi pentru toate categoriile de investiţii.
Dimpotrivă remarcăm că normele şi reglementările legale sunt obligatorii numai pentru
sectorul public. Acest fapt a fost generat de procesul dezetatizării economiei şi a proprietăţii,
de autonomizarea societăţilor comerciale, chiar şi a celor cu capital integral de stat.
2) Administrarea unei părţi a patrimoniului naţional economic, în regim autonom prin
intermediul unor instituţii special constituite (FPS, APAPS), dar de către societăţi comerciale
(cu profil industrial de transporturi, de construcţii etc.), mandatate în acest scop a generat
creşterea competenţei lor decizionale, implicit în domeniul investiţiilor. Prin urmare acestor
societăţi le revine administrarea şi fructificarea capitalului de care dispun, obţinând în baza
legii titlul juridic de proprietari asupra elementelor de patrimoniu. Ele au devenit investitori
autonomi cărora le aparţine efortul şi efectele investiţilor respective. Acestea decid realizarea
unor proiecte de investiţii, dar lor le revine desigur obligaţia de a-şi constitui bugetul de
finanţare. Statul nu intervine explicit în luarea deciziei, şi cu atât mai mult în finanţarea

49
investiţiilor. În aceste condiţii reglementările cadru-conţinut ale documentaţiei tehnico-
economice nu sunt imperative pentru investiţii ale unui sector economic în dezvoltare în ţara
noastră. Consecinţa directă constă în faptul că, în acest caz, este posibilă chiar mai mult decât
o relativă simplificare în fluxul informaţional al investiţiilor după cum urmează:
- studiul de fezabilitate poate lipsi;
- gradul de argumentare a opţiunii de investiţii depinde de responsabilitatea
investitorului şi de răspunderea asumată în faţa unei entităţi căreia statul i-a încredinţat
administrarea patrimoniului respectiv;
- totuşi pentru investiţiile de natura corporală (construcţii, instalaţii, modernizări etc.)
conţinutul cadru al documentaţiei tehnico-economice, obligatoriu pentru investiţiile publice
îşi găseşte valabilitate şi în cazul societăţilor comerciale cu capital de stat, mixt, iar în parte,
chiar cu capital privat. Justificarea rezidă în cerinţele şi restricţiile impuse de atestarea
regimului juridic al amplasamentului, respectarea normelor de protecţie a mediului şi de
regimul construcţiilor;
- cerinţele regulamentului de organizare a licitaţiilor de execuţie a lucrărilor de
investiţii, aplicabile şi în cazul societăţilor comerciale cu capital de stat, pentru anumite
categorii de investiţii, confirmă gradul de validare al conţinutului-cadru al documentaţiei
tehnico-economice chiar şi în afara sectorului public.
3) Conţinutul mai simplu sau mai complex al documentaţiei aferente investiţiilor,
rezidă în natura, sectorul şi sursa de finanţare a lor. În conţinut documentaţia respectivă are,
mai ales, valenţe tehnice şi economice, ea vizând:
- determinări tehnice tehnologice şi funcţionale;
- estimarea resurselor materiale şi umane necesare realizării şi exploatării proiectului;
- evaluarea costurilor şi veniturilor;
- prezumarea profitului;
- alte determinări.
Parametri financiari ai documentaţiei tehnico-economice, reflectaţi prin bugetul de
finanţare, rămân confidenţiali în raport cu terţii.
4) În cazul investiţiilor finanţate parţial din credite bancare interne sau externe,
conţinutul, rigoarea documentaţiei tehnico-economice aferentă realizării investiţiilor se
amplifică. În cazul unor asemenea investiţii documentaţia tehnico-economică trebuie să
argumenteze opţiunea (proiectul) sub trei aspecte şi anume:
a) încadrarea de către investitor a proiectului de investiţii în restricţiile impuse pe plan
juridic şi social (titlu de proprietate sau concesiune pentru terenul folosit ca amplasament,
scopul valid al afacerii sau întreprinderii, accesul legal la resurse şi utilităţi, respectarea
restricţiilor cu caracter constructiv, arhitectonic şi funcţional);
b) argumentarea fezabilităţii proiectului, bonităţii investitorului şi existenţa garanţiilor
impuse de procesul creditării, fapt care creează certitudinea obţinerii în perspectivă a unor
efecte pozitive – profit, pe seama căruia va putea avea loc rambursarea împrumutului bancar
angajat;
c) reflectarea, prin documentaţia aferentă, a oportunităţii şi eficienţei economice a
investiţiei, a gradului de cofinanţare din resurse proprii şi a perspectivei activităţii
investitorului.
5) Opţiunea unui întreprinzător de a cumpăra active ale unei întreprinderi sau
întreprinderea în totalitate constituie, de asemenea, o investiţie. Documentaţia aferentă unei
asemenea investiţii se reflectă în mod specific prin studii de evaluare. Evaluarea se face, după
caz, prin metode patrimoniale, metode de randament sau prin metode combinate, în funcţie
de care investitorul (cumpărătorul) îşi formulează oferta de preţ pentru negociere.
6) Documentaţia aferentă investiţiilor nemateriale, achiziţiilor de bunuri
investiţionale cu caracter independent, precum şi investiţiilor financiare confirmă adaptarea

50
investitorilor la mecanismele pieţei, în mod deosebit în ceea ce priveşte: asumarea riscului,
implicarea lor în crearea şi asigurarea resurselor, luarea deciziei de a investii, asumarea rolului
prioritar pe care îl au în derularea procesului investiţional.

3.3. MODALITĂŢI ŞI INSTRUMENTE DE EVALUARE A INVESTIŢIILOR

3.3.1. MODALITĂŢI DE EVALUARE.

În metodologia şi practica actuală evaluarea proiectelor, de investiţii are la bază în


general parametri statici, respectiv nivelul pe care-l au la un moment dat preţurile şi tarifele
practicate şi doar uneori se fac evaluări pe bază de prognoză privind evoluţia dinamică a
acestora.
1. Evaluarea investiţiilor în obiecte de natura activelor fixe cu caracter independent
(utilaje fără montaj, maşini, animale, muncă etc.) se realizează pe baza preţurilor
producătorilor, de regulă preţuri de producţie sau achiziţie, iar instrumentele care stau la baza
evaluării sunt cataloagele de preţuri.
2. Aspectele sunt mai complexe în cazul evaluării proiectelor de investiţii ce vizează
lucrările de construcţii-montaj.
În practică, evaluarea lucrărilor de construcţii montaj, poate avea loc prin folosirea
următoarelor categorii de preţuri:
a) preţuri pe obiecte de construcţii;
b) preţuri pe părţi de obiecte, pe unităţi fizice şi de folosinţă;
c) preţuri de deviz.
În practica noastră economică, se utilizează îndeosebi preţurile de deviz, iar cu titlul de
excepţie, la construcţii de locuinţe, operează şi preţurile pe obiecte de construcţii, dar, prin
intermediul preţurilor de deviz. Intervin astfel trei modalităţi de evaluare:
- evaluarea globală a investiţiei, în faza de formulare a opţiunilor de investiţii, realizate
de proiectanţi sau investitori, în care caz elementele de evaluare sunt mai ales de natură
statistică, reflectându-se în studiile de prefezabilitate şi chiar de fezabilitate.
- evaluarea tehnico-economică a proiectului tehnic elaborat de către unităţi de
proiectare. În acest caz determinările sunt mai analitice, fără însă a avea la bază totuşi,
elementele concrete în detaliu care configurează proiectul iar evaluarea se reflectă cantitativ
(utilaje, materiale, manoperă etc.);
- evaluarea investiţiei în funcţie de cadrul detaliilor de execuţie, ţinând seama de
soluţiile certe, analitice, care configurează proiectul permite elaborarea devizelor (financiare,
pe obiect şi respectiv devizul general). Această modalitate de evaluare este mult mai
complexă şi completă, vizează necesităţi de realizare a lucrărilor de către antreprenori.
3. În practica unor organisme financiare internaţionale1, evaluarea proiectelor de
investiţii are o sferă de referinţă mult mai largă, în sensul că elementele de evaluare
(capacităţi de producţie, volumul fizic al producţiei, costuri şi preţuri) sunt identificate şi luate
în calcul în raport cu evoluţia lor pe întreaga durată de referinţă (de execuţie şi exploatare) a
proiectului, folosind în acest scop tehnici şi procedee de actualizare care asigură
comparabilitatea datelor.
Evaluarea îmbracă două forme: a) evaluarea economică şi b) evaluarea financiară, în
funcţie de faptul dacă priveşte analiza economică sau analiza financiară a proiectului. În
analiza economică se folosesc pentru evaluare preţurile “umbră sau contabile” caracterizate
prin aceea că ele sunt degrevate de elementele care constituie transferuri de venit la nivelul

1
Price G. J., Analiza economică a proiectelor agricole, I.D.E. – B.I.R.D., The Johns Hopkins University Press,
Baltimore and London, 1972, (traducere, C.E.P.E.C.A. Bucureşti, 1974, p.6-11).

51
societăţii, indiferent de justificările de politica financiară sau fiscală a statului. Înseamnă că
indiferent de formele pe care le îmbracă venitul net al proiectului (beneficii, impozite, taxe,
dobânzi etc.), de destinaţia lor ulterioară, întregul venit este luat în analiză ca fiind generat de
proiect; în schimb, în cazul în care proiectul comportă subvenţii (alocaţii) din partea societăţii
ele se include între elementele de cost (alături de cele pe care le poate suporta întreprinderea
din resursele proprii constituite) ale proiectului.
Desigur, în analiză, impozitele taxele prelevate societăţii, sunt considerate, ca făcând
parte din beneficiul global al proiectului, dar ca părţi transferate societăţii pentru a le cheltui
în funcţie de nevoile sociale.
În analiza financiară se folosesc preţurile de evaluare curente, astfel că taxele,
impozitele, dobânzile etc. sunt tratate ca elemente de cost în evaluarea proiectului, în timp ce
subvenţiile, se consideră un venit pentru proiect.
După cum se poate deduce procedurile de evaluare expuse, nu sunt complicate, ele nu
presupun de fapt calcularea unor noi preţuri de evaluare ci, corectarea evaluărilor făcute cu
ajutorul preţurilor curente, prin luarea în considerare sau nu, a modului în care proiectul de
investiţii se racordează cu societatea sub aspect financiar. Desigur analiza şi fundamentarea
proiectului devin mai riguroase ceea ce constituie un aspect notabil care necesită, pe plan
practic, atenţie.

3.3.2 DEVIZUL – INSTRUMENT DE EVALUARE A INVESTIŢIILOR CORPORALE

Devizul, constituie partea integrantă a documentaţiei tehnico-economice, mai precis a


proiectelor de execuţie, cu ajutorul căruia se evaluează costul total şi în structură a lucrărilor
de investiţii. În practica noastră economică pentru evaluarea investiţiilor se folosesc:
- devizul pe categorii de lucrări (după caz, devize analitice pe stadii fizice);
- devizul pe obiect;
- devizul pe categorii de cheltuieli (devize financiare);
- devizul general.
1. Devizul pe categorii de lucrări are ca bază de elaborare, noţiunea “categorie de
lucrări” în construcţii.
Categoria de lucrări reprezintă ansamblul de operaţiuni, omogene din punct de vedere
al materialelor folosite, a utilajelor de construcţii şi a manoperei, pe care le impune executarea
unui obiect de investiţii (o construcţie delimitată spaţial şi funcţional).
Devizul pe categorii de lucrări conţine descrierea lucrărilor de executat la un stadiu
fizic sau o categorie de lucrări, din cadrul unui obiect, cheltuielile necesare executării şi
valorile parţiale şi totale ale acestor lucrări.
Elementele componente ale devizului analitic pe categorii de lucrări se cuprind în cele
cinci capitole astfel:
Cap.A. Cheltuieli directe pe articole de lucrări care se înscriu în ordinea, succesiunea
lor cu numărul curent respectiv, simbolul sau codul, denumirea articolului, unitatea de măsură
şi cantitatea, în funcţie de datele din antemăsurătoare.
Preţurile unitare de deviz se înscriu pentru fiecare articol de lucrare, pe elemente de
cheltuieli, respectiv: materiale, manoperă, utilaje de construcţii, cheltuieli (frahte medii)
pentru transportul pe calea ferată. Aceste preţuri se preiau din cataloage de preţuri elaborate în
acest scop, din oferte de preţ, din alte surse de informare.
Valorile parţiale se înscriu pe elemente de cheltuieli şi ele rezultă din multiplicarea
preţului unitar de deviz în cadrul articolului la fiecare element (materiale, manoperă, cheltuieli
cu utilaje de construcţii şi cheltuieli de transport), cu cantitatea de lucrări specificată la
articolul respectiv.

52
Valoarea totală de deviz rezultă la fiecare articol prin însumarea valorilor parţiale pe
elemente de cheltuieli. Din însumarea acestor cheltuieli rezultă Totalul I al devizului.
Menţionăm faptul că în devizul analitic pe categorii de lucrări, după valoarea totală a
articolului de deviz, se înscrie şi greutatea totală a materialelor, rezultată din multiplicarea
volumului de lucrări pe articole cu greutatea unitară pe articol a materialelor.
Cap.B. Alte cheltuieli directe care cuprind:
a) Cheltuieli totale cu transportul materialelor, preluate din Cap.A, la fiecare articol de
deviz exprimând costul transportului pe calea ferată, şi eventualele cheltuieli pentru
transportul pământului pentru umplutură, sau rezultat din săpături ori a molozului; costul
transportului elementelor prefabricate, confecţiilor metalice etc. produse în secţii şi ateliere
proprii ale unităţii de construcţii, cheltuieli de manipulare.
b) Cheltuieli pentru transporturi cu autovehicule a materialelor, de la staţia de
destinaţie, depozite de desfacere şi furnizori locali, până la obiectul de investiţii unde urmează
a fi puse în operă, care se stabilesc prin multiplicarea cantităţilor transportate (în tone) cu
tariful mediu de deviz (în lei/tonă km).
c) Manopera aferentă maiştrilor care conduc formaţiile de muncă şi impozitul pe
salarii (stabilit prin aplicarea cotei de impozit la valoarea manoperei din capitolul A şi B.
d) Contribuţii pentru asigurări sociale.
e) Alte cheltuieli directe
Prin însumarea cheltuielilor pe elemente (materiale, manoperă, cheltuieli cu utilaje şi
total) din cele două capitole A şi B rezultă Totalul II, Cheltuieli directe din devizul pe
categorii de lucrări.
Cap.C. Cheltuieli indirecte, care se stabilesc prin aplicarea unor cote procentuale
diferenţiate pe grupe de lucrări, la Totalul II din deviz, deci la cheltuielile directe.
Cotele procentuale la cheltuieli indirecte variază la lucrările de investiţii realizate în
antrepriză, faţă de cele în regie, pe grupe, în care se încadrează categoriile de lucrări,
respective.
Cap.D. Beneficiul se cuprinde numai în devizele analitice pe categoriile de lucrări
aferente investiţiilor executate în antrepriză. Se stabileşte prin aplicarea cotei variabile de la o
unitate la alta, asupra cheltuielilor totale din devizul analitic cumulate (Totalul II + Cap.C.).
Cap.E. Taxa pe valoarea adăugată se stabileşte prin aplicarea cotei legale la valoarea
cumulată a elementelor din deviz.
Valoarea totală a devizului pe categorii de lucrări rezultă prin însumarea elementelor
înscrise în capitolele A-E, cu precizarea că sunt prevăzute rotunjiri: la mii de lei, aşa cum se
reflectă în macheta – model nr. 3.

53
Devizul pe categorii de lucrări
Macheta nr. 3.
Nr a.UM - Cant Preţ unitar Valoare totală pe articole de Total Transp Greut
crt. b.Denumirea artico- a.materiale deviz Cf. .mat
lului de deviz b.manoperă Materiale Manoperă Utilaje transp
c. Greutate t/UM c.utilaje
d.transp.cf.
0 1 2 3=1ax2a 4=1ax2b 5=1ax2c 6=3+4+5 7=1ax2d 8=1ax1
c
A Cheltuieli directe pe
articole
1 x X x x x x
2 x X x x x x
… x X x x x x
n x X x x x x
Totalul I x X x x x x
B Alte cheltuieli directe
1 Transport cf. x
2 Transport local x
3 Manopera maiştrilor x
4 Asigurări sociale x
5 Alte chelt.directe x
Total II (tot.A+tot.B) x
C Cheltuieli indirecte x
Total cheltuieli x
D Profitul
Total deviz fără TVA
E TVA
TOTAL DEVIZ

2. Devizul pe obiect constituie o însumare a devizelor analitice pe categorii de lucrări


(pentru fundaţii, construcţii propriu-zise, instalaţii, montajul utilajelor, finisaje etc.), care se
referă la acelaşi obiect de investiţie din devizul general, aşa cum se prezintă în macheta model
nr.4.
3. Devizul financiar (sau pe categorii de cheltuieli) se referă la cheltuielile ce nu se
materializează în lucrări, dar care concură la realizarea obiectivului de investiţii, cum ar fi:
cheltuieli cu proiectarea, cu studiile şi cercetările privind obiectul de investiţii, chirii în cadrul
organizării de şantier, cheltuieli pentru transportul muncitorilor etc.
Întrucât aceste cheltuieli se suportă din fondurile de investiţii, pentru fiecare cheltuială
se întocmeşte câte un deviz pe categorii de cheltuieli (devize financiare).

Devizul pe obiect
Macheta nr. 4.
Nr.crt. Categoria de lucrare Valoare (exclusiv TVA)
1 Terasamente X
2 Construcţii X
3 Izolaţii X
4 Tencuieli – finisaje X
5 Instalaţii sanitare X
6 Instalaţii termice X
7 Instalaţii electrice X
8 Montaje utilaje tehnologice X
……. ………………………… …………………………
A. TOTAL X
B. TVA (A x cota) X
C. TOTAL DEVIZ X

54
4. Devizul general reflectă totalitatea cheltuielilor pe care le impune realizarea unui
obiectiv de investiţii şi rezultă din însumarea cheltuielilor înscrise în devizele pe obiect şi în
devizele financiare aşa cum se relevă în modelul machetă nr.4.
Gruparea cheltuielilor în devizul general se realizează în cadrul celor trei părţi.
Partea I înglobează cheltuielile de investiţii propriu-zise şi asimilate, în cele 5
capitole, în următoarea succesiune: cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea terenului;
infrastructura obiectivului; proiectare şi asistenţă tehnică, cheltuieli pentru investiţia de bază,
cheltuieli privind pregătirea personalului recepţia şi darea în exploatare a obiectivului.
Partea a II-a reflectă, după caz, valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe
existente, inclusă în obiectivul de investiţii.
Partea a III-a include fondul de rulment ca o cheltuială investiţională pentru primul an
de exploatare a obiectivului.
Din valoarea investiţiilor, pe părţi şi capitole, reflectată în devizul general se trece în
poziţie distinctă partea supusă licitaţiei, iar în valoarea totală a devizului se precizează
valoarea lucrărilor de construcţii montaj.

Devizul general
Macheta nr.5
Nr. Denumirea capitolelor de cheltuieli Valoare Din care
a totală supusă
Crt. licitaţiei
PARTEA I
Cap.I.
Cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea terenului X
1.1.Obţinerea terenului
1.2.Amenajarea terenului
1.3.Amenajarea pentru protecţia mediului şi refacerea cadrului natural
după terminarea lucrărilor
Cap.II.
Cheltuieli pentru realizarea infrastructurii obiectivului (reţele, X X
utilităţi exterioare)
Cap.III
Cheltuieli pentru proiectare şi asistenţă tehnică X X
3.1.Studiu de teren, geo, topo şi hidro
3.2.Cheltuieli pentru proiectare privind:
- studiul de prefezabilitate
- studii de fezabilitate
- proiecte tehnice, caiete de sarcini
- avize şi acorduri
- alte cheltuieli
3.3.Brevete, engineering şi know-how
3.4.Cheltuieli privind organizarea licitaţiei pentru executarea
lucrărilor
3.5Consultanţă şi asistenţă tehnică inclusiv plata personalului de
supraveghere a lucrărilor.
Cap.IV.
Cheltuieli pentru investiţia de bază X X
4.1.Clădiri, construcţii speciale, instalaţii şi reţele
4.2.Montaj utilaje tehnologice inclusiv reţele
4.3.Utilaje şi echipamente de transport
4.4.Utilaje şi echipamente tehnologice şi funcţionale cu montaj
4.5.Dotări, utilaje şi echipamente independente

55
Cap.V.
Cheltuieli pentru darea în exploatare X
5.1.Pregătirea personalului de exploatare
5.2.Probe tehnologice, rodaje, expertize şi receptie
Total (din care c+m) X X
PARTEA a II-a
Valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe incluse în obiectiv
X
PARTEA a III-a X
Fondul de rulment pentru primul an de exploatare X
TOTAL (din care c+m)

56
Capitolul 4

ORGANIZAREA ŞI MANAGEMENTUL PROCESULUI


INVESTIŢIONAL

4.1. CONŢINUTUL ŞI ETAPELE PROCESULUI INVESTIŢIONAL

Tranziţia la economia de piaţă constituie un proces complex ale cărui coordonate


comportă implicaţii în toate sferele economiei şi vieţii sociale din ţara noastră. În context se
pune problema modului în care se înscrie procesul investiţional în aceste coordonate.
Procesul investiţional a fost şi rămâne un proces complex care înglobează totalitatea
activităţilor şi operaţiilor întreprinse pentru plasarea unor capitaluri proprii sau atrase, în
vederea realizării şi punerii în funcţiune a unor obiective economice, sociale ori de altă
natură, asigurării condiţiilor de funcţionare/exploatare a lor, în unitatea de referinţă, inclusiv
fructificarea resurselor băneşti plasate în economia altor întreprinzători (sub formă de
acţiuni, obligaţiuni etc.) prin angrenarea selectivă, în timp, a factorilor implicaţi.
Complexitatea procesului investiţional, în coordonatele tranziţiei la economia de piaţă,
rezidă în: varietatea investiţiilor care fac obiectul acestui proces; varietatea resurselor
mobilizate şi utilizate în acest scop; concepţia şi etapele procesului investiţional; modul de
implicare a agenţilor angrenaţi în acest proces; mecanismul derulării procesului investiţional.
Referindu-ne la aceste aspecte, în ultimii ani, remarcăm evoluţia inegală,
contorsionată, a politicii şi activităţii investiţionale, degringolada înregistrată în primii ani ai
perioadei de tranziţie a ţării noastre spre economia de piaţă. Cauzele au fost şi sunt complexe,
dar nu pot fi ignorate mutaţiile profunde care s-au produs în economia şi societatea
românească după anul 1989. În sinteză ne referim la schimbarea regimului politic, declanşarea
iniţiativei private în economie, instituirea procesului de dezetatizare şi privatizare,
deschiderea sau liberalizarea pieţelor (de capital, forţă de muncă, de mărfuri etc.). În perioada
respectivă asemenea mutaţii au fost însoţite de restrângerea opţiunilor de investiţii, în lipsa
unor strategii clare de dezvoltare şi a deturnării resurselor financiare, în mod prioritar, spre
consum.
Conţinutul procesului investiţional este puternic marcat de coordonatele în care are loc
tranziţia ţării noastre la o economie liberală, de piaţă. Sintetizăm aspectele esenţiale.
Declanşarea oricărui proces investiţional a devenit atributul esenţial al investitorului
(agent economic, instituţie publică etc.) care investighează necesitatea, argumentează
oportunitatea şi fixează, determină, parametri eficienţei economice, în mod prospectiv.
În conţinut, acest proces a înregistrat mutaţii semnificative, în raport cu evoluţia şi
profunzimea reformei economice, în coordonatele tranziţiei. Cadrul general al conţinutului
procesului investiţional include, în principiu, următoarele etape:
- formularea opţiunii de investiţii care aparţine investitorului;
- fundamentarea opţiunii de investiţii care se realizează de către investitor, direct
sau/şi cu implicarea proiectantului. În cazul investiţiilor publice complexe, implică succesiv
elaborarea, avizarea şi însuşirea/aprobarea studiului de prefezabilitate şi respectiv a studiului
de fezabilitate prin care se conturează parametri proiectului şi se argumentează oportunitatea
şi eficienţa acestuia;

57
- elaborarea bugetului de finanţare a investiţiei, care revine investitorului, vizând
identificarea resurselor de finanţare, ca structură, volum şi cost în perspectiva realizării
proiectului;
- adoptarea deciziei de investiţii, revine în principiu entităţii care finanţează, direct sau
indirect, proiectul de investiţii;
- elaborarea proiectului tehnic şi a caietelor de sarcini se realizează din iniţiativa
investitorului, prin unităţile specializate de proiectare, în regim comercial şi chiar prin licitaţie
de proiectare;
- organizarea licitaţiei de execuţie a lucrărilor de investiţii, are caracter obligatoriu în
cazul investiţiilor regiilor publice, a instituţiilor statului şi a societăţilor comerciale cu capital
de stat. Se realizează de către investitor în cadrul unor restricţii impuse de reglementările
legale actuale;
- elaborarea detaliilor de execuţie reprezintă, în fapt, continuarea activităţii de
proiectare, dar în funcţie de varianta constructivă şi funcţională pentru care s-a acceptat
licitaţia;
- organizarea şi înfăptuirea lucrărilor de investiţii are loc sub supravegherea
investitorului, cu aportul direct al antreprenorului, câştigătorul licitaţiei sau în regia proprie a
investitorului;
- finanţarea şi decontarea investiţiilor are drept scop reglarea drepturilor şi obligaţiilor
ce derivă din derularea procesului investiţional, în raportul: investitor – antreprenor; investitor
– furnizori; investitor – banca comercială etc.;
- recepţia şi punerea în funcţiune a obiectivelor de investiţii constituie momentul care
atestă finalitatea procesului investiţional, implicând răspunderi pentru toţi factorii implicaţi în
acest proces.
Cu privire la etapele procesului investiţional pot fi remarcate câteva aspecte, între
care:
a) formularea opţiunilor de investiţii este mai simplă sau mai complexă, în corelaţie
cu natura şi amploarea investiţiei, precum şi în raport cu regimul juridic în care se încadrează
investitorul (regie autonomă, instituţie publică, societate comercială cu capital de stat, sector
privat), restricţiile metodologice fiind reduse;
b) fundamentarea opţiunilor de investiţii se poate realiza fără studii de fezabilitate, în
cadrul investiţiilor private, a investiţiilor nemateriale şi financiare. În cazul investiţiilor
publice de natură corporală asemenea studii de fundamentare sunt obligatorii. Aceasta
înseamnă că fundamentarea opţiunilor de investiţii poate, în principiu, îmbrăca forme
specifice, cu anumite excepţii la care ne-am referit. Oricum, în cadrul acestei etape a
procesului investiţional, pentru investiţiile materiale, corporale, fundamentarea opţiunilor de
investiţii trebuie să rezolve neapărat corelarea proiectului de investiţii cu mediul social –
economic. Avem în vedere cerinţa obţinerii, pentru orice proiect de investiţii, a certificatului
de urbanism, a avizelor pentru utilităţi (combustibil, energie, apă etc.), pentru racordări la
reţele de drumuri, căi ferate etc., asigurarea regimului juridic pentru amplasament, obţinerea
avizului pentru protecţia mediului şi a autorizaţiei de construcţie;
c) se remarcă autonomizarea procesului investiţional în funcţie de principiul conform
căruia în domeniul investiţiilor cine decide, finanţează. Aceasta înseamnă că politica de
investiţii, în sectorul privat, în societăţile comerciale şi, într-o anumită măsură, chiar în
sectorul public are valenţe endogene. Deci, orice investitor care formulează opţiunea de a
investi este pus în situaţia de a-şi alcătui sau de a asigura bugetul de finanţare a investiţiei
pentru care a optat;
d) decizia de investiţii s-a deplasat de la nivel macro spre verigile microeconomice şi
sociale, cu excepţia proiectelor de investiţii publice de mare amploare (infrastructură, proiecte
strategice, investiţii publice finanţate din bugetul administraţiei centrale etc.);

58
e) elaborarea documentaţiei tehnico – economice pentru investiţii cade în sarcina
investitorului, aceasta fiind mai simplă ori mai complexă în funcţie de natura şi amploarea
investiţiei. În cazul investiţiilor corporale, documentaţia tehnico – economică se elaborează de
către unităţi specializate de proiectare, pe bază de licitaţie şi contract de proiectare. În cazul
investiţiilor nemateriale şi financiare se poate remarca simplitatea, dar şi specificitatea
documentaţiei prin care se formulează, se argumentează şi se înfăptuiesc;
f) în contextul liberalizării relaţiilor dintre agenţii economici, licitaţia de execuţie a
lucrărilor de investiţii reflectă caracterul concurenţial în care evoluează sectorul investiţii –
construcţii;
g) înfăptuirea investiţiilor, indiferent de natura lor (materiale, nemateriale,
financiare), implică investitorul pe tot parcursul procesului investiţional. În cazul investiţiilor
de natura construcţiilor, firmele de antrepriză intervin în acest proces în urma licitaţiei de
execuţie, pe bază de contract;
h) tehnica şi instrumentele de finanţare – creditare şi decontare a investiţiilor s-au
adaptat din mers şi s-au perfecţionat în raport cu evoluţia procesului reformei economice şi
sociale din ţara noastră. Remarcăm astfel că finanţarea investiţiilor este atributul investitorului
care decide şi dispune asupra resurselor mobilizate în scop investiţional.

4.2. AGENŢII PROCESULUI INVESTIŢIONAL

În derularea procesului investiţional se implică motivat diferiţi agenţi (factori sau


entităţi). În cazul investiţiilor corporale avem în vedere: investitori, proiectanţi, antreprenori,
decidenţi, bănci comerciale, furnizori şi alte entităţi. În cazul investiţiilor financiare se
implică: investitorii, diverse entităţi intermediare, beneficiarii plasamentelor financiare şi alte
entităţi.
Locul şi rolul agenţilor implicaţi în procesul investiţional este, în principiu,
reglementat, cu deosebire în cazul investiţiilor publice.

4.2.1. INVESTITORII

Realizarea procesului investiţional presupune organizarea sau adaptarea


corespunzătoare a activităţii la nivelul fiecăruia dintre factorii sau agenţii implicaţi dar cu
deosebire la “titulari” şi investitori – “beneficiari de investiţii”1.
Pentru coordonarea activităţii de investiţii la nivelul titularilor de investiţii sunt
organizate compartimente (direcţii sau servicii) specializate în probleme de plan – dezvoltare
– investiţii. Rolul acestor compartimente constă în: efectuarea unor studii privind dezvoltarea
în perspectivă a ramurii sau sectorului; stabilirea variantelor de amplasare teritorială a unor
obiective viitoare şi posibilităţile de valorificare a resurselor naturale în sectorul sau ramura
respectivă; furnizarea unor informaţii asupra gradului şi modului de folosire a dotărilor
existente în unităţile din sistem; declanşarea procesului investiţional la unităţile subordonate
şi supravegherea derulării acestuia.
La unităţile investitoare beneficiare de investiţii, în mod deosebit la întreprinderi, sunt
de asemenea organizate compartimente specializate (birouri, servicii) de investiţii cărora le

1
Prin “titulari de investiţii” se înţeleg organele care figurează în planul naţional de dezvoltare economico –
socială, cu sarcini privind investiţiile, respectiv ministere, alte organe centrale, consiliile judeţene şi a
municipiului Bucureşti.
“Beneficiarii de investiţii” sunt, în fapt, investitorii, unităţile economice şi unităţile componente, precum şi
instituţiile, organizaţiile obşteşti etc.

59
revin sarcini privind pregătirea şi înfăptuirea procesului investiţional în unităţile economice în
care ele funcţionează.
În mod evident gradul de implicare a entităţilor investitoare în activitatea de investiţii
este diferit ţinând cont2: 1) dacă unitatea de referinţă este nouă, în formare, odată cu
obiectivul de investiţii, sau dimpotrivă 2) este vorba de o unitate existentă, în funcţiune.
În primul caz, întreaga activitate a investitorului este dirijată spre înfăptuirea
procesului investiţional, neexistând, paralel, activitate de producţie, prestaţii, etc. Desigur, o
serie de acţiuni privind înfăptuirea investiţiilor pot fi realizate direct sau prin intervenţia
organului tutelar între care: formularea opţiunilor, proiectarea, iniţierea şi derularea fluxului
investiţional, constituirea resurselor de finanţare etc. Sarcina de bază care revine investitorului
în această ipostază este legată de asigurarea condiţiilor pentru execuţia şi punerea în funcţiune
a obiectivului de investiţii.
În cel de-al doilea caz, când este vorba de investiţii de dezvoltare sau de reutilare şi
modernizare la unităţile economice existente, se remarcă faptul că, aceste unităţi, se
realizează paralel, activitatea de producţie sau prestaţii şi cea de investiţii.
Realizarea investiţiilor impune un aport complex al investitorului care, după părerea
noastră, poate fi identificat în cadrul a 5 grupe de activităţi. Ele sunt integrate în
compartimentele dezvoltare-investiţii, în cea mai mare parte, aşa cum reiese din cele ce
urmează.
1. Planificarea şi urmărirea realizării investiţiilor, presupune: elaborarea unor studii
de dezvoltare în perspectivă la nivelul unităţii pe baza cunoaşterii temeinice a evoluţiei
ramurii şi subramurii şi a locului pe care unitatea, cu structura şi volumul producţiei sale, îl
ocupă în acest context, elaborarea unor studii şi analize privind evoluţia parametrilor tehnico-
economici, în raport cu gradul de dotare anterioară; formularea şi fundamentarea la nivelul
unităţii, a opţiunilor de investiţii în structură (construcţii-montaj şi achiziţii de utilaje), precum
şi a celor privind dezvoltarea şi reutilarea-modernizarea; elaborarea şi reactualizarea
planurilor de investiţii etc.
Contractarea executării lucrărilor, livrării utilajelor şi instalaţiilor, implică licitarea prealabilă,
ori de câte ori este posibil, asistenţa juridică de specialitate pentru stabilirea corectă a
clauzelor şi garanţiilor, a termenelor de execuţie în corelaţie cu livrarea utilajelor, precum şi a
modului de soluţionare a litigiilor.
Planificarea şi urmărirea realizării investiţiilor presupune întocmirea planului de
investiţii şi de finanţare, elaborarea listelor cuprinzând utilajele ce urmează a fi achiziţionate,
protocoale, referate, informări şi dări de seamă privind investiţiile.
2. Asigurarea documentaţiei tehnico-economice pentru investiţii impune: elaborarea
studiilor de prefezabilitate, asigurarea fondului de date şi informaţii necesare întocmirii
studiilor de fezabilitate şi a proiectelor tehnice, caietelor de sarcini pentru lucrări de investiţii,
precum şi pentru determinarea indicatorilor tehnico-economici; iniţierea şi urmărirea fluxului
informaţional cu privire la elaborarea documentaţiei tehnico-economice, la luarea deciziei de
investiţii, la deschiderea finanţării şi execuţia lucrărilor până la punerea lor în funcţiune.
3. Asigurarea utilajelor, se referă la sarcinile privind: elaborarea studiilor privind
gradul de încărcare şi folosire a capacităţilor de producţie existente şi determinarea
momentului optim al înlocuirii utilajelor sau modernizării lor; iniţierea unor practici de
marketing în domeniul utilajelor; întocmirea documentaţiei pentru licitarea, contractarea şi
achiziţionarea utilajelor; recepţia, depozitarea şi predarea la montaj a utilajelor.
4. Realizarea şi punerea în funcţiune a investiţiilor, constituie activitatea în care se
cuprind: menţinerea permanentă a legăturii dintre investitori şi antreprenori, supravegherea
tehnico-economică a procesului de execuţie a lucrărilor pe şantiere; identificarea lucrărilor
executate şi corelarea acestora cu conţinutul documentelor de decontare depuse periodic la
2
Cistelecan L., Procesul investiţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p. 34 – 40.

60
bancă; urmărirea calităţii lucrărilor executate, înfăptuirea recepţiei pentru punerea în
funcţiune.
5. Finanţarea, creditarea şi decontarea investiţiilor, include operaţii privind
constituirea resurselor de finanţare, precum şi finanţarea, creditarea şi decontarea investiţiilor.
Avem în vedere efectuarea unor operaţiuni cu privire la: calculul şi mobilizarea resurselor de
finanţare a investiţiilor; operaţiunile privind deschiderea finanţării lucrărilor de investiţii;
asigurarea creditelor pentru investiţii; operaţiunile privind decontarea investiţiilor; decontarea
utilajelor din import. Este adevărat că nu toate lucrările înglobate se exercită în cadrul
compartimentului dezvoltare-investiţii. Unele, se realizează în cadrul compartimentului
financiar-contabil, ele vizând însă nemijlocit înfăptuirea procesului investiţional la entităţile
investitoare.

4.2.2. PROIECTANŢII

Proiectarea reprezintă o etapă importantă în procesul realizării investiţiilor, care constă


în activitatea de elaborare a documentaţiei tehnico-economice, necesare realizării obiectivelor
de investiţii, a unor noi procese tehnologice, sau îmbunătăţirii celor existente, producerii de
maşini, utilaje şi instalaţii aferente producţiei de bunuri materiale, precum şi organizării şi
sistematizării teritoriului sau localităţilor.
Locul activităţii de proiectare poate fi remarcat în cadrul ambelor faze ale procesului
investiţional.
În faza de concepţie, prin proiectare, în cadrul studiilor de sistematizare şi amenajare
teritorială, zonală etc., a planurilor de urbanism general ale localităţilor, a planurilor de
urbanism de detaliu sau studiilor de amplasament se formulează argumente privind orientarea
dezvoltării viitoare în diferite zone ale ţării; se preconizează soluţii şi opţiuni de dotare şi
echipare tehnico-socială şi edilitară; se stabilesc variante de amplasament pentru obiective de
investiţii încadrate în opţiunile formulate. Realizarea unei asemenea activităţi de proiectare
constituie o cerinţă esenţială pentru întocmirea documentaţiei tehnico-economice aferente
unei anumite investiţii.
În faza de înfăptuire a procesului investiţional, activitatea de proiectare are drept scop
detalierea concepţiei în vederea realizării obiectivului de investiţii.
Derularea procesului de proiectare reliefează cu destulă claritate parcurgerea a trei
etape: pregătirea proiectării, proiectarea propriu-zisă şi urmărirea aplicării proiectelor.
Pregătirea proiectării constă în crearea cadrului legal şi organizatoric în vederea
trecerii la proiectarea propriu-zisă (primirea comenzii, încheierea contractului de proiectare în
urma licitaţiei ca şi primirea altor date şi informaţii; contractarea lucrărilor de proiectare;
constituirea colectivului de proiectare şi numirea şefului de proiect; corelarea capacităţii de
proiectare cu contractul, comanda sau sarcinile de proiectare; culegerea unor date şi informaţii
preliminare necesare proiectării.
Cea de a doua etapă o constituie proiectarea propriu-zisă care cuprinde: analiza
temelor, a datelor şi informaţiilor de care dispune unitatea de proiectare; efectuarea
măsurătorilor, schiţelor şi releveelor, a studiilor de teren; obţinerea unor avize şi acorduri
prealabile activităţii de proiectare; efectuarea calculelor şi determinărilor pentru definitivarea
amplasamentelor şi a soluţiilor constructive şi funcţionale; întocmirea studiilor de
prefezabilitate şi de fezabilitate, a proiectelor tehnice (fapt care impune elaborarea pieselor
scrise şi desenate componente: schiţe, desene, memorii de justificare; antemăsurători, devize,
grafice, calcule tehnico-economice, liste de utilaje, extrase de materiale şi de manoperă,
calcule şi analize comparative de preţuri şi de soluţii tehnice, constructive şi funcţionale etc.);
colaborarea cu entităţile investitoare în vederea obţinerii tuturor informaţiilor necesare, a
soluţionării problemelor care apar pe parcursul proiectării şi a definitivării documentaţiei

61
tehnico-economice; multiplicarea documentaţiei elaborate, verificarea acesteia şi avizarea în
vederea predării către beneficiarii acestora.
Cea de a treia etapă a procesului de proiectare constă în verificarea calităţii soluţiilor
oferite de proiectant beneficiarilor de investiţii. Se concretizează în asistenţa asigurată de
proiectant cu ocazia materializării proiectelor, urmărirea modului de asigurare a parametrilor
tehnico-economici proiectaţi.
Asupra procesului de proiectare influenţează o serie de factori cum sunt:
complexitatea lucrărilor de investiţii, posibilităţile de informare şi documentare, capacitatea
de proiectare disponibilă, structura şi calitatea potenţialului de proiectare, gradul de dotare a
unităţii de proiectare.
O caracteristică a etapei actuale constă în implicarea alături de proiectanţi şi a altor
factori în activitatea de proiectare, între care investitorii înşişi, dar mai ales unităţile de
antrepriză ]n construcţii-montaj.
Desigur, în cea mai mare măsură, activitatea de proiectare revine unităţilor
(institutelor) de cercetare-proiectare, specializate: institute de cercetare-proiectare tehnologică
cu profil de ramură; institute de proiectare pentru construcţii industriale, institute de cercetare
şi proiectare specializate pe genuri de lucrări(energetice, chimie, căi ferate, drumuri şi poduri,
miniere, telecomunicaţii etc.), institute de proiectare şi sistematizare în domeniul
construcţiilor social-culturale, locuinţe şi economie locală etc. Activitatea acestor institute de
cercetare-proiectare se desfăşoară în cadrul unor compartimente de bază: centre, secţii, filiale
sau ateliere de proiectare etc.), precum şi oficii de informare-documentare, ateliere sau secţii
de producţie, şi compartimente funcţionale (birouri şi servicii) în funcţie de volumul,
specificul şi importanţa activităţii.
Unitatea productivă de bază, în activitatea de proiectare, o constituie atelierul care
poate fi de specialitate (arhitectură, rezistenţă, instalaţii tehnico-sanitare, drumuri, străzi, apă-
canal, topografie, geotehnice, devize etc.) sau complex (pentru lucrări industriale, edilitare,
locuinţe, construcţii social-culturale etc.).
În general în funcţie de parametri în care se organizează şi funcţionează, institutele de
cercetare-proiectare, pot fi în cadrate în trei grade: mare, mijlociu şi mic, ceea ce corespunde
aplicării unor norme unitare de structură şi în acest sector de activitate.

4.2.3. ANTREPRENORII

Ca ramură a producţiei materiale, construcţiile, cuprind procesul de executare a


lucrărilor de construcţii-montaj necesare şi de menţinere a construcţiilor existente la un nivel
tehnico-constructiv cât mai apropiat de cel iniţial.
O reflecţie interesantă cu privire la rolul construcţiilor într-o economie întâlnim la N.
Georgescu – Roegen care îi atribuie calitatea de sistem care, în loc să producă mărfuri,
produce procese în linie. Este adevărat spune autorul: “Nici măcar în cele mai avansate
economii nu găsim fabrici care construiesc fabrici... Totuşi, în aceste economii găsim o reţea
complexă şi întinsă de întreprinderi care construiesc în continuu fabrici, nu chiar în linie, dar
aproape aşa. Acestea sunt firmele de antrepriză generală, întreprinderile de construcţii”, (...),
care, deşi dispersate”, funcţionează în esenţă ca o fabrică – o fabrică flexibilă, dar totuşi o
fabrică”3.
În aceeaşi concepţie se apreciază că sectorul construcţiilor este cel care constituie
sursa creşterii, iar o economie poate “decola” atunci, şi numai atunci, când a reuşit să dezvolte
un asemenea sector şi că este timpul să recunoaştem că esenţa dezvoltării constă în

3
Georgescu-Roegen N., Legea entropiei şi procesul economic, Editura politică, Bucureşti, 1979, p. 448 – 449.

62
capacitatea flexibilă şi organizatorică, de a crea procese, mai curând decât în capacitatea de a
produce mărfuri în uzine cristalizate din punct de vedere material.4
Locul al treilea pe care construcţiile îl deţineau în economia naţională, înainte de 1990,
a fost cedat din multiple cauze, revenirea, deşi obiectiv justificată, este sinuoasă în orizontul
tranziţiei.
Ramurii construcţii îi revine rolul de a înfăptui întregul complex de lucrări de
construcţii-montaj pentru realizarea şi punerea în funcţiune a unor obiective productive şi
social-culturale, de a executa lucrări de dezvoltare la obiectivele existente, lucrări de reparaţii
capitale, lucrări de foraj, explorări miniere, prestări în construcţii etc.
Rolul unităţilor de construcţii în procesul investiţional depinde de natura investiţiilor,
de caracterul lucrărilor, de forma de executare a lor şi de alţi factori.
Înfăptuirea acestui rol presupune, în primul rând, luarea în considerare a varietăţii
lucrărilor de construcţii: lucrări de construcţii propriu-zise (săpături, excavaţii, turnări de
betoane, zidărie, montajul prefabricatelor, construcţii de drumuri, poduri, căi ferate etc.);
lucrări de instalaţii (electrice, sanitare, termice etc.); montajul instalaţiilor şi utilajelor
tehnologice etc. În al doilea rând, înfăptuirea rolului ce revine antreprenorului în procesul
investiţional presupune luarea în considerare a unor particularităţi pe care le manifestă
construcţiile ca ramură a economiei naţionale. Vom reţine: a) mobilitatea procesului de
producţie în construcţii care are efecte asupra modului de organizare a fiecărui şantier în
parte, constituirii bazei materiale şi asigurării forţei de muncă; b) caracterul de unicat al
produsului finit în construcţii (obiectivul realizat), chiar şi în cazul folosirii unor proiecte tip,
se impune adaptarea la un anumit amplasament; c) condiţiile deosebite de executarea a
lucrărilor de construcţii, prin expunerea directă la acţiunea factorilor atmosferici, ceea ce
impune măsuri corespunzătoare pentru a atenua influenţa unor asemenea factori şi caracterul
relativ sezonier al activităţii de construcţii; d) durata relativ îndelungată a ciclului de producţie
în construcţii, care impune un volum sporit de fonduri la unităţi ca şi intensificarea
industrializării proceselor de producţie; e) complexitatea procesului de producţie în
construcţii, care impune organizarea distinctă a activităţilor (de bază, secundară, industrială,
de prestaţii, aprovizionare-depozitare etc.).
Înfăptuirea rolului ce revine antreprizei în procesul investiţional a impus organizarea
unei reţele de unităţi, aşa cum se relevă în figura nr. 5.1.
Unităţile economice (societăţi comerciale şi regii) care activează în sectorul
construcţii-montaj, funcţionează, după caz, cu capital de stat, cu capital mixt, dar din ce în ce
mai mult cu capital privat.
Din punct de vedere metodologic, ţinând seama de specializarea lor, toate aceste
unităţi, sunt îndrumate şi coordonate de Ministerul Lucrărilor Publice Transporturilor şi
Locuinţei. Sub aspect organizatoric şi managerial unităţile cu capital de stat se află în
subordonarea unor ministere economice (Ministerul Industriei şi Resurselor, Ministerul
Comunicaţiilor etc.). Sub aspect financiar în administrarea şi gestionarea lor a fost abilitat
FPS respectiv Autoritatea de Privatizare şi Administrare a Participaţiilor Statului. Cât priveşte
celelalte unităţi, cu capital privat, ele deţin autonomie financiară şi decizională în limitele
legilor în vigoare.

4
Georgescu-Roegen N., Op. cit., p. 449.

63
MLPTL

Organe ierarhice
coordonatoare
Ministere Alte organe C
economice centrale o
n

construcţii, instituţii) care activează în sectorul construcţii


Entităţi (întreprinderi de construcţii şi prestaţii în

Instituţii Instituţii Instituţii Instituţii

Întreprinderi Întreprinderi Întreprinderi Întreprinderi


private

Şantiere Şantiere Şantiere Şantiere

Fig. 4.1 Reţeaua unităţilor antrepriză de construcţii – montaj

În etapa actuală unităţile economice din sectorul construcţii – montaj îşi desfăşoară
activitatea în cadrul a două nivele organizatorice aşa cum se prezintă în figura nr.4.2.

MLPTL

Ministere Ministere economice


economice Consilii Judeţene

Nivelul 1
Regii de Întreprinderi de Întreprinderi de
construcţii - montaj construcţii – montaj construcţii – montaj
(cu capital de stat sau mixt) (cu capital privat)

Nivelul 2
Şantiere Şantiere Şantiere

Fig. 4.2 Structura pe nivele a reţelei unităţilor antrepriză de construcţii – montaj

64
La primul nivel se situează regia sau întreprinderea antrepriză de construcţii – montaj.
La cel de al doilea nivel se situează şantierele de construcţii care funcţionează după caz în
cadrul regiilor sau întreprinderilor, fiind organizate pe principiul specializării sau teritorial. În
cadrul şantierelor se desfăşoară nemijlocit procesele de producţie specifice ramurii. Deşi sunt
organizate pe principiile gestiunii economice, acest fapt le conferă doar independenţă
operativă în raport cu parametri sarcinilor de plan, în timp ce atributele personalităţii juridice
sunt înfăptuite de verigile ierarhic superioare.
Având în vedere complexitatea activităţii de construcţii, în cadrul unităţilor de
construcţii – montaj situate la diferite nivele ale reţelei funcţionează unităţi sau subunităţi de
producţie secundară – industrială, pentru exploatarea utilajelor de construcţii şi mijloacelor de
transport (I.U.C.T.; S.U.T.); poligoane de prefabricate, ateliere de confecţii metalice şi lemn,
de proiectare etc.
Structura organizatorică a unităţilor de construcţii se defineşte prin numărul şantierelor
de construcţii, secţiilor de producţie auxiliară, numărul compartimentelor, mărimea şi profilul
acestora, amplasarea în spaţiu, precum şi totalitatea relaţiilor care se stabilesc între ele ca
urmare a desfăşurării procesului de producţie de construcţii.
Structura organizatorică a fiecărei unităţi de construcţii depinde de nivelul
organizatoric (1, 2), în care se încadrează; de gradul fiecărei unităţi în funcţie de o seamă de
criterii, (cum ar fi: mărimea , profilul, volumul producţiei, numărul personalului etc.), precum
şi de alte criterii.
Ca urmare, nu este, în general, posibil să se adopte tipuri de structuri organizatorice identice,
la unităţi de construcţii care nu pot fi grupate omogen, în raport cu anumite criterii considerate
esenţiale: volumul şi structura lucrărilor, profilul, dispersarea în spaţiu, perspectiva lor etc.

4.2.4. DECIDENŢII

În principiu, pot fi puse în discuţie două aspecte şi anume: a) calitatea de decident în


procesul investiţional; b) rolul şi locul decidentului în acest proces prin prisma competenţei.
Referitor la primul aspect se remarcă faptul că pot avea calitatea de decidenţi (factori
de decizie) persoane fizice în virtutea locului pe care–l ocupă într-o structură organizatorică
sau persoane juridice (organe implicate în procesul investiţional).
Referindu–ne la cel de–al doilea aspect, remarcăm că înfăptuirea procesului
investiţional, în cazul investiţiilor publice comportă o varietate de decizii, şi o stratificare a
competenţelor de luare a lor (Guvernul României, ministere titulare de plan, entităţi
investitoare, după caz). Pentru investiţiile autonome şi private, calitatea de decidenţi revine
entităţilor investitoare.
Cât priveşte manifestarea, altor factori în procesul investiţional, rolul lor ca factori de
decizie este restrâns la cadrul unor acţiuni, operaţiuni, etape în care sunt implicaţi nemijlocit.

4.2.5. BĂNCILE COMERCIALE

Rolul aparatului bancar se manifestă pe tot parcursul derulării procesului investiţional,


dar mai ales în legătură cu: constituirea şi păstrarea resurselor; acordarea unor credite pentru
finanţarea investiţiilor; decontarea investiţiilor; recuperarea resurselor împrumutate după
punerea în funcţiune a obiectivelor de investiţii.
Locul băncii în procesul investiţional este marcat de rolul său în gestionarea resurselor
de finanţare şi creditare a investiţiilor; de calitatea sa de organ de control pe linia folosirii
eficiente a resurselor financiare împrumutate pentru investiţii, ca şi de calitatea de consultant
pe care organele bancare o au în fluxul informaţional. Se remarcă astfel: obligativitatea

65
păstrării resurselor de finanţare a investiţiilor la unităţile bancare; rolul verigilor bancare în
ceea ce priveşte creditarea şi decontarea investiţiilor, în care caz, se desprinde calitatea lor de
factori implicaţi în asigurarea utilizării eficiente a fondurilor de investiţii.
Controlul bancar preventiv, operativ – curent sau ulterior se înscrie ca un corolar ce
conturează înfăptuirea rolului băncii în procesul investiţional, tocmai pentru că, prin tehnici şi
procedee variate el precede, însoţeşte şi urmează fiecare acţiune, etapă, operaţiune, pe care
acest proces o impune în derularea sa.

4.2.6. FURNIZORII

Înfăptuirea unor proiecte de investiţii corporale impune raporturi comerciale directe


între investitori şi furnizori sau între antreprenori şi furnizori pentru asigurarea materialelor de
construcţii necesare, a utilajelor şi echipamentelor ce urmează a fi integrate în “operă”.
Varietatea utilităţilor livrate de furnizori generează apelul la un număr mare de entităţi
furnizoare, în condiţii concurenţiale şi chiar pe baza licitaţiilor de oferte.
Din punctul de vedere al entităţii investitoare relaţiile cu furnizorii comportă anumite
caracteristici între care: stabilitate şi continuitate; negocierea corectă; aplicarea criteriului
costului minim în alegerea furnizorilor; respectarea de către furnizor a condiţiilor de calitate şi
timp în ceea ce priveşte livrările efectuate; încadrarea furniturilor în prescripţiile de ordin
tehnic şi funcţional înscrise în proiectele tehnice şi caietele de sarcini; apelul la furnizori
externi în condiţii justificate economic şi calitativ.
Diferitele activităţi, acţiuni şi operaţiuni ce intervin în procesul investiţional, în
desfăşurarea lor, conjugând efortul diferiţilor agenţi pot fi surprinse într–o schemă bloc ca în
figura nr. 5.3.
Din analiza elementelor pe care le conţine sintetizăm câteva aspecte.
1. Amploarea fundamentării opţiunilor de investiţii prin trei categorii de elemente şi
anume:
- elemente de sesizare, formulare a opţiunii (date, informaţii primare) provenite de la
compartimente, secţii, responsabili de proiecte;
- elemente de verificare a încadrării opţiunii în nevoia socială (pe plan general,
sectorial sau teritorial), luând forma studiilor (de dezvoltare, marketing, sistematizare,
prospectare etc.);
- elemente de argumentare a opţiunii de investiţii prin studiul de prefezabilitate şi de
fezabilitate etc. şi de continuare a proiectării (elaborarea proiectelor tehnice şi a caietelor de
sarcini, studii pentru tehnologii, utilaje, de organizare etc.).
2. Durata relativ mare şi complexitatea fluxului informaţional impus de necesitatea
elaborării avizării şi aprobării documentaţiei tehnico–economice pentru investiţii, aspect
caracterizat prin:
- o relativă simplitate impusă în conţinutul şi forma opţiunilor de investiţii;
- un grad de complexitate ridicat impus studiilor de fezabilitate şi proiectelor tehnice,
ca şi legarea lor strânsă de mediu, reflectată în seria de avize şi acorduri ce se solicită pentru
finalizarea lor, de la diferite organe economice şi sociale.
- implicarea diferenţiată a multor factori care concură la înfăptuirea procesului investiţional.
3. Deschiderea finanţării şi respectiv decontarea investiţiilor confirmă crearea cadrului
necesar pentru consumul efectiv de resurse (materiale şi financiare) în raport cu frontul de
executare a lucrărilor impunând eforturi conjugate din partea agenţilor implicaţi.

66
Nevoia socială
(cererea)

Studiu
P de prefeza-
R bilitate Formularea şi
fundamentarea
E
opţiunii
G P de investiţii P
Studiu Bugetul de
Ă R de feza- finanţare a R
T O bilitate investiţiei O
I C
R C E
E E S
DECIZIA
A S DE
INVESTIŢII D
Ş D E
I E
Proiect F
Î P tehnic şi Licitaţie I
N R caiete de de execuţie N
a lucrărilor
F O sarcini A
Ă I N
P E
Finanţarea
Ţ
T C Executarea şi A
Detalii de lucrărilor
U T execuţie Decontarea R
de investiţii
I A investiţiilor E
R R
E E
A Recepţia şi
punerea în
funcţiune a
obiectivului

Atingerea parametrilor
tehnico-economici proiectaţi

Fig. 4.3. Procesul investiţional – schema bloc

67
4. Realizarea propriu – zisă a lucrărilor, deşi constituie etapa în care se pun în operă,
nemijlocit, resursele (materiale, financiare şi de muncă) prin aportul direct al unităţilor de
construcţii, totuşi înfăptuirea ei este totodată o consecinţă a modului în care s-au înfăptuit
etapele anterioare (proiectare, decizie, constituirea resurselor, deschiderea finanţării) ale
procesului investiţional.
Schema bloc, privind organizarea procesului investiţional permite, pe de altă parte,
sesizarea a trei categorii de mecanisme ce cuplează etapele procesului investiţional în
derularea lui, şi anume:
- mecanisme de informare sau informative ce ţin, cu deosebire, de faza de concepţie a
obiectivelor de investiţii (şi prin care se sondează nevoia socială, cererea şi oferta de bunuri şi
servicii, se argumentează oportunitatea opţiunilor de investiţii etc.);
- mecanisme formative, ce ţin de cadrul configurării pe plan informaţional a noului
obiectiv de investiţii (ce conturează soluţiile tehnico – economice şi organizatorice pentru
realizarea obiectivului) şi găsirea argumentelor pentru fundamentarea deciziei;
- mecanisme ce ţin de traducerea în fapt a deciziei de investiţii şi care se identifică în
procesele parţiale (de achiziţionare a utilajelor, asigurarea utilităţilor pe şantiere, organizarea
lucrărilor pe şantier, execuţia lucrărilor de bază, recepţie, probe şi rodaje mecanice etc.)
Odată cu punerea în funcţiune a obiectivelor economice sau sociale şi cu deosebire
după atingerea parametrilor tehnico – economici proiectaţi, mecanismele ce cuplează etape şi
agenţi implicaţi în procesul investiţional îşi încetează acţiunea, valenţele lor, însă se propagă
în procesul de producţie – exploatare declanşat.

4.3. LICITAŢIA ÎN PROCESUL INVESTIŢIONAL


4.3.1. CONŢINUTUL ORGANIZAREA ŞI FORMELE LICITAŢIEI ÎN DOMENIUL
INVESTIŢIILOR

4.3.1.1. CONŢINUTUL LICITAŢIEI

Licitaţia în domeniul investiţiilor constituie o etapă necesară, impusă sau posibilă, în


derularea procesului investiţional, în condiţiile unei pieţe concurenţiale.
Având în vedere caracterul comercial şi concurenţial al demersului pe care îl implică
procesul investiţional licitaţia constituie o etapă a acestui proces în cadrul căreia se valorifică
oportunităţile privind:
a. achiziţia unor bunuri de investiţii (maşini, utilaje, instalaţii etc.);
b. elaborarea documentaţiei tehnico-economice (studii de prefezabilitate, studii de
fezabilitate, proiecte tehnice, caiete de sarcini, detalii de execuţie etc.);
c. realizarea (execuţia propriu-zisă) a lucrărilor de investiţii corporale (de natura
construcţii montaj).
Ea oferă entităţii investitoare (investitorului) posibilitatea de a selecta din mai multe oferte (de
furnizare, de proiectare, de execuţie) pe aceea care răspunde cel mai bine criteriilor de selecţie
prestabilite.
Demersul metodologic vizând conţinutul, organizarea şi derularea licitaţiei în investiţii
este reglementat, în principiu, doar pentru “investiţiile finanţate integral sau parţial din
bugetul de stat, din bugetele locale, din fondurile special constituite prin lege în afara acestor

68
bugete, din credite externe garantate de stat precum şi din surse proprii şi credite bancare
acordate regiilor autonome”5.
Reglementările privind achiziţiile de bunuri şi investiţii publice şi sfera lor de aplicare
au caracter dinamic şi complex6.
În sensul reglementarilor în vigoare, din ţara noastră licitaţia constituie o procedură
impusă achiziţiilor în sectorul public. Legislaţia consacră acestei proceduri o terminologie
specifică aşa cum se relevă în continuare7.
- Achiziţia publică înseamnă dobândirea, definitivă sau temporară, de către o
persoană juridică, definită ca autoritate contractantă, a unor produse, lucrări sau
servicii, prin atribuirea unui contract de achiziţie publică.
- Contract de achiziţie publică constituie acel contract cu titlu oneros, care se încheie
între o autoritate contractantă, în calitate de achizitor şi, după caz:
a) cu un furnizor de produse, actul respectiv fiind contractul de furnizare;
b) cu un executant de lucrări, actul respectiv fiind contractul de lucrări (pentru proiectarea
ori execuţia unor lucrări de construcţii);
c) cu un prestator de servicii, actul respectiv constituindu-l contractul de servicii.
- Fonduri publice reprezintă sumele alocate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetul asigurărilor sociale de sănătate, bugetele fondurilor speciale, bugetul
trezoreriei statului, bugetele locale, bugetele instituţiilor publice finanţate din venituri
extrabugetare, bugetul F.P.S. (APAPS), ajutoare financiare externe acordate României sau
instituţiilor publice şi credite externe contractate sau garantate de stat ori de autorităţi ale
administraţiei publice locale, precum şi împrumuturi interne contractate de autorităţi ale
administraţiei publice locale.
- Candidat se numeşte oricare furnizor, executant sau prestator, persoană fizică sau
juridică, care solicită, printr-o scrisoare de interes, invitaţie de participare la o licitaţie
restrânsă sau la o negociere competitivă.
- Ofertant poate fi considerat oricare furnizor, executant sau prestator, persoană fizică
sau juridică, care a depus o ofertă.
- Oferta reprezintă documentaţia care cuprinde propunerea tehnică (document al
ofertei elaborat pe baza cerinţelor, din caietul de sarcini, stabilite de autoritatea contractantă)
şi propunerea financiară (document al ofertei prin care se furnizează, de către ofertant,
informaţii cu privire la preţ, tarif şi la alte condiţii financiare.
- Garanţie pentru participare – depozit valoric pus la dispoziţia autorităţii
contractante de către ofertant înainte de depunerea ofertei.
- Garanţie de bună execuţie a contractului reprezintă depozitul valoric, titluri de credit
sau alte forme de garanţie prevăzute de lege, puse la dispoziţia autorităţii contractante, înainte

5
Ordinul comun MF-MLPAT nr. 784/34/N/13 aprilie 1998, Practica auditului la instituţiile publice şi legislaţia
utilă, Soc. Adevărul SA, Bucureşti, 1997, p.62; O.G.R. nr.118/31 august 1999 privind achiziţiile publice (M.O.
nr.431/31.08.1999).
6
Ordinul MF-MLPAT nr. 553 din 31.05.1999 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind
conţinutul cadru de organizare a licitaţiilor, prezentare a ofertelor, adjudecare, contractare şi decontare a
execuţiei lucrărilor, aprobate prin ordinul comun al MF-MLPAT nr. 784/34/IV/13.04.1998;
- Ordinul MF-MLPAT nr.1743/69/IV/9.09.1996 publicat în MO nr. 232 /26.09.1996;
- OG nr.118/31.08.1999 privind achiziţiile publice, publicat în MO nr. 431/31.08.1999;
- OUG nr. 122/31.06.2000 pentru modificarea şi completarea OG nr.118/1999, privind achiziţiile publice,
publicată în MO nr. 312/05.07.2000;
- HG nr. 728/22.08/2000 privind dosarul achiziţiei publice şi monitorizarea atribuirii contractelor de
achiziţie publică, publicată în MO nr. 411/30.08.2000;
- HG nr. 729/22.08/2000 pentru aprobarea Normelor de aplicare a procedurilor pentru atribuirea
contractelor de achiziţie publică, publicată în MO nr. 409/30.08.2000;
7
OG nr.118/31.08.1999 privind achiziţiile publice, publicat în MO nr. 431/31.08.1999;

69
de încheierea contractului, de către ofertantul invitat de autoritatea contractantă să încheie
contractul de achiziţie publică.
- Autoritate contractantă este: a) oricare persoană juridică ce nu este de drept privat şi
care răspunde unor condiţionări alternative:
- este autoritate publică şi în cadrul ei se exercită calitatea de ordonator de credite ori
se finanţează din venituri extrabugetare;
- nu este autoritate publică dar în cadrul ei se exercită calitatea de ordonator de credite;
- nu este autoritate publică, nu exercită calitatea de ordonator de credite, dar se
finanţează din venituri extrabugetare;
b) oricare persoană juridică, în afara celor menţionate la lit a), care este instituţie publică şi se
află sub influenţa dominantă directă a uneia/unora dintre persoanele juridice prevăzute la lit a)
ori sub influenţa dominantă indirectă a uneia/unora dintre instituţiile publice despre care se
vorbeşte la lit. b);
c) oricare persoană juridică care, în mod cumulativ, îndeplineşte următoarele condiţii:
- este de drept privat;
- este cu scop lucrativ;
- este sub influenţa dominantă a uneia/unora dintre persoanele juridice prevăzute la
lit. a) sau b);
- exercită activităţi relevante de interes public (transportul sau distribuţia apei
potabile, energiei electrice, energiei termice etc.; prospecţiuni geologice; transport public pe
calea ferată şi terestru de călători, programat, telecomunicaţii etc.);
- beneficiază de drepturi speciale sau exclusive pentru activităţile relevante.
Principiile care stau la baza atribuirii contractului de achiziţie publică conform art. 2
din O.G.R. nr. 118/31 august 1999 sunt:
a) libera concurenţă astfel încât orice furnizor de produse, executant de lucrări sau
prestator de servicii, să aibă dreptul de a deveni în condiţiile legii contractor;
b) eficienţa utilizării fondurilor publice, tocmai prin adoptarea sistemului concurenţial
şi a criteriilor economice de atribuire a contractelor de achiziţii publice;
c) transparenţa procedurii de informare a celor interesaţi cu privire la atribuirea
contractelor de achiziţii publice;
d) tratamentul egal, aplicat contractorilor, în legătură cu criteriile de selecţie şi de
atribuire a contractului de achiziţie publică de către autoritatea contractantă;
e) confidenţialitatea, adică garantarea protejării secretului comercial şi a proprietăţii
intelectuale a ofertantului.
În mod evident licitaţia în domeniul investiţiilor are câmp de manifestare în condiţiile
în care agenţii economici acţionează în cadrul unei pieţe concurenţiale, în regim comercial,
având autonomia necesară încadrării în mecanismele pieţei.
În categoria investiţiilor publice se cuprind cheltuielile de capital aferente: proiectării,
executării obiectivelor de investiţii noi, inclusiv instalaţiile aferente; modernizări,
transformări, extinderi, consolidări şi alte investiţii determinate de acţiuni accidentale la
construcţii şi instalaţii; utilajelor şi echipamentelor tehnologice şi montajului acestora în
cadrul lucrărilor de investiţii; lucrărilor şi explorărilor geologice precum şi prospecţiunilor;
prestărilor de servicii aferente investiţiilor ( asistenţă tehnică, proiectare, consultanţă etc.).
Sfera cheltuielilor de capital arondată investiţiilor publice pare incompletă întrucât rămân în
afară cheltuielile (preţul) pentru obţinerea terenului ca amplasament al unor obiective de
investiţii, acţiunile de cercetare-dezvoltare şi unele cheltuieli de constituire, iar în cazul
investiţiilor realizate în regie proprie – cheltuielile aferente proiectării, avizării şi expertizării8.
Există mai multe alternative în raport cu care licitaţia de execuţie în domeniul
investiţiilor se justifică între care: interesul entităţii investitoare cu privire la realizare
8
Greceanu Cocoş Virginia, Op.cit., p.64.

70
investiţiei cu cost optim şi în condiţii de calitate corespunzătoare, interesul entităţii
finanţatoare pentru utilizarea eficientă a resurselor alocate; concurenţa tot mai intensă pe piaţa
investiţii – construcţii, dar mai ales teama de fenomene de corupţie care ar putea deturna o
parte din fondurile publice. În măsura în care entitatea finanţatoare sau investitoare dispune de
resurse limitate, iar folosirea eficientă a lor constituie o cerinţă esenţială, licitaţia de execuţie
devine o pârghie oportună pentru înfăptuirea procesului investiţional. Tocmai de aceea în
cazul investiţiilor publice – îndrumarea metodologică, verificarea organizării, desfăşurării şi
adjudecării licitaţiei, soluţionarea contestaţiilor etc. revin Ministerului Finanţelor Publice
Ministerului Lucrărilor Publice Transporturilor şi Locuinţei.
Remarcăm în mod deosebit rolul Departamentului Lucrărilor Publice în ceea ce
priveşte aplicarea procedurilor pentru atribuirea contractelor de achiziţie publică aferente
executării lucrărilor de investiţii, prin9:
- elaborarea normelor, prescripţiilor şi reglementărilor vizând conţinutul proiectelor
tehnice, ofertelor şi a altor documente necesare, organizarea, desfăşurarea şi finalizarea
licitaţiilor;
- îndrumarea metodologică unitară cu privire la licitaţia în domeniul investiţiilor;
- controlul modului de organizare, desfăşurare şi finalizare a licitaţiilor de execuţie
şi constatarea contravenţiilor pe această linie;
- participarea prin reprezentanţi – delegaţi, la comisiile de licitaţie pentru investiţii.

4.3.1.2. PROCEDURI PENTRU ATRIBUIREA CONTRACTULUI DE ACHIZIŢIE PUBLICĂ

Achiziţia publică are o sferă de cuprindere mai largă decât licitaţia. Ea are în vedere
promovarea, prin proceduri specifice, a celei mai bune oportunităţi privind furnizarea unor
produse, executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii, necesare autorităţii contractante.
Autoritatea contractantă estimează valoarea contractului de achiziţie publică ce
urmează a fi atribuit prin aplicarea regulilor stabilite de Guvern prin hotărâre. Astfel se poate
constata faptul dacă valoarea contractului, fără TVA, este superioară sau nu echivalentului în
lei a pragului valoric prevăzut. Conform reglementării actuale10 pragul valoric este pentru
contractul: de furnizare – 30.000 euro; de lucrări – 125.000 euro şi de servicii – 30.000 euro.
Aşa cum reiese din reglementările actuale11 licitaţia a fost impusă în mod nemijlocit în
legătură cu realizarea investiţiilor publice de către următoarele entităţi achizitoare:
Parlamentul şi instituţiile aflate sub controlul acestuia; Preşedinţia; Guvernul, ministerele şi
organele subordonate acestora; autorităţile administraţiei publice locale şi instituţiile publice
subordonate acestora, autorităţile judecătoreşti; Ministerul Public; instituţiile publice de
învăţământ superior; Academia României şi instituţiile subordonate; regiile autonome.
Excepţiile vizează achiziţiile publice care implică apărarea ţării, ordinea publică şi
siguranţa naţională, precum şi investiţiile societăţilor comerciale în afara cazului în care
acestea folosesc în completare resurse de finanţare aprobate prin legea bugetului.
În funcţie de valoarea şi complexitatea investiţiilor, autorităţile contractante pot aplica
una dintre următoarele proceduri: a) licitaţie deschisă; b) licitaţie restrânsă; c) negociere
competitivă sau cu o singură sursă; d) cerere de oferte de preţ.
Câteva aspecte pot fi relevante cu privire la motivaţia, procedura şi efectele scontate
ale acestor forme de realizare a investiţiilor.

9
Cistelecan L., Cistelecan R., Licitaţia în procesul investiţional, Tribuna Economică, nr. 10/1999.
10
O.U.G.R. nr. 118/31 august 1999 privind achiziţiile publice, publicată în M.O. nr. 431/31.08.1999.
11
H.G.R. nr. 725/22 august 2000 privind stabilirea listei cuprinzând autorităţile contractante, publicată în M.O.
nr. 408/30.08.2000.

71
a. Licitaţia deschisă se organizează într-o singură etapă pentru investiţii de
complexitate redusă. La ea pot participa un număr nelimitat de contractanţi în măsura în care
îndeplinesc condiţiile de calificare. Cifra 2 reprezintă numărul minim de participanţi la
această formă de licitaţie.
b. Licitaţia restrânsă se organizează pentru anumite investiţii publice care pot fi
executate de un număr restrâns de executanţi specializaţi, investiţia are caracter secret ori
licitaţia deschisă anterioară nu s-a finalizat. Numărul minim de candidaţi selectaţi la licitaţia
restrânsă este încadrat între 5 şi 20. Licitaţia restrânsă necesită avizul Ministerului Finanţelor
Publice solicitat de către entitatea investitoare.
c. Negocierea directă în vederea atribuirii contractului aferent realizării investiţiilor,
înseamnă în fapt fie negocierea competitivă cu mai mulţi executanţi, fie negocierea cu un
singur executant. Există în acest sens câteva motivaţii între care:
- investiţiile respective sunt de natura celor pentru care executantul are drepturi
exclusive (lucrări de telefonie, căi ferate lucrări artistice etc.);
- investiţia presupune achiziţii de elemente adiţionale care se pot procura exclusiv
de la executantul lucrării de investiţii;
- la două licitaţii anterioare organizate s-a prezentat un singur contractant cu o ofertă
corespunzătoare;
- investiţiile având conţinut specific se încadrează în profilul unei regii sau acestea
se realizează în regie, cu forţe proprii;
- investiţia se realizează de către entităţi care funcţionează cu capital autonomizat,
ca societate comercială ori cu capital privat, fără a se face apel la fonduri publice.
d. Cerere de oferte de preţ în care caz autoritatea contractantă solicită oferte de preţ
de la cel puţin 3, dar nu mai puţin de 2 executanţi de lucrări, furnizori sau prestatori.
Atunci când la licitaţie nu s-a prezentat un număr corespunzător de ofertanţi, respectiv
la repetarea acesteia, dacă există cel puţin un ofertant cu ofertă corespunzătoare, licitaţia se
reface analizându-se oportunitatea reducerii pragului de calificare a ofertanţilor sau
oportunitatea negocierii directe în măsura în care această procedură se justifică.

4.3.2. TEHNICA REALIZĂRII LICITAŢIEI DE INVESTIŢII

4.3.2.1. CONSTITUIREA COMISIEI ŞI PUBLICITATEA

Organizarea licitaţiei revine entităţii achizitoare (investitorului) care de altfel numeşte


comisia de evaluare pentru fiecare investiţie în parte. Organizator al licitaţiei poate fi, după
caz, investitorul sau un agent economic specializat, angajat de către investitor, având
experienţa profesionala şi probitate morală.
Organizarea licitaţiei poate avea loc numai după parcurgerea tuturor etapelor prevăzute de
reglementările legale, pentru promovarea investiţiilor şi după obţinerea avizelor, acordurilor şi
autorizaţiei de construcţie. Aceasta înseamnă că organizarea licitaţiei poate avea loc numai
după aprobarea investiţiei, obţinerea autorizaţiei de construcţie, asigurarea fondurilor pentru
primul an de execuţie conform prevederilor legale, elaborarea documentelor de organizare a
licitaţiei, a documentaţiei tehnice, verificate din punct de vedere tehnic şi economic.
Comisiei de licitaţie îi revine misiunea de a pregăti, de a organiza şi de a realiza
licitaţia printr-o suită de proceduri, acte şi fapte. Avem în vedere: publicitatea anunţului de
participare în Monitorul Oficial al României, Partea a VI-a – Achiziţii publice şi, după caz,
într-un cotidian local, într-un cotidian de largă circulaţie internaţională de specialitate;
realizarea preavizului de licitaţie în presă şi, după caz, facilitarea vizitării prealabile a
amplasamentului investiţiei; urmărirea realizării şi asigurării documentelor licitaţiei;

72
transmiterea instrucţiunilor pentru contractori (ofertanţi); primirea ofertelor; evaluarea,
adjudecarea, anularea sau amânarea licitaţiei.
Comisia de evaluare este constituită din cel puţin 5 membri cu pregătire profesională
şi experienţă relevantă. De regulă reprezentantul autorităţii contractante are calitatea de
preşedinte.
Comisia de evaluare: a) verifică respectarea regulilor de depunere şi prezentare a
ofertelor; eligilibilitatea şi înregistrarea ofertanţilor; capacitatea tehnică şi financiară a
ofertantului; b) califică/exclude ofertantul; c) evaluează ofertele, respinge ofertele
necorespunzătoare şi stabileşte oferta câştigătoare; d) îndeplineşte alte atribuţii specifice.
Există anumite incompatibilităţi în legătură cu membri comisiei de evaluare. Ele
privesc gradul de rudenie, natura relaţiilor de muncă şi a celor de proprietate ale acestora cu
ofertanţii.

4.3.2.2. DOCUMENTAŢIA PENTRU ELABORAREA ŞI PREZENTAREA OFERTEI

Documentele licitaţiei prin conţinutul şi structura lor atestă potenţialul de informare


pus la dispoziţia ofertanţilor de către autoritatea contractantă. Apreciem că fiecare piesă
răspunde unei anumite funcţii, în acest demers, după cum urmează:
- anunţul publicitar şi / sau invitaţia de participare la licitaţie declanşează şi relevă
intenţia investitorului. Anunţul publicitar nu poate fi lansat înainte de verificarea
documentaţiei de licitaţie de către organele abilitate;
- instrucţiunile pentru ofertanţi au un conţinut complex întrucât oferă acestora:
informaţii generale referitoare la investiţia respectivă, descrieri tehnice şi elemente grafice,
informaţii financiare privind structura resurselor de finanţare (provenienţa), precizări şi
cerinţe cu privire la criteriile de calificare, la preţuri şi tarife, forma de contract, modul de
prezentare a valorii ofertei, garanţia de bună execuţie, clauze şi negocieri, termene de execuţie
şi recepţie precum şi alte informaţii;
- formularele de ofertă şi contract de achiziţie publică, asigură caracterul unitar al
formalizării documentaţiei;
- proiectul tehnic incluzând piese scrise şi desenate, selecţionate în scopul licitaţiei,
constituie ansamblul informaţional specific pentru fiecare investiţie în parte şi baza pentru
stabilirea soluţiilor tehnice şi organizatorice de execuţie a lucrărilor;
- caietele de sarcini reprezintă descrierea lucrărilor care fac obiectul licitaţiei, iar
planşele oferă o prezentare grafică a aceloraşi lucrări. Distingem o varietate de caiete de
sarcini cum ar fi: pentru proiectarea lucrărilor, pentru realizarea investiţiei, pentru probe,
verificări şi recepţie, pentru furnituri, caiete de sarcini generale şi speciale etc.;
- listele privind volumul lucrărilor şi listele de utilaje şi echipamente constituie
pentru ofertanţi sursa de informaţii în vederea aprecierii şi evaluării parametrilor ofertei;
- alte date şi informaţii importante pentru contractanţi se referă la amplasamente,
regimul juridic şi starea terenului, condiţii hidrologice, geologice şi climatice, starea
drumurilor etc.
Documentele licitaţiei se pun la dispoziţia contractanţilor contra cost. Câte un
exemplar din documentaţia de licitaţie se trimite direcţiilor de specialitate din Ministerul
Finanţelor Publice şi Ministerul Lucrărilor Publice Transporturilor şi Locuinţei, pentru a fi
verificate dacă sunt îndeplinite condiţiile de organizare a licitaţiei.

73
4.3.2.3. INSTRUCŢIUNILE PENTRU OFERTANŢI ŞI CONDIŢIILE DE CALIFICARE

1. Instrucţiunile pentru ofertanţi au rolul de a crea un cadru unitar de analiză şi


interpretare a documentelor licitaţiei şi a licitaţiei declanşate, de către oricare potenţial
ofertant. Instrucţiunile pentru ofertanţi cuprind: borderoul documentelor licitaţiei, informaţii
cu caracter general privind investiţia pentru care se organizează licitaţia, informaţii privind
investiţia şi natura surselor de finanţare, cerinţe şi criterii de selecţie pentru ofertanţi, precizări
referitoare la preţuri şi tarife, cerinţe şi clauze privind formularea ofertei, garanţia de bună
execuţie, forma de contract, termene, clauze şi negocieri.
Ofertanţii potenţiali trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor de calificare, iar
organizatorii licitaţiei în urma analizei întreprinse informează asupra faptului dacă un ofertant
este sau nu eligibil, deci calificat pentru a participa la licitaţie.
2. Condiţiile de calificare şi selecţie a ofertanţilor sunt impuse prin acte normative.
Deşi numeroase, acestea pot fi sintetizate în raport cu scopul urmărit de autoritatea
contractantă (investitor), în această etapă a procesului investiţional, prin intermediul comisiei
de licitaţie. Scopul lor este acela ca investitorul să se asigure cu privire la calitatea, capacitatea
şi bonitatea unităţii potenţial ofertante. Câteva dintre aceste criterii, la care ofertantul trebuie
să răspundă corespunzător sunt formulate în continuare:
- calitatea de agent economic a ofertantului;
- existenţa reală şi funcţionarea în anumiţi parametri a agentului economic;
- performanţele anterioare demonstrate, în sectorul său. Contractantul trebuie să aibă
o cifră medie generală de afaceri pe ultimii trei ani numai din activitatea de construcţii
montaj, cel puţin egală cu plafonul stabilit prin documentele de licitaţie. Plafonul trebuie să
fie cuprins între 1,5-3 ori valoarea medie anuală a lucrării supusă licitaţiei;
- lipsa sancţiunilor şi contravenţiilor privind concurenţa neloială;
- existenţa personalului specializat pentru realizarea lucrărilor de investiţii;
- dotarea corespunzătoare cu tehnică, utilaje şi echipamente;
- starea financiară a societăţii reflectată în bilanţ;
- inexistenţa stării de blocaj financiar, insolvabilitate, faliment, administrare sindică,
anchetă legală, suspendare din activitate;
- îndeplinirea obligaţiilor fiscale;
- capacitate tehnică, economică, materială şi umană de a executa lucrarea respectivă;
- certificarea de bună execuţie atribuită pentru lucrări de investiţii adjudecate la
licitaţii anterioare;
- scrisori de recomandare emise de către bănci;
- alte cerinţe.
În cazul licitaţiei deschise numărul contractorilor-executanţi care pot depune ofertă
este nelimitat. Oricare executant de lucrări are dre]ptul să solicite invitaţie de participare
pentru a depune ofertă, în cazul aplicării procedurii prin licitaţie restrânsă sau prin negociere
competitivă.
Autoritatea contractantă, prin comisia de evaluare stabileşte după analiza de rigoare,
candidaţii selectaţi dintre candidaţii calificaţi.
Numărul candidaţilor selectaţi trebuie să se încadreze între 5 şi 20 în cazul licitaţiei
restrânse; peste 3 şi nu mai puţin de 2, în cazul negocierii competitive. Candidaţilor selectaţi li
se transmite invitaţie de participare la licitaţie sau negociere.

74
4.3.3. OFERTA

Oferta are două componente esenţiale: propunerea tehnică şi propunerea financiară.


Propunerea tehnică trebuie elaborată în concordanţă cu caietul de sarcini. În cazul
licitaţiei deschise, prin negociere sau cu o singură sursă ori prin cerere de ofertă, la
propunerea tehnică se ataşează documentele de calificare ale ofertantului.
Propunerea financiară trebuie să conţină toate informaţiile necesare evaluării
financiare a ofertei.
Oferta constituie angajamentul ferm al ofertantului de a prelua în execuţie lucrările de
investiţii pentru care s-a organizat licitaţia. Oferta este structurată astfel încât să constituie un
răspuns, deci un angajament la documentele licitaţiei. Câteva cerinţe ale ofertei de licitaţie în
investiţii pot fi sintetizate astfel:
- oferta trebuie să fie fermă, definitivă, cu caracter obligatoriu asupra conţinutului
documentelor licitaţiei;
- oferta se subordonează clauzelor juridice şi financiare în raport cu documentele
licitaţiei;
- oferta are caracter voluntar, dar ferm;
- revocarea ofertei de către executant, deşi posibilă, generează sancţiuni;
- oferta de licitaţie, în general, în investiţii în special este riguros încadrată în timp,
sub aspectul depunerii şi valabilităţii;
- valoarea ofertei se stabileşte de către executant pe baza informaţiilor furnizate prin
documentele licitaţiei, luând în considerare volumul (cantitatea) lucrărilor (materiale, utilaje,
echipamente etc.) şi preţurile unitare sau totale pe articole şi capitole de lucrări ale ofertei.
Preţurile pot fi, în funcţie de condiţiile contractului, fixe sau indexabile.
Oferta include, în general, următoarele piese: scrisoarea de transmitere a ofertei,
formularul de ofertă, dovada trimiterii, dovada depunerii garanţiei de participare, la oferta
depusă, liste cu cantităţile de lucrări, liste cu cantităţile de utilaje şi echipamente, tabele cu
informaţii suplimentare, documente şi informaţii privind calificarea şi alte informaţii.
Procedura de prezentare a ofertei (în original şi în copie, introduse în câte un plic
interior şi ambele introduse într-un plic exterior, fiecare, cu menţiunile precizate în
instrucţiunile către ofertanţi) are caracter unitar pentru candidaţi şi vizează asigurarea
securităţii fiecărei oferte, precum şi tratarea lor în condiţii de legalitate şi echitate.
Candidatul are obligaţia de a depune oferta la adresa şi până la data limită pentru
depunere, stabilite în anunţul sau în invitaţia de participare, asumându-şi riscul.
În cazul în care criteriul de selecţie al ofertei, comunicat prin anunţul de participare, îl
constituie avantajul economic, ofertanţii au dreptul să depună odată cu oferta de bază şi oferte
alternative. Aceste oferte trebuie să se încadreze în cerinţele minime obligatorii prevăzute în
caietul de sarcini.

4.3.4. TRATAREA OFERTELOR ŞI FINALIZAREA LICITAŢIEI

Tratarea ofertei înseamnă de fapt: deschiderea examinarea şi clasificarea ofertelor;


evaluarea şi compararea ofertelor; adjudecarea şi finalizarea licitaţiei.
Cu privire la tratarea ofertelor câteva aspecte pot fi remarcate.
1. Deschiderea ofertelor se efectuează în plenul comisiei de evaluare, în prezenţa
ofertanţilor care au depus oferte şi au fost declaraţi eligibili. În procesul-verbal întocmit cu
această ocazie se va menţiona lista ofertelor reţinute şi lista ofertelor respinse, cu precizarea
principalelor caracteristici ale acestora. Comisia de evaluare va lua în considerare ofertele
alternative numai dacă acestea sunt acceptate din punct de vedere al soluţiilor de calitate de
către proiectant şi după caz de către specialişti atestaţi în domeniu.

75
Ofertele candidaţilor selecţionaţi se verifică şi se analizează de către membri comisiei
de evaluare dacă au fost întocmite corect; dacă valorile din centralizatoarele obiectelor şi
categoriilor de lucrări au fost corect însumate; dacă articolele din listele de cantităţi de lucrări
au fost corect cotate; dacă exprimarea în unităţi de măsură este corectă. În cazul unor
neclarităţi se solicită ofertanţilor clarificări şi documente justificative fără a se permite
modificarea valorii ofertei sau conţinutului acesteia.
2. Evaluarea ofertelor se realizează de către comisia de evaluare prin apreciere simplă
a calităţilor tehnice şi valorice sau prin punctaj pe baza unor coeficienţi aplicaţi la parametrii
ofertelor.
3. Compararea ofertelor se realizează pe baza unor criterii de selecţie şi punctaje
acordate parametrilor ofertelor, între care: valoarea ofertei; durata de execuţie a lucrării de
investiţii; nivelul tehnic al utilajelor şi echipamentelor, bonitatea, situaţia financiară şi
performanţele ofertantului; calificarea personalului; capacitatea de organizare şi
performanţele de calitate asumate etc.
4. Adjudecarea constituie procedura prin care comisia de evaluare decide încredinţarea
unui anumit ofertant a execuţiei lucrării de investiţii pentru care a licitat. Criteriul pentru
atribuirea contractului de achiziţie publică poate fi numai:
a) fie oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic;
b) fie în mod exclusiv, preţul cel mai scăzut.
Oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic este aceea care întruneşte
punctajul cel mai mare rezultat din aplicarea unui algoritm de calcul.
Oferta atribuită pe criteriul exclusiv al preţului cel mai scăzut trebuie să respecte cel
puţin nivelul minim de calitate impus de caietul de sarcini.
Hotărârea de adjudecare-atribuire a contractului de achiziţie publică se ia cu votul
favorabil al 2/3 din numărul voturilor membrilor comisiei de evaluare între care cel puţin 2
voturi trebuie să aparţină investitorului, organelor Ministerului Finanţelor Publice sau
Ministerului Lucrărilor Publice.
5. Comunicarea hotărârii comisiei de evaluare către câştigători se concretizează în
scrisoarea de acceptare (prin care se notifică acceptarea ofertei, valoarea ofertei acceptate,
încredinţarea contractului de execuţie şi invitaţia de a perfecta contractul şi a depune garanţia
de bună execuţie). Garanţia de bună execuţie se constituie ca scrisoare de garanţie bancară: a)
privind cuantumul valoric al garanţiei de bună execuţie care se actualizează trimestrial sau b)
garantarea contului garanţiei de bună execuţie constituit de contractor şi alimentat de
investitor prin retuşări succesive din situaţiile de plată lunară, până la atingerea plafonului
stabilit.
6. Finalizarea în termeni pozitivi a licitaţiei de execuţie are loc prin perfectarea şi
semnarea contractului de execuţie între investitor şi executant în limite de timp precizate. În
termeni negativi poate interveni, în mod excepţional, anularea licitaţiei (dacă valoarea ofertei
nu acoperă valoarea investiţiei estimate de autoritatea investitoare; au fost depuse contestaţii
întemeiate sau alte cazuri speciale) sau amânarea licitaţiei ( atunci când documentele
licitaţiei sunt incomplete).
În ideea perfecţionării conţinutului şi cadrului de realizare a licitaţiei de execuţie în
domeniul investiţiilor formulăm câteva aprecieri după cum urmează:
1. Demersul licitaţiei de execuţie în investiţii se justifică într-un plan mai larg decât
cel oferit de domeniul public, fapt motivat de cerinţele mecanismelor de piaţă şi de raportul
dintre sectorul public şi cel privat.
2. În constituirea şi funcţionarea comisiilor de evaluare pentru atribuirea contractului
de achiziţie publică ar trebui să aibă preponderenţă criteriul responsabilităţii în virtutea
sarcinilor de serviciu, cu atât mai mult cu cât fiecare dintre membri acesteia este exponentul
unei autorităţi.

76
3. Condiţiile de calificare ale executanţilor de lucrări pentru a putea participa la
licitaţie pot fi sintetizate prin trei cerinţe cumulative, respectiv: “ de a fi”; “de a şti”; “de a
putea”.
4. Întregul demers al licitaţiei de execuţie a investiţiilor, apreciem că trebuie
subordonat criteriilor de: eficienţă economică, legalitate şi moralitate.

4.4. ORGANIZAREA EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DE INVESTIŢII


4.4.1. FORMELE DE REALIZARE A LUCRĂRILOR DE INVESTIŢII

Este cunoscut faptul că realizarea investiţiilor corporale, presupune în cea mai mare
măsură executarea unor lucrări de construcţii propriu-zise, montajul utilajelor tehnologice
corespunzătoare şi efectuarea altor cheltuieli. Înfăptuirea investiţiilor cade în sarcina
beneficiarilor şi titularilor, care le realizează prin unităţi antrepriză de construcţii sau direct
prin activitatea organizată în acest scop de beneficiarii de investiţii.
Corespunzător acestor accepţiuni, investiţiile se pot realiza în două forme şi anume: a)
în antrepriză; b) în regie.
Investiţiile în antrepriză se execută pe bază de contracte de antrepriză, de către unităţi
de antrepriză în construcţii. Aceste unităţi dispun de resurse pentru crearea bazei tehnico –
materiale, constând în: baze de producţie (staţii de betoane şi mortare, ateliere de confecţii
metalice, ateliere de tâmplărie); staţii sau baze de utilaje S.U.T., I.U.C.T.; dotări social –
gospodăreşti (locuinţe, cămine, cantine, cluburi etc.). În acelaşi timp unităţile de construcţii
dispun de personal specializat pentru executarea lucrărilor.
Investiţiile în regie se realizează cu forţele proprii ale unităţilor investitoare, în care
caz se organizează sectoare distincte în cadrul întreprinderii, care se preocupă de
aprovizionarea cu materiale, asigurarea utilajelor şi a personalului necesar pentru desfăşurarea
lucrărilor.
În etapa actuală peste 80% din volumul lucrărilor de investiţii se execută în antrepriză.
Realizarea investiţiilor în antrepriză prezintă avantaje importante, ceea ce face ca această
formă de executare a lucrărilor să capete noi dimensiuni.
În primul rând, prin executarea investiţiilor în antrepriză are loc perfecţionarea şi
dezvoltarea bazei tehnico – materiale a întreprinderilor de construcţii. În acest cadru, unităţile
de construcţii se specializează în executarea lucrărilor, îşi creează baze de producţie sau de
utilaje, îşi asigură permanentizarea unui nucleu de personal, dobândind astfel experienţa
proprie necesară în organizarea activităţii de producţie.
În cadrul executării lucrărilor de investiţii în regie, nu poate fi vorba de dezvoltarea
bazei tehnico – materiale a producţiei de construcţii, pentru că dotările necesare în perioada de
construcţie se lichidează la terminarea lucrărilor, iar personalul folosit la execuţia lucrărilor
este eliberat.
În al doilea rând, în cazul executării lucrărilor în antrepriză, se asigură o continuitate
în organizarea producţiei, fapt care permite folosirea mai raţională a resurselor; totodată,
unităţile de construcţii pot să-şi stabilească frontul de lucru de natură să asigure folosirea din
plin a capacităţilor de producţie de care dispun.
Dimpotrivă în cazul executării lucrărilor în regie, datorită caracterului lor ocazional nu
este posibilă o asemenea organizare a lucrărilor.
În al treilea rând, executarea lucrărilor în antrepriză permite introducerea procedeelor
moderne de conducere, organizare şi desfăşurare a producţiei. Avem în vedere aici stabilirea
unei anumite structuri de producţie şi de conducere a întreprinderilor de construcţii care să
corespundă volumului, dispersiei şi complexităţii lucrărilor, posibilitatea folosirii metodei
drumului critic în organizarea executării lucrărilor etc. Mai mult, în cadrul unităţilor de

77
construcţii este posibilă informatizarea lucrărilor de contabilitate şi calcul. Prin aceste
avantaje, antrepriza este superioară executării lucrărilor în regie.
În sfârşit, spre deosebire de executarea lucrărilor în regie în cazul executării lucrărilor
în antrepriză atribuţiunile agenţilor care concură la realizarea investiţiilor (proiectant,
beneficiar, investitor) sunt delimitate riguros, întrucât între aceste unităţi se încheie contracte
(de proiectare şi de antrepriză), prin aceasta asigurându-se exercitarea unui control permanent
pe parcursul desfăşurării lucrărilor. Sunt şi situaţii în care este mai eficientă executarea
lucrărilor în regie, cum ar fi cazul lucrărilor de valori mici şi cu un grad redus de
complexitate, a lucrărilor speciale pentru a căror executare există forţă de muncă calificată la
beneficiari, a unor lucrări de mică mecanizare, sau a investiţiilor izolate şi de volum redus.

4.4.2. CONŢINUTUL ŞI MODUL DE ORGANIZARE A ŞANTIERELOR DE CONSTRUCŢII –


MONTAJ

O etapă de cea mai mare importanţă în cadrul procesului investiţional o constituie


executarea lucrărilor de investiţii, fapt care impune o pregătire şi organizare corespunzătoare,
asigurate prin:
- schema generală de organizare a şantierului;
- proiectul de organizare a executării lucrărilor de construcţii – montaj.
Organizarea şantierelor cuprinde complexul de măsuri tehnice – organizatorice care se
iau în vederea realizării lucrărilor de investiţii la termenele planificate şi în limita sumelor
aprobate, măsuri care vizează reducerea duratelor de execuţie şi a costului lucrărilor, precum
şi creşterea calităţii acestora. Măsurile menţionate se stabilesc anticipat, dar pot fi luate şi pe
parcursul lucrărilor de construcţii de bază. În cadrul organizării şantierelor se realizează o
serie de lucrări de construcţii cu caracter definitiv sau de natura baracamentelor şi
amenajărilor provizorii şi totodată se efectuează unele cheltuieli care nu se materializează în
obiecte de construcţii provizorii sau definitive.
De fapt, şantierul a constituit veriga de bază în reţeaua unităţilor de antrepriză în
construcţii, până în anul 1984. Locul său a fost luat de brigada antrepriză de construcţii –
montaj al cărei rol şi funcţii erau definite prin forţa de muncă de care dispune şi dotările
materiale (utilaje de construcţii, materiale etc.) în raport cu sarcinile de plan stabilite prin
contract. Şantierul rămâne
Ca atare şantierul va putea fi definit prin totalitatea factorilor de producţie (forţă de
muncă, mijloace de muncă, valori materiale, obiecte ale muncii) arondaţi, pentru realizarea
unui anumit obiect de investiţii, pe amplasamentul stabilit. Organizarea acestor factori
constituie o necesitate pentru declanşarea frontului de lucru în vederea înfăptuirii obiectivului.
În acest context, apreciem că, organizarea de şantier, are loc la nivelul şi în cadrul fiecărui
şantier.
Lucrările pentru organizarea şantierelor se pot materializa în obiecte de construcţii
provizorii sau definitive cum ar fi: a) construcţii social culturale şi administrative (locuinţe,
dormitoare în vagoane, bacuri, corturi, cantine, cluburi, birouri, puncte sanitare şi
farmaceutice, unităţi comerciale etc.); b) construcţii pentru servirea producţiei (depozite şi
magazii, rampe şi plafoane pentru descărcare – depozitare, remize pentru utilaje etc.); c) secţii
de producţie industrială – secundară, ateliere de confecţii metalice, poligoane de prefabricate,
staţii pentru prepararea betoanelor şi mortarelor; d) construcţii şi instalaţii de folosinţă
generală (drumuri de şantier, linii decovil, linii ferate înguste, căi pentru macarale, reţele
provizorii de apă, canalizare, electrice, împrejmuiri provizorii etc.); e) instalaţii şi lucrări de
organizare necesare executării pe timp friguros şi la lumină artificială.
În afară de aceste lucrări, pentru organizarea şantierelor se efectuează o serie de
cheltuieli nematerializate în obiecte de construcţii provizorii sau definitive, legate de

78
transportul muncitorilor la, şi de la, locul de muncă, demontarea şi remontarea obiectelor de
organizare provizorii, chirii etc.
Schema generală de organizare a şantierului se integrează în proiectul tehnic, se
elaborează de către proiectant, ea reprezentând faza I de proiectare a organizării şantierului şi
are scopul de a preciza soluţiile de execuţie şi toate elementele necesare acestora, inclusiv
eşalonarea duratelor de execuţie şi volumul diferitelor utilităţi.
În cadrul schemei generale de organizare, unitatea de proiectare elaborează: graficul
coordonator al eşalonării lucrărilor de investiţii în timp, pe stadii fizice şi valorice, cu
nominalizare pe categorii de executanţi; lista metodelor de execuţie indicate pentru fiecare
obiect şi stadiu fizic, cu precizarea modului de executare, fiind însoţite de schiţe şi calcule;
planul general de organizare a şantierului în cadrul căruia se dau soluţiile de executare a
lucrărilor şi instalaţiilor provizorii necesare servirii şantierului.
În principal, în schema generală de organizare a şantierului, soluţiile date privesc:
necesarul de forţă de muncă pe specialităţi prezentat sub formă de grafic eşalonat în timp şi
corelat cu procesul executării lucrărilor; volumul construcţiilor provizorii şi instalaţiile de
servire a şantierului şi posibilităţile de realizare a lucrărilor de organizare de şantier.
Aşadar, prin schema generală de organizare, proiectantul are în vedere stabilirea
surselor de aprovizionare cu materiale necesare, posibilităţile de recrutare a forţei de muncă,
soluţiile tehnologice pentru executarea lucrărilor de bază, necesarul de utilaje, de forţă de
muncă, legăturile şantierului cu căile de comunicaţii şi cu reţele de utilităţi (energie, apă, gaze
etc.). Tot în cadrul acestei faze de proiectare a organizării şantierului se includ şi piesele
desenate (planul general de amplasare a obiectelor de investiţii în amplasamentul fixat etc.).
Proiectul de organizare a executării lucrărilor de construcţii – montaj constituie cea
de a doua fază a proiectării organizării de şantier, prin care se adânceşte şi se detaliază
soluţiile indicate în schema generală de organizare a şantierului. Principalele elemente
cuprinse în proiect (piese desenate, grafice, diagrame, piese scrise, tabele) constau în:
- graficul general de execuţie a obiectivului;
- tehnologia de execuţie adoptată pe obiecte şi pe categorii de lucrări;
- graficul necesarului de forţă de muncă;
- graficul necesarului de materiale;
- graficul necesarului de utilaje şi mecanisme de construcţii;
- soluţii privind cazarea personalului;
- soluţii privind amplasarea obiectelor de organizare a şantierului (birouri, magazii, depozite
etc.);
- necesarul de utilităţi privind organizarea şantierului;
- planul general de organizare a şantierului cu precizarea amplasamentelor construcţiilor
provizorii.
Proiectul de organizare a execuţiei lucrărilor de construcţii – montaj se elaborează de
către unitatea de construcţii, după câştigarea licitaţiei de execuţie şi contractarea lucrărilor.
Prin proiectul de organizare se stabilesc: termenele de înfăptuire a lucrărilor de
investiţii în cadrul graficului calendaristic, pe etape intermediare şi în mod corelat cu execuţia
lucrărilor conexe şi colaterale.
În al doilea rând, prin proiectul de organizare se stabilesc metodele de execuţie,
soluţiile constructive, ordinea de aplicare a acestor soluţii în cadrul fluxului tehnologic şi
mijloacele tehnice necesare. Pe baza soluţiilor tehnico–constructive adoptate prin proiectul de
organizare a lucrărilor, se stabileşte în continuare necesarul de materiale de construcţii,
inclusiv a surselor de aprovizionare, cât şi soluţiile de alimentare a şantierului cu energie
electrică şi termică, cu apă etc., dându-se prioritate cooperării pe platforme industriale sau în
zonă, în vederea reducerii costului organizării de şantier şi implicit al investiţiilor.

79
Prin fluxul tehnologic adoptat, proiectul de organizare dă indicaţii concrete pentru
amplasarea şi organizarea secţiilor anexe productive: ateliere de confecţii metalice, baze şi
staţii de utilaje etc., în vederea creării condiţiilor pentru execuţia lucrărilor de bază. Cu acelaşi
prilej se stabilesc traseele de legare a şantierului cu căile de comunicaţie, reţelele de apă şi
energie electrică şi se fac precizări pentru amplasarea magaziilor şi a depozitelor, precum şi a
construcţiilor administrativ – gospodăreşti necesare în perioada de executare a lucrărilor.
Stabilirea necesarului de forţă de muncă constituie un alt obiectiv important care se
realizează prin proiectul de organizare. Necesarul de forţă de muncă se stabileşte în structură
pe calificări, în corelaţie cu graficul de executare a lucrărilor şi, odată cu aceasta, sunt
precizate soluţiile de cazare adoptate şi necesarul de construcţii provizorii afectate cazării, sau
posibilităţile de închiriere a unor spaţii. În această direcţie este recomandată folosirea cu
prioritate a unor spaţii existente, libere şi numai ca ultimă soluţie se trece la realizarea unor
noi dotări.

4.5. METODE CLASICE DE ORGANIZARE A EXECUTĂRII LUCRĂRILOR


DE CONSTRUCŢII – MONTAJ

Între metodele clasice de organizare a executării lucrărilor de construcţii – montaj se


pot menţiona: metoda succesivă, metoda paralelă şi metoda în lanţ.
Metoda succesivă presupune organizarea execuţiei lucrărilor de aşa manieră, încât
frontul de lucru să fie deschis în mod eşalonat, după terminarea fiecărui obiect, în succesiunea
indicată de procesul tehnologic. Această metodă prezintă avantajul că necesită un număr redus
de muncitori, dar are dezavantajul unei durate relativ mari a lucrărilor.
Metoda paralelă de execuţie a lucrărilor de construcţii presupune deschiderea
frontului de lucru în acelaşi timp la toate obiectele şi continuarea executării lucrărilor până la
terminarea lor. Această metodă presupune angajarea unui mare număr de muncitori pentru
execuţia lucrărilor, deschiderea unor fronturi de lucru şi folosirea cu eficienţă scăzută a forţei
de muncă, a utilajelor şi mecanismelor de construcţii.
Metoda în lanţ presupune organizarea executării lucrărilor în mod continuu, uniform şi
prin sincronizarea proceselor de lucru. În acest caz, frontul de lucru este împărţit în sectoare;
brigăzile complexe sau specializate au componenţă constantă; se asigură executarea lucrărilor
în intervale egale de timp la fiecare sector, întrucât complexul de lucrări din fiecare sector este
delimitat în cicluri separate de execuţie. În esenţă, o formaţie de lucru execută aceleaşi lucrări,
trecând de la un sector la altul, în lanţ sincronizat.
Clasificarea lanţurilor are în vedere o serie de criterii: particularităţile lucrărilor de
construcţii, ritmicitatea, structura lucrărilor etc. Particularităţile lucrărilor de executat impune
organizarea executării acestora în lanţ linear (la conducte magistrale, căi ferate, şosele, reţele
etc.) sau în lanţ pe sectoare (la lucrări industriale, construcţii de locuinţe).
Ţinând seama de ritmicitatea execuţiei lucrărilor, se pot întâlni lanţuri de lucru ritmice
sau neritmice. Deci durata de execuţie a lucrărilor dintr-un ciclu poate fi egală de la un sector
la altul sau inegală.
În funcţie de structura lucrărilor de construcţii lanţurile de lucru pot fi specializate pe
elemente constructive, lanţuri pe obiecte şi lanţuri complexe. În sfârşit, în raport cu gradul de
stabilitate se pot organiza lanţuri de lucru stabile şi lanţuri nestabile.
Folosirea metodei de lucru în lanţ permite creşterea productivităţii muncii şi a calităţii
lucrărilor datorită specializării formaţiilor de lucru, asigurării continuităţii în muncă, folosirii
raţionale a utilajelor şi mecanismelor de construcţii, reducerii costului lucrărilor şi a duratei de
execuţie.

80
4.6. PROGRAMAREA EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DE CONSTRUCŢII –
MONTAJ

. Programarea şi organizarea execuţiei lucrărilor de construcţii – montaj utilizează


metode diverse, unele clasice, altele moderne. Între metodele clasice reţinem programarea
calendaristică, iar între cele moderne metoda drumului critic.

4.6.1. PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ A EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DE


CONSTRUCŢII – MONTAJ

Se înscrie între metodele tradiţionale de programare, cuprinzând planul calendaristic


general, planul calendaristic pe obiect şi planul operativ lunar.
Planul calendaristic general se întocmeşte sub forma unui grafic Gantt (diagramă în
benzi) pentru întregul complex de lucrări, în funcţie de proiectul de organizare a lucrărilor şi
în concordanţă cu termenele de dare în funcţiune prevăzute în graficul coordonator de
eşalonare a investiţiei.
Planul calendaristic pe obiect are, de asemenea, forma graficului Gantt şi are rolul de
a eşalona lucrările pe trimestre, luni şi decade în funcţie de: procesele de lucru aferente
realizării obiectului; volumul de lucrări; succesiunea logică de executare a diferitelor procese
de lucru; corelarea executării lucrărilor de instalaţii şi montaj cu cele de construcţii; asigurarea
continuităţii în executarea proceselor de lucru. În acest scop, la elaborarea planului
calendaristic pe obiect se utilizează fişele tehnologice ale proceselor de lucru. Planul
calendaristic pe obiect se detaliază pe categorii de lucrări, servind astfel asigurării cu
materiale, prefabricate, mijloace de transport şi forţă de muncă.
Planul operativ lunar asigură punerea de acord a condiţiilor reale de execuţie din
fiecare lună cu sarcinile fizice şi valorice din planul de producţie trimestrial şi cu prevederile
din proiectul de organizare a lucrărilor. Necesitatea planificării operative a producţiei de
construcţii – montaj este cauzată de apariţia unor factori neprevăzuţi care modifică ritmul şi
volumul lucrărilor programate.
Instrumentul de planificare operativă a producţiei îl constituie planul operativ lunar,
care cuprinde volumul lucrărilor de construcţii – montaj ce urmează a se realiza în decursul
lunii, cu precizarea stadiilor fizice pe categorii de lucrări, necesarul de materiale în structură,
forţa de muncă pe specialităţi (betonişti, dulgheri, zidari etc.), necesarul de utilaje de
construcţii (macarale, excavatoare, buldozere etc.), necesarul de mijloace de transport.
Planul operativ lunar se aprobă de către conducerea întreprinderii de construcţii, iar
apoi se defalcă pe brigăzi şi echipe, în vederea executării lui. Prin aceasta, se asigură
cunoaşterea sarcinilor de plan de către fiecare formaţie de lucru şi fiecare loc de muncă.
Conducătorul formaţiei de lucru are rolul de a urmări justa repartizare a sarcinilor pe
executanţi şi realizarea ritmică a lucrărilor pe decade şi zile.

4.6.2. FOLOSIREA METODEI DRUMULUI CRITIC ÎN PROGRAMAREA REALIZĂRII


OBIECTIVELOR DE INVESTIŢII

Analiza drumului critic (ADC) reprezintă o metodă aparţinând cercetării


operaţionale12 a cărei esenţă este programarea şi urmărirea proceselor complexe, bazată pe
noţiuni de teoria grafelor (conceptele de graf, drum, drum maxim etc.). Exceptând aceste
12
În cadrul cercetării operaţionale, domeniu al matematicii cu largi aplicaţii în economie şi alte ştiinţe, apărut în
timpul celui de al doilea război mondial, se înscriu: programarea matematică, teoria stocurilor, programarea
producţiei, teoria grafelor, teoria fenomenelor de aşteptare, teoria jocurilor, teoria reînnoirii echipamentelor şi
metodele de simulare (vezi Boldur Gh., Fundamentarea..., p. 20 – 22).

81
concepte fundamentale, analiza drumului critic şi-a dezvoltat propriul eşafodaj de metode,
uneori foarte complexe, în care intervin metode de programare matematice, procedee
probabilistice, metode euristice13 etc.
A.D.C. ca teorie şi metodă este mai nouă decât cercetarea operaţională (ale cărei
elemente au apărut cu multe secole în urmă), dezvoltarea procedeelor sale a fost susţinută mai
ales în SUA sub denumirea de Project Planning Tehniques (PPT) care aveau la bază elemente
ale teoriei grafelor. Astfel, în 1957, M.R.Walker, colaboratorul secţiei “Integrated
Engineering Control Group” a firmei Du Pont şi J.E.Kelley de la firma Remington Rand, au
reprezentat ciclul pentru realizarea unei fabrici chimice cu ajutorul graficului – reţea,
determinând şi “Drumul critic”, adică succesiunea operaţiunilor de muncă ce sunt decisive
pentru durata totală a proiectului. Ei au denumit tehnica lor de planificare “Critical Path
Metod” (CPM), adică metoda drumului critic.
Paralel, în 1958, pentru nevoi ale marinei militare americane W.Fazar, în colaborare
cu unele firme de asistenţă, a pus la punct un alt procedeu de planificare în reţea “Programm
Evaluation Review Technique” (PERT).
În acelaşi an (1958), în Franţa, Firma SEMA a elaborat o altă metodă de planificare în
reţea, folosită pentru construcţia unei centrale electrice, “Metoda Potenţialelor Metra”
(MPM), metodă ca are la bază îndeosebi lucrările lui B.Roy.
Metoda drumului critic este cel mai elementar procedeu al analizei drumului critic. În
metoda drumului critic se porneşte de la concepţia conform căreia realizarea lucrărilor de
construcţii – montaj constă dintr-un ansamblu de lucrări, acţiuni sau condiţii foarte variate,
intercorelate, care sunt denumite cu un termen general activităţi.
În principiu, metoda constă în alcătuirea unei scheme tehnologice grafice, în care
figurează un ansamblu de lucrări, indicându-se succesiunea şi interdependenţa activităţilor.
Această schemă grafică orientată, constituie din punct de vedere matematic un graf care
exprimă procesul de realizare al ansamblului de lucrări.
În stabilirea unui program de investiţii cu ajutorul metodei drumului critic trebuie să
se parcurgă următoarele etape:
1. Analiza şi descompunerea proiectului în activităţi.
2. Întocmirea listei activităţilor.
3. Întocmirea graficului de reţea.
4. Determinarea duratei de execuţie a obiectivului de investiţii.
5. Actualizarea graficului reţea.

1. Analiza şi descompunerea proiectului în activităţi


Aceasta este faza de concepţie în care se stabileşte pe baza studiului amănunţit al
documentaţiei tehnice, înlănţuirea tehnologică a diferitelor procese de lucru şi a tuturor
activităţilor legate de desfăşurarea lucrărilor.
Analiza structurii lucrărilor, necesită colaborarea unor colective de specialişti în
organizarea executării lucrărilor. Această operaţie se recomandă a se efectua în următoarea
ordine: mai întâi stabilirea condiţiilor generale de lucru, apoi analiza obiectivelor principale
din care se compune lucrarea şi în cele din urmă întocmirea listei activităţilor şi a legăturilor
tehnologice.
Informaţiile obţinute din studiul proiectului trebuie să permită obţinerea următoarelor
date minime14:

13
Boldur Gh., Fundamentarea complexă a procesului decizional economic, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1973,
p. 21.
14
Aurian I., Boldur Gh., Lazăr S., Cercetarea operaţională în construcţii, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p.
91.

82
- data începerii lucrării, durata de execuţie planificată şi eventualele termene
intermediare;
- posibilităţi de procurare a resurselor (materiale, utilaje, forţă de muncă), precum şi
modul cum se asigură furnizarea utilajelor tehnologice;
- unităţile care trebuie să coopereze la executarea lucrărilor de construcţii;
- metodele tehnologice folosite la executarea lucrărilor şi gradul de mecanizare.
După analiza structurii proiectului se stabilesc activităţile, relaţiile de ordine dintre ele
(condiţionările) şi se determină durata acestora.
Activitatea este o parte distinctă dintr-un proiect, un subproces precis determinat, care
consumă timp şi eventual resurse.
Activităţile sunt de trei feluri: propriu-zise care consumă timp şi resurse, aşteptări
care consumă numai timp şi activităţi fictive care nu consumă timp şi nici resurse.
Durata oricărei activităţi deterministe se stabileşte cu ajutorul formulei:
qij
dij = (4.1)
N m ⋅ np ⋅ k
în care:
dij - reprezintă durata activităţii (ij);
qij – cantitatea de lucrări ce trebuie executate la activitatea (ij);
Nm – numărul de muncitori din echipa care execută lucrarea;
np – norma de producţie;
k – indicele mediu de îndeplinire a normei.
De exemplu, pentru activitatea de zidărie din cărămidă, la care qij = 264 mc, np=
3mc/om zi, Nm = 10 muncitori şi k = 1,1 aplicând formula de mai sus, obţinem:
264
dij = = 8 zile
10 ⋅ 3 ⋅ 1,1
Durata unei activităţi probabiliste se stabileşte cu ajutorul formulei:
a + 4m + b
dij = (4.2)
6
în care:
a - reprezintă durata optimistă a activităţii;
b – durata pesimistă;
m – durata probabilă.

2. Întocmirea listei activităţilor


După ce proiectul a fost descompus în activităţi se trece la întocmirea listei
activităţilor şi indicarea ordinii de execuţie care rezultă din condiţiile tehnologice şi
organizatorice studiate.
În acest scop, listele trebuie astfel întocmite, încât să se poată stabili pentru fiecare
activitate în parte următoarele date: activităţile care trebuie executate înainte de activitatea
considerată, activităţile care trebuie executate simultan şi activităţile care se execută după
terminarea activităţii considerate. Operaţia de stabilire a succesiunii tehnologice în graficul
reţea, este hotărâtoare pentru succesul lucrărilor de planificare şi urmărire.
Să presupunem că avem următoarea listă de activităţi15:

15
Boldur – Lăţescu Gh., Ciobanu Gh., Băncilă I., Analiza sistemelor complexe, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 151.

83
Lista activităţilor privind realizarea unui obiectiv de investiţii

Tabelul nr. 4.1

Nr. Denumirea activităţii Simbol Activităţi Durata


crt. direct (luni)
precedente
1. Proiectare P - 7
2. Achiziţionarea terenului E P 2
3. Comenzi utilaje CU P 3
4. Organizarea şantierului etapa I OS1 P 1
5. Formarea de cadre calificate F P 10
6. Execuţie de drumuri interioare D1 E; OS1 2
7. Execuţie reţele tehnice etapa I R1 E; OS1 5
8. Livrări, recepţii utilaje LU CU 6
9. Lucrări construcţii–montaj etapa I C1 E; OS1 4
10. Organizarea şantierului etapa II OS2 OS1 2
11. Execuţie de drumuri interioare D2 D1; OS2R1 3
etapa II
12. Execuţie reţele tehnice etapa I R2 R1 5
13. Lucrări construcţii–montaj etapa II C2 LU; C1; R1 10

3. Întocmirea graficului de reţea


Pentru corecta trasare a unui grafic reţea trebuie să se ţină seama de următoarele
reguli:
- Dacă între două momente de execuţie trebuie să reprezentăm două sau mai multe
activităţi paralele sau simultane (figura nr. 4.6) este necesar să se introducă activităţi fictive,
astfel încât fiecare activitate să fie identificată (figura nr. 4.7).

84
B

0 A 1 C 2 D 3

Fig.4.6. Reguli de trasare a graficului reţea


2

0 A 1 C 3 D 4

Fig.4.7. Reguli de trasare a graficului reţea

- Dacă începerea unei activităţi “C” depinde de terminarea a două activităţi


independente “A” şi “B”, în timp ce o altă activitate “D” depinde numai de activitatea “B”,
atunci reprezentarea din figura 4.8 nu este corectă. Reprezentarea corectă este indicată de
figura nr. 4.9 unde s-a introdus activitatea fictivă.

0 A B 3
2
C D

1 4

Fig.4.8. Reguli de trasare a graficului reţea

A C
0 3 4

B D
1 2 5

Fig.4.9. Reguli de trasare a graficului reţea

- O altă regulă de bază este aceea că nici o activitate nu poate începe decât după
terminarea tuturor activităţilor ce converg spre faza precedentă a acelei activităţi. Pentru
exemplificare, se consideră că există patru activităţi (a, b, c şi d) şi următoarele condiţii de
succesiune: “d” începe după terminarea activităţii “a”; “b” începe după terminarea unei părţi
din “a”, “c” începe după unei alte părţi din “a”. Pentru a reprezenta grafic, activitatea “a” se
descompune în trei activităţi (a1, a2, a3), figura nr 4.10.
a1 a2 a3
0 1 2 3
b Cc d
o

4 5 6

Fig.4.10. Reguli de trasare a graficului reţea

O reţea C.P.M. corectă trebuie să respecte, în afara regulilor arătate mai sus
următoarele condiţii:
- trebuie să existe un singur vârf x0 numit intrare în reţea având proprietatea:
Γ-1x0 = Φ (4.3)
adică toate activităţile sunt incidente spre exterior în acest vârf.
- trebuie să existe un singur vârf xn numit ieşirea din reţea cu proprietatea
Γ-1xn = Φ (4.4)

85
- graficul reţea nu trebuie să conţină circuite şi bucle.
Circuitul este un drum închis – iar drumul este o succesiune de activităţi adiacente.
În baza listei activităţilor (tabelul nr. 4.1.) se trasează graficul reţea, figura nr. 4.11.
10 10 14 16
L.U. 0
2 8
6
C2
3 C1
4
26 26
7 7 9 11 14 16
P E R1 R2
0 1 7 9
2 4 5 5
DS1
0 0 1 8 11
D1 D2
3 2 3
OS2

F 6
14 23

5 17 26

Fig. 4.11. Grafic reţea

Fiecărei activităţi i se asociază un segment orientat numit arc, iar condiţionarea


(succesiunea) a două activităţi se prezintă prin succesiunea a două arce adiacente.
Fiecare activitate are un moment de începere şi unul de terminare. Orice activitate nu
poate începe înainte de terminarea tuturor activităţilor precedente şi nu se poate termina după
începerea activităţilor următoare. De exemplu, activitatea R1 nu poate să înceapă dacă nu s-au
terminat activităţile E şi OS1, iar activitatea R2 nu poate să înceapă dacă nu este terminată
activitatea R1.

4. Determinarea duratei de execuţie a obiectivului de investiţii


Programul de desfăşurare a unui proiect este exprimat printr-un ansamblu de termene
referitoare la evenimente şi activităţi.
Evenimentele sunt momente caracteristice ale unei acţiuni descrise printr-un grafic
reţea, reprezentând stadiul de realizare a activităţilor, respectiv terminarea uneia sau mai
multor activităţi. Ele se reprezintă de regulă prin cerculeţe numite noduri care se numerotează
de obicei secvenţial, conform regulii: numărul nodului de început al unei activităţi trebuie să
fie mai mic decât numărul nodului de sfârşit.
Pentru determinarea duratei de execuţie a obiectivului este necesar să se cunoască
duratele activităţilor. Acestea se calculează pe baza normelor de lucru, a efectivelor de
muncitori şi a utilajelor disponibile, ţinând seama de frontul de lucru şi de condiţiile speciale
de lucru. pentru unele activităţi, ca: aşteptări, lucrări de proiectare, aprovizionări, montări de
utilaje sau pentru achiziţii, a căror durată nu se poate stabili pe bază de norme de producţie,
duratele se apreciază pe baza datelor statistice sau în lipsa lor pe baza experienţei.
Fiecărei activităţi i se asociază patru termene:
αi – termenul minim de începere a activităţii (i,j);
αj – termenul minim de terminare a activităţii (i,j);
αi* – termenul maxim de începere a activităţii (i,j);
αj* – termenul maxim de terminare a activităţii (i,j);

86
Termenele αi şi αj formează programul minorant al proiectului iar termenele αi* şi αj*
programul majorant.
Pentru determinarea programului minorant se foloseşte algoritmul:
0 pentru j = 0
αj = (4.5)
max (αi + dij) pentru 0 ≤ j < n
programul majorant se determină pe baza următorului algoritm:
0 pentru i = n
αi*= (4.6)
min (αj - dij) pentru 0 ≤ i < n
O importanţă deosebită pentru analiza activităţii de construcţii – montaj cu ajutorul
metodei drumului critic )C.P.M.) o au rezervele de timp ale evenimentelor şi activităţilor.
Termenele αi, αi*, αj şi αj* definesc pe scara timpului următoarele şase intervale
(figura nr. 4.12):

αi αi* αj αj*
dij
θ(i) θ(j)

θt (ij)

θl (ij)

θj (ij)

θs (ij)

Fig. 4.12. Reprezentarea grafică a intervalelor definite de termenele activităţilor

Plecând de la cele şase intervale, putem defini şase categorii de rezerve asociate unei
activităţi.
1 – Rezerva evenimentului “i”
R(i) = αi* - αi (4.7)
2 - Rezerva evenimentului “j”
R(j) = αj* - αj (4.8)
3 – Rezerva totală a activităţii (i,j)
Rt(i,j) = αj* - αi - dij (4.9)
4 – Rezerva liberă a activităţii (i,j)
Rl(i,j) = αj - αi - dij (4.10)
5 - Rezerva intermediară a activităţii (i,j)
Ri(i,j) = αj* - αi* - dij (4.11)
6 - Rezerva sigură a activităţii (i,j)
Rs(o,j) = αj - αi - dij (4.12)
Rezerva totală Rt(i,j) reprezintă intervalul de timp cu care se poate mări durata dij, fără
ca durata totală a obiectivului de investiţii să fie depăşită. Folosirea integrală a acestei rezerve

87
de timp contribuie la criticalizarea atât a activităţilor incidente spre interior în evenimentul
respectiv cât şi a activităţilor incidente spre exterior în acelaşi eveniment.
Rezerva liberă Rl(i,j) a unei activităţi (i,j), reprezintă intervalul de timp maxim cu care
se poate mări durata dij, fără ca să fie depăşite αn şi fără anularea rezervelor activităţilor
următoare. Consumarea acestei rezerve duce la criticalizarea activităţilor precedente.
Rezerva intermediară Ri(i,j), este intervalul maxim de timp cu care se poate mări
durata dij, fără să se depăşească αn şi fără să se anuleze rezervele unor activităţi precedente.
Consumarea acestei rezerve duce la criticalizarea activităţilor următoare.
Rezerva sigură Rs(i,j). Consumarea ei nu are nici o consecinţă asupra activităţii.
Uneori ia valori negative, de aceea vom admite că ea este nulă.
Pentru reţeaua din figura nr. 4.11. determinarea duratei de execuţie a obiectivului de
investiţii (drumul critic) este prezentată în tabelul nr. 4.2. Pentru facilitarea analizei
programului proiectului de investiţii, optimizat prin metoda drumului critic se impune
transpunerea datelor din graficul reţea în graficul Gantt (calendaristic), aşa cum se remarcă în
figura nr. 4.13. În graficul Gantt duratele activităţilor se preiau din graficul reţea în corelaţie
cu elementele din tabelul nr. 4.2, figurându-se cu linie continuă duratele activităţilor înscrise
între termenele minime de începere şi terminare, iar cu linie discontinuă, între termenele
maxime de începere şi terminare.
Calculul drumului critic
Tabelul nr. 4.2
Nr. Activi- dij Termenele activităţilor Rt(i,j)
crt. tatea de începere de terminare
min max min max
1 P 7 0 0 7 7 0
2 E 2 7 9 9 11 2
3 CU 3 7 7 10 10 0
4 OS1 1 7 10 8 11 3
5 F 10 7 16 17 26 9
6 D1 2 9 21 11 23 12
7 R1 5 9 11 14 16 2
8 LU 6 10 10 16 16 0
9 C1 4 9 12 13 16 3
10 OS2 2 8 21 10 23 13
11 D2 3 14 23 17 26 9
12 R2 5 14 21 19 26 7
13 C2 10 16 16 26 26 0

Graficul Gantt asigură urmărirea programului realizării proiectului şi sesizarea


neconcordanţelor care implică reactualizarea graficului reţea.
O variantă a metodei C.P.M., utilizează reprezentarea activităţilor prin noduri, iar a
condiţionărilor prin arce. Fiecare nod are şase compartimente (figura nr. 4.14) în care se
înscriu:
- numărul (simbolul) activităţii “i”;
- durata activităţii: di;
- termenul minim de începere al activităţii considerată programată cel mai devreme
posibil în intervalul aferent;
- termenul maxim de începere;
- termenul minim de terminare a activităţii: “i”;
- termenul maxim de terminare a activităţii: “i”;.

88
89
10 LU 16
10 6 16

7 CU 10 16 C2 26
7 3 10 16 10 26
9 C1 7
11 7 7

0 P 7 7 E 9 9 R1 14 14 R2 19 26 Z 26
0 7 7 9 2 10 11 5 16 21 5 26 26 0 26

9 D1 11
21 2 23
7 OS1 8 14 D2 17
10 1 11 23 3 26
8 OS2 10
21 2 23

7 F 17
16 10 20

Fig 4.14. Reprezentarea activităţilor prin noduri

Calculul termenelor minime şi maxime de începere şi de terminare este următorul:


α mt
(i )
= max{α mt
(h)
, α mt
(k )
,..., α mt
n
} (4.13)
α mt
(i )
= α mî
(i )
+ di (4.14)
α Mt
(i )
= min{α Mî ( p)
, α Mî
(r )
,..., α Mî
( j)
} (4.15)
α Mî = α Mt − di
(i ) (i )
(4.16)

Pe baza listei activităţilor (tabelul nr. 4.1.) se va întocmi graficul reţea cu activităţi pe
noduri (figura nr. 4.15).

Rezerva totală se calculează cu ajutorul formulelor:

Rt (i ) = α Mt
(i )
− α Mî
(i )
− di (4.17)
Rt (i ) = α Mt
(i )
− α mî
(i )
(4.18)
Rt (i ) = α (i )
Mî −α (i )
mî (4.19)

90
α mî
(h )
h α mt
(h )
α mî
( p)
p α mt
( p)

α Mî
(h )
dh α Mt
(h )
α Mî
( p)
dp α Mt
( p)

(γ ) (γ )
α mî
(k )
k α mt
(k )
α mî
(i )
i α mt
(i )
α mî γ α mt
(γ ) (γ )
α Mî
(k )
dk α Mt
(k )
α Mî
(h )
di α Mt
(i )
α Mî dγ α Mt

α mî
(n )
n α mt
(n )
α mi
( j) j α mt
( j)

α Mî
(n )
dn α Mt
(n )
α Mi
( j)
dj α Mt
( j)

Fig. 4.15. Grafic reţea cu activităţi pe noduri

Realizarea unei investiţii reprezintă un proces complex cu o mare diversitate de


activităţi cu o anumită desfăşurare în timp, în scopul introducerii în circuitul economic al ţării
a unor capacităţi de producţie.
Durata de realizare a obiectivului de investiţii are o mare importanţă în creşterea
eficienţei economice a investiţiei respective. pentru scurtarea duratei de execuţie trebuie să se
acţioneze asupra lucrărilor ce aparţin drumului critic. Această scurtare a duratei se realizează
fie prin concentrarea forţei de muncă şi a utilajelor la aceste activităţi, fie prin o mai bună
organizare a tehnologiilor de fabricaţie.
Scurtarea duratei de execuţie se mai poate realiza prin modificarea legăturilor
tehnologice dintre activităţi adică revizuirea topologiei grafului şi prin modificarea resurselor
şi procedeelor folosite.
Activităţile ce nu aparţin drumului critic sunt activităţi necritice (secundare) care au
rezerve de timp. Rezervele de timp au o deosebită importanţă practică. Dacă la un moment dat
lipsesc sau sunt în cantităţi mici unele materiale pe şantier ce sunt necesare atât activităţilor
critice cât şi celor necritice, în această situaţie conducătorul unităţii de construcţii trebuie să
concentreze întreaga cantitate la activităţile critice. Activităţile secundare pot fi stagnate
pentru o perioadă egală cu rezerva de timp corespunzătoare.

5. Actualizarea graficului reţea


De multe ori, din motive obiective, în desfăşurarea reală a proiectelor au loc unele
abateri de la programul stabilit. În acest sens actualizarea este absolut necesară pentru a face
programarea viabilă. În funcţie de modificările survenite în cadrul execuţiei se ivesc două
cazuri:
- abaterile se referă numai la duratele activităţilor, caz în care structura sau
topologia reţelei nu este alterată;
- abaterile privesc natura activităţilor şi relaţiilor de ordine între ele, când apar noi
activităţi şi noi variante de succesiune.

91
La fiecare actualizare se înregistrează durata reală a activităţilor realizate şi
eventualele modificări tehnologice care afectează reţeaua C.P.M., iar în cazul unor depăşiri se
iau măsuri corespunzătoare care vor asigura respectarea termenului final.

4.7. RECEPŢIA LUCRĂRILOR ŞI OBIECTIVELOR DE INVESTIŢII

Recepţia constituie momentul final al procesului investiţional. În cadrul recepţiei se


verifică respectarea condiţiilor şi prescripţiilor tehnice, constructive şi funcţionale de
executare a lucrărilor de investiţii. Recepţia atestă respectarea obligaţiilor contractuale ale
părţilor implicate în desfăşurarea procesului investiţional atât sub aspect cantitativ cât şi sub
aspect calitativ, constituind totodată momentul punerii în funcţiune a obiectivelor de investiţii
care dobândesc cu această ocazie calitatea de mijloace fixe în patrimoniul unităţilor
beneficiare de investiţii.
Scopul efectuării recepţiei este nu numai degrevarea unităţilor de construcţii şi a celor
de proiectare de sarcina executării lucrărilor în structura fizică şi în condiţii calitative
corespunzătoare necesităţilor de exploatare. Dimpotrivă, atât unităţile de proiectare, cât şi
unităţile de construcţii au obligaţia de a asigura garanţia bunei funcţionări a obiectivelor în
perioada de exploatare, în special până la atingerea parametrilor tehnico – economici
proiectaţi. Ca urmare a acestui fapt, recepţia este organizată în general în două etape sub
forma recepţiei preliminare şi a recepţiei finale.
Recepţia lucrărilor de investiţii cu un grad de complexitate redus cât şi utilajele care
nu necesită montaj se efectuează într-o singură fază, urmărindu-se respectarea tuturor
condiţiilor de natură cantitativă, calitativă, tehnică – constructivă şi funcţională.
La obiectivele de investiţii care prezintă un grad ridicat de complexitate recepţia se
efectuează diferenţiat. În primul rând se impune, în acest caz, recepţia lucrărilor de construcţii
– montaj, pe parcurs, la terminarea lor şi după expirarea perioadei de garanţie, luându-se ca
bază de referinţă condiţiile prevăzute în documentaţia tehnico – economică şi alte prescripţii
de ordin tehnic.
În al doilea rând, are loc recepţia punerii în funcţiune a capacităţilor de producţie.
Această recepţie se efectuează după terminarea probelor tehnologice, iar scopul urmărit îl
constituie asigurarea condiţiilor de exploatare normală a capacităţilor de producţie, a
instalaţiilor şi utilajelor. În al treilea rând, intervine recepţia definitivă a obiectivului de
investiţii după realizarea parametrilor tehnico–economici proiectaţi.
Recepţia lucrărilor şi obiectivelor de investiţii se desfăşoară într-un cadru legislativ
conturat. Comisia de recepţie este alcătuită din reprezentanţi ai agenţilor economici implicaţi
în procesul investiţional (investitor, proiectant, antreprenori, după caz, MLPTL alte autorităţi,
instituţii de învăţământ şi cercetare. Pe de altă parte, comisia de recepţie este alcătuită în
funcţie de obiectul recepţiei (lucrări de construcţii – montaj, pe parcursul executării lor ori la
terminarea lor, bunuri de investiţii independente etc.) şi de momentul şi specificul recepţiei
(recepţie preliminară sau finală).
Prin comisia de recepţie, instituită, se asigură participarea tuturor factorilor interesaţi
în realizarea şi finalizarea lucrărilor de investiţii.
Recepţia preliminară se efectuează în principiu pe parcurs, după terminarea lucrărilor
de construcţii – montaj şi după efectuarea probelor tehnologice pentru punerea în funcţiune a
obiectivului de investiţii. Aceasta se desfăşoară pe obiecte, cu funcţionalitate distinctă şi are
drept scop să constate: terminarea lucrărilor care se supun recepţiei sub aspect cantitativ;
respectarea prescripţiilor tehnice şi de calitate cerute prin documentaţia aprobată; rezultatele
probelor tehnologice ale instalaţiilor şi utilajelor care se pun în funcţiune.

92
Potrivit constatărilor, comisia poate hotărî asupra admiterii recepţiei, amânării
recepţiei (în cazul unor lucrări incomplete sau realizate cu defecţiuni), sau respingerea
recepţiei (în cazul în care se constată defecţiuni grave care periclitează funcţionalitatea
obiectivului supus recepţionării). Constatările comisiei se înscriu în procesul verbal de
recepţie, iar la baza lor, se formulează aprecierile calitative, finalizate printr-un calificativ.
Totodată, în cadrul recepţiei se stabilesc lucrările care necesită remedieri şi refaceri, precum şi
modul în care se vor efectua şi finanţa, în raport de gradul de culpabilitate al părţilor
(beneficiari – proiectanţi, constructori).
Recepţia finală are drept scop să constate înlăturarea deficienţelor, lipsurilor semnalate cu ocazia
recepţiei preliminare, precum şi gradul în care sunt asigurate condiţiile de funcţionalitate la nivelul parametrilor
tehnico – economici proiectaţi. De notat este şi faptul că şi cu această ocazie comisia poate admite, amâna sau
respinge recepţia, ţinând seama de condiţiile şi răspunderea pe care o incumbă acest moment final în procesul
investiţional.
Recepţionarea şi punerea în funcţiune a lucrărilor şi obiectivelor de investiţii presupune:
1) Constituirea comisiei de recepţie în funcţie de complexitatea lucrărilor luând în
considerare 3 criterii:
- competenţa profesională a membrilor comisiei;
- exigenţa şi fermitatea maximă a comisiei;
- evitarea punerii în funcţiune fără efectuarea recepţiei.
2) Consemnarea în documente a constatărilor comisiei de recepţie şi urmărirea remedierii acestora astfel
încât:
- procesele verbale să fie corecte în formă şi în fond;
- urmărirea şi tratarea constatărilor să aibă loc în mod corect;
- să se manifeste exigenţă în efectuarea remedierilor.
3) Verificarea gradului în care se realizează nivelul preconizat al eficienţei economice
a proiectului prin:
- urmărirea modului de realizare a parametrilor tehnico – economici ai proiectului după punerea în funcţiune;
- analiza periodică, semestrială, a gradului de realizare a indicatorilor de eficienţă economică stabiliţi prin
proiect şi cauzele unor nerealizări;
- în schema de analiză se recomandă a se lua în considerare următorii parametri: amplasamentul, costul
investiţiei, durata de execuţie, capacitatea de producţie, consumurile materiale, cheltuielile de exploatare şi
profitul.

93
Capitolul 5

BAZELE TEORETICO - METODOLOGICE ALE EFICIENŢEI


ECONOMICE A INVESTIŢIILOR
5.1. CONŢINUTUL CATEGORIEI EFICIENŢA ECONOMICĂ A
INVESTIŢIILOR

5.1.1. COORDONATELE ABORDĂRII SISTEMICE A EFICIENŢEI ECONOMICE

Preocuparea pentru ceea ce numim "eficienţă" este veche. În general se acceptă că


eficienţa reflectă capacitatea unei cauze de a produce efecte şi că eficienţa implică drept
cauză o natură organizată, de regulă omul.
Provenienţa noţiunii este atribuită de către unii autori1 vechilor greci, care prin
Oikonomia, Oikonomos, exprimau ordinea în cheltuieli şi în conducerea unei case - “oiko” pe
bază de lege - “nomos”.
În literatura germană de specialitate găsim termenul de Wirtschaftlichkeit, care a fost
tradus în limba română prin raţionalism economic2, iar apoi prin eficienţă economică3.
În lucrarea Business a americanului Herbert Casson se folosea termenul efficiency prin
care se înţelege în limba engleză facultatea cu ajutorul căreia se obţin prestaţiuni mărite cu
minimum de forţe4.
Făurirea unei economii moderne impune dozarea corespunzătoare ca volum şi
structură a diferitelor activităţi, înfăptuirea lor în condiţii de eficienţă.
Problemele teoretice şi practice ale eficienţei economice au preocupat şi continuă să
preocupe tot mai intens gândirea economică, vizând diferenţiat, abordarea conceptului
"eficienţă economică", a modalităţilor de exprimare şi identificarea căilor de sporire a
eficienţei economice în diferite ramuri şi sectoare. Nu s-a ajuns la un consens. Dimpotrivă! În
sprijinul afirmaţiei redăm în sinteză câteva opinii.
Astfel sa apreciat că "eficienţa în general este raportul dintre efectul util (rezultat) şi
cheltuielile făcute pentru obţinerea lui"5. Că trebuie făcută distincţia dintre eficienţa tehnică şi
cea economică6 şi că exprimând relaţii economice această noţiune (eficienţa economică -
n.n.) constituie o categorie economică7. A. Negucioiu aprecia că eficienţa activităţii
economice trebuie cercetată în funcţie de toate momentele procesului unic al reproducţiei8. S-
a afirmat apoi că eficienţa economică constituie o categorie care s-a stabilizat, putând fi
exprimată prin raportul dintre venitul net şi fondurile de producţie9. Subliniindu-se sinonimia
noţiunii de eficienţă cu cea de eficacitate : eficienţă (efficere = a efectua) şi eficacitate
(efficax - efficacis = care are efecte dorite), I. Românu aprecia că în sensul cel mai general
eficienţa este atributul unei acţiuni, al unei persoane sau a unui lucru de a produce efecte cât
1
Lungu O., Eficienţa economică, Tipografia ASTRA, Braşov, 1947, p. 5.
2
Evian N. Ioan, Teoriile conturilor, Cluj, 1940, p. 130.
3
Voina D., Contabilitatea generală, Braşov, 1947, p. 26.
4
Herbert N. Casson, Business, Ediţia a IV –a, Berlin, 1927, p. 6, (cf. O. Lungu, Op. cit. p.4).
5
Novojilov V., Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor în planificarea optimă, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1969, p.65.
6
Iacabovici-Boldişor C., Eficienţa activităţii economice, Editura politică, Bucureşti, 1967, p.36.
7
Ciulbea G., Unele consideraţii privind conceptul de eficienţă economică, în revista "Finanţe şi credit" nr.
5/1969.
8
Negucioiu A., Eficienţa activităţii economice (dezbatere), în Probleme economice, nr. 1, 1969, p. 127-135.
9
Siclovan Gh., Eficienţa economică, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 42.

94
mai favorabile pentru societate; al doilea sens, mai restrictiv, al eficienţei, compară rezultatele
unei acţiuni cu resursele consumate pentru înfăptuirea acesteia10.
P. Jica11 atribuie eficienţei economice patru sensuri: sens foarte larg, ca însuşire a unei
acţiuni de a genera efecte pozitive; sens larg, prin includerea în raport a unor elemente
conexe; sens restrâns, care implică comparaţii între rapoarte alternative şi sens foarte
restrâns, în care caz se impune echivalarea ca natură şi timp a efortului şi efectelor.
Plecând de la stadiul atins în cercetarea problematicii eficienţei economice formulăm
câteva coordonate ale abordării sistemice12 a acestei categorii. Ne vom referi la: locul istoric
şi geneza conceptului; la tripticul: calitate, categorie şi expresie a unui raport, atribuite
eficienţei economice; la locul său într-un sistem de forme generale ale eficienţei şi la formele
proprii şi nivelurile organizatorice ale abordării eficienţei economice.
1. Cu sensul de "a efectua" şi "care are efecte dorite" devine evident faptul că eficienţa
constituie un concept cu semnificaţii complexe întrucât pe de o parte, este desemnată
acţiunea, iar pe de altă parte, caracterul pozitiv, folositor al acesteia. Cu asemenea semnificaţii
eficienţa are caracter operant pe multiple planuri, individual, social, în timp şi în spaţiu.
Utilizarea noţiunii în economie este desigur strâns legată de procesele economice, de
producţia de mărfuri, de caracterul şi scopul producţiei de mărfuri, de relaţiile de producţie în
cadrul cărora au loc procesele economice. Totuşi faptul că până în a doua parte a secolului
trecut, referirile la eficienţă în general, la cea economică în special, au fost periferice, că ele
au vizat în esenţă conceptul, rolul şi formele de exprimare, nu sunt întâmplătoare. Vedem în
aceasta tocmai locul istoric al manifestării rolului eficienţei economice în societate. Valenţele
eficienţei economice au fost impuse de practică. De acea practică a dezvoltării economico-
sociale în care se manifestă contradicţia dintre caracterul limitat al resurselor şi caracterul
ascendent al nevoii sociale. Fără a ignora determinările de ordin moral, totuşi determinările de
ordin economic (resurse, nevoi, trebuinţe, cadru organizatoric etc.) sunt hotărâtoare în
declanşarea, orientarea, înfăptuirea sau blocarea unor acţiuni, activităţi economice.
Preocuparea de "eficientizare" susţinută prin acţiuni sistematice a fost de altfel pusă în
evidenţă odată cu începuturile capitalismului. In secolul al XVIII-lea Maupertius foloseşte
principiul "minimei acţiuni" ca mobil al profitului, deci atingerea scopului vizat cu cheltuială
minimă de mijloace. Pentru unul şi acelaşi produs, timp de muncă descrescător, pentru acelaşi
timp de muncă, un număr de produse cât mai mare13, constituie principiul eficienţei în opinia
lui B. de Juvenel.
Deci apreciem că eficienţa economică este o noţiune complexă care, dacă nu este
generată de factori morali, nu este nici expresia belşugului ci, este mai degrabă expresia unei
chibzuinţe impuse de cadrul, condiţiile şi scopul acţiunilor de referinţă (limitate, limitative).
2. Tripticul: calitate - expresie a unui raport efecte/efort, efort/efecte - categorie,
atribuit eficienţei economice are după părerea noastră justificare.
a) Eficienţa în general se manifestă ca o calitate sau însuşire, pe care o poate avea un
bun, un lucru, o activitate, acţiune, un produs etc., de a satisface trebuinţe pentru utilizator.
Valenţele economice ale eficienţei sunt generate de natura economică a acţiunilor ,
activităţilor, proceselor. O asemenea reliefare a eficienţei economice este însă constatativă, ea
nu are elemente de ordin determinist sau nu le are în suficientă măsură. Printr-o asemenea
explicitare eficienţa economică rămâne tributară noţiunii de util, utilitate.

10
Românu I., Eficienţa economică a investiţiilor, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1982, p. 13.
11
Jica P., Determinarea eficienţei economice, teză de doctorat, Iaşi, 1973, p. 1-98.
12
Cistelecan L., Cistelecan R., Coordonate ale abordării sistemice a eficienţei economice, în Revista economică,
nr. 9, 1987.
13
Bertrand de Juvenel, Progresul în om, Editura politică, Bucureşti, 1983, p. 47.

95
b) Activităţile economice, procesele economice se înfăptuiesc în cadrul anumitor
parametri care privesc resursele afectate şi consumate, cadrul organizatoric şi informaţional,
rezultatele economice şi financiare, sistemul evaluărilor etc.
Efectuarea unor judecăţi de valoare pornind de la semantica noţiunii eficienţă, ca
însuşire, calitate a activităţilor de a avea o derulare favorabilă, de a atinge un scop, nu mai
satisface întrutotul într-o economie fundamentată pe determinări economice. Într-un asemenea
context eficienţa economică trebuie nu doar constatată, ca o calitate a acţiunilor, proceselor
economice ci şi exprimată prin parametri raportului efort/efecte sau efecte/efort. Se reliefează,
prin aceasta, măsura în care unele acţiuni, activităţi etc., sunt mai mult sau mai puţin eficiente,
prin comparaţiile ce survin între efort şi efect, în spaţiu şi în timp. Dar, tocmai această
accepţiune dată eficienţei economice îi conferă în acelaşi timp varietate în formă, în
exprimare, în funcţie de natura şi parametri efortului şi efectelor unei acţiuni, unui proces
economic etc. Are loc multiplicarea formelor de exprimare prin indicatori specifici formei în
care se derulează procesul sau acţiunea, apare şi se justifică utilizarea unei game complexe de
indicatori prin care se exprimă eficienţa economică.
c) Raportul efort/efecte sau efect/efort pe care îl implică orice acţiune sau proces,
calitatea derulării lor pozitive pe plan social - uman prin varietatea şi complexitatea lor impun
stabilirea unor relaţii sociale (privind natura efortului şi a efectelor, dimensiunea lor, factorii
şi nivelurile organizatorice care intervin în acţiunile economice). Interpretarea generalizată şi
abstractizată conferă raportului efecte/efort sau efort/efecte, deci calităţii raportului, sensul de
categorie economică. Intr-un asemenea context se poate aprecia că eficienţa economică
constituie expresia generalizată a unor relaţii sociale, deci o categorie economică.
3. Într-o abordare sistemică, eficienţa economică constituie doar una din formele
generale ale eficienţei, nici prima, dar nici ultima, din sistem. Acest fapt ne face să credem cu
atât mai mult că eficienţa economică nu este, şi nu poate constitui prin nivelul scontat, un
deziderat în sine. Ea poate constitui însă o verigă importantă în cadrul formelor generale ale
eficienţei. După opinia noastră sistemul formelor generale ale eficienţei cuprinde: eficienţa
naturală, eficienţa tehnică, eficienţa economică şi eficienţa socială. Ordinea lor în sistem
corespunde demersului logic, finalităţii, acţiunii sistemului.
a) Eficienţa naturală (sau a naturii) reflectă calitatea factorilor naturali (sol, climă,
cadru geografic etc.) de a genera, de a avea efecte favorabile pe planul existenţei în general, a
existenţei social - umane în special. Nivelul său este receptat pe planul existenţei umane, pe
care o influenţează. Conţinutul eficienţei naturale este reflturale este refl de calitatea naturii,
factorilor naturali, de a genera efecte, condiţii, propice existenţei umane. Efectele sunt
sesizabile, în bună măsură cuantificabile, nu însă şi efortul. Totuşi impactul om - tehnică -
mediu conduce la constatarea unei deteriorări a eficienţei naturale, fapt ce implică cercetarea
atentă a raportului natură -om şi om -natură, precum şi a cadrului în care eficienţa naturală
poate şi trebuie luată în considerare, nu doar pe plan teoretic ci, şi pe plan practic.
Dezvoltarea generală a activităţii umane influenţează şi este influenţată de ansamblul
condiţiilor de mediu. Aşa cum remarca profesorul A. G. Tătaru, "în zilele noastre, unul din
principalii necunoscuţi din trecut - mediul înconjurător, se situează mai insistent în fruntea
preocupărilor, atât pe plan local şi naţional, cât şi pe plan internaţional. Orice activitate a
colectivităţilor umane are o mai mare sau mai redusă implicaţie în mediul înconjurător"14.
b) Eficienţa tehnică este recunoscută pe plan teoretic şi uneori absolutizată pe plan
practic. Ea exprimă calitatea factorilor tehnici (maşini, utilaje, a bazei tehnico - materiale) de
a produce efecte utile: a) cu concursul efortului fizic al omului; b) prin intervenţia omului ca
factor de reglare; c) prin supravegherea de către om, a maşinii în cazul unor procese
mecanizate sau automatizate - făcând abstracţie în toate cazurile de efortul economic implicat.
14
Tătaru A. G., Finanţarea prevenirii şi combaterii poluării mediului (prelegere la cursurile de vară
internaţionale) Iaşi - Piatra-Neamţ, 1979, p. 1.

96
Cazul tipic al reflectării eficienţei tehnice îl constituie randamentul maşinii în procesul
folosirii ei.
c) Eficienţa economică, reflectă calitatea activităţilor, acţiunilor, proceselor economice
şi uneori chiar neeconomice de a produce efecte economice şi desigur financiare, pozitive,
favorabile, sub aspect social - uman, cu efort minim. Eficienţa economică constituie nu numai
o calitate a proceselor economice ci, şi o categorie complexă care pune într-un raport cauzal
efortul economic implicat (de o acţiune, un proces etc.) cu efectele corespunzătoare,
permiţând realizarea unor judecăţi de valoare pertinente asupra oportunităţii şi necesităţii
diferitelor acţiuni sau procese. Sfera sa de abordare permite interferenţe între domeniul de
manifestare a proceselor materialeeselor materialemico-financiare cu cele sociale.
Câteva aspecte ne apar cu tot mai mare certitudine. Eficienţa economică nu este
rezultatul derulării întâmplătoare a unor acţiuni, procese. Dimpotrivă, nivelul său depinde de
dimensiunea efortului economic, în comparaţie cu efectele dobândite ori scontate; de
realităţile sociale care domină procesele, activităţile; de sistemul evaluărilor economice.
Evoluţia eficienţei economice între deziderat şi certitudine are loc, sub incidenţa nevoii
sociale cu resursele, într-un anumit sistem social - economic.
d) Eficienţa socială constituie veriga finală în demersul sistemic al formelor generale
ale eficienţei. Cu alte cuvinte acţiunile, procesele, pot, după caz, avea o eficienţă naturală,
tehnică sau economică fără a presupune o eficienţă socială. Demersul sistemic este realizat
integral, numai dacă în urma derulării lor acţiunile, procesele, au finalitate socială, directă sau
propagată, în efecte care traversează chiar parametri existenţei primare. Se vorbeşte mult de
eficienţa socială, s-au scris lucrări, fără a se clarifica totuşi conceptul. Noi credem că eficienţa
socială reflectă calitatea oricăror acţiuni, procese naturale, tehnico - economice, financiare şi
de altă natură de a genera, sau de a asigura satisfacerea unor trebuinţe social - umane, cu
caracter material, cultural, spiritual, educaţional etc. Eficienţa socială nu constituie o noţiune
intrusă. Nu este nici o formă subînţeleasă a eficienţei economice. În fond, un exemplu simplist
explică diferenţa. Mărimea beneficiului, comparativ cu fondurile utilizate reflectă un anumit
nivel al eficienţei economice, fără a reflecta nivelul eficienţei sociale. Eficienţa socială poate
în schimb să fie reliefată dacă luăm în considerare destinaţiile beneficiului, efectul social
direct sau propagat al destinaţiilor beneficiului la nivel macro şi microeconomic. Totuşi
eficienţa socială, greu măsurabilă şi chiar exprimabilă este sensibilă constatării subiectiv -
obiectivate pentru că nivelul ei reflectă adevărata măsură a calităţii vieţii. Se poate spune că
eficienţa socială este expresia calităţii vieţii sociale.
Deşi ar putea fi considerată, poate, cea mai importantă formă de eficienţă, eficienţa
socială este puţin abordată în literatura de specialitate. Deseori, i se atribuie exprimarea
printr-un singur indicator - productivitatea muncii sociale15.
Remarcăm faptul că eficienţa socială nu poate ignora câteva dimensiuni prioritare: a)
domeniul social este generator de efort şi beneficiar al efectelor; b) natura efortului şi
efectelor implicate în exprimarea eficienţei sociale este complexă ; c) implicaţiile factorului
timp, datorită succesiunii dintre efort şi efecte sunt evidente.
Eficienţa socială, rareori apare în starea ei pură, ca raport între efort social şi efecte
sociale, ci ca efort economic - efect social sau ca efort social - efect economic. Indicatorii
privesc: calitatea vieţii materiale (locuinţa habitatul etc.); calitatea vieţii biologice (starea de
sănătate, securitatea personală etc.); calitatea vieţii spirituale (educaţie, informaţie etc.)
4. În ceea ce priveşte definirea eficienţei economice se pot reliefa câteva elemente şi
anume: în definiţie prevalează laturile calitative, ideea de raţionalitate fiind pusă în prim plan;
recunoaşterea dependenţei eficienţei economice de calitatea tehnică şi socială a factorilor de
producţie.

15
Gherasim T., Zaiţ D., Eficienţa sistemelor de producţie, Iaşi, 1991, p. 14 - 15.

97
Eficienţa economică a unei activităţi reflectă însuşirea acesteia exprimată prin relaţiile
de cauzalitate dintre efectele şi resursele totale echivalate ca natură şi timp, implicate de
această activitate, în comparaţie cu alte variante ale activităţii. Există numeroase modalităţi de
abordare a eficienţei economice, între care: prin prisma creşterii economice; a optimului
economic; în context multicriterial; în context sistemic etc.16
În contextul abordării sistemice, un loc deosebit îl deţine eficienţa economică, dar nu
atât prin conţinut cât prin modalităţile de abordare. Altfel spus raportul efecte/efort sau
efort/efecte variază ca natură, amploare, structură, evaluare etc., în funcţie de parametri
acţiunii, procesului economic, cadrul de organizare, nivelul organizatoric.
În consecinţă, deşi conţinutul rămâne unitar, eficienţa economică se pretează abordării
sistemice prin forme specifice. Remarcăm faptul că nu avem deocamdată indicatori
corespunzători de exprimare pentru toate formele sub care poate fi identificată eficienţa
economică .Apoi, unele forme ale eficienţei economice nu pot fi reflectate distinct datorită
complexităţii factorilor implicaţi într-o acţiune sau proces economic.
Principial poate fi alcătuită o schemă care indică demersul unei abordări sistemice a
eficienţei economice.
4.1. În raport cu conţinutul procesului unic al reproducţiei sociale se poate aborda: a)
eficienţa economică a producţiei; b) a repartiţiei; c) a schimbului şi d) a consumului. Pentru
toate aceste forme raportul de eficienţă va putea utiliza ansamblul resurselor şi efectelor.
Eficienţa tipurilor de resurse poate fi analizată în detaliu în următoarele forme: eficienţa
economică a resurselor naturale, eficienţa economică a resurselor avansate, ocupate şi
consumate17. Ultimele două, eficienţa economică a resurselor ocupate şi consumate, permit
exprimarea mai riguroasă, prin indicatori.
4.2. În raport cu sfera de manifestare a acţiunilor, proceselor economice, eficienţa
economică poate fi exprimată selectiv şi diferenţiat: a) la nivel macroeconomic şi b) la nivel
microeconomic. O asemenea abordare ţine seama de parametri economici, financiari,
organizatorici şi informaţionali, folosindu-se indicatori adecvaţi sferei, nivelului de referinţă.
4.3. În raport cu structura organizatorică a complexului naţional socio-economic
eficienţa economică se ataşează profilului de ramură (eficienţa economică a industriei,
agriculturii, construcţiilor, comerţului, silviculturii, cercetării ştiinţifice, învăţământului etc.)
4.4. În raport cu conţinutul complex al economiei întreprinderii, eficienţa economică
reliefează, în principiu, calitatea următoarelor genuri de activităţi sau procese care se
derulează şi se intercondiţionează: a) eficienţa economică a cercetării ştiinţifice, dezvoltării
tehnologice şi introducerea progresului tehnic; b) eficienţa economică a investiţiilor; c)
eficienţa economică a activităţii de bază (de producţie, prestaţii, comerciale etc.); eficienţa
economică a activităţilor sociale.
4.5. În raport cu factorii implicaţi în activitatea economică a unităţilor lucrative se
poate aborda: a) eficienţa economică a activelor fixe; b) eficienţa economică a utilizării
activelor circulante; c) eficienţa economică a utilizării forţei de muncă.
4.6. În raport cu scopul funcţionării şi modul de cuplare a economiei întreprinderii cu
mediul extern, eficienţa economică poate avea ca forme: a) eficienţa economică a
aprovizionării; b) eficienţa economică a producţiei; c) eficienţa economică a desfacerii.
Câteva concluzii
a) Abordarea într-un context sistemic a eficienţei economice constituie o necesitate, nu
doar pe plan teoretic cât mai ales pe plan practic. Coordonatele unui asemenea mod de
abordare impun: identificarea cadrului organizatoric şi sferei de referinţă; investigarea naturii
proceselor, acţiunilor din sistem; evaluarea corectă a efortului şi efectelor, determinarea

16
Gherasim T., Zaiţ D., Op.cit., p. 43.
17
Matei St., Eficienţa şi finanţarea investiţiilor, lito. Timişoara, 1981, p. 51.

98
indicatorilor de eficienţă economică; efectuarea judecăţilor de valoare privind raportul
efecte/efort, comparativ, în timp şi spaţiu.
b) Conţinutul unitar al eficienţei economice nu vine în contradicţie cu formele
concrete de manifestare şi nici cu locul acesteia în cadrul formelor generale ale eficienţei.
Dimpotrivă, se reliefează valenţele informaţionale ale indicatorilor de eficienţă economică în
măsura în care prin construcţia lor, prin gradul de surprindere a efortului şi efectelor
economice pot reflecta natura, amploarea şi calitatea acţiunii sau procesului economic.
c) Reflectarea corectă a eficienţei economice implică luarea în considerare a naturii
acţiunii, activităţii, procesului economic, a parametrilor organizatorici şi informaţionali,
identificarea mărimilor de calcul cu ajutorul cărora se stabilesc indicatorii de eficienţă
economică, folosirea în analiză a unei game corespunzătoare de indicatori.

5.1.2. CONŢINUTUL COMPLEX ŞI TRĂSĂTURILE EFICIENŢEI ECONOMICE A


INVESTIŢIILOR

Eficienţa economică a investiţiilor exprimă pe plan conceptual calitatea acţiunii de a


investi, deci a procesului investiţional, de a produce efecte propagate pozitive, utile. Tocmai
acest fapt permite ca eficienţa economică a investiţiilor să capete expresia simbolică a
raportului dintre efect - efort sau efort - efect, pe care le implică activitatea de investiţii.
Precizarea conţinutului acestei noţiuni impune luarea în considerare a principalelor sale
trăsături, după cum urmează:
1.Avem mai întâi în vedere faptul că eficienţa economică a unui proces de investire se
află în strânsă legătură cu eficienţa procesului de exploatare (producţie) în cadrul căreia se
validează, sau nu, valenţele procesului investiţional. Eficienţa economică a investiţiilor poate
fi exprimată doar într-un context logic, ce se stabileşte între procesul investiţional (în cadrul
căruia se regăseşte efortul de investiţii materializat) şi procesul lucrativ, de exploatare (în
cadrul căruia se regăsesc efectele celui dintâi).
2. Eficienţa economică a investiţiilor se circumscrie în contextul general al eficienţei
economice a procesului reproducţiei sociale având în vedere locul şi rolul activităţii de
investiţii în raport cu conţinutul şi derularea etapelor, momentelor, acestui proces: producţie,
repartiţie, circulaţie, consum. Desigur, efortul de investiţii poate avea efecte propagate direct
sau indirect asupra tuturor acestor momente ale procesului unic al reproducţiei sociale. Ca
urmare exprimarea eficienţei economice a investiţiilor îmbracă unele forme concrete, mai ales
în funcţie de mărimile de calcul ce intervin în raportul efort- efect sau efect - efort.
3. Conceptual, eficienţa economică a investiţiilor nu este afectată de destinaţia
acestora, productivă sau neproductivă. Trebuie însă remarcat faptul că problematica eficienţei
economice a investiţiilor productive este mai amplu abordată; în acest caz efortul şi efectele
au caracter concret, determinabil. Dimpotrivă, nu acelaşi grad de tratare teoretico -
metodologică şi chiar practică îl comportă problematica eficienţei investiţiilor neproductive.
Raportul simbolic efort - efecte are o determinare concretă mai ales în ceea ce priveşte efortul
de investiţii neproductive. Efectele sunt adesea propagate, de efortul de investiţii, regăsindu-
se în: gradul de instruire, starea de sănătate publică, gradul de cultură etc., fiind greu de
evaluat.
4. Principial, eficienţa economică a investiţiilor se exprimă unitar, la nivel macro şi
microeconomic, dacă ne referim la raportul simbolic efort - efecte, respectiv efecte - efort.
Totuşi modalităţile concrete de exprimare (gama de indicatori şi mărimile de calcul folosite
pentru determinarea lor) sunt diferite. La nivel microecomonic eficienţa economică a
investiţiilor se exprimă printr-o gamă mai largă de indicatori, însăşi mărimile de calcul fiind
exprimate în unităţi de măsură variate (naturale, valorice etc.).

99
5. Eficienţa economică a investiţiilor ca formă a eficienţei activităţii economice se
caracterizează printr-un raport de dublă relativitate. Avem în vedere, mai întâi, rapoartele de
relativitate între efort şi efecte sau efecte şi efort, unde primul raport caracterizează eficienţa
economică a investiţiilor în contextul logic dintre cauză şi efect, în timp ce al doilea, dă
expresie intensităţii efectelor din exploatare faţă de o unitate (fizică sau valorică) a efortului
de investiţii.
În al doilea rând, relativitatea eficienţei economice a investiţiilor se datorează luării în
analiză a mai multor variante de proiect, dintre care una se consideră a fi variantă de referinţă,
precum şi a necesităţii respectării raportului obiectiv dintre cerinţele nevoii sociale la nivel
macro- şi microeconomic.
În al treilea rând, eficienţa economică a investiţiilor reflectă raportul efort/efecte în
strânsă corelaţie cu factorul timp. Se ştie că în activitatea de investiţii efortul precede efectul.
Existenţa decalajului în timp, între efortul şi efectele investiţiilor, constituie un
argument important pentru luarea în considerare, în calculele de eficienţă economică a
investiţiilor, a influenţei factorului timp, în diferite ipostaze de manifestare, cât, şi cu privire
la necesitatea folosirii tehnicilor de actualizare a costurilor şi veniturilor proiectelor de
investiţii.

5.2. EFORT ŞI EFECTE ÎN INVESTIŢII: ELEMENTE ŞI DETERMINĂRI

Efortul economic de investiţii se exprimă ca totalitate de cheltuieli de muncă vie şi


materializată necesare înfăptuirii procesului investiţional a cărui finalitate constă în obiective
economice, social-culturale, administrative sau de altă natură puse în funcţiune, exploatare.
Analizând conţinutul noţiunii efort de investiţii se poate constata faptul că efortul de muncă
materializată devansează efortul de muncă vie, sub aspectul volumului, dar că efortul de
muncă vie îl precede, în timp, pe cel de muncă materializată, estimându-l, şi uneori fiind
determinant pentru cel de-al doilea.
Sfera de cuprindere a noţiunii efort de investiţii este variabilă în funcţie de scopul
utilizării acestei noţiuni (mărimi de calcul) în analiză şi luarea deciziei sau în vederea
înfăptuirii procesului investiţional şi a finalizării lui, putându-se delimita trei grade de
cuprindere.
1. Efortul de investiţii stabilit pentru necesităţi de analiză şi decizie sau efort total de
investiţii (It), care are cea mai largă sferă de cuprindere întrucât cuprinde atât elemente certe,
cât şi convenţionale, astfel: a) elemente de calcul (de efort) certe: cheltuieli de investiţii
directe (Id) şi colaterale (Ic), în care se includ şi cheltuielile de proiectare, de organizare a
şantierelor etc.
b) elemente de calcul (de efort) convenţionale: efortul suplimentar datorat imobilizării
fondurilor de investiţii în timp (Et); necesarul de fond de rulment reprezentând prima dotare
(NFR) în vederea punerii în funcţiune a unui obiectiv economic; cheltuielile de investiţii
conexe (Icn ); valoarea neamortizată a mijloacelor fixe casate, exclusiv sumele încasate din
recuperări ca urmare casării (Mfc - Sv); pierderi de venit net în perioada executării lucrărilor de
investiţii (reutilări şi modernizări) la unităţile existente (Pvn); cheltuieli cu obţinerea terenului,
preţul de cumpărare, despăgubiri, strămutări, taxe de desafectare, repunerea altor suprafeţe de
teren în circuitul agricol etc.) înglobate în valoarea investiţilor (Pt).
Elementele de calcul la care ne-am referit pot fi completate cu încă un element şi
anume cu cheltuielile previzibile pentru prevenirea poluării mediului (Cppm).
Elementele de calcul ce conturează sfera de cuprindere a efortului investiţional
continuă să suscite interes atât pe plan teoretic, cât mai ales pe plan practic. În acest context
problemele abordate vizează după caz, conţinutul, sfera de cuprindere şi modalităţile de

100
estimare şi de folosire a lor în practica determinării indicatorilor de eficienţă economică a
investiţiilor. Vom sintetiza principalele aspecte care prezintă interes.
Investiţia directă reflectă totalitatea cheltuielilor prevăzute în devizele pe obiecte sau
în alte instrumente de evaluare, legate nemijlocit de crearea unor noi active fixe, lărgirea,
reconstruirea, reutilarea şi modernizarea celor existente.
Stabilirea mărimii investiţiei directe, ridică probleme privind sfera sa de cuprindere, în
cazul întreprinderilor integrate sau neintegrate în combinate industriale. Remarcăm astfel că,
în cazul întreprinderilor integrate, bazate pe principiul combinării producţiei mai multor
ramuri prin prelucrarea succesivă a materiilor prime, investiţiile pentru dezvoltarea
capacităţilor de producţie respective sunt considerate directe. Dimpotrivă, la unităţile
neintegrate, numai cele destinate lărgirii capacităţilor de producţie proprii, şi nu şi ale
unităţilor cu care cooperează (care constituie investiţii conexe) sunt directe.
O altă problemă se referă la faptul că, în cazul investiţiilor din industria extractivă,
cheltuielile cu lucrările geologice au o pondere ridicată în totalul investiţiilor, de până la 40%,
ori aceste cheltuieli nu se materializează în valoarea mijloacelor fixe şi nu toate au ca efect
descoperirea de rezerve. Sigur, o parte din aceste cheltuieli trebuie să fie incluse în investiţia
directă. Se pune însă întrebarea care dintre acestea? În general se opinează ca în investiţia
directă să se includă numai cheltuielile de explorare geologică preliminare care conduc la
determinarea rezervelor industriale.
Referitor la investiţia directă, se ridică şi problema preţurilor de evaluare. În general
pentru evaluarea lucrărilor de construcţii - montaj se folosesc preţurile de deviz care reflectă
pe elemente (materiale, manoperă şi utilaj) costurile pentru fiecare articol de deviz din cadrul
lucrării. În ceea ce priveşte cheltuielile cu utilaje, care în anumite cazuri au o pondere ridicată
în totalul investiţiei directe, evaluarea este mai dificilă, mai ales în cazul utilajelor unicate. În
această situaţie evaluarea se poate face prin analogie, iar la utilajele de import pe baza datelor
din oferte.
O metodă care înlătură aceste neajunsuri o constituie costograma sau diagrama de
preţuri. Costograma este o curbă care exprimă relaţia funcţională dintre preţ şi capacitatea de
lucru a utilajelor. Întocmirea costogramelor se bazează pe multiple observaţii făcute asupra
relaţiei preţ, capacităţi de producţie. S-a constatat că de la o capacitate de producţie la alta
preţurile nu variază liniar ci curbiliniu. Curba după cum se ştie este o funcţie exponenţială de
forma:
m
Pl = P 0   ;
Q1
(5.1.)
 Q0 
în care:
P1 - reprezintă preţul căutat corespunzător capacităţii Q1;
P0 - preţul cunoscut corespunzător capacităţii Q0;
Q0, Q1 - capacităţile de producţie ale utilajelor;
m - mărimea determinată statistic cu ajutorul căreia se ţine seama de faptul că preţurile
nu variază liniar, în raport cu mărimea capacităţilor de producţie.
Formula de mai sus este o funcţie de tipul:

F(x) = a Xm (5.2.)

în care :
X este variabilă independentă ;
a - este constanta;
m - exponentul de regresie.
Prin reprezentarea grafică se trasează costograma care la scara normală reprezintă o
curbă (ca în figura nr. 5.1.).

101
F(x)

PREŢUL TOTAL (p1)

X
RAPORTUL DINTRE CAPACITĂŢI

Fig. 5.1. Relaţia funcţională între preţ şi capacitatea utilajelor

Pentru utilizarea acestei metode este necesară realizarea unei colecţii cât mai complete de
costograme şi de tabele cu exponenţi de regresie.
Investiţia colaterală, exprimă valoarea lucrărilor care sunt legate teritorial sau
funcţional de investiţiile directe, asigurând obiectivul de bază cu utilităţi (alimentarea cu apă,
gaze, canalizare, energie electrică şi termică, reţele de telecomunicaţii, drumuri etc.).
Investiţiile colaterale includ atât valoarea lucrărilor pentru asigurarea utilităţilor prin instalaţii
proprii, care deservesc obiectul proiectat, cât şi valoarea racordurilor până la reţeaua publică
sau la reţele magistrale. Când lucrările pentru asigurarea utilităţilor deservesc mai multe
obiective de investiţii cu întreprinzători titulari diferiţi, atunci în investiţia totală a fiecărui
beneficiar se va include o cotă corespunzătoare din cheltuielile colaterale ocazionate.
Investiţia conexă, reprezintă cheltuielile de investiţii necesare a se efectua în alte
ramuri sau sectoare de activitate, ca urmare a opţiunii pentru executarea investiţiei directe. De
pildă, pentru lărgirea bazei de materii prime, sau asigurarea combustibililor (energie, gaze,
cărbune etc.) mărirea capacităţii staţiilor de cale ferată, triajelor, rampelor etc., regularizări de
râuri, lucrări de îmbunătăţiri funciare, construcţii de locuinţe şi alte dotări social - economice.
De regulă, pe plan practic, în valoarea investiţiilor totale pentru obiectivul productiv se includ
ca investiţii conexe numai cotele părţi corespunzătoare gradului de servire.
Asemenea investiţii sunt condiţionale pentru investiţia directă. Aceasta înseamnă că,
în caz limită, investitorul direct poate fi pus în situaţia de a realiza atât investiţia directă cât şi
investiţia conexă, în lipsa altor investitori interesaţi.
Identificarea caracterului conex al unor investiţii se impune, pentru a diminua riscul la
care se expune investitorul direct.
În sens larg, investiţia conexă înglobează în sfera sa întreg efortul propagat de
investiţia directă, în alte ramuri şi domenii de activitate (în amonte - în ramuri extractive,
producătoare, de prestaţii etc.; în aval - în ramuri prelucrătoare, în sectorul social-cultural
etc.). Dar propagarea se produce "în valuri" traversând ramuri şi sectoare, cu o intensitate
variabilă, însă în descreştere pe măsura depărtării de ramura de referinţă. Estimarea valorii
investiţiei conexe devine cu atât mai dificilă cu cât propagarea poate avea şi orientare inversă,
înspre ramura de referinţă.
În sens restrâns, investiţia conexă înglobează în sfera de cuprindere numai acea parte a
efortului propagat de investiţia directă, în alte ramuri (de cât cea de referinţă ) care, deşi
necesară, nu se poate recupera din efectele proprii în acele "alte ramuri". În mod evident, în
acest fel, problema identificării, în alte ramuri a unor investiţii conexe devine mai puţin
complicată; dar ea rămâne încă, pe plan practic, insuficient clarificată. În această idee, în

102
literatura de specialitate s-a emis opinia privind restrângerea numărului de ramuri (cercuri de
conexiune) luate în seamă la determinarea investiţiei conexe la cel mult trei şi folosirea în
acest scop, a balanţei legăturilor dintre ramuri. Pe plan practic problema comportă rezolvări
variate.
Efortul economic suplimentar datorat imobilizării fondurilor în perioada de
construcţie este reţinut pe plan metodologic sub denumirea "efectul imobilizării fondurilor"
sau "efectul factorului timp". Constituie totuşi element de efort, convenţional, fiind generat de
nerealizarea efectelor potenţiale, datorită imobilizării fondurilor în cadrul perioadei de
executare a lucrărilor de investiţii.
Pe plan normativ şi practic mărimea acestui element (Et) este în funcţie de mărimea şi
evoluţia valorii investiţiilor (Ik), durata imobilizării în ani (Tn) şi normativul eficienţei
investiţiilor sau costul capitalului (En). Relaţia generală de calcul se prezintă astfel :

n
Et = En ∑ I [T
k −1
k −0,5]
n − ( k −1) (5.3.)

Relaţia de calcul prezentată poate lua forme variabile în funcţie de durata perioadei de
imobilizare a fondurilor (ani întregi sau ani întregi şi fracţiuni de ani). Principial, tendinţa de
optimizare implică minimizarea acestui element.
Determinarea efortului economic datorat imobilizării fondurilor de investiţii în
perioada de construcţie, cu ajutorul relaţiei de mai sus, dă posibilitatea corectării unor
indicatori de eficienţă economică a investiţiilor cum ar fi durata de recuperare.
Necesarul de fond de rulment constituie de asemenea, element de efort investiţional
componentă a devizului investiţiei. Determinarea acestui element ţine de soluţiile tehnologice,
capacitatea de producţie, norme de stoc şi de aprovizionare, coeficientul vitezei de rotaţie,
preţuri de estimare etc. Se remarcă însă faptul că problemele de principiu ale determinării
necesarului de fond de rulment, aferent primei dotări la obiectivele economice puse în
funcţiune printr-un proces investiţional, sunt insuficient clarificate. Se acceptă totuşi soluţia
conform căreia în determinarea acestui element se poate ţine seama de valoarea producţiei
anuale (Qc) exprimată la cost complet şi coeficientul vitezei de rotaţie (Kvr) în cadrul relaţiei :

∑Q c
i =1
i i

NFR = (5.4.)
Kvr
unde i reprezintă sortimentul producţiei. Reiese că NFR asigură finanţarea cheltuielilor
curente de producţie în parametri unui ciclu de producţie.
Cheltuielile din ocuparea terenului, au fost abordate insuficient în literatura de
specialitate. În general în valoarea investiţiei totale s-au avut în vedere numai cheltuielile cu
obţinerea terenului (în cazul când acesta trebuia expropriat, precum şi cele de strămutare, sau
eventuale amenajări preliminare executării lucrărilor).
În actualele condiţii terenul ca amplasament al unei investiţii, în general, poate face
obiectul raporturilor de drept civil, deci poate fi vândut sau cumpărat. Sub acest aspect preţul
negociat al terenului se integrează în efortul de investiţii, la care se pot, după caz, adăuga
eventuale cheltuieli de amenajare, denivelări, nivelări etc., preliminare. Problema se complică
în cazul în care terenul folosit ca amplasament pentru o investiţie este proprietate a
investitorului, având destinaţie variată.

103
În soluţionarea problemei încă cu ani în urmă, unii economişti, erau de părere că
trebuie să se ţină seamă de următoarele situaţii18.
1. Terenul pe care urmează să se construiască noul obiectiv sau să se dezvolte o
unitate existentă, este folosit pentru producţia agricolă. În acest caz evaluarea economică a
pierderilor de venit din ocuparea suprafeţelor de teren ar trebui să ţină seama de venitul global
ce s-ar putea obţine de pe terenul respectiv pe parcursul duratei de funcţionare a obiectivului,
care ar putea fi înglobat în efortul investiţional.
2. Terenul ar putea fi folosit în scopuri agricole, în urma unor lucrări de îmbunătăţiri
funciare. Prin dezafectarea unor asemenea suprafeţe de teren, în efortul investiţional ar trebui
să se cuprindă venitul global ce s-ar putea obţine de pe un asemenea teren, calculat în raport
cu realizările obţinute pe terenuri cultivate în condiţii similare.
3. Terenul dezafectat pentru investiţii este impropriu agriculturii, caz în care se
exprimă opinia ca în efortul investiţional să nu se cuprindă asemenea cheltuieli,
neînregistrându-se ca atare pierderi de venit din ocuparea terenului.
Ipotezele expuse le apreciem ca fiind rezolvabile pentru practica actuală, întrucât chiar
dacă preţul terenului este element de bază în evaluare acesta este dependent de venitul
potenţial din folosinţa terenului.
În practica investiţiilor, efortul din ocuparea terenului, cuprinde: preţul de achiziţie,
cheltuielile pentru exproprieri (dacă terenul aparţine persoanelor fizice sau unităţilor
economice); cheltuieli pentru eliberarea amplasamentului (demolări de clădiri, defrişări,
nivelări, desecări etc.); cheltuieli pentru amenajarea terenului în vederea folosirii lui ca
amplasament pentru investiţii sau pentru redarea în circuitul agricol a unor suprafeţe improprii
agriculturii, în schimbul suprafeţelor agricole folosite ca amplasament; cheltuieli cu
strămutarea gospodăriilor populaţiei în măsura în care eliberarea amplasamentului impune
aceasta; alte cheltuieli. Aceste cheltuieli se cuprind în devizul general al investiţiei, pe baza
unor devize financiare.
Pierderea de venit net, ca urmare întreruperii producţiei în unele secţii, pentru
realizarea unor lucrări de investiţii, îndeosebi reutilări şi modernizări, constituie o realitate ce
nu poate fi escamotată.
Efectul potenţial (nerealizat în acest caz), se transformă în efort de investiţii, care va
trebui să fie recuperat în cadrul duratei de recuperare. Pierderea de venit net în cazul
investiţiilor de reutilare - modernizare se pot stabili după relaţia:
n
Pvn = ∑ Q ( pv − c ) t
i =1
i (5.5.)

în care :
P - valoarea pierderilor de venit net în perioada de construcţie ;
t - timpul, perioada de întrerupere în luni sau ani ;
Qi - volumul fizic al produselor, (i = 1, 2,....n) a căror producţie se întrerupe;
pv0 - preţul de vânzare unitar înainte de reutilare - modernizare;
c0 - costul unitar al produselor, înainte de reutilare - modernizare.
Valoarea neamortizată a mijloacelor fixe casate, înainte de amortizarea lor integrală,
diminuate cu sumele obţinute din casare, prin valorificarea unor materiale, (Mfc –Sv) constituie
de asemenea mărime de calcul a efortului investiţional. Într-un fel, are acelaşi regim cu
pierderile de venit net în perioada de executare a lucrărilor de reutilare şi modernizare. Faptul
că în mod practic pierderea din casarea mijloacelor fixe neamortizate integral se suportă din
rezultate financiare, nu schimbă fondul problemei. Prin efectele sale investiţia va trebui să
asigure şi recuperarea unor asemenea elemente înglobate în efortul investiţional.

18
Baghinschi V. Cămăşoiu I., Candelă V., Iacobovici-Boldişor C., Determinarea şi analiza eficienţei
economice a investiţiilor în agricultură, Editura Ceres, Bucureşti, 1979, p. 74 - 77.

104
Cheltuielile pentru prevenirea poluării mediului (Cppm), constituie, mai ales în cazul
investiţiilor productive, o realitate care impune recunoaşterea lor ca mărime de calcul a
efortului investiţional.
Parţial ele pot constitui investiţii colaterale sau conexe, dar cuprinderea lor în calcule ca
element distinct şi propagat al efortului de investiţii productive poate conduce la o mai
judicioasă analiză a oportunităţii unor obiective de investiţii cu efecte nocive pentru mediul
înconjurător.
Sintetizând aspectele prezentate anterior se poate concluziona că în aprecierea
eficienţei economice a investiţiilor este necesar să se ţină seama de toate cheltuielile
ocazionate de construcţia şi punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii. În acest fel se
poate stabili efortul total de investiţii:
a) În cazul obiectivelor noi de investiţii :

It = Id + Ic + Icn + Pt + Et + NFR (5. 6)

b) În cazul lucrărilor de reutilare şi modernizare :

It = Id + Ic + Icn + Pt + Et + NFR + Pvn + (Mfc –Sv) + Cppm (5. 6’)

Efortul de investiţii, având o asemenea sferă de cuprindere, serveşte determinării unor


indicatori de eficienţă economică a investiţiei, precum şi necesităţilor de analiză comparativă
în vederea luării deciziei.
2. Efortul de investiţii al întreprinzătorului se restrânge la cadrul devizelor de execuţie
(incluzând cheltuielile de investiţii directe şi colaterale precum şi alte cheltuieli între care cele
privind organizarea şantierului, pregătirea personalului şi supravegherea tehnică a executării
lucrărilor, amenajarea terenului ca amplasament, necesarul de fond de rulment probe
tehnologice etc.).
Ţinând seama de faptul că cheltuielile de investiţii nematerializate direct în obiecte de
natura mijloacelor fixe se înglobează prin repartizare asupra obiectivelor de investiţie directă
şi colaterală se poate aprecia că efortul de investiţii astfel estimat se regăseşte în relaţia:

Idev = Id + Ic + Pt + NFR (5. 7)

Efortul de investiţii astfel stabilit se regăseşte în devizul general al investiţiei servind


nu numai necesităţilor de contractare a lucrărilor şi de finanţare a lor, dar, şi aceasta în primul
rând, pentru exprimarea eficienţei economice a variantei de proiect cu ajutorul celorlalţi
indicatori, (exceptând indicatorul, durata de recuperare), care au în construcţia lor efortul de
investiţii, cum sunt: investiţia specifică, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor,
aportul valutar al investiţiei etc.
3. Efortul de investiţii transpus în valoarea mijloacelor fixe puse în funcţiune la
finalizarea procesului investiţional şi declanşarea procesului de producţie sau exploatare a lor
(Imf) poate fi:

Imf = Id+Ic+Pt+Ac (5.8)

Efortul astfel stabilit este mai mic decât valoarea devizului general, dar cel puţin egal,
cu valoarea mijloacelor fixe puse în funcţiune. Efortul de investiţii poate fi mai mare faţă de
valoarea mijloacelor fixe puse în funcţiune în acele situaţii în care rezultatele procesului
investiţional nu se concretizează în obiecte, mijloace de muncă, de natura mijloacelor fixe, ca

105
în cazul lucrărilor de împădurire după atingerea stării de masiv păduros s-au în cazul unor
lucrări de îmbunătăţiri funciare. În cele mai multe cazuri însă efortul de investiţii estimat prin
deviz se regăseşte nemijlocit în valoarea mijloacelor fixe puse în funcţiune, în mod direct, în
substanţa şi valoarea lor sau prin repartizare asupra valorii lor (ca în cazul cheltuielilor
asimilate investiţiilor pentru obţinerea terenului, pregătirea personalului, supravegherea
tehnică a executării lucrărilor etc.).
Efortul de investiţii dimensionat după sfera de cuprindere permite reflectarea sa după
următoarea relaţie:
It ≥ Idev ≥ Imf (5. 9.)

aşa cum de altfel reiese şi din figura nr. 5.2.

It
Idev

Imf

Fig. 5.2. Raportul dintre sfera de cuprindere a efortului de investiţii în diferite ipoteze

Efectele investiţiilor au o natură variată, complexă şi eterogenă, putând fi grupate


totuşi în trei categorii şi anume: în efecte materiale, valorice şi sociale.
Efectele materiale ale investiţiilor se prezintă ca valori de întrebuinţare ce rezultă în
urma derulării şi finalizării unui proces investiţional cum ar fi: volumul fizic, numărul,
cantitatea de mijloace fixe puse în funcţiune, cantitatea sau volumul fizic al producţiei anuale,
într-o anumită structură; caracteristicile calitative (durabilitate, randament etc.) ale produselor
etc.
Efectele materiale ale investiţiei se exprimă în unităţi de măsură naturale (buc, tone, kg, kwh
energie electrică, perechi încălţăminte etc.).
Efectele valorice ale investiţiilor permit exprimarea mai sintetică, generalizată a
rezultatelor procesului investiţional prin indicatori cum ar fi: valoarea şi costul producţiei,
profitul anual etc.
Efectele sociale ale investiţiilor sunt generate de implicaţiile pe plan social ale
procesului investiţional. Ele privesc condiţiile de muncă şi de trai, gradul de poluare, noxe,
starea de sănătate publică, grad de confort, cultură şi civilizaţie; proporţiile din economie ca şi
în profil teritorial, grad de valorificare a potenţialului uman într-o anumită zonă a ţării etc.
Desigur, cuantificarea efectelor sociale întâmpină dificultăţi, în lipsa unor criterii şi unităţi de
măsură pentru aprecierea lor, deşi apariţia şi manifestarea lor este identificabilă. Tocmai de
aceea, în ultimul timp se manifestă frecvente încercări de abordare a rolului şi posibilităţilor
de cuantificare a efectelor sociale datorate investiţiilor.
Dintre cele trei categorii de efecte ale investiţiilor, cele valorice se pretează la o
exprimare sintetică, unitară, servind astfel necesităţilor de reflectare, cu ajutorul unor
indicatori, a eficienţei economice. În acest caz între efortul de investiţii şi efectele acestora se
stabileşte un raport cantitativ direct, întrucât ambele mărimi puse în relaţie se exprimă în
unităţi de măsură omogene. Totuşi, raportul efort - efecte valorice de investiţii nu este
întotdeauna concludent, pentru că efectele materiale şi sociale sunt în acest caz neglijate.
Apoi, pentru că, uneori, chiar şi efectele valorice sunt parţial estompate, ca urmare abaterii
unor preţuri de la valoare, preţuri folosite pentru evaluări.

106
Indiferent de forma de exprimare efectele investiţiilor pot fi: directe (identificabile în
raport cu obiectul de investiţii) şi indirecte (generate prin propagare în alte sectoare de
activitate). În funcţie de scopul urmărit se pot distinge: efecte de bază şi efecte
complementare.
Desigur o analiză complexă impune luarea în seamă a tuturor categoriilor de efecte şi
eventual, compararea lor în raport cu o exprimare unitară. Rezolvarea problemei este posibilă,
în plan teoretic, cu ajutorul regulei paralelogramului deformabil19, în cadrul căreia plecând de
la efecte de natură diferită se încearcă a identifica efecte compuse- rezultante ale îmbinării
efectelor diferite.
Reiese astfel, pe de o parte, necesitatea luării în analiză a tuturor categoriilor de efecte
ale investiţiilor (materiale, valorice şi sociale) iar, pe de altă parte, necesitatea exprimării
eficienţei economice a variantelor de proiect cu ajutorul unei game mai largi de indicatori.

5.3. PREMISE TEORETICO-METODOLOGICE ALE EVALUĂRII


EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR
5.3.1. METODE DE EVALUARE

Preocupările intense pe plan teoretic pe linia perfecţionării modalităţilor de exprimare


a eficienţei economice a investiţiilor a condus la îmbogăţirea gamei de indicatori. Aceste
preocupări vizează nu numai proliferarea indicatorilor de exprimare a eficienţei economice a
investiţiilor ci, se insistă chiar asupra bazei metodologice de determinare a unor indicatori20.
De modul de evaluare a unor mărimi de calcul, de extensiunea acestora în raport cu durata de
realizare a proiectului şi de exploatare a obiectivului, de localizarea lor pe axa timpului, de
rigurozitatea evaluării şi comparaţiilor depinde capacitatea de reflectare a eficienţei
economice pe care o are, sau nu, un anumit indicator.
În acest context remarcăm că se conturează trei metode de evaluare, respectiv de
stabilire a mărimilor de calcul necesare determinării indicatorilor de eficienţă economică a
investiţiilor şi anume:
1. metoda statică;
2. metoda dinamică;
3. metoda comparabilă.
1. Metoda statică este practicată în ţara noastră. Ea stă la baza fundamentării
proiectelor, extinzându-se la o gamă de indicatori ai eficienţei economice a investiţiilor cum
sunt: capacitatea de producţie, volumul producţiei, costul investiţiei, valoarea producţiei,
costul producţiei, profit, investiţia specifică etc.
Metoda statică se distinge prin folosirea în calcule a unor mărimi estimate în momente
variate pe axa timpului, ce reflectă derularea activităţilor în cadrul procesului investiţional şi a
celui de producţie- reproducţie. Valorile, reprezentând efort sau efecte, sunt agregate în
modele, pentru determinarea unor indicatori de apreciere a proiectelor de investiţii, în
condiţiile ignorării momentului în care se consumă sau se obţin.
Totuşi după cum se poate observa în figura nr. 6.3. pentru determinarea diferiţilor
indicatori comparaţiile efort/efect vizează cu deosebire acele segmente pe axa timpului în care
se derulează proiectarea, executarea lucrărilor de investiţii, perioada de asimilare şi primul an
al perioadei de funcţionare a obiectivului la parametri normali.

19
Staicu Fl., Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 36
20
Românu I., Econometrie cu aplicaţii la eficienţa investiţiilor, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1975, p. 278, 389 - 422; Cămăşoiu I., Investiţiile şi factorul timp, Editura politică, Bucureşti,1982; Cistelecan L.,
Procesul investiţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p.134 - 169.

107
dp dc das de

E F E C T E

V’,V’’ V1 V2 . . . . . . Vh . . . . . . .
0 1,2 . … … … d d+1 . . . . . . . h . . . . . . . Df

P1,P2 E F O R T

I1,…,Id C’,C’’ C1 C2 . . . . . . Ch . . . . . . .
de producţie
de investiţii

Fig. 5.3. Reprezentarea grafică a metodei statice

Dar sunt oare întru-totul comparabile valorile (efort şi efect), doar în raport cu aceste
segmente ale axei timpului, dacă avem în vedere consecinţele alocării resurselor pentru o
anumită variantă de proiect, ale imobilizării, şansei de a reinvesti, fructifica, efectele
potenţiale, cât şi evoluţia principalei pârghii de estimare - preţul? Evident nu! Apoi, este oare
uniformă evoluţia eforturilor şi efectelor, de orice natură ar fi, după anul în care se consideră
că parametri tehnico-economici au fost realizaţi? Realitatea ne convinge că nu! Mai mult,
uneori situaţia se complică printr-un nou proces investiţional, pentru care cel anterior are
caracterul de releu.
Aşadar, indicatorii, de această natură, utilizaţi în practica evaluării eficienţei
economice a investiţiilor au caracter static. Unii dintre ei, nici nu pot fi altfel determinaţi. În
aceste condiţii devine oportună perfecţionarea acestei metode de evaluare a eficienţei
economice a investiţiilor.
2. Metoda dinamică a pătruns tot mai mult în teoria investiţiilor din ţara noastră în
ultimele trei decenii21, fără însă a fi însuşită, în aceeaşi măsură, pe plan practic. Caracteristica
sa esenţială constă în faptul că se bazează pe recalcularea (prin "ducere" sau "aducere")
valorilor (de natura efortului şi efectelor de investiţii) ce servesc determinării indicatorilor de
eficienţă economică a investiţiilor, la un moment (th, h=1,2,…,r) pe axa timpului, prin
folosirea tehnicilor de actualizare (compunere sau discontare).
În acest context indicatorii dinamici rezultaţi din calcule reflectă influenţa factorului
timp, întrucât ţin seama de evoluţia proceselor (valorilor) în timp şi de potenţa fructificării
efortului implicat în proces, în raport cu un anumit moment de referinţă, aşa cum se reflectă în
figura nr. 6.4.
Metoda dinamică se pretează determinării unor indicatori valorici (dinamici,
actualizaţi), care reflectă influenţa factorului timp, între care: valoarea investiţiei actualizate,

21
Vezi, Eficienţa economică a investiţiilor şi a tehnicii noi, Editura Academiei, Bucureşti,1972, p. 130 - 150;
Cămăşoiu I., Investiţiile şi factorul timp, Editura politică, Bucureşti,1975, p. 48 - 50; Românu I., Econometrie cu
aplicaţii la eficienţa investiţiilor, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 303 - 312; Cistelecan L.,
Procesul investiţional,Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p. 236 - 163

108
venituri şi costuri actualizate, valoarea actualizată netă, durata de recuperare a investiţiei
actualizate, randamentul economic actualizat etc.
dp dc das de

E F E C T E

V’… … V1 V2 . . . . . . Vh . . . . . . .
0 1,2 . … … … d d+1 . . . . . . . h . . . . . . . Df
P1,P2 E F O R T
I1,…,Id C’… … C1 C2 . . . . . . Ch . . . . . . .
de investiţii
de producţie

Fig. 5.4. Reprezentarea grafică a metodei dinamice

3. Metoda comparabilă a fost prezentată în literatura de specialitate din ţara noastră


ca "un nou mod de calcul a actualizării"22. În esenţă, se pleacă de la ideea comparării efortului
de investiţii imobilizat în obiectivul de investiţii, cu efectele obţinute din exploatare, în timp,
însă având în vedere următoarele caracteristici:
a) fondurile imobilizate anual se multiplică în funcţie de factorul timp, exprimat în ani;
b) perioada de imobilizare a fondurilor de investiţii nu se limitează la durata de
execuţie a lucrărilor de investiţii ci, continuă, după expirarea acesteia, până la recuperarea
totală a fondurilor imobilizate, pe seama rezultatelor financiare (venitului net);
c) recuperarea fondurilor imobilizate în lucrările de investiţii începe imediat după
punerea în funcţiune, prin efectele financiare anuale obţinute astfel că acestea nu se reflectă ca
atare, deci ca efecte financiare, ci doar se deduce existenţa lor, ca valoare, în măsura reducerii
valorii imobilizărilor anuale în investiţii, aşa cum se observă în figura nr. 6.5.23;
d) calculul imobilizărilor (efortului) totale comparabile se realizează prin ponderarea
valorii imobilizărilor anuale cu numărul anilor de imobilizare;
e) calculul acumulărilor nete comparabile are în vedere doar acea parte din durata
eficientă de exploatare a obiectivului care se scurge după expirarea duratei de recuperare,
până la scoaterea din funcţiune a obiectivului.
Pe această bază se exprimă opinia privind posibilitatea determinării a doi indicatori:
durata de recuperare comparabilă şi randamentul economic comparabil. Durata de recuperare
a investiţiilor, în condiţiile metodei comparabile este aceeaşi ca în cadrul metodei statice, dacă
acumulările anuale sunt egale. Dacă, dimpotrivă, acumulările anuale sunt variabile atunci se
emite ideea determinării acestui indicator pe cale grafică ţinând cont de durata în care efectele
acumulate egalează efortul de investiţii şi de durata de executare a lucrărilor.

22
Românu I., Econometrie cu a plicaţii la eficienţa investiţiilor, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1975, p. 389 - 422.
23
Românu I., Op. cit., p. 395.

109
Av
Av-1 Av-1
Av-2 Av-2
... ..........
Acumulări . . . Au+2 Au+2
nete Au+1 . . . Au+1 Au+1
Anii 1 2 ... s-1 s s+1 . . . u-1 u u+1 ... v-1 v
Imobili- I1 I1 . . . I1 I1 Au . . . Au 0
zări de I2 . . . I2 I2 Au-1 . . .
fonduri ... I3 I3 Au-2 . . .
... ... ... ... ...
Is-2 Is-2 As+3
Is-1 Is-1 As+2
Is
d Dr
De

Fig. 5.5. Reprezentarea grafică a metodei valorilor comparabile

Metoda valorilor comparabile nu şi-a demonstrat valenţele prezumate, fapt pentru care
nu a generat exprimări de opinii ulterioare şi nici controverse. Ea a rămas în literatura de
specialitate ca o alternativă pasageră privind metodele de evaluare a eficienţei economice a
investiţiilor.
Pe de altă parte remarcăm creşterea rolului metodei dinamice de evaluare a eficienţei
economice a investiţiilor, precum şi îmbinarea acesteia cu metoda statică.

5.3.2. INDICATORII - CARACTERIZARE GENERALĂ

Indicatorii sunt mărimi cifrice cantitative, calitative şi cu deosebire valorice care


cuantifică starea, nivelul, volumul sau valoarea unui proces, proiect, a unei activităţi sau
acţiuni.
În domeniul investiţiilor indicatorii pot caracteriza proiectul ca volum, elemente
structurale, cost, durată de înfăptuire, având calitatea de indicatori tehnici sau tehnico -
economici. Pe de altă parte indicatorii pot reflecta raportul efort-efecte sau efecte-efort, cu
privire la proiectul de investiţii, în care caz, ei au calitatea de indicatori de eficienţă
economică. Adesea, ambelor categorii de indicatori li se atribuie calitatea de indicatori de
eficienţă economică24 ori sunt utilizaţi în analiză ca având semnificaţia de "criterii" (criteriul
duratei de recuperare, criteriul valorii actuale nete etc.).25
Indicatorii de apreciere şi de eficienţă economică a investiţiilor se obţin prin calcule şi
prelucrare a informaţiilor cuprinse în documentaţia tehnico-economică (studiul de fezabilitate,
proiectul tehnic etc.), folosindu-se metodele matematice specifice. Se poate afirma că
indicatorii tehnico - economici şi economici sunt mărimi de calcul primare servind aprecierii
proiectului de investiţii, în timp ce indicatorii de eficienţă economică sunt mărimi derivate din

24
Românu I., Vasilescu I., (coord), Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar, Buc. 1997, p. 115.
25
Levasseur M., Quintart A., Finance, Editura Economică, Paris, 1992 , p. 475.

110
prelucrarea informaţiilor iniţiale sau a indicatorilor primari şi asigură măsurarea eficienţei
proiectului.
Fiecare indicator de eficienţă economică are o anumită capacitate informaţională şi
caracterizează sau măsoară eficienţa economică a proiectului dintr-un anumit unghi, în unităţi
de măsură specifice. Indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor, pentru a răspunde
scopului în care se utilizează, trebuie să se încadreze în anumite cerinţe, între care: o
construcţie logică a raportului efect/efort sau efort/efecte; o semnificaţie clară; un calcul
simplu, permisibil; să admită o interpretare facilă; să asigure fundamentarea şi luarea deciziei.
Indicatorii se determină cu ajutorul unor modele matematice variate, astfel26: a)
modelul raportului matematic efort/efecte sau efecte/efort (prin care indicatorii obţinuţi capătă
forma de efort specific pe unitate de efect; efect specific pe unitate de efort; coeficienţi, rate
etc.); b) modelul matematic al diferenţei între două mărimi (prin care se determină rezultatul
unei activităţi: profitul etc.); c) modelul matematic de adiţionare, de cumulare a unor elemente
(prin care se determină masa, volumul unei activităţi, unui proiect); d) modelul matematic de
structură (în care caz, prin indici de structură se stabileşte contribuţia elementelor componente
faţă de total).
Există un relativ consens cu privire la utilitatea unor indicatori variaţi, în conţinut şi
semnificaţii, pentru reflectarea eficienţei economice a proiectelor de investiţii. Acest fapt se
justifică, mai ales dacă avem în vedere complexitatea procesului investiţional, caracterul său
dinamic privit prin prisma agenţilor implicaţi, a naturii resurselor consumate şi a interferenţei
dintre etapele sale. Indicaţiile uneori contradictorii, ori neconcludente, pe care le dau unii
indicatori prin expresia lor cifrică impun: completarea analizei cu luarea în considerare a
altor indicatori; necesitatea clarificării modelelor de stabilire a fiecărui indicator de eficienţă
economică a investiţiilor, în parte, a semnificaţiei, locului şi rolului pe care trebuie să-l ocupe,
în analiza variantelor de proiect; necesitatea abordării sistemice a gamei de indicatori în
funcţie de puterea de reflectare ca şi de nivelul organizatoric la care se impune folosirea în
analiză a unui anumit indicator de eficienţă economică a investiţiilor, în raport cu scopul
analizei.
Clasificarea şi ordonarea indicatorilor utilizaţi în aprecierea eficienţei proiectelor de
investiţii, sau care comportă exprimări de opinii în teoria investiţiilor se poate efectua după
criterii variate. Noi, am avut în vedere modul de exprimare, gradul de reflectare a influenţei
factorului timp, sfera de utilizare, natura proceselor şi fenomenelor reflectate.
1) După modul de exprimare deosebim:
a) indicatori valorici care comportă exprimare valorică (între care: valoarea investiţiei,
investiţia specifică, durata de recuperare a investiţiei, coeficientul eficienţei economice a
investiţiilor, costul şi valoarea producţiei, beneficii, curs de revenire, valoarea actualizată
netă, rata internă de rentabilitate, randamentul economic, cheltuieli şi acumulări echivalente şi
alţii);
b) indicatori naturali care reflectă caracteristici ale valorilor de întrebuinţare, din
domeniul de referinţă: investiţii, producţie etc., (între care: capacitatea de producţie, durata de
realizare, numărul de schimburi, numărul personalului, productivitatea muncii etc.);
c) indicatori sociali care reflectă aspecte de ordin social (gradul de poluare, coeficient
de morbiditate, gradul de folosire a forţei de muncă etc.).
2) După gradul de reflectare a influenţei factorului timp deosebim:
a) indicatori statici, caracterizaţi prin faptul că sunt determinaţi cu ajutorul unor
mărimi de calcul statice (valorice şi naturale) din domeniul investiţiilor, producţiei, sau din
alte domenii; fiind de altfel utilizaţi în practica economică;

26
Staicu Fl., (coord), Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p.
44.

111
b) indicatori dinamici, care permit aprecierea eficienţei economice prin luarea în
considerare a influenţei factorului timp. O primă grupă reflectă eficienţa integrală a factorului
timp (între care: efortul suplimentar datorat imobilizării fondurilor de investiţii în perioada de
construcţie; valoarea medie anuală a mobilizărilor de fonduri; valoarea pierderilor pentru
societate; cheltuieli şi acumulări echivalente; viteza de recuperare a fondurilor, randamentul
economic al investiţiei etc.). A doua grupă cuprinde indicatori dinamici bazaţi pe calcule de
actualizare (între care: valoarea investiţiei actualizate, costuri şi venituri actualizate, valoarea
actuală netă, rata internă de eficienţă, randament economic actualizat şi alţii );
c) indicatori comparabili (durata de recuperare comparabilă şi randamentul economic
comparabil( se bazează pe metoda comparabilă de fundamentare a indicatorilor de apreciere a
eficienţei economice a investiţiilor.
3) După sfera de utilizare deosebim:
a) indicatori utilizaţi în practică pentru fundamentare, exprimarea eficienţei
economice, analiză şi luarea deciziei de investiţii. Sunt reprezentaţi semnificativ atât în
context static cât şi dinamic: valoarea investiţiei, costul producţiei, valoarea producţiei, profit
etc., precum şi valoarea actuală netă, rata internă de rentabilitate şi alţii.
b) indicatori vehiculaţi în teoria investiţiilor (între care: valoarea medie anuală a
imobilizărilor de fonduri; valoarea pierderilor pentru societate, cheltuieli şi acumulări
echivalente etc.).
4) După natura proceselor şi fenomenelor economice reflectate remarcăm posibilitatea
structurării indicatorilor de apreciere a proiectelor de investiţii în două grupe:
a) indicatori economico-financiari, care reflectă nivelul, amploarea, proceselor şi
fenomenelor (ca de pildă: valoarea investiţiilor, efortul investiţional, volumul producţiei,
numărul personalului, capacitatea de producţie, cheltuieli echivalente, viteza de recuperare
etc.);
b) indicatori de eficienţă economică prin care se reliefează raportul efort/efecte sau
efecte/efort (ca de exemplu: investiţia specifică, durata de recuperare a investiţiei, profit anual
sau beneficiu, rata rentabilităţii, coeficientul eficienţei economice a investiţiilor, cheltuieli la
1000 lei producţie, valoare netă totală actualizată, aport net valutar, rata internă de eficienţă a
proiectului şi alţii).
5) În construcţia indicatorilor de eficienţă economică, un rol esenţial îl deţine
corelaţia: efect/efort, fapt pentru care, unii autori, încearcă să identifice elementele sistemului
de indicatori pe baza matricii efort/efect - o matrice pătrată de forma celei din figura 5.6 .27

EFORTURI EFECTE
R1 . . . Rj . . .Rn E1 . . . Ej . . .En
R1 . . . Rj . . .Rn
EFORTURI

Cadranul I Cadranul II

27
Staicu Fl. (coord.), Op. cit., p. 36; Românu I., Vasilescu I., (coord.).Op. cit., p.109.

112
E1 . . . Ej . . .En
EFECTE
Cadranul III Cadranul IV

Fig. 5.6. Matricea efort/efect


Indicatorii de eficienţă economică aferenţi activităţii sau proiectului de investiţii se
stabilesc pe baza unor module matematice adecvate. Problema care se pune este aceea a
identificării grupei caracterologice căreia un indicator sau altul îi aparţine.
Cu ajutorul acestei matrici se asigură o ordonare, o clasificare, a indicatorilor în
funcţie de apartenenţa lor la un anumit cadran astfel:
- indicatori de tip efort/efort (cadranul I), cum sunt: costul unui loc de muncă sau
gradul de înzestrare tehnică a muncii;
- indicatori de tip efect/efort (cadranul II), între care: profit la 1 leu investit, producţia
la 1000 lei active fixe etc.;
- indicatori de tip efort/efect (cadranul III), aşa fiind:
investiţia specifică, cheltuieli la 1000 lei producţie etc.;
- indicatori de tip efect/efect (cadranul IV), ca de pildă cursul de revenire, profit la
1000 lei vânzări etc.
Soluţia pare interesantă având în vedere faptul că permite o clasificare a indicatorilor
de eficienţă economică în funcţie de natura şi poziţia mărimilor de calcul din raportul care
facilitează reflectarea şi măsurarea eficienţei economice.
În ultimii ani gama indicatorilor de apreciere şi de eficienţă economică a investiţiilor
s-a amplificat dar s-a şi bulversat. În contextul autonomiei decizionale şi financiare a
unităţilor investitoare metodologia de determinare a indicatorilor şi de analiză a proiectelor
operează riguros pentru investiţiile publice. Dar acestea sunt, mai ales, de natură socială şi ca
excepţie au caracter economic.
În cazul proiectelor de investiţii ale investitorilor autonomi sau privaţi, determinarea
indicatorilor şi gradul de aprofundare a analizei se află sub incidenta interesului investitorilor,
a riscului investiţional, a valorii şi complexităţii investiţiilor etc. Se poate afirma că o
metodologie general valabilă nu este operantă şi nici nu este alcătuită.
Un sistem de indicatori pentru aprecierea eficienţei economice a investiţiilor este util,
în special pentru analiza proiectelor de investiţii cu caracter economic fapt pentru care am
conceput schema din tabelul 5.1.

SCHEMA
pentru alcătuirea sistemului optimal de indicatori
Tabelul 5.1
Demersul logic care generează Indicatori prin care se poate exprima
alcătuirea sistemului
1. Nevoia socială (ca natură) - Profilul producţiei
2. Mărimea nevoii sociale - Capacitatea de producţie: a) actuală;
b) gradul de folosire;
- Volumul fizic al producţiei
3. Oportunitatea (stringenţa) satisfacerii - Durata de realizare a investiţiei
nevoii sociale (estimativă)
- Sporul de producţie/an
- Durata estimativă a necesităţii

113
4. Căi de satisfacere a nevoii sociale: - Gradul de asigurare a resurselor
- producţie internă indigene
- import - Gradul de valorificare
- Amplasamente
- Efort valutar
5. Efortul anual (total) prezumat: - Valoarea investiţiei (conform
- de investiţii (directe, colaterale, devizului)
conexe etc.) - Efortul investiţional (total)
- de producţie - Valoarea importului pentru investiţii
- de forţă de muncă - Costul anual al producţei
- Costul unitar
- Numărul personalului (total, din care:
muncitori)

6. Efecte anuale prezumate:


- de investiţii - Valoarea mijloacelor fixe
- Coeficientul de schimburi
- Gradul de activare al mijloacelor fixe
- de producţie - Volumul producţiei anuale
- pe plan intern - Valoarea producţiei anuale
- Profitul anual
- Acumulările băneşti
- Valoarea adăugată
- Vărsăminte la buget
- pe plan extern - Valoarea exportului (lei; u.v.)
- Aportul net valutar total
- de forţă de muncă - Productivitatea muncii (exprimată
fizic şi valoric)
- sociale - Gradul de satisfacere a nevoii sociale
(satisfacerea trebuinţelor, nivelul de
trai, valorificarea potenţialului uman
etc.)
7. Eficienţa variantei de proiect reflectată - Investiţia specifică
cu ajutorul indicatorilor statici - Durata de recuperare a investiţiei
- Indicatorii eficienţei mijloacelor fixe
- Cheltuieli la 1000 lei producţie
- Rata rentabilităţii
- Curs de revenire (brut şi net)
- Aport net valutar (al producţiei şi al
investiţiilor)
- Durata de recuperare a efortului
valutar
8. Eficienţa variantei de proiect reflectată - Valoare netă totală actualizată
cu ajutorul indicatorilor dinamici - Venitul net total mediu anual
actualizat, la 1 leu investiţii
- Rata internă de eficienţă (pragul
eficienţei proiectului)
- Durata de recuperare a investiţiei
actualizate
- Randamentul economic actualizat al
investiţiilor

Pe baza schemei prezentate în tabelul nr. 5.1. pot fi puse în evidenţă câteva concluzii,
după cum urmează:
a) pentru alcătuirea sistemului optimal de indicatori în vederea analizei proiectelor de
investiţii, raportul: necesitate, oportunitate şi eficienţa investiţiilor permite atât identificarea
cât şi stabilirea succesiunii indicatorilor în analiza proiectelor;
b) relaţia cauzală: efort - efecte - eficienţă poate fi reliefată prin indicatorii specifici
conţinutului fiecărei noţiuni în parte;

114
c) un sistem de indicatori pentru analiza proiectelor de investiţii nu exclude, ci implică
atât indicatori valorici, naturali, cât şi sociali. Totodată, implică atât indicatorii statici cât şi
dinamici, fapt care permite analiza complexă pentru luarea deciziei de investiţii;
d) indicatorii statici permit şi favorizează analiza financiară a proiectelor de investiţii,
tocmai pentru că în construcţia lor se utilizează preţurile curente; indicatorii dinamici, luând
în considerare influenţa factorului timp, favorizează analiza economică a proiectelor de
investiţii, cunoaşterea evoluţiei probabile a proiectului într-un orizont larg de timp (de regulă
durata de înfăptuire, punere în funcţiune, asimilare şi exploatare a obiectivului economic) şi
prin aceasta evitarea sau diminuarea riscului;
e) pentru nevoi practice sistemul de indicatori prezentat sintetic poate fi adaptat la
specificul proiectului de investiţii;
f) folosirea unui sistem optimal de indicatori în vederea aprecierii proiectelor de
investiţii impune, credem noi, reconsiderarea cadrului de elaborare a documentaţiei tehnico-
economice pentru investiţii, validarea pe plan metodologic a conceptului de proiect de
investiţii şi stabilirea răspunderilor ce revin nemijlocit factorilor implicaţi în elaborarea lui;
creşterea răspunderii beneficiarilor şi titularilor de investiţii în elaborarea proiectului;
fundamentarea construcţiei indicatorilor din proiect pe mărimi de calcul certe şi renunţarea la
mărimile etalon (folosirea acestora din urmă doar pentru a efectua comparaţii, analize,
judecăţi de valoare etc.); înglobarea în metodologia de apreciere a proiectelor de investiţii a
indicatorilor dinamici, bazaţi pe tehnica actualizării, care impun o pregătire minuţioasă a
proiectului, identificarea unor variante pe care se poate fundamenta decizia optimă.
Schema prezentată constituie doar un punct de plecare pentru alcătuirea sistemului de
indicatori. Totuşi ea poate fi operantă întrucât se bazează pe criterii logice care permit
ordonarea obiectivată a indicatorilor de apreciere a eficienţei investiţiilor.

5.3.3. CRITERII DE APRECIERE ŞI OPTIMIZARE A EFICIENŢEI ECONOMICE A


INVESTIŢIILOR

Noţiunea de criteriu exprimă un punct de vedere, principiu, normă, pe baza căruia se


face o clasificare, o definire, o apreciere. Formularea opţiunilor de investiţii, argumentarea
lor, impun în mod evident evaluări şi determinări cu ajutorul indicatorilor valorici şi naturali,
pentru fiecare variantă de proiect.
O analiză corespunzătoare şi o decizie optimă în probleme de investiţii sunt posibile
metodologic şi practic dacă se dispune de criterii de apreciere a eficienţei economice adecvate
sistemului economic considerat, strategiei dezvoltării sale economico-sociale, necesităţilor
obiective ale reproducţiei lărgite.
În literatura economică se menţionează între cele mai importante criterii de apreciere a
eficienţei economice în general, respectiv a eficienţei investiţiilor, următoarele: obţinerea
eficienţei economice maxime; îmbinarea optimului la nivel microeconomic cu cel la nivel
macroeconomic; îmbinarea cerinţelor economice cu cele social politice; îmbinarea cerinţelor
actuale cu cele de perspectivă; alegerea judicioasă a bazei de comparaţie.
Obţinerea eficienţei economice maxime constituie un criteriu obligatoriu pentru
economia de piaţă: Aplicarea lui în practică trebuie să aibă loc prin maximizarea volumului de
efecte utile (producţie, venit net etc.) la un leu cheltuieli, modalitate mai utilă decât
optimizarea unuia sau altuia din elementele raportului de eficienţă. Enunţarea criteriului sub
această formă ar subînţelege folosirea unui model matematic, având această funcţie obiectiv.
Îmbinarea optimului la nivel microeconomic cu cel al economiei naţionale constituie
criteriu ce se manifestă ca urmare faptului că orice investiţie productivă se reflectă atât la
nivel macro cât şi la nivel microeconomic. Apoi, există premise care antrenează contradicţii
ale optimului la cele două nivele structurale ale economiei, ca de pildă: contradicţia posibilă

115
dintre interesele proprii ale unităţilor economice şi interesele generale ale societăţii, favorizată
de individualizarea circuitelor economice ale întreprinderilor prin autogestiunea economico-
financiară. O altă contradicţie rezultă din deosebirea de conţinut între eficienţă, pe ansamblul
economiei, şi eficienţa pe fiecare unitate luată separat, datorită în bună măsură caracterului
restrictiv al unor resurse.
Îmbinarea cerinţelor economice cu cele sociale-politice constituie un criteriu
determinat de neconcordanţele existente între optimul economic şi cel social-politic.
Rezolvarea acestor neconcordanţe implică cunoaşterea precisă a condiţiilor de realizare a
optimului economic şi a celui social-politic în contextul strategiei dezvoltării economico-
sociale.
Îmbinarea cerinţelor actuale cu cele de perspectivă se impune ca un criteriu de
apreciere, important, în domeniul investiţiilor, ca urmare ciclului de execuţie îndelungat al
obiectivelor de investiţii şi duratei mari de funcţionare a mijloacelor fixe. În acest scop trebuie
să se ţină seama de tendinţele viitoare ale dezvoltării economiei naţionale şi mondiale, a
diferitelor ramuri şi subramuri, evoluţiei tehnicii, ştiinţei şi tehnologiei, prin luarea în calcule
a influenţei factorului timp.
Alegerea judicioasă a bazei de comparaţie este impusă de relativitatea raportului de
eficienţă economică. Comparaţia se impune între proiect şi variantele etalon sau cu mărimi
normative.
Pentru investiţiile de tipul dezvoltării, reutilării, modernizării este necesară şi
comparabilitatea cu situaţia anterioară realizării lor. În acest caz rezultatul comparaţiei trebuie
privit cu circumspecţie deoarece, pe de o parte, nivelul anterior al indicatorilor conţine
deficienţe acumulate de-a lungul anilor, iar pe de altă parte, noile investiţii, folosind tehnică
nouă, încorporând rezultatele recente ale progresului ştiinţifico-tehnic, sunt evident mai
eficiente, chiar decât unităţile etalon din ramură.
Des întrebuinţată în analizele economice este comparabilitatea cu realizările de pe
plan mondial, care are menirea de a aprecia poziţia eficienţei utilizării resurselor în ţara
noastră, faţă de aceeaşi activitate pe plan mondial. Pentru a fi concludentă o asemenea
comparaţie trebuie eliminate deosebirile de sistem economic, de preţuri, de obţinere a
resurselor etc. În acelaşi timp rezultatele unei asemenea comparaţii nu trebuie absolutizate.
În concluzie, toate aceste criterii de apreciere trebuie să permită alegerea unei
asemenea variante de investiţii care să asigure: respectarea echilibrului pe ansamblul
economiei; valorificarea maximă a resurselor materiale, umane, financiare disponibile în
prezent şi viitor; un înalt grad de competitivitate pentru produsele destinate exportului,
satisfacerea cerinţelor sociale de ridicare a nivelului de trai, de organizare şi sistematizare
teritorială, de dezvoltare echilibrată în profil teritorial. Un asemenea mod de apreciere a
investiţiilor permite în final creşterea eficienţei activităţii economice, concomitent cu
respectarea unor cerinţe de natură social-politică.
Desigur, problema criteriilor de apreciere a eficienţei investiţiilor se încadrează în
curentul de optimizare economică ce caracterizează orientările etapei actuale. Ea se situează
în mod deosebit în sfera teoriei economice dar tinde tot mai mult spre cadrul metodologic al
proceselor decizionale, tocmai datorită cerinţelor actuale pe care practica economică le ridică.
Folosirea cu eficienţă maximă a resurselor materiale, umane şi băneşti în domeniul
investiţiilor impune optimizări la nivel macro şi microeconomic. La nivel macroeconomic,
drept criterii de optimizare, literatura de specialitate recomandă: maximizarea produsului
intern brut şi net, minimizarea cheltuielilor materiale de producţie, maximizarea beneficiului,
maximizarea consumului, la care se pot adăuga şi alte criterii ca de pildă maximizarea
producţiei, minimizarea cheltuielilor totale de investiţii luând ca bază resursele disponibile la
un moment dat etc. Numărul şi structura criteriilor de optimizare nu sunt limitative, cu atât
mai mult cu cât fiecare dintre ele prezintă nu numai avantaje, dar şi dezavantaje şi apoi, cu

116
toată rigoarea matematică pe care unele din ele o exprimă, asupra lor nu există o unanimitate
de vederi.
La nivel microeconomic problema criteriilor de apreciere a eficienţei economice
constituie partea cea mai importantă a fundamentării deciziei de investiţii. Stabilirea criteriilor
în limita cărora să se calculeze eficienţa viitorului obiectiv este condiţionată de o serie de
factori, ca28: a) felul investiţiei (obiective noi, dezvoltări, reutilări); b) scopul urmărit de
investitor (lărgirea producţiei, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, reducerea consumurilor de
utilităţi, creşterea gradului de mecanizare, creşterea profitului etc.); c) etapa parcursă de
produs, în cadrul curbei sale de viaţă, în momentul în care se optează pentru declanşarea unui
nou proces de învestire ce vizează lărgirea capacităţii de producţie etc.
În practica procesului decizional, indiferent de competenţele decizionale, drept criterii
de bază în aprecierea eficienţei proiectelor de investiţii se folosesc: criteriul minimului de
efort, ţinând seama de gradul de limitare a resurselor financiare, materiale şi de muncă la
nivelul de referinţă şi de stringenţa cu care nevoia socială reclamă acest efort de investiţii; b)
criteriul maximizării efectelor financiare (profit, venit total, aport valutar etc.), materiale
(capacităţi puse în funcţiune în structura impusă de nevoia socială, volumul fizic al producţiei
cu desfacere asigurată, gradul de valorificare a resurselor în contextul unui proces circular
activ etc.) şi de muncă (sporul de locuri de muncă asigurate, gradul de valorificare a
potenţialului uman în structura pe nivele de calificare, pe ramuri ale economiei şi în profil
teritorial etc.). În afara celor două categorii de criterii, care au o exprimare absolută, intervine
şi o a treia categorie; c) criterii relative rezultate din relaţiile ce se pot stabili între efortul şi
efectele pe care le implică un proces de investire. Este vorba de criterii care reflectă
intensitatea efortului sau efectelor de investiţii şi vizează: maximizarea efectelor de investiţii
pe unitate de măsură a efortului de investiţii sau minimizarea efortului de investiţii ori de
exploatare pe unitate de efect realizat.

28
Cămăşoiu I., Investiţiile şi factorul timp, Editura politică, Bucureşti, 1975, p. 84.

117
Capitolul 6

FUNDAMENTE SOCIAL-ECONOMICE ALE INVESTIŢIILOR

6.1. NEVOIA SOCIALĂ-FACTOR PRIMAR DE FUNDAMENTARE A INVESTIŢIILOR

6.1.1. CONCEPTUL "NEVOIA SOCIALĂ"

Nevoia socială constituie un concept complex care exprimă generic parametri


trebuinţelor individuale ale unei colectivităţi umane definite de cadrul geopolitic, demografic,
nivelul de civilizaţie şi cultură, structura pe vârste şi de alţi factori.
Nevoia socială apare ca rezultantă a nevoilor individuale ale membrilor societăţii. Ea
include, în afara nevoilor individuale de consum o serie de nevoi generate de organizarea
socială a existenţei colectivităţilor umane. Amploarea şi intensitatea nevoii sociale se află în
corelaţie cu nivelul general al dezvoltării societăţii, cu natura raporturilor dintre colectivităţile
umane, inclusiv dintre statele naţiuni. Între nevoile specific sociale se cuprind cele care
privesc protecţia mediului ambiant, ocrotirea sănătăţii publice, organizarea şi funcţionarea
administraţiei de stat centrale şi locale.
Mecanismul formării şi manifestării nevoii sociale este complex, întrucât nevoile au
natură variată: a) nevoile (necesităţile) potenţiale sunt încă puţin definite; ele reprezintă
aspiraţii, doleanţe, nefiind concretizate şi nici cuantificate; b) nevoile reale constituie efectul
devenirii nevoilor potenţiale, pe măsura apariţiei motivaţiei respectiv produsului sau
serviciului respectiv. Nevoile reale formează sau generează cererea potenţială care se
transformă în cerere efectivă atunci când poate fi susţinută de venitul corespunzător
satisfacerii sale.
Cercetarea socio-economică permite abordarea nevoii sociale în funcţie de o gamă
variată de criterii obiectiv justificate astfel:
a) după natura sursei de formare distingem nevoi fiziologice, familiale, culturale,
specific sociale etc., fapt care permite ordonarea lor în funcţie de stringenţa satisfacerii lor;
b) în funcţie de natura valorii de întrebuinţare care le satisface putem distinge: nevoia
de hrană, îmbrăcăminte, servicii de transport şi diverse utilităţii, nevoia de instruire generală
şi profesională, de cultură, de manifestare socială şi politică etc.;
c) în funcţie de momentul şi durata manifestării lor se pot distinge nevoi curente,
periodice sau rare. Încadrarea după acest criteriu ţine seama de dependenţa mediului faţă de
variatele nevoi şi de potenţa satisfacerii lor.
Nevoia socială se formează la intersecţia parametrilor existenţei individuale cu
existenţa socială exprimând astfel ansamblul condiţiilor materiale, economice , sociale şi
spirituale de viaţă.
Principalii factori care influenţează nevoia socială sunt:
a) dezvoltarea producţiei care, în principiu, dinamizează sistemul nevoilor individuale
şi sociale;
b) evoluţia demografică sub aspect numeric, structural pe vârste, sexe, pe medii
(urban-rural) ca şi din punct de vedere ocupaţional şi cultural;
c) mediul geoeconomic (cadrul natural, condiţiile climaterice, natura şi structura
resurselor naturale);
d) nivelul de trai, de civilizaţie, de cultură ca şi factorii de ordin psihic şi sociologic.
Cadrul real, concret, al raportului dintre sistemul de nevoi individuale, existenţa reală,
în context geoeconomic şi social şi venituri, respectiv resurse disponibile, are implicaţii în
plan investiţional.

1
Proiectele de investiţii au rolul de a crea sau de a amplifica baza materială aferentă
producţiei de mărfuri şi servicii.
Piaţa, ca sistem complex de reglare a schimburilor între agenţii sau operatorii pieţei
constituie cadrul în care cererea şi oferta îşi găsesc punctul de convergenţă. Evident, cererea
de mărfuri şi servicii stă la baza formulării opţiunilor de investiţii prin: profil, structură şi
amploare; dinamică şi perspectivă, într-un orizont de timp.
Piaţa, în general, manifestă caracteristici generate da natura cererii şi ofertei de bunuri
şi servicii. Sub acest aspect se pot identifica forme specifice ale pieţei cum ar fi: a) piaţa
potenţială care reflectă cererea susceptibilă; b) piaţa substituibilă, în cadrul căreia unele
mărfuri pot fi înlocuite cu altele; c) piaţa complementară, în cadrul căreia oferta pentru
anumite mărfuri, întâmpinată corespunzător de cerere, generează cerere pentru bunuri
complementare generate de nevoi suplimentare;
d) piaţa "captivă" care reflectă segmentul ocupat de o firmă concurentă sau este o piaţă
interzisă pentru agenţi comuni.
Într-un asemenea cadru complex se poate aprecia că nevoia socială constituie factorul
de bază, factorul primar, de argumentare şi fundamentare a necesităţii, oportunităţii şi
eficienţei economice a proiectelor de investiţii.

6.1.2. CEREREA DE BUNURI ŞI SERVICII - FORMĂ DE REFLECTARE A NEVOII


SOCIALE ÎN FUNDAMENTAREA PROIECTELOR DE INVESTIŢII

Indiferent de caracterul şi forma de organizare a economiei, nevoia socială se


manifestă, se exteriorizează prin cerere. În economia de piaţă nevoia socială se reflectă
prioritar prin cererea de mărfuri şi servicii.
Cererea de mărfuri (bunuri şi servicii) constituie un concept economic şi psiho-
fiziologic, element al pieţei, care are la baza nevoia individuală şi colectivă.
La o anumită combinaţie de nevoi fiecărui nivel al venitului real îi corespunde o
anumită structură a cererii efective. Evoluţia cererii are la bază creşterea şi diversificarea
nevoilor ca urmare acţiunii factorilor determinanţi ai acestora. Practica a demonstrat faptul că
nevoia de hrană este sistematică şi presantă întrucât satisfacerea ei condiţionează însăşi
existenţa individului. În acelaşi timp, tot practica social-economică a invederat o ordine
obiectiv determinată a structurii cererii de bunuri nealimentare în corelaţie cu raportul dintre
nevoi şi venituri. Această ordonare în succesiunea cererii se prezintă, în principiu astfel:
îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, utilităţi gospodăreşti (chirie, taxe, iluminat, încălzire,
obiecte de strictă necesitate etc.), mobilier, produse cu scop cultural, turistic etc.
Fără a intra în detalii reţinem că cererea de bunuri şi servicii comportă o tipologie
variată putând apărea, după caz, ca: cerere latentă, cerere neregulată, cerere plină, cerere
excesivă, cerere indezirabilă, cerere negativă, cerere absentă. Diferitele variante tipologice ale
cererii au caracter operaţional în funcţie de natura şi varietatea nevoilor sociale. Cererea de
bunuri, mărfuri şi servicii se află sub incidenţa unor factori de influenţă între care: a) evoluţia
economiei; b) evoluţia structurilor de distribuţie a mărfurilor; c) evoluţia tehnologică; d)
evoluţia demografică; e) evoluţia mentalităţilor; f) evoluţia activităţii formatorilor de opinie.
În mod evident, prin intermediul cererii de bunuri, mărfuri şi servicii, nevoile
individuale şi colective sunt puse în evidenţă fapt care generează oferta, inclusiv în plan
investiţional.

2
6.2. STRATEGIA ENTITĂŢII INVESTITOARE ŞI ROLUL SĂU ÎN
FUNDAMENTAREA PROIECTELOR DE INVESTIŢII

Între fundamentele social-economice ale proiectelor de investiţii un loc aparte îl deţine


strategia investitorului. În raport cu strategia adoptată investitorul îşi dozează oferta cu care
vine în întâmpinarea cererii, ca expresie a nevoii sociale.
Strategia constituie atribut al entităţii investitoare prin care îşi fundamentează propriile
decizii într-un anumit orizont de timp. Strategia implică deopotrivă stabilirea unor obiective şi
mijloace concrete de realizare, în funcţie de capacitatea şi posibilităţile de care poate dispune.
Stabilirea strategiei, în general a celei investiţionale în particular, implică mai întâi evaluarea
potenţialului economic intern, deci a punctelor tari şi punctelor slabe. Se impune evaluarea
resurselor fizice materiale, a resurselor umane şi a resurselor financiare. Pe plan extern se
impune analiza influenţelor şi implicaţiilor asupra firmei din punct de vedere: a) economic (a
furnizorilor, altor investitori, a beneficiarilor şi a diverselor firme concurente); b) politic (sub
aspectul politicii guvernamentale în domeniul respectiv, a legislaţiei, a reglementărilor în ceea
ce priveşte fiscalitatea etc.); c) tehnologic (prin prisma nivelului tehnologic înregistrat în
domeniul respectiv); d) socio-cultural (reflectat de cadrul demografic şi comportamental etc.).
Strategia unei firme se prezintă sub forma unor programe care conţin obiective,
scenarii detaliate pe secţii şi compartimente ale entităţii respective. Programele privind
evoluţia viitoare a entităţii investitoare sunt orientative, dar în acelaşi timp sunt adecvate
tipologiei strategice. Sub acest aspect distingem diverse tipuri ale strategiei unei entităţi
investitoare între care:
1) Strategie de producţie (de stabilizare, de dezvoltare, de diversificare etc.).
2) Strategie financiară (care vizează creşterea cifrei de afaceri, creşterea profitului
etc.).
3) Strategie de marketing (de menţinere, de extindere, de restrângere a pieţei).
4) Strategie de integrare verticală (de extindere a firmei asupra altor firme).
5) Strategie de fuziune cu alte întreprinderi.
6) Strategie de retragere (care implică restrângerea structurii de producţie şi
renunţarea la anumite segmente de piaţă).
7) Strategie de cercetare - dezvoltare (care vizează implicarea în sectoare şi activităţi
cu caracter novator, prospectiv).
Tipologia strategiilor adoptate de entitatea investitoare nu este restrictivă, dar este
evidentă necesitatea fundamentării proiectelor de investiţii nu doar pe nevoia socială, pe
cererea de bunuri, mărfuri şi servicii, ci şi pe contextul strategiei în care urmează să evolueze
entitatea respectivă.
Diferitele etape ale demersului strategic sunt1: diagnosticul strategic, manevrele
strategice, alegerea unei strategii, punerea în operă, strategia şi politica financiară.
Diagnosticul strategic pune în evidenţă punctele tari şi punctele slabe ale entităţii,
întreprinderii, în situaţia sa actuală (referitor la: produse, pieţe, comunicare, personal,
mijloace de producţie, produse noi, inovaţii posibile).
Manevrele strategice presupun, pe baza diagnosticului strategic, examinarea unor
alternative posibile privind orientarea activităţii, folosirea mijloacelor de care dispune, mediul
concurenţial. Se alcătuiesc astfel câteva scenarii posibile.
Alegerea unei strategii posibile constituie un demers calitativ, care se bazează pe date
cifrice riguroase, dar şi pe aprecieri cu privire la ceea ce poate deveni întreprinderea,
implicând consensul celor care urmează să o realizeze.
Punerea în operă a strategiei alese presupune asigurarea mijloacelor necesare, prin
reorganizarea celor existente şi cu ajutorul altora suplimentare. Investiţiile materiale, în
1
Griffits Stéphane, Gestion financiere, Ed. Eyrolles, Paris, 1991, p.112.

3
domeniul resurselor umane, comunicare, cercetare şi altele, presupun apelul la resurse
financiare.
Strategia şi politica financiară constituie efectul demersului strategic prezentat
anterior. Se reflectă în diagnosticul financiar prin care se evidenţiază contextul finanţării
investiţiei, comportamentul acţionarilor, băncii, modul de finanţare şi costurile finanţării.
Politica de finanţare se referă la alternativele de creştere a capitalului, politica de dividende,
atitudinea faţă de alternativa îndatorării şi dobânzilor.
Toate aceste aspecte ale demersului strategic se reflectă în figura nr.7.1.
S
T ANALIZA STRATEGICĂ
R (situaţia actuală, ipoteze asupra mediului,
A
evoluţii posibile)
T
E
G
I
A
T ANSAMBLUL CĂILOR POSIBILE
E
H
N
I
C
O ALEGEREA UNEI STRATEGII
-
E
S
C
T
O
R
N
A
O PLANIFICARE STRATEGICĂ T
M STRATEGIE FINANCIARĂ
E
I (transpunerea financiară a
G
C I strategiilor)
A A Plan strategic
F
I Plan de acţiune pe termen
N
mediu
A
N (plan de finanţare)
C
I
A Plan de acţiune pe termen scurt
R (Buget)
Ă

Fig. 6.1. Demersul strategic pentru fundamentarea unui proiect de investiţii

6.3. DIMENSIONAREA OPTIMĂ A OBIECTIVELOR DE INVESTIŢII


6.3.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Dimensiunea unui obiectiv de investiţii constituie o noţiune insuficient clarificată, atât


în plan teoretic, cât mai ales practic. Pentru reliefarea acesteia se foloseşte o altă noţiune,
aceea de mărime sau cu un caracter determinist aceea de capacitate de producţie.

4
Capacitatea de producţie reprezintă mărimea (ca volum sau valoare) maximă a
producţiei ce poate fi realizată într-o perioadă de timp, de regulă un an, în condiţiile folosirii
depline, intensive şi extensive, a activelor fixe şi circulante din patrimoniul entităţii, în cadrul
celui mai bun regim de lucru şi de organizare raţională a producţiei şi a muncii. Capacitatea
de producţie la nivelul întreprinderii rezultă prin însumarea capacităţilor de producţie parţiale
ale utilajelor, atelierelor, secţiilor, uzinelor şi fabricilor, în cazul producţiei cu structură
omogenă. În cazul producţiei neomogene se ţine seama de capacitatea de producţie a
utilajului, secţiei etc. conducătoare.
Capacitatea de producţie are un rol esenţial în stabilirea dimensiunii obiectivelor de
investiţii fără a se substitui mărimii acestora.
Reiese că în cadrul fundamentării economice a obiectivelor de investiţii, problema ce se
impune a fi rezolvată, o constituie determinarea capacităţii optime de producţie. În fapt
problema se extinde vizând determinarea mărimii optime a unităţii, prin luarea în considerare,
pe lângă capacitate, şi a altor elemente, cum ar fi dimensiunea organizaţională, limitele
specializării şi cooperării în cadrul ramurii, aspecte social-umane etc.
O aproximare a mărimi unui obiectiv de investiţii şi deci a capacităţii de producţie se
poate realiza prin transformarea mărimii nevoii sociale în dimensiune de producţie. În acest
caz o serie de aspecte ar fi eludate: variantele satisfacerii nevoii sociale, între care doar una
este optimă; influenţa potenţialului de export, alături de nevoia internă, asupra dimensiunii
capacităţii de producţie; raportul dintre varianta optimă de capacitate şi posibilităţile viitoare
de dezvoltare ale obiectivului; încadrarea obiectivului în limitele economice şi optime ale
formelor sociale de organizare a economiei (specializare, cooperare, combinare, concentrare)
etc.
Abordarea unor probleme privind stabilirea capacităţii optime de producţie a unui
obiectiv de investiţii necesită clarificarea unor noţiuni operaţionale între care: mărimea
întreprinderii, unitatea ei de măsură, mărimea optimă, criteriile şi factorii care influenţează
dimensiunea optimă a unei unităţi.
Mărimea unităţii economice poate avea mai multe forme de exprimare, în raport cu
criteriul considerat: forţa de muncă ocupată, mijloacele de producţie folosite, capacitatea de
producţie, volumul producţiei, valoarea producţiei, venitul net total etc. Fiecare din aceste
criterii, forme de reflectare, determină o anumită mărime a unităţii, fiind imposibilă stabilirea
unei mărimi unice, după un indicator integral.
O decizie importantă în domeniul investiţiilor productive, al celor industriale în mod
deosebit, se referă la determinarea mărimii optime a întreprinderii ce se proiectează.
Mărimea întreprinderii presupune măsurarea ei cu ajutorul unei unităţi de măsură şi
exprimarea cantitativă a acesteia. Dar aici au apărut dificultăţi, în sensul că mulţi autori
consideră că mărimea întreprinderii este dată de potenţialul ei de producţie iar alţii consideră
că este sinonimă cu capacitatea de producţie. Aceste puncte de vedere au fost considerate
nesatisfăcătoare pentru activitatea practică, deoarece factorii de producţie pot fi combinaţi în
diferite moduri şi, ca atare, fac să varieze şi mărimea întreprinderii. Prin urmare este dificil de
găsit o expresie valorică pe care întreprinderea o poate realiza cu factorii de producţie pe care
îi are la dispoziţie. În unele cazuri, clasificarea întreprinderilor după mărime se face după
indicatorii volumul desfacerilor şi numărul salariaţilor (în Germania) iar în alte cazuri se
folosesc drept indicatori numărul salariaţilor şi valoarea mijloacelor fixe.
În determinarea dimensiunii optime a unei întreprinderi, trebuie să se ţină seama de
criteriile de optimizare. În concepţia unor autori, mărimea optimă a întreprinderii este aceea
care permite realizarea producţiei cu costurile cele mai mici pe unitatea de produs. Acest
punct de vedere este adevărat numai pentru întreprinderile care produc un singur produs,
pentru că presupune existenţa funcţiei costurilor medii.

5
Atunci când întreprinderea are o structură de producţie mai complexă, problema
dimensionării optime a întreprinderii se complică considerabil. În acest context, optimizarea
dimensiunii întreprinderii se transformă într-o problemă de optimizare a totalităţii
întreprinderilor.
De asemenea, unii autori consideră că tratarea problemei mărimii întreprinderii în
cadrul teoriei investiţiilor ar fi mai oportună decât în cadrul teoriei costurilor.
După părerea noastră, în cadrul economiei naţionale în măsura în care este coordonată
pe baza planului naţional de dezvoltare, determinarea dimensiunii optime a întreprinderilor se
cere abordată într-o concepţie globală, de sistem, având în vedere criteriile de optimizare a
ansamblului economiei naţionale, a relaţiei dintre "optimul total şi optimul parţial" pentru
realizarea unei coincidenţe între interesul fiecărei verigi şi cel al economiei naţionale în
ansamblu.

6.3.2. ALTERNATIVE ALE DIMENSIONĂRII OPTIME A OBIECTIVELORDE INVESTIŢII


PRODUCTIVE

Preocupările cu privire la dimensionarea optimă a obiectivelor de investiţii


evidenţiază, în plan teoretic, existenţa mai multor alternative, variate sub aspectul bazei lor de
argumentare. Ne referim la metoda punctajului, la evaluarea potenţialului economic şi la
minimizarea unei funcţii de cost investiţional şi de exploatare, în parametri obiectivului
respectiv.

6.3.2.1. METODA PUNCTAJULUI

În practică, pentru precizarea mărimii întreprinderii se folosesc termenii de


întreprindere mică, mijlocie, mare, care oscilează în limite foarte largi, au caracter relativ şi
reflectând doar o latură dimensională (numărul de lucrători, valoarea mijloacelor fixe sau
valoarea producţiei etc.), nu se pot folosi pentru scopuri ştiinţifice2. Pentru stabilirea mărimii
întreprinderilor în funcţiune, în ţara noastră, s-a folosit un sistem de punctaj care reflecta
relaţiile de mărime între diferiţi factori ce caracterizează dimensiunile unei unităţi economice.
De exemplu, pentru dimensionarea aparatului de conducere în funcţie de "gradul
întreprinderii", pe lângă factori meniţi să reflecte mărimea întreprinderii (salarii, C.A.S.,
amortizarea mijloacelor fixe) au fost luate în calcul şi influenţele unor factori care determină
complexitatea conducerii (gradul de mecanizare şi automatizare a producţiei, dispersia
unităţilor de producţie, tipul producţiei, numărul de schimburi, ponderea producţiei destinate
exportului). Evaluarea unor factori foarte diferiţi cu grade de influenţă diferenţiate, a
determinat folosirea unui sistem de punctaj după următoarea relaţie:
Ntp = Np(1+k) (7.1)
în care:
Ntp reprezintă punctajul total;
Np- numărul de puncte obţinute pe baza "valorii producţiei calculate convenţional", (în
acest scop s-a acordat 1 punct pentru fiecare 10.000 lei salarii şi C.A.S. şi câte 1 punct pentru
fiecare 20.000 lei din suma de amortizat a mijloacelor fixe;
k - suma coeficienţilor de corelaţie.
Remarcăm faptul că metoda s-a utilizat cu un scop, încadrarea întreprinderilor pe
grade de mărime, putându-se face aprecieri asupra lor, inclusiv diferenţieri salariale. Problema
care se pune este aceea dacă, în condiţiile actuale, metoda punctajului, în aprecierea mărimii

2
.Olteanu I., Dootz R., Dimensionarea optimă a întreprinderilor industriale, Edit. politică, Bucureşti, 1974, p.
53.

6
întreprinderilor, are relevanţă? Apreciem că răspunsul poate fi afirmativ întrucât cei doi
factori (munca şi capitalul productiv) sunt, dacă nu hotărâtori, cel puţin relevanţi în raport cu
rezultatele activităţii întreprinderii. În cazul obiectivelor de investiţii noi contribuţia factorilor
producţiei la realizarea unui anumit volum al producţiei este predeterminată în documentaţia
tehnico-economică, putându-se lua în calcul.

6.3.2.2. METODA EVALUĂRII POTENŢIALULUI ECONOMIC

În teoria economică s-a apreciat că mărimea întreprinderii ar putea fi exprimată unitar


prin evaluarea potenţialului economic3 . Prin potenţial economic al unui sistem de producţie
(întreprindere) se înţelege posibilitatea maximă de obţinere a unor efecte economice
(producţie, venit, profit etc.) pe baza interacţiunii corelaţiilor cantitative şi calitative dintre
toate resursele ocupate în sistem, dintre acestea şi cele intrate la un moment dat (materiale,
financiare, umane etc.).
Accepţiunea "posibilitatea maximă" este rezultată din ideea de corelaţie,
intercondiţionare, transformare a elementelor statice din sistem la un moment dat. Sigur,
putem optimiza atât intrările în sistem, cât şi transformările sale interne, în ideea creşterii
ieşirilor, dar prin această acţiune vom obţine un alt potenţial, diferit de cel static, evaluat la un
moment dat. Rezultă că potenţialul economic nu este optimul unui sistem de producţie, dar se
poate optimiza prin diverse metode şi tehnici.
Evident, o cunoaştere exactă a potenţialului economic al unui sistem de producţie
presupune studierea mărimii, calităţii, structurii şi corelaţiilor dintre următoarele elemente:
a) Potenţialul tehnic: înzestrarea cu mijloace fixe; structura mijloacelor fixe; gradul de
cooperare în folosirea mijloacelor fixe; capacitatea de producţie; rezerve de capacitate;
capacitatea de reparare a mijloacelor fixe în regie proprie.
b) Potenţialul material: gradul de asigurare cu materii prime şi materiale; structura
materialelor folosite; influenţa calităţii materialelor folosite asupra eficienţei producţiei;
nivelul folosirii înlocuitorilor; promptitudinea furnizorilor; gradul de libertate în alegerea
furnizorilor; capacitatea de economisire a materiilor prime, combustibilului, energiei, nivelul
stocurilor de siguranţă.
c) Potenţialul uman: numărul şi structura personalului muncitor şi a celui de
specialitate, nivelul mediu de calificare pe principalele meserii; stabilitatea cadrelor; nivelul
organizării muncii; condiţiile de muncă; folosirea timpului de lucru; corelaţia nivelului mediu
de calificare cu nivelul mediu al lucrărilor executate; gradul de asigurare cu specialişti.
d) Potenţialul financiar: volumul şi structura resurselor financiare; viteza de rotaţie a
mijloacelor circulante; gradul de folosire a resurselor atrase şi creditate; capacitatea de
autofinanţare a dezvoltării; capacitatea de finanţare a cercetării ştiinţifice, introducerii
progresului tehnic şi dezvoltării tehnologice.
e) Potenţialul de conducere şi organizare: valoarea echipei de conducere; nivelul de
organizare a conducerii şi producţiei; viteza informaţiilor şi deciziilor; gradul de folosire a
metodelor moderne de conducere; capacitatea de autoreglare; numărul de unităţi componente
şi dispersare a lor.
f) Potenţialul de dezvoltare: gradul de introducere a progresului tehnic; capacitatea de
înnoire a produselor şi tehnologiilor; capacitatea personalului din activitatea de concepţie-
proiectare; gradul de aplicare a invenţiilor şi inovaţiilor; eficienţa fondurilor avansate în
sistem, pentru dezvoltare; capacitatea de adaptare, la nou, a întreprinderii.

3
Matei St., Eficienţa economică a investiţiilor, Tipografia Universităţii din Timişoara, 1986, p.164-165.

7
g) Potenţialul comercial: capacitatea de absorbţie a produselor de către piaţă;
capacitatea şi eficienţa publicităţii, gradul de cunoaştere a pieţei, cerinţele beneficiarilor;
nivelul şi dinamica exportului; vârsta medie a produselor.
Această enumerare, oarecum simplificată, a elementelor potenţialului economic al
sistemelor de producţie arată suficient de explicit dificultatea cuantificării sale. Problema se
complică şi mai mult atunci când trebuie evaluate corelaţiile dintre aceste elemente, influenţa
lor asupra ieşirilor din sistem care definesc potenţialul. Se ivesc multe dificultăţi şi în ce
priveşte luarea în considerare a unui element cu o influenţă puternică asupra mărimii
potenţialului economic care lipseşte însă din enumerarea de mai sus - structura producţiei.
O posibilitate de evaluare a potenţialului economic ar fi următoarea: a) se delimitează
iniţial o structură a producţiei unităţii şi în funcţie de ea consumul de timp, de resurse pe care
le determină aceasta;
b) în funcţie de capacitatea de transformare tehnică a sistemului se stabileşte potenţialul
tehnic al său, concretizat deci într-o mărime maximă a efectului pe care îl generează; c) se
aproximează prin coeficienţi subunitari celelalte elemente ale potenţialului economic cu care
se corectează mărimea stabilită pe baza celui tehnic (prin ponderare). În acest fel exprimăm
potenţialul economic în efectul maxim pe care îl determină acesta, în unităţi fizice, valorice
sau de timp.
O cuantificare mai simplă ar fi aceea sub forma unui produs de indici parţiali (ce
exprimă elementele potenţialului), din care să rezulte un indice general cu o valoare cuprinsă
între 0 şi 1, iar diferenţa, până la unu, ar constitui rezerva de potenţial. Totuşi, pentru nevoi de
planificare, analiză, optimizare, este necesară mai ales cunoaşterea potenţialului economic sub
formă absolută, de volum (valoare) al efectului prin care îl stabilim, chestiune extrem de
complicată la întreprinderile cu producţie foarte diversă. Se poate face de aceea o exprimare
în om-ore sau maşini-ore, după care s-ar realiza o retransformare în unităţi de exprimare a
producţiei, venitului etc. Şi totuşi unitatea de măsură a potenţialului economic (ca şi a mărimii
întreprinderii, în general) rămâne o problemă deschisă cercetării.

6.3.2.3. MODELAREA MATEMATICĂ APLICATĂ LA DIMENSIONAREA OPTIMĂ A ÎNTREPRINDERILOR

Programarea matematică este un instrument de cunoaştere ştiinţifică a


interdependenţei dintre fenomenele economice. Cu ajutorul ei se pot rezolva diverse probleme
din economie, printre care şi dimensionarea şi amplasarea optimă a obiectivelor de investiţii.
Pentru stabilirea dimensiunii optime a unui obiectiv de investiţii se pune problema
minimizării unei funcţii de cost (investiţional şi de exploatare). Elementele luate în
considerare au valenţe specifice (fiind evaluate pe unitatea de produs, în structura de
producţie prestabilită). Ele sunt: costul investiţiei specifice, costul unitar al produselor,
cheltuielile de transport-aprovizionare şi de distribuţie pe unitatea de produs, cheltuielile
generate de coeficientul subunitar de prelucrare a materiilor prime şi desigur, volumul
producţiei.
Modelul matematic poate fi aplicat pentru dimensionarea optimă a întreprinderii
(obiectivului de investiţii), în ipoteze variate cum ar fi:
a) întreprinderi care realizează un singur produs, folosind materii prime dintr-o unică sursă,
distribuţia produsului făcându-se către un singur client;
b) întreprinderi cu o structură variată de produse, la care aprovizionarea cu materii prime se
face din surse diferite, iar distribuţia produselor are loc pe destinaţii multiple.
Vom construi mai multe modele de dimensionare optimă a întreprinderilor
considerând ipoteze diferite.

8
Ipoteza 1. Întreaga cantitate din produsul respectiv se realizează într-o singură
întreprindere, există o singură sursă de aprovizionare şi un singur beneficiar al produselor
finite. Modelul matematic de minimizare a funcţiei de cost se prezintă astfel:

n n n n
[MIN ]Z = ∑ sixi + ∑ cixi + ∑ timixi + ∑ dixi (6.2)
i =1 i =1 i =1 i =1
cu restricţiile:
n

∑ t αx ≤ Fα
i =1
i i (6.3)

(α = 1,2,...,u)
n

∑ a βx ≤ Rβ
i =1
i i (6.4)

(β = 1,2,...b)

xi ≤ Ni , (i = 1,2,...n) (6.5)
unde xi ≥ 0 , (i = 1,2,...n)
în care:
si - reprezintă investiţia specifică la sortimentul i;
xi - cantitatea ce trebuie realizată din sortimentul i;
ci - costul de producţie unitar al sortimentului i;
ti - costul unitar de transport al materiei prime din care se fabrică sortimentul i;
mi - inversul coeficientului de prelucrare a materiei prime în produs finit;
di - cheltuieli unitare de desfacere;
tiα - timpul unitar necesar realizării sortimentului "i" la grupa de utilaje " α";
Fα - capacitatea de producţie a grupei de utilaje " α";
aiβ - consumul specific la sortimentul "i" din materia primă "β";
R - disponibil din materia primă "β";
Ni - necesarul ce trebuie realizat din sortimentul "i".
După cum se observă, criteriul de optim al acestui model îl constituie minimizarea
unor cheltuieli, şi anume: volumul total de investiţii, cheltuielile totale de producţie,
cheltuielile totale necesare aprovizionării şi desfacerii. Cu ajutorul acestui model se determină
cantitatea maximă de producţie ce se poate realiza având la dispoziţie o anumită capacitate de
producţie şi un anumit disponibil de materii şi materiale.

Dacă soluţia optimă indică un volum al producţiei care nu acoperă necesarul de


produse, în restricţia (6.2) se introduce un parametru λ care ia valori pe toată axa reală, şi
anume:
n

∑ t αx ≤ F (λ )
i =1
i i (6.6)

(α = 1, 2, ..., u)
În această situaţie se pune problema: pentru ce valori ale parametrului λ se realizează
producţia cerută. Prin urmare, se obţine un nou model unde sunt parametrizaţi termenii liberi
ai sistemului.
Ipoteza 2. Dacă considerăm că, volumul de produse necesare se realizează în mai
multe întreprinderi, există mai mulţi furnizori de materii şi materiale, mai mulţi beneficiari ai
produselor finite, atunci modelul va fi:

9
n m l s n m l s
[MIN ] Z = ∑∑∑∑ sijkpxijkp + ∑∑∑∑ cijkpxijkp +
i =1 j=1 k =1 p =1 i =1 j =1 k =1 p =1
n m s l m s l m

∑∑∑ mijtijp ∑ xijkp + ∑∑∑ dikp ∑ xijkp


i =1 j =1 p =1 k =1 i =1 p =1 k =1 j =1

(6.7)
cu restricţiile:
n m 1
(p=1,2,...s) (6.8)
∑∑∑ t x
ijkpα ijkp ≤ Fpα ,
i =1 j =1 k =1 (α=1,2,...u)

n m 1

∑∑∑ a x
ijkpβ ijkp ≤ Rp β (p=1,2,...s) (6.9)
i =1 j =1 k =1

(β=1,2,...b)
xijkp ≤ Nikp , (6.10)

unde
xijkp ≥ 0 (6.11)

în care:
i - reprezintă numărul sortimentelor;
j - numărul furnizorilor;
k- numărul beneficiarilor produselor finite
p - numărul întreprinderilor care fabrică produsele;
α - grupele de utilaje;
β - felul materiei prime.
Cu ajutorul acestui model, se determină cantităţile ce trebuie realizate la diverse
întreprinderi şi unde trebuie să fie expediate în aşa fel încât investiţiile, cheltuielile de
producţie şi de transport să fie minime.
Ipoteza 3. Se prezintă trei modele care se pot folosi pentru dimensionarea şi
amplasarea optimă a întreprinderilor industriale.
Primul model se referă la dimensionarea optimă a unor întreprinderi existente, a căror
capacitate de producţie urmează a se extinde prin dezvoltare şi modernizare. În construirea
modelului s-a considerat ipoteza că întreprinderile existente produc un singur sortiment.
m Q m Q m n
[MIN ]Z = ∑∑ CrqXrqXr + ∑∑ SrqXrqXr + ∑∑ ZrsXrs , (6.12.)
r =1 q =1 r =1 q =1 r =1 s =1

având următoarele restricţii:

∑M rq Rrq ≥ Xr ; (r = 1,2,...,m) (6.13)


q =1
n

∑X rs = Xr (r = 1,2,...,m) (6.14)
s =1
m

∑X rs = Ns (s = 1,2,...,n) (6.15)
r =1

10
n

∑X rq =1 (r = 1,2,...,m) (6.16)
q =1

Xr ≥ 0 (r = 1,2,...,m) (6.17)
X rs ≥ 0 (r = 1,2,...,m)
(s = 1,2,...,n) (6.17’)
1 − daca se alege varianta q de dezvoltare;
x rq =  (6.18)
0 − daca nu se alege.

Notaţiile au următoarele semnificaţii:


r reprezintă numărul întreprinderilor la care trebuie stabilită dimensiunea optimă
(r = 1,2,...,m);
s – numărul consumatorilor (s = 1,2,...,n);
q – varianta de dezvoltare (q = 1,2,...,Q);
Crq – cheltuielile de producţie unitare ale întreprinderii “r” în varianta de dezvoltare “q”;
Xrq – cantitatea de produse ce se obţine la întreprinderea “r” în varianta de dezvoltare “q”;
Zrs – cheltuielile de transport unitare necesare expedierii produselor de la întreprinderea “r” la
consumatorul “s”;
Mrq – reprezintă capacitatea de producţie a întreprinderii “r” în varianta de dezvoltare “q”;
Xr – volumul producţiei întreprinderii “r”;
Ns – necesarul consumatorului “s”.

Al doilea model priveşte cazul întreprinderilor care fabrică mai multe produse.
Modelul 1 se modifică şi se prezintă astfel:

n m Q x m Q x m n
[ MIN ]Z = ∑∑∑ C jrq X jrq X jr + ∑∑∑ S jrq X jrq X jr + ∑∑∑ Z jrs X jrs (6.19)
j =1 r =1 q =1 j =1 r =1 q =1 j =1 r =1 s =1
cu restricţiile
Q

∑M jrq R jrq ≥ X jr ; (r = 1,2,...,m)


q =1

(j=1,2,…., α) (6.20)
n

∑X jrs = X jr (r = 1,2,...,m)
s =1

(j=1,2,…., α) (6.21)
m

∑X jrs = N js (s = 1,2,...,n)
r =1

(j=1,2,…., α) (6.22)
m Q

∑∑ G jrkq X jrk ≤ G jk (k = 1,2,...,β)


r =1 q =1

(j=1,2,…., α) (6.23)
n

∑X jrq =1 (r = 1,2,...,m)
q =1

(j=1,2,…., α) (6.24)

1 − daca se accepta varianta q de dezvoltare;


x jrq =  (6.25)
0 − daca nu se accepta.

11
unde s-au mai introdus notaţiile:
k – reprezintă numărul resurselor deficitare;
j – numărul produselor;
Gjk – cantitatea de resurse “k” pentru produsul “j”;
Gjrkq – consumul de resurse “k” în întreprinderea “r” în varianta de dezvoltare “q”
pentru produsul “j”.

Al treilea model priveşte cazul noilor întreprinderi, fiind necesar ca dimensionarea


optimă a acestora să se facă în strânsă dependenţă cu amplasarea obiectivelor. Modelul luat în
considerare va fi:

j α n m j α m n
[ MIN ]Z = ∑∑∑∑ ( S ijrs + Cijrs ) X ijrs + ∑∑∑ d ijr t ijr ∑ X ijr +
i =1 j =1 s =1 r =1 i =1 j =1 r =1 s =1
α m f α m Q m α n

∑∑ T ∑ X jsr ijr + ∑∑∑ (C j + S jrq ) X jrq X jr + ∑∑∑ Z jrs X jrs


j =1 r =1 i =1 j =1 r =1 q =1 r =1 j =1 s =1

(6.26.)

având următoarele restricţii:


f α n

∑∑∑ a ijsr X ijsr ≤ Fr , (r = 1,2,…,m) (6.27)


i =1 j =1 s =1
f α n

∑∑∑ b ijsr X ijsr ≤ Rr , (r = 1,2,…,m) (6.28)


i =1 j =1 s =1
f α n

∑∑∑ V ijsr X ijsr ≥ Br , (r = 1,2,…,m) (6.29)


i =1 j =1 s =1
f n n

∑∑ X ijrs + ∑ X jrs = X jr , (r = 1,2,...,m)


i =1 s =1 s =1

(j=1,2,…., α) (6.30)
f m m

∑∑ X ijsr + ∑ X jrs = N js , (s = 1,2,...,n)


i =1 r =1 r =1

(j=1,2,…., α) (6.31)
f α n α n

∑∑∑ X ijsr + ∑∑ X jrs ≥ N r (r = 1,2,...,m) (6.32)


i =1 j =1 s =1 j =1 s =1
Q

∑M jrq X jrq ≥ X jr (r = 1,2,...,m)


q =1

(j=1,2,…., α) (6.33)

1 − daca se accepta varianta q de dezvoltare;


x jrq =  (6.34)
0 − daca nu se accepta.

X ijsr ≥ 0 (6.35)
X jr ≥ 0 (6.36)
X jsr ≥ 0 (6.37)

12
Notaţiile au următoarele semnificaţii:
i – 1,2,…,f – reprezintă numărul întreprinderilor furnizoare de materii prime şi materiale;
j – 1,2,…,α – numărul sortimentelor;
r – 1,2,…,m – numărul întreprinderilor care fabrică sortimentul “j”;
s – 1,2,…,n – numărul beneficiarilor de produse finite;
q – 1,2,…,Q – varianta de dezvoltare;
Sijsr – investiţia specifică;
Cijsr – costul de producţie unitar;
Xijsr – cantitatea de produse ce trebuie fabricată;
Dijr – inversul coeficientului de transformare a materiei prime în produs finit;
tijr – cheltuieli de transport unitare necesare aprovizionării cu materii şi materiale;
Tjrs – cheltuieli de transport unitare necesare desfacerii produselor finite;
Cjrq – costul de producţie unitar în varianta “q” de dezvoltare;
Xjrq – volumul de producţie la întreprinderea “r” în varianta “q” de dezvoltare;
Zjsr – cheltuieli de transport necesare produselor finite de la întreprinderea “r” la
consumatorul “s”;
aijsr – timpii unitari necesari realizării produselor;
Fr - fondul de timp maxim disponibil la întreprinderea “r”;
bijsr – consumul specific de materii prime şi materiale;
Rr – disponibilul de materii şi materiale la întreprinderea “r”;
Br – beneficiul total la întreprinderea “r”;
Njs – necesarul de produse finite la consumatorul “s”;
Nr – necesarul planificat a se fabrica la întreprinderea “r”;
Mjrq – capacitatea de producţie în varianta “q” de dezvoltare.
Aplicarea acestor metode asigură dimensionarea optimă a cheltuielilor de muncă
socială, şi prin aceasta a obiectivului de investiţii fapt care se reflectă pozitiv în creşterea
eficienţei activităţii unităţii economice.

6.3.2.4. CÂTEVA OBSERVAŢII

1. Metodele alternative de dimensionare a obiectivelor de investiţii productive,


prezentate anterior, au mai ales valenţe teoretice. Se impune continuarea efortului de cercetare
pentru a dobândi valenţe practice indubitabile. Dacă modelul punctajului este simplist,
modelul potenţialului economic este prea complex; necesită abordări secvenţiale urmate de
proceduri care să realizeze caracterul unitar al întregului demers, dar acestea nu sunt asigurate
în plan metodologic. Modelul matematic în schimb, dacă datele sunt furnizate, poate constitui
o alternativă credibilă, în măsura în care minimizarea costurilor (investiţionale şi de
exploatare) este acceptată ca parametru în dimensionarea unui obiectiv economic.
Pe de altă parte, apreciem că indiferent de metoda de dimensionare a obiectivelor de
investiţii, nu se poate face abstracţie de o serie de factori greu cuantificabili, între care: durata
cererii (nevoii de bunuri sau servicii); dimensiunea tehnologică a capacităţilor de producţie;
capacitatea de angajare a echipei manageriale; posibilitatea de mobilizare a resurselor
financiare în timp; implicaţiile unor investiţii conexe şi alţi factori.
2. Mărimea optimă a unei întreprinderii reprezintă în cele din urmă acea dimensiune
relativă sau integrală care răspunde cel mai bine unor anumite cerinţe sau criterii: realizarea
unei producţii maxime (unui efect economic maxim) la un anumit volum al consumurilor de
resurse, minimizarea consumului total de resurse în anumite condiţii de satisfacere a nevoii de

13
produse şi servicii, obţinerea unui efect economic maxim la o unitate a efortului total
consumat.
Cu alte cuvinte mărimea unei întreprinderi este optimă numai în raport de unul din
criteriile enunţate: maximizarea efectelor; minimizarea costului; maximizarea eficienţei
economice.
3. Maximizarea efectelor economice se poate reflecta fie ca maximizare a profitului
net, fie ca maximizare a producţiei fizice, valorice, cifrei de afaceri etc. şi reprezintă un
criteriu de mare importanţă al oricăror optimizări economice. Totuşi, întrucât optimul are o
importantă funcţie de prognoză, sfera de aplicare a acestui criteriu este limitată în practică, din
cauza imenselor dificultăţi de stabilire a mişcării unor efecte economice în raport de nivelul
activităţii ce le generează. Cu alte cuvinte criteriul respectiv are o operativitate extrem de
redusă. Mai mult, nu stimulează suficient reducerea consumului de resurse.
4. Minimizarea consumului de resurse totale este un criteriu convergent optimului la
nivel macroeconomic, operabil şi impune restricţii mari pentru reducerea cheltuielilor de
producţie. Acest criteriu se poate aplica în mai multe forme: minimizarea costurilor la
producător, minimizarea costului la beneficiari (utilizatori), minimizarea costurilor totale (de
exploatare şi investiţii) care este cel mai cuprinzător.
5. Maximizarea eficienţei economice este un criteriu avantajos deoarece pe baza lui se
stabileşte o corelaţie corespunzătoare între efectele unei activităţii şi efortul consumat pentru
aceasta.
Indiferent de criteriul sau metoda de optimizare folosită se impune ca pe lângă factorii
economici cercetaţi să se ia în considerare influenţa factorilor politici, naturali, de structură a
producţiei, amplasarea etc.

6.3.3. FACTORII DE INFLUENŢĂ A DIMENSIUNII OBIECTIVELOR SOCIAL-CULTURALE

Dimensionarea corectă a obiectivelor social-culturale asigură o eficienţă economică şi


socială corespunzătoare activităţilor din acest domeniu. De aceea se impune ca, înainte de
proiectare, să se stabilească ştiinţific mărimea obiectivelor social-culturale, ceea ce implică, în
primul rând, cunoaşterea factorilor care determină această mărime.
Dimensiunea obiectivelor social-culturale este influenţată de un complex de factori
generali, şi de factori specifici fiecărei activităţi din acest domeniu.
În cadrul factorilor generali, un loc important îl ocupă nevoia socială de servicii
social-culturale. Amploarea, structura şi urgenţa acestor nevoi dimensionează iniţial mărimea
obiectivelor social-culturale (ulterior modificată sub influenţa şi a altor factori), dintr-o zonă
sau alta a ţării.
Mărimea nevoilor sociale este condiţionată de un alt factor şi anume populaţia, ca
beneficiară, respectiv promotoare de servicii social-culturale. În raport de numărul populaţiei,
structura sa pe vârste, sex, calificare, ocupaţie etc. se pot dimensiona nevoile pentru anumite
servicii (asistenţă sanitară, spectacole, biblioteci etc.) şi în ultimă instanţă, mărimea posibilă a
obiectivelor social-culturale care să le asigure: numărul de locuri în săli de spectacole, în săli
de lectură şi bibliotecă, numărul de paturi de spital, numărul de policlinici şi capacitatea lor de
servire etc.
Un al treilea factor general de influenţă a mărimii obiectelor social-culturale este
potenţialul economic al zonei şi localităţii în ansamblu, care condiţionează posibilitatea
transformării nevoilor ipotetice, teoretice, în nevoi reale, concrete, posibile de satisfăcut.
Aceasta înseamnă existenţa unei capacităţi reale de proiectare, construcţie, amenajare,
funcţionare, la nivelul exigenţelor epocii, tradiţiilor şi posibilităţilor de finanţare.
În strânsă dependenţă cu potenţialul economic al zonei sau ţării se află resursele
disponibile. Inevitabil, resursele investiţionale ale unei ţări sau zone administrativ-teritoriale,

14
la un moment dat, sunt limitate şi trebuie repartizate pe o multitudine de nevoi sociale, în
primul rând productive şi apoi cele social-culturale. Prin urmare, resursele disponibile devin o
restricţie obligatorie şi un factor de redimensionare a obiectivelor social-culturale, după
aprecierea lor în funcţie de nevoi, populaţie sau potenţial economic. Factor general de
influenţă a mărimii obiectivelor social-culturale îl constituie şi tradiţiile. Tradiţiile
dimensionează altfel un cinematograf, teatru, spital, bibliotecă etc., într-o zonă faţă de alta.
Dar, cum tradiţiile se mai şi creează, nu doar se transmit, în multe domenii social-culturale se
realizează obiective tipizate ca mărime, formă, structură, indiferent de zonă, din necesitatea
reducerii cheltuielilor de proiectare-execuţie.
Pe lângă factorii generali menţionaţi, în dimensionarea obiectivelor social-culturale
trebuie luaţi în considerare o serie de factori specifici fiecărui domeniu între care menţionăm:
particularităţile de desfăşurare a activităţilor sociale şi utilităţilor necesare fiecărui obiectiv.
Specificul desfăşurării unui spectacol de operă, faţă de unul dintr-un cinematograf
determină o altă configuraţie sălilor respective de spectacol şi, în ultimă instanţă, dimensiunii
celor două obiective culturale: o operă şi respectiv un cinematograf. La fel, specificul
activităţilor dintr-o policlinică, faţă de un spital generează o altă dimensiune acestor
obiective de asistenţă sanitară. Similar se poate spune despre o sală de sport faţă de un
stadion, o bibliotecă de împrumut faţă de una prevăzută şi cu săli de lectură, de un muzeu faţă
de o sală de expoziţie etc. Ca să nu mai relevăm faptul evident că specificul unei activităţi
sportive, de asistenţă sanitară, artistice, editoriale etc. determină alte tipuri de obiective, având
mărimi şi configuraţii deosebite.
În acelaşi context trebuie analizate utilităţile necesare fiecărui tip de obiectiv social-
cultural care pot determina creşterea sau micşorarea dimensiunii acestora. Unui spectacol
cinematografic îi sunt suficiente o sală de proiecţie (pentru aparatură), o sală cu locuri pentru
spectatori, o casierie şi eventual una sau două încăperi de serviciu; dar unui spectacol de
teatru îi sunt necesare pe lângă sala cu locuri pentru spectatori (evident altfel construită,
dispusă, amenajată) şi o scenă, cu diverse utilităţi, garderobă, săli pentru activităţile de
realizare a scenografiei, costumelor etc., cabine de repetiţii, cabine pentru actori, birouri
administrative şi altele. Astfel de elemente specifice ale utilităţilor influenţează decisiv
mărimea obiectivelor social-culturale.

6.4. AMPLASAREA RAŢIONALĂ ŞI EFICIENTĂ A OBIECTIVELOR DE


INVESTIŢII

6.4.1. CRITERII DE AMPLASARE A OBIECTIVELOR DE INVESTIŢII

Criteriile de amplasare cuprind, pe de o parte, cerinţele şi necesităţile impuse de


specificul ramurii economice şi a întreprinderii considerate, iar pe de altă parte, posibilităţile
oferite de condiţiile existente, sau cele care se pot crea, în teritoriul, localităţile, zonele luate
în considerare.
În continuare prezentăm principalele criterii - factor de amplasare, pe grupe mari:
criterii funcţional-tehnologice, naturale şi constructive, social-politice şi restrictive.
1. Criterii funcţional tehnologice
a. Materii prime şi materiale: cantitatea, calitatea şi costul pe sortimente, locul
extracţiei sau al unităţilor furnizoare, stocuri necesare, condiţii speciale de depozitare,
conservare sau manipulare; mijloace mecanizate de manipulare şi condiţionare; investiţii
conexe şi colaterale pentru crearea şi exploatarea resurselor.
b. Produse finite şi semifabricate: cantitatea, calitatea şi costul produselor; operaţiuni
de depozitare, ambalare, conteinerizare şi livrare; stocuri normate şi mijloace necesare;

15
condiţii de conservare şi manipulare în funcţie de fragilitatea sau perisabilitatea lor; cerinţe
specifice de fiabilitate.
c. Combustibili: specificul şi calitatea, consumuri şi costuri anuale; investiţii colaterale
şi conexe pentru amplificarea şi exploatarea resurselor.
d. Energie.
e. Centre consumatoare: cantităţi şi sortimente; locul şi destinaţia consumatorilor
principali; investiţii conexe necesare la consumator.
f. Transporturi exterioare: cantităţi, distanţe şi costuri anuale pentru materii prime,
semifabricate, produse şi combustibili, investiţii de bază şi colaterale, precum şi cheltuieli de
exploatare pentru staţii, linii, triaje, racorduri la reţele de transport.
g. Cooperări: influenţa pe care o exercită realizarea unor investiţii colaterale în
colaborare cu alte unităţi economice, asupra costurilor de investiţii şi producţie.
h. Forţa de muncă
i. Alimentarea cu apă: investiţii conexe şi colaterale sau cote-părţi pentru surse şi
reţele, staţii de pompare şi tratare sau amplificarea celor existente.
j. Combaterea poluării: investiţiile şi cheltuielile anuale necesare instalaţiilor de
captare, filtrare sau diluare a noxelor, a neutralizării emanaţiilor nocive; costuri suplimentare
determinate de alegerea unor procese tehnologice nepoluante;
2. Criterii naturale şi constructive.
a. Terenul: suprafaţa şi forma terenului, inclusiv spaţiile minime de extindere; gradul
de fertilitate agricolă; costul şi taxele de folosire a terenului etc.
b. Condiţii geologice: calitatea, natura şi rezistenţa solului la fundare, investiţii
suplimentare pentru protecţia seismică a construcţiilor şi instalaţiilor.
c. Condiţii hidrologice, inundabilitatea terenului; investiţii şi cheltuieli de exploatare
impuse de nivelul ridicat şi variaţia apelor freatice etc.
d. Condiţii climatice: cheltuieli suplimentare cerute de atenuarea influenţelor
temperaturii şi vânturilor excesive, costul asigurării unui microclimat deosebit cerut de
tehnologie.
e. Exproprieri şi demolări: natura şi valoarea construcţiilor şi instalaţiilor existente pe
teren, costul demolării acestora etc.
f. Durata de realizare: cheltuieli suplimentare cerute de durate scurte de execuţie,
calculate comparativ cu avantajele economice obţinute prin darea în funcţiune a capacităţilor
în avans.
3. Criterii social-politice
a. Distribuţia producţiei în teritoriu: armonizarea nivelurilor şi proporţiilor în profil
teritorial a potenţialului productiv, pe ramuri şi subramuri; gospodărirea raţională a surselor şi
resurselor naturale, echilibrarea populaţiei ocupate în industrie, agricultură, construcţii,
transporturi şi servicii.
b. Creşterea economică şi socială: ridicarea treptată a unor judeţe, zone sau localităţi
rămase în urmă din punct de vedere economic şi social: evoluţia procesului de urbanizare;
descoperirea şi mobilizarea surselor şi resurselor naturale locale.
c. Utilizarea judicioasă a forţei de muncă; atragerea în circuitul economic productiv a
mâinii de lucru neocupate sau incomplet ocupate, pe profesiuni, vârstă, sex etc.; ridicarea
nivelului tehnic şi cultural, de venit şi de confort, al populaţiei.
d. Diviziunea internaţională a muncii; favorizarea schimbului internaţional de valori
materiale şi a cooperării cu ţări dezvoltate industrial sau în curs de dezvoltare.
4. Criterii restrictive-speciale
a. Restricţii impuse de evitarea poluării aerului, apei şi solului naţional şi internaţional.
b. Restricţii impuse de rezervaţii naturale, monumente arheologice, istorice,
arhitecturale sau ale naturii.

16
c. Restricţii impuse de zone cu caracter turistic.
d. Restricţii impuse de planurile şi regulamentele de sistematizare.
e. Restricţii impuse de apărarea naţională.
f. Restricţii impuse de acorduri internaţionale.
Evident, soluţionarea problemei de amplasare optimă a obiectivelor de investiţii
necesită folosirea atât a criteriilor economice, cât şi a celor sociale, analiza corelativă a unui
sistem de indicatori economici, folosindu-se în acest scop metode şi modele matematice.

6.4.2. REFLECTAREA ÎN PLAN INFORMAŢIONAL A AMPLASĂRII OBIECTIVELOR DE


INVESTIŢII

Orice investiţie presupune stabilirea unui amplasament bine ancorat în perspectiva


dezvoltării viitoare a localităţilor sau zonei respective. În acest context documentaţia tehnico-
economică a diferitelor obiective de investiţii trebuie să fie fundamentată sub aspectul
amplasării şi încadrării în arealul naţional, zonal şi local, conform reglementărilor legale. În
baza actualei reglementări se elaborează, după caz, două categorii de documentaţii şi anume:
1. Documentaţii de amenajare a teritoriului- A.T.
2. Documentaţii de urbanism -U.

1. Documentaţia de amenajare a teritoriului constituie forma de manifestare şi


reflectare a politicii autorităţilor în plan teritorial sub aspect economic, social, cultural şi
ecologic. Amenajarea teritoriului trebuie să aibă în centrul orientării sale omul prin prisma
condiţiilor de viaţă şi afirmare a personalităţii. Amenajarea teritoriului trebuie să conducă la
participarea populaţiei implicate; să integreze diferitele politici sectoriale într-un tot unitar; să
ţină seama de interese locale şi generale şi să răspundă unor cerinţe prospective.
În cadrul documentaţiei de amenajare a teritoriului se cuprind, după caz:
- planul de amenajare a teritoriului naţional - P.A.T.N.;
- planuri de amenajare a teritoriului zonal (interjudeţene)- P.A.T.Z.;
- planuri de amenajare a teritoriului judeţean sau al municipiului Bucureşti - P.A.T.J.;
- planuri de amenajare a teritoriului interorăşenesc (sau intercomunal) - P.A.T.I.;
- planuri de amenajare a teritoriului municipal, orăşenesc, comunal - P.A.T.L.
Iniţiatori ai acestor planuri sunt, după caz, organisme centrale, consilii judeţene,
consilii locale, persoane fizice sau juridice. Valabilitatea planurilor de amenajare a teritoriului
a fost stabilită prin lege, între 5 - 10 ani. Planurile de amenajare a teritoriului constituie bază
de fundamentare a planurilor urbanistice în structura lor variată.
Întocmirea planurilor de amenajare a teritoriului presupune elaborarea în prealabil a
unor studii de fundamentare, cu acordul investitorului (beneficiarului) în funcţie de
complexitatea lucrărilor. Avem în vedere: a) studii cu caracter analitic şi prospectiv privind
agricultura, silvicultura, turismul şi alte activităţi economice; amenajarea bazinelor
hidrografice şi gospodărirea apelor; organizarea circulaţiei şi transporturilor; cadrul
demografic şi mobilitatea teritorială a populaţiei; protecţia şi conservarea mediului; condiţiile
de viaţă şi b) studii cu caracter consultativ privind opţiunile vizând strategia de dezvoltare a
teritoriului şi sinteze ale consultării populaţiei.
Planurile de amenajare a teritoriului sunt supuse avizării de către organe centrale
(Guvern, Ministere şi alte organe interesate), precum şi organe teritoriale (consilii judeţene şi
locale, regii, direcţii judeţene etc.), după caz.
Elaborarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului, la diferite niveluri, are loc în
corelaţie cu cerinţele folosirii acestora pentru a fundamenta documentaţiile urbanistice iar, în
final, pentru a încadra spaţial, teritorial, opţiunile de investiţii ale investitorilor din zonă sau
localitatea respectivă aşa cum se reflectă în figura nr. 6.2.

17
2. Documentaţia de urbanism, are un conţinut complex şi o structură variată,
incluzând:
- planul de urbanism general (de municipiu, oraş, staţiune şi de sat) - P.U.G.;
- planul de urbanism zonal (pentru zone centrale ale municipiilor, oraşelor şi satelor;
pentru zone funcţionale; zone protejate şi aşezări de vacanţă) -P.U.Z.;
- planul urbanistic de detaliu (pentru un obiectiv sau pentru un grup de obiective) -
P.U.D.
Planurile de urbanism se elaborează la cererea organelor interesate în declanşarea unor
procese investiţionale sau a autorităţilor teritoriale. Acestea au la bază :a) studii de
fundamentare cu caracter analitic vizând: evoluţia şi starea localităţii sub aspect istoric,
geografic, urbanistic, cultural, arhitectural; funcţiile localităţii; organizarea circulaţiei şi a
transportului; condiţiile geotehnice şi hidrogeologice; cartarea fondului construit; protecţia
mediului; zonele protejate; structura proprietăţii imobiliare; instituţiile publice; serviciile;
echiparea edilitară etc.; b) studii cu caracter consultativ privind: opţiunile populaţiei în ceea ce
priveşte dezvoltarea urbanistică; anchete socio-urbanistice; scenarii de dezvoltare supuse
consultării populaţiei şi alte informaţii; c) studii cu caracter prospectiv constând în programe
privind evoluţia activităţilor, populaţiei, mobilitatea teritorială a populaţiei etc.
Planurile de urbanism sunt supuse avizării şi aprobării, diferenţiat după natura şi rolul
lor la nivelul unor organe centrale (ministere, comisii naţionale etc.) sau organe locale
interesate (consilii teritoriale, regii care gestionează diferite sectoare, direcţii judeţene şi alte
organe).
Demersul general al elaborării, avizării şi aprobării documentaţiei de urbanism se
prezintă în figura nr. 6.3., iar în figura nr.6.4. se reflectă detaliat competenţele diferitelor
organe în ceea ce priveşte avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi
de urbanism.
În mod evident documentaţia de urbanism concretizată în planurile de urbanism
general, zonal sau de detaliu are menirea de a reflecta cadrul şi gradul în care opţiunea pentru
o anumită investiţie, se încadrează corespunzător într-un anumit areal teritorial, din punct de
vedere al profilului, destinaţiei, asigurării utilităţilor, destinaţiei prospective, a vecinătăţilor.
Tocmai de aceea planurile de urbanism (P.U.G., P.U.Z. şi P.U.D.) includ: a) piese scrise
vizând: obiectul proiectului, încadrarea teritorială, situaţia existentă, echiparea edilitară,
reglementări propuse pentru încadrarea obiectivului într-un anumit amplasament sub diverse
aspecte şi b) piese desenate (planuri de încadrare a obiectivului în teritoriu, planşe cu situaţia
existentă, planşe-reglementări; planşe-echipări.
Planurile de urbanism elaborate şi aprobate permit iniţierea documentaţiei necesare
eliberării autorizaţiei de construire, de către autorităţile locale, schema acestui demers fiind
expusă în figura nr. 6.5.

18
6.4.3. CONCEPEREA PROIECTELOR DE INVESTIŢII

Orice proiect de investiţii înseamnă angajarea unui capital într-un proces în urma
căruia se aşteaptă câştiguri viitoare, în timp. Un proiect de investiţii, poate acoperi cerinţele
reale şi multiple, prin diversitatea sa potenţială ca investiţie materială, nematerială ori
financiară.
Politica de dezvoltare a întreprinderilor şi de continuitate a activităţii se axează pe
achiziţionarea de active corporale şi necorporale, ceea ce în plan financiar angajează resurse,
capitaluri, pe termen lung. În acest context conceperea proiectelor şi decizia de a le înfăptui
prezintă o importanţă deosebită pentru că, în principiu, deciziile de investiţii sunt lipsite de
flexibilitate, sunt ireversibile şi angajează fluxuri economice şi financiare pe perioade mari de
timp.
1. Proiectul de investiţii este şi va trebui să fie conceput ca ansamblu informaţional
(piese scrise, desenate, grafice, determinări etc.) prin care se configurează sub aspect
comercial, economic, tehnic-constructiv, funcţional şi financiar opţiunile de investiţii ale
oricărui întreprinzător. Vom remarca necesitatea caracterului unitar al proiectelor de investiţii
prin prisma funcţiilor acestora, concomitent cu varietatea lor în raport cu scopul.
Distingem, în general, posibilitatea promovării câtorva tipuri de proiecte mai
semnificative şi anume: a) proiecte de înlocuire, care au drept factor promoţional cauze de
ordin tehnic (starea echipamentelor, utilajelor etc. care, având un grad de uzură înaintat,
afectează sau pot afecta bunul mers al activităţii de producţie, calitatea produselor şi
securitatea personalului;
b) proiecte de retehnologizare a căror promovare se motivează cu factori ce privesc,
alături de uzura fizică a echipamentelor şi instalaţiilor, efecte ale uzurii morale, structura de
fabricaţie inadecvată, necorelată cu cererea, necesitatea asigurării competitivităţii în plan
tehnic, structural, comercial şi financiar;
c) proiecte de inovare, specifice introducerii în întreprindere a unor activităţi noi.
Promovarea lor ţine seama de influenţa pe care o generează asupra parametrilor unităţii:
economii, cheltuieli, rentabilitate;
d) proiecte de expansiune corespund unei amplificări de proporţii în întreprinderi
existente (imobilizări corporale, active circulante etc. şi desigur capitaluri proprii şi
permanente), în funcţie de analiza prezentului;
e) proiecte de strategie au menirea de a propulsa firma într-un viitor mai mult sau mai
puţin incert, rentabilitatea (sau eficienţa) lor fiind dificil de evaluat. Selecţia lor se bazează
prioritar pe criteriul costurilor;
f) proiecte de dezinvestiţie (deconstrucţie), constau în a suprima imobilizări şi deci în a
reduce activităţi, ce nu mai au raţiune pe planul eficienţei economice. Se transpun în
diminuări a valorii certe a unor posturi de activ.
Indiferent de natura şi scopul promovării unor proiecte, în contextul preselecţiei lor
acestea se pot structura în două grupe:
a) proiecte care pot genera încasări (venituri) a căror analiză are la bază criteriul profit;
b) proiecte care nu pot genera încasări şi care se caracterizează şi apreciază funcţie de
criteriul cost.

2. Promovarea şi preselecţia proiectelor de investiţii înseamnă de fapt formularea şi


tratarea selectivă a opţiunilor de a investi. În contextul economiei de piaţă, cu deosebire în
cadrul societăţilor comerciale şi a regiilor autonome, un asemenea rol revine justificat, unor
responsabili de proiecte (şefi de secţie, uzine, filiale, compartimente).

19
Responsabili de proiecte , conştienţi de locul subdiviziunii de care răspund (secţie,
compartiment), în cadrul unităţii, au sarcini să formuleze şi să fundamenteze proiecte de
investiţii care să ducă la desfăşurarea unei activităţi mai profitabile (pe termen scurt sau lung)
în cadrul subunităţi şi pe ansamblu firmei. Promovarea proiectelor are în primă instanţă
valenţe financiare, apoi comerciale, economice, tehnico-funcţionale etc. Avem în vedere
câteva aspecte: mobilizarea structurilor existente (de producţie, comerciale etc.) cu maximă
eficacitate; plasamente şi acţiuni profitabile în perspectivă; exigenţa plasamentului de
capitaluri între producţie şi distribuţie, scurtarea duratei de viaţă economică a echipamentelor,
evitarea erorilor şi reducerea riscului.
Proiectele au un conţinut complex. Elaborarea lor generează răspunderi deosebite
pentru responsabili. Ei fac uz de experienţă, de banca de rate de care dispun, de elemente de
previziune dar pot face apel, după caz, la firme specializate de consulting şi de proiectare. Mai
ales pentru rezolvarea unora din secţiunile proiectului (secţiunea comercială, tehnic-
constructivă, funcţională etc.).
În condiţiile economiei de piaţă într-o firmă se pot formula într-un an, mai multe
proiecte dar variate în conţinut şi scop. O preselecţie se impune, întrucât unele se exclud
reciproc, altele sunt complementare, unele se substituie, iar altele sunt independente.
Preselecţia face ca numărul de proiecte care continuă a fi fundamentate şi care vor rămâne în
analiză să fie substanţial restrâns. Ea constă în studierea fiecărui proiect prin prisma a trei
elemente şi anume:
a) bugetul de capitaluri permanente pe care-l solicită fiecare proiect;
b) operaţii de exploatare şi în afara exploatării relativ la fiecare proiect;
c) riscul financiar pe care-l comportă fiecare proiect.

6.4.4. CONŢINUTUL ŞI ROLUL STUDIILOR SPECIFICE ARGUMENTĂRII


PROIECTELOR DE INVESTIŢII

Studiile specifice argumentării proiectelor de investiţii se referă la proiectele


preselectate şi antrenează, în principiu, toate funcţiile întreprinderi, reprezentate prin diverse
compartimente şi structuri, care vor elabora, fiecare în parte, propriile argumente, puncte de
vedere cu privire la proiectul formulat. Aceste informaţii, argumente şi determinări capătă
forma unor studii secvenţiale, specifice şi profesioniste. După caz, aceste studii pot fi
elaborate de institute specializate de cercetare-proiectare.
Un proiect de investiţii se elaborează luând ca punct de plecare implicarea
responsabililor diferitelor compartimente, structuri şi funcţiuni ale entităţii de referinţă. În
acest context elaborarea unui proiect de investiţii demarează printr-un set de studii cu valenţe
specifice4: comerciale, tehnice, resurse umane, juridice şi fiscale, financiare.
- Studiul comercial relevă date şi informaţii privind piaţa produselor, piaţa potenţială,
intensitatea concurenţei, ciclul de viaţă al produselor; segmentarea pieţei şi canalele de
distribuţie; căile şi eforturile promoţionale.
- Studiul tehnic are menirea de a demonstra: necesarul de active corporale; cheltuielile
aferente achiziţionării sau construcţiei acestora, cheltuielile asimilate; variantele de echipare şi
costurile lor; durata de funcţionare a activelor fixe preconizate a fi realizate; costurile de
exploatare a proiectului de investiţie sau economiile la costuri în cazul proiectelor de
retehnologizare.
- Studiul resurselor umane reflectă informaţii privind: numărul şi structura
personalului de exploatare existent sau posibil a fi încadrat; posibilităţi de formare şi costul

4
Levasseur M., Quintart A., Finance, Edit. Economica, Paris, 1993, p. 465;
Pilverdier-Latreyte Josette, Finance d’entreprise, Edit. Economica, Paris, 1993, p. 304.

20
formării; cheltuielile cu securitatea şi igiena personalului; cheltuielile salariale previzionate şi
alte date.
- Studiul juridic, fiscal şi administrativ prin care se conturează date şi informaţii
referitoare la: încadrarea opţiunii de investiţii în legislaţia în vigoare; restricţii legislative,
avantaje şi dezavantaje ce decurg din acte normative; implicaţiile fiscale şi regimul de taxe şi
impozite; responsabilităţi în plan gestionar şi administrativ etc.
- Studiul financiar are drept scop identificarea capacităţii de autofinanţare; stabilirea
surselor externe de finanţare posibilă (creşterea capitalului, împrumuturile din partea unor
instituţii bancare şi financiare, taxele şi dobânzile aferente accesului la resurse etc.). În acest
scop se are în vedere baza de date financiare de care dispune entitatea investitoare, făcându-se
apel şi la proceduri specifice. Printr-un asemenea studiu se estimează costurile capitalului
aferent finanţării proiectului de investiţii şi efectele pe care le generează asupra situaţiei
actuale şi în perspectivă a economiei investitorului.

21
Capitolul 7

INDICATORI STATICI DE EVALUARE ŞI ANALIZĂ A EFICIENŢEI


ECONOMICE A INVESTIŢIILOR

7.1. CONŢINUTUL ŞI NECESITATEA EVALUĂRII STATICE

Proiectele de investiţii au un conţinut complex şi o structură variată. Conţinutul


complex derivă din natura lor (ca proiecte industriale, agricole, comerciale etc.), ca şi din felul
acestora (construcţii noi, reutilări, achiziţii de bunuri investiţionale independente etc.).
Structura variată a proiectelor de investiţii poate fi privită sub aspect tehnic-funcţional,
tipodimensional, dar şi sub aspect economic prin prisma costurilor pe care le implică (de
investiţii-construcţii, achiziţii, fond de rulment, formarea personalului, exploatare etc.) sau
financiar, prin relevarea naturii, structurii şi valorii resurselor de finanţare.
Evaluarea eficienţei economice şi fundamentarea proiectelor de investiţii cu ajutorul
indicatorilor statici este necesară. Ea face posibilă relevarea, la un moment dat, a unor
informaţii primare şi prelucrate cu privire la proiectul de investiţii. Evaluarea statică nu ia în
considerare implicaţiile factorului timp dar, indicatorii stabiliţi reflectă rigoare, în raport cu
momentul respectiv, constituind bază de plecare în evaluarea indicatorilor dinamici.
Evaluarea statică, în domeniul investiţiilor, concepe şi asigură arealul informaţional al
momentului actual, cu privire la investiţia respectivă, date şi indicatori pe care se
fundamentează, în perspectivă, orice proiect de investiţii. Poate tocmai datorită acestui fapt, în
unele lucrări de specialitate indicatorii statici sunt trataţi ca subsidiari celor dinamici, fiind
consideraţi subînţeleşi în analiza eficienţei economice a proiectelor de investiţii1. În alte
lucrări2 sunt abordaţi pe larg, fără a se insista asupra îmbinării lor cu indicatorii dinamici.
Apreciem că evaluarea şi analiza eficienţei economice a investiţiilor nu poate ignora
rolul şi semnificaţia indicatorilor statici. În gama acestor indicatori se includ, nu doar
indicatori de eficienţă economică ci, şi indicatori tehnico - economici, economici şi financiari,
naturali şi mai ales valorici, unii au caracter primar, alţii derivat, relevând un grad variat de
complementaritate în analiza proiectelor.
Pe de altă parte, chiar dacă evaluarea şi analiza statică a proiectelor de investiţii se
continuă cu utilizarea indicatorilor dinamici, asigurându-se o fundamentare mai temeinică a
deciziei de investiţii, în fapt, în derularea procesului investiţional, în realizarea proiectului se
operează cu indicatori statici.

7.2. SISTEMUL DE INDICATORI STATICI


7.2.1. O PREZENTARE CARACTEROLOGICĂ

Indicatorii statici de evaluare a eficienţei economice şi de apreciere a proiectelor de


investiţii sunt variaţi ca natură, mod de exprimare, capacitate informaţională şi semnificaţie
etc. Numeric variază în funcţie de cerinţele analizei, de complexitatea proiectului şi de
pretenţiile analistului şi investitorului. O reglementare în acest sens, în ţara noastră, nu există,

1
Levasseur M., Quintart A., Finance, Editura Economica, Paris, 1993, p.465; Pilverdier Latreyte-Josette,
Finance d,entreprinse, Edit. Economica, Paris, 1993, p.306 şi urm. Staicu Fl. (coord.), Eficienţa economică a
investiţiilor, E.D.P., Bucureşti, 1995, p.155.
2
Românu I., Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997, p.126 şi urm.; Vasilescu I,
Românu I, Cicea C., Investiţii, Editura Economică, Bucureşti, 2000, cap. 5.

143
iar autonomia decizională în investiţii accentuează libertatea de alegere, fără a exclude riscul,
în folosirea, după caz, a unor indicatori valorici sau naturali.
În contextul enunţat este justificat să încadrăm indicatorii statici de evaluare şi
apreciere a eficienţei proiectelor de investiţii în 3 categorii şi anume: indicatori cu caracter
general, indicatori de bază şi indicatori specifici unor obiective sau ramuri de activitate aşa
cum se reflectă în tabelul nr. 7.1. În acest sens câteva precizări se impun, după cum urmează:
a) în tabel au fost incluşi indicatori statici uzuali, în evaluarea eficienţei economice a
proiectelor de investiţii;
b) în structura indicatorilor generali s-au luat în considerare acei indicatori care pot
caracteriza o activitate, fără sau cu implicaţii investiţionale, în timp ce indicatorii de bază se
referă strict la activitatea investiţională;
c) indicatorii specifici unor obiective şi activităţi economice sau sociale, capătă
această notă datorită particularităţilor tehnice, economice ori de altă factură ale domeniului
respectiv, unii fiind de bază, alţii cu caracter general în aprecierea sectorului, proiectului, de
referinţă;
d) în prezentare, indicatorii incluşi în tabel au fost caracterizaţi în funcţie de modul de
exprimare (valorici sau naturali), de natura lor (economici-financiari sau de eficienţa
economică), algoritmul de calcul (operaţii distinctive sau combinate), tendinţa de optim
(minim, maxim), poziţia faţă de o bază de referinţă (1 sau 100) şi caracterul corelativ al unora;
e) indicatorii incluşi în structurile din tabel nu au fost ierarhizaţi, în lipsa unor
asemenea criterii, şi nici nu au fost numerotaţi, în condiţiile relativităţii sferei lor de
cuprindere.

Caracterizarea indicatorilor statici de evaluare şi apreciere a eficienţei economice a


investiţiilor
Tabelul 7.1
Indicatori statici Elemente de caracterizare:
felul
exprimare algoritmul modelului tendinţa de optim
indicatorului
>100
Valori Natura Econ. ef. combi corela
-lă
÷ x ± min max < tiv
că Fin. econ. nare
A. Indicatori
generali
- Capacitatea de
X X X X
producţie
- Volumul
X X X X
producţiei
- Nr. de salariaţi X X X X
- Costul
X X X X
producţiei
- Preţul de
X X ... ... ... ... X
vânzare
- Valoarea
X X X X
producţiei
- Cheltuieli la
1000 lei X X X X
producţie
- Profit X X X X
- Rentabilitatea X X X X
- Valoarea
X X X X
adăugată
- Productivitatea
X X X X X
muncii

144
B. Indicatori de
bază
- Valoarea
X X X X
investiţiei
- Investiţia
X X X X
specifică
- Durata de
X X X X
recuperare
- Coeficientul de
eficienţă X X X X
economică
- Durata de
realizare a X X X X
investiţiei
- Durata de
funcţionare a X X ... ... ... ... X
obiectivului
C. Indicatori
specifici unor
obiective sau
activităţi
Comerţ exterior
Indicatori
generali
- Producţia
destinată X X X X
exportului
- Încasări
X X X X
valutare
- Valoarea
importului pentru X X X X
producţie
- Importul
specific pentru X X X X
producţie
- Aportul valutar X X X X
- Curs de
X X X X
revenire brut
- Curs de
X X X X
revenire net
Indicatori de
bază
- Valoarea
importului pentru X X X X
investiţii
- Importul
specific pentru X X X X
investiţii
- Valoarea
exportului la X X X X
1000 lei investiţii
- Valoarea
importului global X X X X
specific
- Aport valutar al
X X X X
investiţiei
- Durata de
recuperare a X X X X
efortului valutar

145
Comerţ interior
- Valoarea
X X X X
mărfurilor
- Costul
X X X X
mărfurilor
- Adaos
X X X X
comercial
- Profit X X X X
- Rentabilitatea X X X X
- Productivitatea
muncii în
X X X X
activitatea
comercială
- Gradul de
utilizare a reţelei X X X X
comerciale
Industria
petrolului
- Investiţia
specifică a X X X X
zăcământului
- Investiţia
specifică a X X X X
extracţiei
- Costul unitar X X X X
- Durata de
X X X X
recuperare
- Factorul de
X X X X
asigurare
Industria
energiei electrice
şi termice
- Investiţia
X X X X
specifică
- Costul unui
X X X X
kwh
- Cheltuieli
specifice X X X X
actualizate
- Coeficientul de
X X X X
avarie
- Cheltuieli
X X X X
anuale
Agricultură
- Pierderea de
X X X X
venit
Investiţii social –
culturale
- Investiţia
specifică pe m2;
X X X X
unitate de
folosinţă
- Coeficientul de
utilizare a X X X X 100
terenului
- Coeficientul de
utilizare a X X X X >100
suprafeţei clădite

146
- Coeficientul de
utilizare a
X X X X 100
suprafeţei
desfăşurate
- Coeficient de
utilizare în scop
productiv a X X X X 100
suprafeţei
desfăşurate
- Coeficient de
X X X X >100
densitate
- Suprafaţă
X X X X
locuibilă
- Număr de
apartamente X X X X
convenţionale
- Valoarea medie
a unui
X X X X
apartament
convenţional

Pe baza elementelor ce caracterizează indicatorii din tabelul nr. 7.1. se pot face câteva
aprecieri.
1. Componenţa tabelului nu este nici limitativă şi nici exhaustivă, ci este relativă, în
raport cu gradul de informare şi capacitatea intuitivă.
2. Dintre cei 11 indicatori generali un număr de 8 sunt valorici şi 3 naturali; 8 sunt cu
caracter economic sau financiar şi 3 de eficienţă economică; în proporţie egală sunt construiţi
cu modelele matematice simple (raport, produs de factori, sumă/diferenţă; 6 răspund
cerinţelor de optim prin maximizare iar 3 prin minimizare, în timp ce 2 indicatori se
optimizează corelativ.
3. Între cei 6 indicatori de bază, pentru evaluarea şi aprecierea eficienţei investiţiilor,
constatăm că: 4 indicatori sunt valorici şi 2 naturali; în proporţie egală, 3 la 3, sunt economici,
respectiv de eficienţă economică; modelul matematic se bazează pe produs de factori în cazul
a 3 indicatori şi respectiv sumă sau diferenţă în cazul a doi indicatori; în contextul optimizării,
3 indicatori implică minimizarea, unul maximizarea, iar 2 implică o interpretare corelativă.
4. Un set numeros, de 13 indicatori specifici, particularizează evaluarea şi aprecierea
proiectelor de investiţii, implicate în activitatea de comerţ exterior: un număr de 7 indicatori
generali şi 6 indicatori consideraţi "de bază", sunt exprimaţi valoric; dintre ei cei mai mulţi,
adică 9 sunt de eficienţă economică, 7 se determină ca raport între mărimi de calcul şi 8
comportă optimizarea prin minimizare. Este de remarcat caracterul complementar al acestor
indicatori faţă de indicatorii generali şi de bază într-un caz practic - un proiect de investiţii
realizabil într-o entitate economică în funcţiune, cu structură de producţie aferentă comerţului
exterior.
5. Evaluarea şi aprecierea proiectelor de investiţii din sectorul comerţului interior
implică de asemenea indicatori specifici. Dintre cei 6 indicatori pe care i-am reţinut în tabel,
5 sunt valorici, 3 au caracter economic iar 3 sunt indicatori de eficienţă economică; 3
indicatori sunt construiţi matematic, ca raport şi toţi cei 6 indicatori presupun optimizări prin
maximizare.
6. În două activităţi importante: industria petrolului şi industria energiei electrice şi
termice pot fi identificaţi indicatori specifici, complementari, în evaluarea eficienţei
economice a investiţiilor. Toţi cei 5 indicatori specifici pentru industria petrolului sunt

147
valorici, un număr de 4 indicatori cuantifică eficienţa economică, se calculează ca raport
efort/efecte şi presupun minimizarea, în vederea optimizării.
7. Investiţiile social-culturale constituie un caz aparte. Dintre cei 9 indicatori luaţi în
seamă, un număr de 7 sunt naturali şi sunt construiţi într-un algoritm de raport, 6 indicatori
exprimă eficienţa economică în secvenţa respectivă, iar 7 indicatori implică optimizarea prin
maximizare, dintre care 3 au limită maximă 1 sau 100, în timp ce 2 depăşesc această limită,
aprecierea fiind pozitivă.
8. Indicatorii statici, aşa cum reiese din tabelul anterior trebuie selectaţi, pentru a fi
corespunzători, în aprecierea unui anumit proiect, dintr-o anumită ramură de activitate. Între
ei prevalează însă indicatorii valorici care permit comparaţii pe un plan mai larg. Tocmai de
aceea o abordare a rolului şi locului pe care îl joacă indicatorii naturali în evaluarea eficienţei
economice a investiţiilor ni se pare oportună.

7.2.2. LOCUL ŞI ROLUL INDICATORILOR NATURALI ÎN ANALIZA EFICIENŢEI


ECONOMICE A INVESTIŢIILOR

Pentru asigurarea analizei complexe a eficienţei economice a investiţiilor este necesar


ca în analiză, alături de indicatorii valorici, să se utilizeze şi indicatorii naturali. Sfera de
cuprindere a indicatorilor naturali este vastă, cu ajutorul acestora putându-se aprecia o mare
diversitate de procese şi fenomene din economie. Indicatorii naturali sunt cunoscuţi împreună
cu indicatorii valorici sub denumirea de indicatori tehnico-economici prezentând unele
trăsături caracteristice.
Astfel indicatorii naturali caracterizează valoarea de întrebuinţare a investiţiilor sau a
rezultatelor acestora, exprimând, cu ajutorul unităţilor naturale sau natural-convenţionale în
mărimi absolute sau relative, aspectele cantitative şi calitative proprii diferitelor elemente ale
ansamblului investiţiilor.
Pe de altă parte, cu ajutorul lor, se pot face comparaţii privind performanţele utilajelor
şi instalaţiilor, consumurile de materii prime şi de forţă de muncă, calitatea produselor
obţinute etc. În acest scop este necesară: alegerea unitară a indicatorilor cantitativi elaboraţi
pe ramuri, pe baza nomenclatoarelor; asigurarea conţinutului unitar al indicatorilor în
compararea structurii producţiei obiectivului în construcţie; comparabilitatea condiţiilor de
construcţie şi exploatare a capacităţilor de producţie. Indicatorii naturali, având o mai redusă
capacitate de sinteză, nu pot fi utilizaţi independent pentru aprecierea variantelor de investiţii
ci alături de indicatorii valorici. În schimb, aceşti indicatori sunt mai sensibili la modificările
de detaliu de la o variantă la alta, ceea ce permite un mai înalt grad de siguranţă în aprecierea
variantelor de proiect.
Indicatorii naturali pot fi grupaţi după trei caracteristici de bază şi anume:
a) conţinutul economic şi material;
b) sfera de cuprindere;
c) fazele principale pe care le parcurge obiectivul de investiţii până la scoaterea lui din
exploatare.
a) În funcţie de conţinutul economic şi material, indicatorii naturali se pot grupa în:
- indicatorii mijloacelor de muncă (ca de pildă: suprafaţa utilă, suprafaţa necesară
instalării utilajelor; capacitatea de producţie a maşinilor; coeficientul de folosire a utilajelor);
- indicatorii obiectelor muncii (consumul specific de materii prime, combustibil
energie etc.);
- indicatorii forţei de muncă (cheltuieli de timp de muncă pe unitatea de produs;
greutatea specifică a muncii mecanizate faţă de totalul timpului de lucru al unui muncitor din
activitatea de bază etc.);

148
- indicatorii rezultatelor activităţii (volumul producţiei în unităţi naturale;
caracteristicile tehnice ale produselor etc.). Conţinutul economic al acestor indicatori nu
necesită explicaţii suplimentare.
b) După sfera de cuprindere, indicatorii naturali se pot grupa în: - indicatori generali;
- indicatori specifici;
Indicatorii generali reflectă aspecte ale activităţilor şi investiţiilor, comune tuturor
ramurilor cum sunt: durata de realizare a investiţiei; volumul total al producţiei; numărul total
de muncitori şi de personal; fondul anual de timp de lucru al muncitorilor; productivitatea
muncii; capacitatea de producţie a maşinilor şi utilajelor; consumuri de materii prime,
materiale. Aceşti indicatori prezintă o importanţă deosebită, parte dintre ei fiind folosiţi şi ca
mărimi de calcul pentru determinarea unor indicatori valorici (investiţia specifică, durata de
recuperare etc.).
Indicatorii specifici exprimă particularităţi ale unor maşini şi utilaje sau grupuri de
instalaţii, linii tehnologice sau a unor obiective, funcţie de specificul ramurii sau subramurii.
Se pot menţiona: volumul lucrărilor pregătitoare (în m3/1000 tone minereu extras); greutatea
specifică a aglomeratului de fier consumat pentru elaborarea fontei; desimea medie a firelor
de bătătură la 10 cm de ţesături crude (în industria textilă); producţia de carne faţă de
greutatea vie a animalelor sacrificate (în industria alimentară); consumul anual de piei crude
în tone, consumul anual de piei finisate în mp., în industria pielăriei etc.
În raport cu fazele pe care le parcurge obiectivul de investiţii până la scoaterea lui din
funcţiune se pot grupa în:
- indicatori ai construcţiei;
- indicatori ai exploatării.

Indicatorii construcţiei caracterizează investiţia până la darea în funcţiune, în timp ce


indicatorii exploatării caracterizează investiţia după darea în exploatare până la scoaterea din
uz. Între indicatorii construcţiei se pot menţiona: suprafaţa construită; volumul, şi cantitatea
materialelor puse în operă; volumul manoperei în construcţii etc. În cea de-a doua grupă se
cuprind indicatorii: capacitatea de producţie a maşinilor şi utilajelor; consumurile de materii
prime, materiale, energie, forţă de muncă; productivitatea muncii în expresie naturală etc.
Ţinând seama de varietatea mare a indicatorilor naturali şi având în vedere utilitatea
lor în practica aprecierii eficienţei economice a investiţiilor s-a impus elaborarea unor
nomenclatoare pe ramuri şi subramuri care pot să fie revizuite şi completate periodic.
Nomenclatoarele, cuprinzând indicatorii tehnico-economici, se pot întocmi pe ramuri şi
subramuri pentru a putea oglindi particularităţile diferitelor aspecte care se ridică în legătură
cu aprecierea variantelor de investiţii. De asemenea, pe baza nomenclatoarelor se pot trage
anumite concluzii vizând corelaţii dintre diferitele categorii de indicatori, stabilindu-se în
acelaşi timp o anumită ierarhie a lor.
În analiza eficienţei investiţiilor, indicatorii naturali se folosesc pentru exprimarea
directă şi nemijlocită a unor aspecte parţiale, ca de exemplu: durata de realizare a construcţiei;
suprafaţa construită; capacitatea de producţie proiectată; numărul total de personal; fondul
anual al timpului de lucru etc. În al doilea rând, indicatorii naturali pot fi folosiţi ca restricţii
în aprecierea variantelor de proiect. De asemenea, indicatorii naturali pot fi utilizaţi în grup,
corelaţi pentru a scoate în evidenţă anumite aspecte complexe ale eficienţei economice a
investiţiilor. Unii cercetători au sugerat utilizarea unui tabel şah, în care se cup, în care se
cupticală cât şi pe orizontală aceiaşi indicatorii naturali. Cu ajutorul acestui tabel se poate
relativ uşor să se urmărească modalităţile de corelare a acestora.
În perspectiva lărgirii activităţii de investiţii şi a elaborării documentaţiei în mai multe
variante pentru un obiectiv economic, creşte rolul indicatorii naturali în analiza eficienţei
economice a investiţiilor. Dealtfel, unele aspecte ale eficienţei pot fi scoase în evidenţă

149
îndeosebi cu ajutorul indicatorilor naturali, cum sunt cele privind calitatea şi durabilitatea
produselor. Indicatorii naturali ai calităţii pot să caracterizeze nivelul tehnic al procesului de
fabricaţie, nivelul funcţional şi estetic al produselor.

7.3. INDICATORII GENERALI

În această categorie încadrăm acei indicatori statici care pot caracteriza, în principiu,
activitatea economică a oricărei entităţi, în măsura în care este asigurat un sistem propriu de
informaţie economică. În ipoteza unei opţiuni de investiţii aceşti indicatori pot avea
determinări alternative (înainte de, şi după, realizarea investiţiei).
1. Capacitatea de producţie. Exprimă potenţialul de producţie al unui obiectiv, într-o
perioadă dată, de regulă un an, în unităţi naturale - tone, m2, m3, bucăţi etc. - în raport cu
profilul producţiei, structura sortimentală prevăzută şi regimul de funcţionare. Capacitatea de
producţie se stabileşte în funcţie de gradul de utilizare intensivă şi extensivă a utilajelor şi
instalaţiilor, rezultând din însumarea capacităţilor individuale ale acestora, sau în raport de
capacitatea utilajului conducător.
Capacitatea de producţie poate fi exprimată cantitativ, dar şi în unităţi valorice astfel:
n
Q = ∑ qj (7.1)
j =1
sau
n
Q = ∑ qjpj (7.1’)
j =1
în care:
Q reprezintă capacitatea de producţie exprimată valoric;
qj - capacitatea fizică de producţie a sortimentului j;
pj - preţul de producţie al sortimentului j.
Ca indicator natural, în sfera indicatorilor de eficienţă a investiţiilor, capacitatea de
producţie constituie punct de plecare pentru stabilirea celorlalţi indicatori, între care: valoarea
investiţiei; investiţia specifică; costul şi valoarea producţiei, numărul personalului etc.
2. Numărul personalului. Face parte din sfera indicatorilor naturali. Se stabileşte
funcţie de capacitatea de producţie, regimul de lucru, norma de personal, profilul producţiei,
structura sortimentelor etc. În seria indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor apare
sub forma numărului de personal total, din care, numărul de muncitori. Serveşte comparaţiilor
între diferitele variante de proiect în mod direct, precum şi pentru stabilirea indicatorului
productivitatea muncii.
3. Costul de producţie. Poate fi pus în evidenţă sub forma costului unitar sau a
costului total anual.
Costul de producţie unitar se stabileşte pe bază de antecalculaţii/calculaţii pe produs
sau pe baza relaţiei:
n

∑Q c i i

ci = i =1
n
, (7.2)
∑Q
i =1
i

în care:
c reprezintă costul unitar;
Q - volumul producţiei;
i - sortimentul de produse.

150
Costul de producţie total se stabileşte pentru un anumit volum al producţiei şi pentru o
anumită perioadă de timp (un an, trimestru, lună). Se regăseşte adesea şi sub denumirea
“valoarea producţiei la cost”.
În general costul producţiei exprimă efortul de producţie/exploatare în cadrul
întreprinderii, fabricii, secţiei etc., tendinţa de optimizare impunând minimizarea lui. Se
foloseşte în analiza economică pentru comparaţii între activităţi, produse etc., precum şi
pentru determinarea unor indicatori derivaţi (cheltuieli la 1000 lei producţie, rata profitului,
profitul aferent perioadei de timp). În aprecierea eficienţei proiectelor de investiţii prezintă
interes evaluarea fundamentată a structurii costului de producţie pe elemente de cheltuieli
(materii prime şi materiale, energie, costuri salariale, amortizare etc.) ca şi pe articole de
calculaţie (cheltuieli fixe şi variabile).
Relaţia de calcul a costului de producţie total (C) este:
n
C = ∑ Qi.ci (7.3)
i =1
Tendinţa de optim presupune minimizarea costului producţiei (unitar şi total).
4. Preţul de vânzare. Constituie indicator de estimare a nivelului valoric la care un
produs poate fi vândut. Preţul de vânzare (preţ de producţie) unitar, în principiu, constituie
rezultatul însumării costului de producţie unitar cu profitul pe unitatea de produs. În fapt,
preţul de producţie unitar, sub aspect cifric, este negociat între producător şi cumpărător,
interesele fiind contradictorii.
O formă a preţului, regăsită în practica economiei de piaţă o reprezintă preţul de
vânzare cu taxele incluse care se stabileşte prin adiţionarea la preţul de producţie (ca preţ de
vânzare al producătorului) a diferitelor taxe reglementate prin acte normative, între care taxa
pe valoarea adăugată, accize şi alte taxe. Este în interesul legiuitorului să impună forma,
procedura, prin care taxele respective se încasează odată cu vânzarea unor mărfuri sau
servicii.
Relaţiile de calcul corespunzătoare sunt:
- pentru preţul de producţie unitar (p):
p = c + pr (7.4)
- pentru preţul de vânzare cu taxele incluse (ptti):
ptti= p+ tva+ acc+ a (7.5)
unde,
pr - reprezinţă profitul pe unitatea de calcul;
tva - taxa pe valoarea adăugată;
acc - accize;
a - alte taxe.
5. Valoarea producţiei. Reprezintă indicatorul valoric prin care se exprimă amploarea
activităţii întreprinderii într-o perioadă de timp (luna, trimestrul, anul). Se determină după
relaţia:
n
P = ∑ Q i × pi , (7.6)
i =1
sau
n
Ptti = ∑ Qi × ptti; (7.7)
i =1
în care:
p reprezintă valoarea producţiei la preţ de producţie;
ptti - valoarea producţiei la preţul cu taxele incluse.
6. Cheltuieli la 1000 lei producţie. Este indicator de eficienţă economică semnificativ,
în întreprinderilor cu producţie neomogenă. Se determină cu ajutorul relaţiei:

151
C
C1000 = 1000, (7.8)
P
iar tendinţa de optim presupune minimizarea cheltuielilor la 1000 lei producţie.
7. Profitul. Constituie indicator esenţial în analiza oricărei activităţi economice,
întrucât exprimă scopul şi efectul valoric scontat sau realizat. Reflectă mărimea efectului
valoric aşteptat sau obţinut fiind determinat cu ajutorul relaţiei:
Prb =P - C; (7.9)
respectiv,
Prn= (P - C)(1 - i) =Rt (1 - i) (7.9’)
în care:
Pr reprezintă profitul brut (Prb) şi net (Prn);
Rt - rezultatul total (profitul brut);
i - cota de impozit pe profit.
În evaluarea şi aprecierea eficienţei proiectelor de investiţii profitul este luat în seamă
pentru efectuarea analizei comparative precum şi pentru determinarea unor indicatori derivaţi
(durata de recuperare, rata rentabilităţii, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor
etc.).
8. Rentabilitatea. Reflectă în principiu, capacitatea sistemului (întreprinderii) de a
genera profit, în cadrul unei perioade de timp. Constituie o stare pozitivă în care se prezintă
unitatea de referinţă, fapt atestat de raportul efect (profit)/efort (costul producţiei sau costul
investiţiei, capitalul social, valoarea cifrei de afaceri etc.). Rentabilitatea se măsoară printr-un
sistem de rate ale rentabilităţii, între care mai uzuală este cea prezentată mai jos:
P
rc = r 100, (7.10)
C
unde, rc reprezintă rata rentabilităţii funcţie de cost.
Aprecierea favorabilă a unei activităţi cu ajutorul diferitelor rate ale rentabilităţii ţine
seama de ordinul de mărime, impunându-se maximizarea nivelului cifric. Semnificaţia
fiecărei rate a rentabilităţii este în funcţie de numitorul raportului (cost, capital, cifră de
afaceri etc.).
9. Productivitatea muncii. Constituie unul din indicatorii folosiţi atât în exprimarea
eficienţei economice a activităţii de producţie cât şi în sfera eficienţei investiţiilor, în scop de
argumentare a deciziilor de investiţii. Se exprimă diferenţiat, în funcţie de mărimile de calcul
folosite, astfel:
Q Q Q⋅ p Q⋅ p
Wqp = (7.11); Wqm = (7.12); Wvp = (7.13); Wvm = (7.14);
Np N m Np Nm
unde:
W - reprezintă productivitatea muncii în unităţi fizice (q),
valorice (v), pe o persoană (p) sau pe un muncitor (m);
Np, Nm - numărul personalului total (Np), muncitori (Nm);
Q - volumul fizic al producţiei;
Q ⋅ p - valoarea producţiei anuale în lei.
Exprimând cantitatea de produse, ori valoarea produselor create de o persoană, un
muncitor, în unitatea de timp, pe de o parte, sau pe de altă parte, timpul necesar pentru
producerea unei unităţi din valoarea producţiei determinate, productivitatea muncii reflectă
eficienţa cu care se cheltuieşte munca socială.
Indicatorul productivitatea muncii se foloseşte în exprimarea şi analiza eficienţei
economice a investiţiilor pentru comparaţii între diferitele variante de proiect sau în dinamică
(situaţia după, şi înainte de realizarea unor investiţii de modernizare şi reutilare). Unii autori,
neagă calitatea de reflectare veridică a eficienţei economice prin intermediul productivităţii
muncii, întrucât indicatorul respectiv nu arată decât cantitatea, sau valoarea produselor

152
obţinute în medie de un muncitor, fără a da indicaţii cu privire la cheltuielile de producţie,
gradul de utilizare a factorilor de producţie angrenaţi etc.

7.4. INDICATORII DE BAZĂ

Formularea “indicatori de bază” a fost adoptată pentru a marca abordarea acelor


indicatori care caracterizează specificitatea domeniului de referinţă - investiţiile. Se
încadrează în această categorie atât indicatori economici cât şi indicatori de eficienţă
economică, statici, unii fiind exprimaţi valoric, alţii în unităţi naturale. Ne referim la: valoarea
investiţiei, investiţia specifică, durata de recuperare, coeficientul eficienţei economice, durata
de realizare etc.

1. Valoarea investiţiei
Valoarea investiţiei reprezintă capitalul investit şi constituie în acelaşi timp un
indicator de bază, care se cuprinde în documentaţia economică a lucrărilor de investiţii, dar şi
mărime de calcul pentru stabilirea unor indicatori de eficienţă economică derivaţi. Valoarea
investiţiilor ca mărime de calcul a fost analizată anterior.
Valoarea investiţiei constituie indicatorul valoric de bază, fără de care analiza altor
indicatori este un non-sens. determinarea valorii investiţiei reclamă o muncă vastă, dar odată
ce a fost stabilită, aceasta se înscrie în tabloul indicatorilor, exclusiv investiţiile conexe, ca
indicator total, precum şi cu defalcarea:
- valoarea lucrărilor de construcţii montaj;
- valoarea utilajelor, din ţară şi din import;
- alte cheltuieli (cum ar fi cele privind licenţele, elaborarea documentaţiei tehnico-
economice, asistenţă tehnică, know-how, necesarul de fond de rulment etc.).
Prin urmare valoarea investiţiei este indicator economic, valoric, prin care se reflectă
efortul investitorului privind înfăptuirea obiectivului, respectiv valoarea capitalului investit.
Se calculează pe baza relaţiei:
I= Id+ Ic +Pt+ NFR +Ac (7.15)
în care notaţiile sunt cunoscute, iar Ac reprezintă alte cheltuieli, în structura menţionată mai
sus.
2. Valoarea importului pentru investiţii
Constituie parte integrantă a indicatorului valoarea investiţiei. Pentru analiză, poate
însă fi luat în considerare şi în mod distinct, ca mărime de calcul.
Estimarea valorii importului pentru investiţii se face diferenţiat în funcţie de natura
importului (utilaje independente, instalaţii şi echipamente, licenţe şi tehnologii etc.), folosind
preţurile din contracte, oferte, în valută, şi prin transformare la cursul oficial, în lei. Ideea care
se impune vizează reducerea importului pentru investiţii prin asimilarea în ţară a utilajelor şi
echipamentelor necesare realizării noilor obiective de investiţii.
Valoarea importului pentru investiţii se stabileşte în funcţie de volumul importului (q’)
de utilaje, instalaţii, echipamente etc., preţurile de import în valută (p’) şi structura acestuia (i)
pe baza relaţiei (8.16.) astfel:
n
It ' = ∑ qi '⋅ pi ' , (7.16)
i =1
unde:
It' reprezintă valoarea importului total pentru investiţii.

153
3. Investiţia specifică
Investiţia specifică constituie un indicator valoric de eficienţă economică. În
comparaţie cu alte variante realizate la întreprinderi similare din ţară şi din străinătate, poate
să ofere concluzii importante în vederea luării deciziei de investiţii.
Investiţia specifică se exprimă ca un raport între valoarea investiţiilor şi efectele
obţinute, concretizate în volumul capacităţilor de producţie, în valoarea producţiei anuale,
valoarea sau volumul de prestaţii etc., astfel:
Id + Ic Ii
Ispi = n = n (7.17)
∑ Qi ∑ Qi
i =1 i =1
sau
Ii
Ispi = n
, (7.18)
∑Q p
i =1
i i

în care:
Isp reprezintă investiţia specifică în lei/unitate de capacitate sau la 1 leu producţie;
I - valoarea de deviz a investiţiilor;
Q - capacitatea de producţie;
Qp – valoarea producţiei;
i - indice de structură.
Relaţiile de mai sus redau într-o formă generală modul de exprimare a investiţiei
specifice, dar acestea se pot particulariza în funcţie de aspectele concrete din ramura de
referinţă (agricultură, transporturi etc.).
În legătură cu modul de stabilire a indicatorului investiţia specifică, se impun câteva
sublinieri. În primul rând elementele luate în calcul, respectiv valoarea investiţiei şi volumul
producţiei sau capacităţii trebuie corect determinate. Astfel volumul producţiei anuale datorat
unei investiţii este în funcţie de doi factori şi anume:

- producţia în unitatea de timp;


- gradul de utilizare în timp a capacităţilor de producţie (investiţia specifică fiind în
raport invers proporţional cu aceşti factori). Ca urmare calculul investiţiei specifice pe baza
capacităţii de producţie este mai semnificativ decît calculul în funcţie de volumul producţiei.
Între indicatorul investiţie specifică calculat în funcţie de capacitatea de producţie şi
cel calculat în funcţie de volumul producţiei există o dependenţă funcţională mijlocită de
coeficientul de folosire a capacităţii.
Ca urmare se poate spune că:
Isp/p=Isp/q ⋅ kf, (7.19)
unde:
Isp/q - investiţia specifică pe unitatea de capacitate de producţie;
Isp/p - investiţia specifică pe unitatea de producţie;
kf - coeficientul de folosire a capacităţii.
În al doilea rând, în valoarea investiţiilor luată în calculul indicatorului investiţia
specifică se includ cheltuielile directe şi colaterale, dacă aprecierea variantelor se face la nivel
microeconomic şi, se includ în plus, cheltuielile conexe de investiţii dacă aprecierea
variantelor, are loc la nivel macroeconomic.
În al treilea rând, în calculul indicatorului poate că ar trebui luat sporul de active fixe
pe unitatea de creştere a producţiei în perioada respectivă. Argumentul adus pentru susţinerea
acestei opinii se referă la faptul că într-o anumită măsură fondurile de investiţii sunt destinate
înlocuirii mijloacelor fixe uzate şi scoase din funcţiune.

154
În al patrulea rând, se ştie că sporul de producţie nu poate fi integral atribuit sporului
de investiţii, întrucât la creşterea producţiei mai contribuie şi alţi factori, iar efectele
investiţiilor apar doar după o anumită perioadă de timp.
Pentru a avea o semnificaţie economică corespunzătoare, investiţia specifică trebuie
analizată în dinamică şi în dependenţă cu progresul tehnic. Cu alte cuvinte, s-ar putea ca într-o
variantă, de pildă, investiţia specifică să fie mai mică şi să ne conducă la aprecierea favorabilă
asupra oportunităţii ei. În schimb dacă vom lua în calcul şi durata de funcţionare a
obiectivului, varianta să nu fie oportună. De aici rezultă că în principiu:
Isp / p ≠ Isp / q ⋅ Df (7.20)
unde,
Isp – investiţia specifică funcţie de producţie (p) şi capacitate (q);
Df – durata de funcţionare,
respectiv,
Ii Ii
Isp = ≠ (7.20’)
Qi Qi ⋅ Df
Problema ridicată mai sus are implicaţii mai ales în cazul variantelor cu durate de
funcţionare sensibil diferite.
O altă problemă care se ridică în legătură cu investiţia specifică se referă la necesitatea
calculării acestui indicator în raport cu fiecare element al investiţiei totale în parte (cheltuieli
directe, colaterale, conexe etc.) pentru ca aprecierea variantelor de proiect să fie riguros şi cât
mai complet fundamentată.

4. Durata de recuperare a investiţiilor


Durata de recuperare a investiţiilor constituie unul din indicatorii cei mai concludenţi
şi sintetici de apreciere a eficienţei economice a investiţiilor, în ipostaza statică, dar şi în cea
dinamică.
În principiu, durata de recuperare se calculează prin raportarea efortului investiţional
total la venitul net anual sau la sporul de venit anual (în cazul investiţiilor de reutilare şi
modernizare a întreprinderilor existente). În contextul actualului sistem de preţuri, calculul
duratei de recuperare se efectuează pe seama profitului anual. Pe seama întregului venit,
(efectelor financiare generate de investiţie: profit, taxe, accize etc.) se poate calcula, dar nu
are aceeaşi relevanţă.
Pentru aprecierea variantelor de investiţii prin prisma acestui indicator, se pune
condiţia ca durata de recuperare a variantei respective să fie mai mică sau cel mult egală cu
durata de recuperare normată, sau cea luată ca etalon.
Durata de recuperare, stabilindu-se ca raport între efortul investiţional şi efectele
băneşti anuale presupune existenţa unei corelaţii de ordin cantitativ între aceste două mărimi.
O asemenea corelaţie impune optimizarea a două criterii de referinţă şi anume “minimul de
investiţii” şi “reducerea costului activităţii”, ambele criterii generând maximizarea profitului,
criteriu de apreciere esenţial.
În legătură cu conţinutul, semnificaţia, modul de determinare şi domeniul de referinţă
a duratei de recuperare pot fi supuse analizei câteva aspecte.
4.1. În ceea ce priveşte baza teoretică a indicatorului durata de recuperare se aduc în
discuţie două aspecte esenţiale şi anume: caracterul de necesitate obiectivă a recuperării
investiţiei, precum şi cel privind sursa recuperării.
Caracterul de necesitate obiectivă a recuperării investiţiei, reiese din relaţia de
condiţionare dintre investiţie şi efectele băneşti generate de exploatarea obiectivului de
investiţii, în cadrul procesului reproducţiei sociale. Recuperarea efortului investit pe seama
propriilor efecte pe care le generează devine o condiţie a procesului creşterii economice, a
dezvoltării economice şi sociale.

155
În ceea ce priveşte sursa recuperării, în principiu, se acceptă că aceasta o constituie
venitul net, în funcţie de forma sau de formele pe care le îmbracă la un moment dat. Prin
urmare apreciem că efortul de investiţii productive se poate recupera, pe de o parte, pe seama
venitului net (şi astfel sunt îndeplinite cerinţele procesului reproducţiei lărgite) iar pe de altă
parte pe seama amortizării incluse în costuri (şi astfel sunt îndeplinite cerinţele procesului
reproducţiei simple). Dar, problema care se pune este aceea dacă se justifică determinarea
duratei de recuperare exclusiv pe seama profitului sau se justifică, drept sursă de determinare
şi bază de calcul, efectele financiare generate integral, chiar dacă o parte sunt prelevate fiscal
la buget? Şi apoi, dacă în calcul se justifică a fi luat profitul brut sau profitul net? Este evident
că pentru investitor prezintă interes calculul duratei de recuperare în funcţie de o bază de
recuperare asupra căreia dispune, iar aceasta o constituie profitul net. Pe de altă parte nu este
lipsit de interes calculul indicatorului respectiv în funcţie de efectele financiare integrale
generate în activitatea de exploatare a obiectivului de investiţii. Diferenţa dintre cele două
calcule alternative reflectă prelungirea duratei de recuperare datorită “povarei fiscale”.
De altfel, limitele utilizării în practică a indicatorului durata de recuperare, mai sunt
semnalate şi în alte situaţii şi anume:
- în cazul obiectivelor de investiţii cu durate de serviciu reduse, concluziile rezultate
sunt mai puţin concludente;
- în cazul în care venitul net anual obţinut la obiectivele puse în funcţiune variază (este
situaţia cea mai des întâlnită);
- în cazul obiectivelor la care se desfăşoară paralel activitatea de producţie şi de
investiţii.
Durata de recuperare a investiţiilor prin conţinutul său economic reflectă: recuperarea
investiţiilor totale; influenţa imobilizării fondurilor de investiţii în perioada de construcţie
până la punerea lui în funcţiune; influenţa negativă a neatingerii, în perioada prevăzută de
asimilare, a parametrilor tehnico-economici proiectaţi precum şi influenţa pozitivă a intrării
parţiale în funcţie a unor capacităţi de producţie, mai devreme, decât termenul stabilit prin
proiect.
În concluzie, indicatorul durata de recuperare semnifică nu numai numărul de ani în
care se recuperează investiţia pe seama venitului net, dar mai ales intensitatea medie de
valorificare.
4.2. Cu privire la modul de determinare a duratei de recuperare reţinem că
exprimarea relaţiei investiţii-efecte valorice, poate fi sintetizată în două feluri astfel:
- prin raportarea investiţiei la efectele băneşti pentru fiecare variantă în parte, (durata
de recuperare a investiţiei totale);
- prin raportarea investiţiei suplimentare la sporul de efecte suplimentare, rezultat ca
urmare al efortului mai mare, de investiţii într-o variantă faţă de alta, (durata de recuperare a
investiţiei suplimentare).

4.2.1. Durata de recuperare a investiţiei totale


Raportarea investiţiei la acumulări băneşti pentru fiecare variantă în parte, ne permite
să obţinem indicatorul durata de recuperare a investiţiei totale.
Relaţia generală de calcul, în cazul investiţiilor noi, este:
Id + Ic + Icn + Et + Pt + NFR It
Dγ = = (7.21)
Pr (Vn) Pr (Vn)
iar în cazul investiţiilor de modernizare şi reutilare:
Id + Ic + Icn + Et + Pt ± NFR + Pvn + Afc − Sv It
Dγ = = (7.22)
Pr − Pro(sauVn − Vn 0 ) Pr − Pro(sauVn − Vn 0 )
În calcule se ţine ori se poate ţine, seama de realizarea parametrilor investiţiei în
anumite ipoteze:

156
- inexistenţa unei perioade de asimilare (tas=0);
- existenţa unei perioade de asimilare (tas>0);
- punerea în funcţiune a obiectivului în devans (td>0).
Modelele de calcul ale duratei de recuperare, adaptate la ipotezele menţionate sunt
prezentate în tabelul nr. 7.2.
Câteva explicaţii la modelele de calcul ale duratei de recuperare, se impun:
- k, reprezintă perioada de asimilare a parametrilor tehnico-economici a obiectivului
de investiţii;
- expresiile (Pr-Prk) şi (Vn-Vnk) reprezintă efecte nerealizate în perioada de asimilare,
care măresc durata de recuperare;
- Prd şi Vnd, reflectă efecte realizate în devans.
Dacă efectele investiţiei se reflectă în economii la costuri de producţie, calculul duratei
de recuperare se poate efectua astfel:
It
Dγ = (7.23)
Ec
în care:
Dc - durata de recuperare a investiţiilor pe seama economiilor la cheltuielile de
producţie;
Ec - economii anuale la cheltuielile de producţie.

Modelul de calcul al duratei de recuperare a investiţiilor

Tabelul 7.2.
Modelele de calcul Ipoteze de calcul:
ale duratei de
recuperare în funcţie
de: tas=0 0<tas<k td>0
a) profit
b) venit
A. Investiţii noi It I t Pr − Prk I t Prd
a) din profit Dr = Dr = + Dr = −
Pr Pr Pr Pr Pr
b) din venit
Dr =
It I t Vn − Vnk I Vn
Dr = + Dγ = t − d
Vn Vn Vn Vn Vn
B. Investiţii de
modernizare şi
reutilare
a) din profit It It P − Prk It Pr − Pr0
Dr = Dr = + r Dr = − d
Pr − Pr 0 Pr − Pr 0
Pr −Pr0 Pr − Pr 0 Pr − Pr 0

b) din venit It It V − Vnk I Vn −Vn


Dr = Dr = + n Dr = t − d 0
Vn −Vn0 Vn − Vn0 Vn − Vn0 Vn −Vn0 Vn −Vn0

4.2.2. Durata de recuperare a investiţiei suplimentare

Modalităţile de exprimare ale indicatorului durata de recuperare a investiţiilor,


prezentate anterior se referă la variante de investiţii analizate singular. În realitate prezintă
importanţă şi analiza indicatorului durata de recuperare a investiţiei suplimentare.

157
Durata de recuperare a investiţiei suplimentare poate fi, calculată în funcţie de venitul
net, profit sau economii la cheltuielile de producţie, după relaţiile generale de forma:
I n − In − 1 I − I n −1
D rs = (7.24); D rs = n (7.25)
V n n − V n n −1 P r n − P r n −1
I n − In − 1
D rs = (7.26)
C n −1 − C n
În cazul a două variante de proiect, relaţiile de calcul devine:
I − I1 I − I1
D rs = 2 (7.27); Drs = 2 (7.28);
V n 2 − V n1 Pr2 − Pr1
I 2 − I1
D rs = (7.29).
C1 − C 2

Determinarea duratei de recuperare a investiţiei suplimentare se poate realiza, având în


vedere aceleaşi mărimi de calcul care au fost folosite pentru stabilirea duratei de recuperare a
investiţiei totale. Totuşi pe plan metodologic nu se insistă asupra utilităţii acestui indicator şi
nici asupra tehnicii de determinare. În schimb, pe plan teoretic indicatorul durata de
recuperare a investiţiei suplimentare este abordat, având în vedere faptul că prin construcţia sa
se poate genera o serie de alţi indicatori, între care coeficientul de eficienţă economică
relativă, cheltuielile echivalente, venituri echivalente etc.

5.Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor


Constituie un indicator de eficienţă economică a investiţiilor de forma efect/efort.
Ridică probleme privind modul de exprimare nivelul de referinţă şi posibilităţile de utilizare
în analiza variantelor de proiect. Se prezintă sub trei forme (absolut, relativ şi normativ). În
forma absolută caracterizează proiectul prin prisma raportului efecte/efort (venit net
anual/valoarea investiţiilor, conform devizului general), la nivelul întreprinzătorului. Sub
forma sa relativă permite comparaţii între proiecte prin prisma sporului de efecte faţă de
sporul de efort implicat. În forma sa normativă reflectă etalonul restrictiv impus de societate
pentru fructificarea efortului investiţional.
5.1. Coeficientul de eficienţă absolută se stabileşte ca raport între veniturile nete şi
valoarea investiţiilor pentru fiecare variantă astfel:
V1 V2 Vn
Ea1 = ; Ea 2 = ; ...; Ean = ; (7.30)
I1 I2 In
în care:
Ea - reprezintă coeficientul de eficienţă economică absolută (în varianta 1,2...n);
V - veniturile nete anuale;
I - valoarea investiţiilor.
În scopul efectuării analizei se pot utiliza două procedee:3
a) compararea directă a coeficienţilor Ea1, Ea2...,Ean considerându-se că varianta care are Ea-
>max., este varianta optimă;
b) compararea coeficientului de eficienţă al fiecărei variante cu un coeficient normativ (care
exprimă veniturile minime ce trebuie obţinute la fiecare leu investit), în care caz trebuie
considerate acceptabile toate variantele care au:
Ea1 , Ea 2 ,..., Ea n ≥ E n .

3
Cistelecan L., Procesul investiţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p.126.

158
Primul procedeu are dezavantajul că oricând poate fi introdusă în analiză o variantă
care are un coeficient Ea mai redus, şi astfel, indicaţiile obţinute nu mai sunt suficient de
concludente. În acelaşi timp dacă variantele analizate au investiţii diferite ca volum, înseamnă
că mărimea coeficientului Ea1 devine normă minimă de eficienţă pentru fondurile cheltuite
suplimentar în celelalte variante.
Procedeul al doilea elimină în bună măsură neajunsurile semnalate mai sus pentru că
coeficientul de eficienţă normativă, verifică atât coeficientul de eficienţă al variantei de bază
cât şi al al celorlalte variante.
Având în vedere însă condiţia impusă ca Ea1, Ea2,...Ean>En, înseamnă că analiza
eficienţei variantelor s-a efectuat, dar indicaţiile obţinute nu ne permit opţiunea pentru o
variantă sau alta. Nu se poate considera în toate cazurile că varianta care are coeficientul
Ea→maxim este cea mai bună (se poate ca volumul, de investiţii să fie mult prea mare sau
volumul acumulărilor băneşti mult prea mic în raport cu alte variante). Se mai pun şi alte
probleme legate de oportunitatea eliminării din analiză a celorlalte variante dacă au
coeficientul Ea <En, deşi presupun un volum mai mic de investiţii, sau un volum de efecte
mai mare.

5.2.Coeficientul de eficienţă economică relativă este conceput pentru nevoile


determinării eficienţei economice comparative a variantelor de investiţii, deci atunci când
realizarea unor variante necesită fonduri suplimentare. Semnificaţia economică a acestui
indicator este dată de raportul: efecte/eforturi suplimentare, trebuind să răspundă la întrebarea
dacă fiecare leu investit suplimentar, va aduce un spor de venit, acceptabil, cel puţin egal cu
mărimea (normativă) considerată limită minimă la un moment dat.
Coeficientul de eficienţă relativă se exprimă cu ajutorul relaţiei:
Vn − Vn − 1 Vn − 1 − Vn − 2 V 2 − V1
≥ En; ≥ En; ≥ En (7.31)
In − In − 1 In − 1 − In − 1 I 2 − I1
neputând avea o semnificaţie economică de sine stătătoare, întrucât are scopul să
caracterizeze în mod direct eficienţa sporului de investiţii solicitat de realizarea unei variante.
Pentru ca acest coeficient de eficienţă relativă a investiţiilor Er, să poată fi folosit
pentru a se putea trage concluzii cu privire la fiecare variantă de investiţii sunt necesare
calcule într-o anumită succesiune în, vederea asigurării unor comparaţii corecte a investiţiilor
suplimentare. Etapele de calcul constau în:
- ordonarea variantelor în succesiunea crescândă a investiţiilor, indiferent de mărimea
veniturilor corespunzătoare fiecărei variante. Cu această ocazie se poate examina dacă, fără a
se mai calcula coeficientul Er, nu există variante mai bune, cu venituri maxime la investiţii
minime;
- în continuare, se calculează coeficientul de eficienţă relativă, în lanţ, prin compararea
variantelor de proiect două câte două (varianta a doua cu varianta întâia, a treia cu a doua
etc.); variantele care au coeficientul Er<En se consideră inacceptabile şi se vor elimina din
calcul;
- se recalculează coeficienţii Er ai variantelor rămase în analiză şi se compară din nou
cu coeficientul En. După un număr de recalculări rămân în analiză variantele care asigură o
creştere a venitului, cel puţin egală cu aceea impusă de coeficientul normativ de eficienţă (En).
Pe baza acestei metodologii de calcul şi analiză, coeficientul eficienţei relative oferă
indicaţii cu privire la eficienţa fiecărei variante de proiect.
În principiu, aceşti doi indicatori trebuie să fie utilizaţi concomitent pentru asigurarea
unei analize complexe a variantelor de investiţii (utilizarea lor are loc în contextul celorlalţi
indicatori valorici şi naturali). În primul rând, pentru că coeficientul eficienţei absolute Ea,
comparat cu coeficientul normat En (în care Ea≥En) separă variantele în acceptabile şi
inacceptabile.

159
În al doilea rând, pentru că coeficientul Er, comparat cu coeficientul En permite
separarea variantelor acceptabile (în funcţie de Ea) în:
- mai avantajoase, dacă Ea(i)≥En, iar Er(i/i-1)≥En ;
- mai puţin avantajoase dacă Ea(i)≥En, iar Er(i/i-1)<En .

5.3.Coeficientul normativ de eficienţă economică a investiţiilor reflectă gradul de


fructificare impus de societate pentru o unitate bănească alocată realizării obiectivelor de
investiţii productive, (En). Are caracter restrictiv, ca normativ minim de eficienţă economică.
Mărimile normative de eficienţă economică a investiţiilor trebuie să fie determinate
astfel încât să contribuie la îmbunătăţirea activităţii practice de fundamentare a eficienţei
investiţiilor, să răspundă cerinţelor alegerii variantei optime de investiţii şi să ţină seama de
nivelul de dezvoltare al economiei naţionale, pentru că numai astfel se asigură o fundamentare
riguroasă a deciziilor de investiţii.
Normativele de eficienţă economică exprimă mărimi marginale (limită minimă sau
maximă). Normativele de eficienţă economică au anumite funcţii4.
a) Ca instrument de alocare a resurselor pe destinaţii, indiferent de criteriile sociale şi
economice, luate în seamă, de stringenţa nevoii sociale etc., nu se poate ignora cerinţa,
realizării unei norme de eficienţă la fiecare leu cheltuit într-o acţiune, proces.
b) Normativele de eficienţă economică îndeplinesc apoi funcţia de criteriu de analiză
întrucât permit comparaţii ale variantelor de proiect cu asemenea nivele restrictive (minime
sau maxime, după caz).
c) Constituie de asemenea instrument de optimizare întrucât prin nivelul şi conţinutul
lor orientează identificarea căilor, factorilor şi mijloacelor de evaluare şi realizare a nivelului
optim al unor procese şi activităţi.
d) Normativele de eficienţă economică pot avea şi funcţia de prag decizional.
Activităţile, procesele economice se pot desfăşura în varianta alternative, fiecare implicând
resurse variate şi asigurând efecte variabile. Normativele, ca restricţii (minime, medii sau
maxime) argumentează riguros decizia ca act de trecere de la gândire la acţiune.
Coeficientul normativ de eficienţă economică a investiţiilor (En) sa suscitat preocupări
în teoria investiţiilor. A fost disputată înainte de toate, prioritatea abordării conţinutului şi
rolului acestui indicator. În acest context s-au remarcat economişti cu orientări diferite:
L.P.Juşkov (1928), S.A. Kukel-Kraevski (1929), M.M. Protodiakoniov (1934) şi V.V.
Novojilkov (1946); Freund şi J.M. Collette care susţin prioritatea tratării acestui indicator de
către unii economişti occidentali (Leon Warls, A. Marshall şi Enrico Barone)5.
În elaborarea normativelor de eficienţă economică nu se poate neglija specificul
ramurii. Având în vedere natura diferită a lucrărilor pe ramuri, duratele variate de recuperare,
structura variată a producţiei precum şi destinaţia diferită a produselor, care se reflectă în
mărimea venitului net inclus în preţuri, diferenţierea normativelor de eficienţă a investiţiilor
pe ramuri s-ar putea impune cu necesitate. Mai mult, poate că normativele de eficienţă ar
trebui diferenţiate şi funcţie de natura lucrărilor (lucrări noi, reutilări, modernizări, dezvoltări,
refaceri etc.). Se ştie de pildă, că lucrările de reutilări şi modernizări prezintă un grad mai
ridicat de eficienţă decât investiţiile noi, pentru că presupun, în general, cheltuielile pentru
dotări cu maşini, utilaje etc.
În ceea ce priveşte nivelul cifric al coeficientului normativ de eficienţă economică a
investiţiilor, problema nu a fost pe deplin elucidată. În literatura economică s-au încercat
analogii cu rata marginală a profitului, cu rata dobânzii, cu rata costului mediu ponderat al

4
Matei Şt., Eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Timişoara, lito. 1981, p.161-172.
5
Ciumara M., Căi şi modalităţi de creştere a eficienţei economice a investiţiilor, Editura politică, Bucureşti,
1982, p.48-49.

160
capitalului, cu rata creşterii cifrei de afaceri6 sau într-un alt context, corelaţii cu rata creşterii
profitului7 ori cu rata creşterii venitului naţional8 respectiv a produsului intern brut. În ţara
noastră coeficientului normativ de eficienţă economică i s-a atribuit, într-o perioadă
anterioară, un nivel cifric de 0,15, fără a se încerca o argumentare metodologică. Apreciem că
există o logică economică în ipoteza conform căreia normativul de eficienţă economică la
nivelul întreprinderii ca şi la nivelul unei ţări este rezultanta raportului dintre creşterea
venitului (profitului, produsului intern brut) şi investiţii. Este necesar ca ritmul de creştere a
venitului, la nivelul de referinţă, să fie în corelaţie cu mărimea coeficientului normativ de
eficienţă economică a investiţiilor, respectiv:
∆Vt
En = (7.32)
It

unde:
∆Vt- reprezintă sporul de venit (profit), la nivelul de referinţă, în anul "t";
It - valoarea investiţiilor în anul "t".
Plecând de la ipoteza că întregul venit se repartizează pentru investiţii, rezultă că
volumul acestora în anul "t" va fi :
It = It − 1 + ∆ V t (7.33)
Pentru a realiza o creştere a venitului trebuie să alocăm şi fonduri de investiţii
corespunzătoare. Valoarea investiţiilor în anul "t" care ar trebui să asigure creşterea venitului,
respectiv
Vt = [Vt − 1(1+r )],
unde r este ritmul sporului venitului, se calculează astfel:
În relaţia (7.34) s-a plecat de la ipoteza că, creşterea venitului se datorează numai

It = It − 1(1 + r ) = It − 1 + It − 1 ⋅ r (7.34)
investiţiilor. În realitate, asupra creşterii venitului influenţează şi alţi factori cum sunt:
creşterea productivităţii muncii, reducerea cheltuielilor materiale şi alţi.
Investiţiile din anul "t" se mai pot calcula şi astfel:
It = It − 1(1 + r ) = It − 1 + ∆Vt (7.35)
Din relaţia (8.35) putem scoate sporul de venit, respectiv:
∆Vt = It − 1(1 + r ) − It − 1 = It − 1 + rIt − 1 − It − 1 = rIt − 1
Pentru a avea un ritm al sporului de venit corespunzător, dorit, trebuie ca mărimea

∆Vt rIt − 1 r
En = = = (7.36)
It It − 1(1+ r ) 1 + r
coeficientului de eficienţă să fie:
După cum se ştie nu tot venitul obţinut este repartizat pentru investiţii. O anumită
parte este afectată dividendelor, consumului. În acest sens, considerând că p% din venit ia altă
destinaţie, coeficientul de eficienţă economică se determină astfel:

6
Peumans H., Theorie et pratique des calculs d`inestissement, Dumond, Paris, 1967, p.79
7
Cocriş V.,Işan V., Economia afacerilor, vol.3, Edit. Graphix, Iaşi, 1995, p.144-145,(cf.R.A.Varne,
Emphasizing Rate of Growth of Return,1960);
8
idem

161
It = It − 1(1 + r ) + ∆Vt − p∆Vt; (7.37)
∆Vt = It − 1(1 + r ) − It − 1 + p∆Vt;
∆Vt = It − 1 + rIt − 1 − It − 1 + p∆Vt;
∆Vt = rIt − 1 + p∆Vt;
∆Vt − p∆Vt = rIt − 1;
∆Vt (1 − p ) = rIt − 1;
rIt − 1
∆Vt = ; (7.38)
(1 − p )
rIt − 1

En =
∆Vt
=
(1 − p ) = r
; (7.39)
It It − 1(1 + r ) (1 − p )(1 + r )
Prin urmare, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor va fi exprimat prin
relaţia:
r
En = (7.40)
(1 − p )(1 + r )
Din relaţia (8.40) rezultă că, coeficientul de eficienţă economică este funcţie de ritmul
sporului de venit, respectiv în funcţie de ritmul creşterii, (1+r) şi funcţie de partea destinată
consumului (p).

6. Durata de realizare a investiţiilor.


Constituie un indicator natural de exprimare a eficienţei economice a investiţiilor, care
se stabileşte în funcţie de natura obiectivelor de investiţii şi se compară cu normativele duratei
de realizare la diferite obiective. Practic, durata de realizare a investiţiei are în vedere timpul,
din momentul începerii etapei de proiectare, până la punerea în funcţiune a obiectivului.
Durata de realizare a investiţiei cuprinde într-un sens larg timpul necesar pentru
înfăptuirea procesului investiţional în ansamblul său, respectiv:
- perioada de proiectare;
- perioada fluxului informaţional: avizare-decizie;
- perioada de licitare, contractare şi deschidere a finanţării lucrărilor de investiţii;
- perioada de organizare a şantierului;
- perioada executării lucrărilor de construcţii montaj;
- perioada de probe tehnologice;
- perioada de recepţie pentru punerea în funcţiune;
- perioada realizării parametrilor tehnico-economici proiectaţi.
În sens restrâns, durata de realizare a investiţiei se referă îndeosebi la perioada dintre
momentul începerii lucrărilor de organizare de şantier şi cel al punerii în funcţiune.
Aprecierea favorabilă a indicatorului durata de realizare a investiţiei, ţine de tendinţa de
reducere a acesteia prin: pregătirea temeinică şi din timp a investiţiilor, astfel încât să se evite
erorile în proiectare şi execuţie; dozarea corespunzătoare a forţelor de care dispune
antreprenorul pentru realizarea frontului de lucru stabilit şi pentru asigurarea punerii în
funcţiune la termenele scontate; efectuarea recepţiei în condiţii de calitate, pentru scurtarea
perioadei de probe tehnologice şi altele.
Indicatorul durata de realizare a investiţiilor poate fi exprimat în ani, cu defalcare pe
trimestre şi luni. Corespunzător se realizează defalcarea investiţiilor pe stadii fizice şi valorice
ceea ce facilitează calculul imobilizărilor de fonduri în perioada de construcţie ca urmare a
influenţei factorului timp, determinarea necesarului de resurse materiale, financiare şi de

162
muncă pe ani şi pe trimestre sau luni, precum şi implicarea operativă a agenţilor procesului
investiţional în realizarea investiţiei.

7.5. INDICATORI SPECIFICI UNOR OBIECTIVE, ACTIVITĂŢI ŞI


SECTOARE ECONOMICE ŞI SOCIALE

7.5.1. INDICATORI ECONOMICI ŞI DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR


PENTRU OBIECTIVE CU ACTIVITATE DE COMERŢ EXTERIOR

Tranziţia economico-socială a ţării impune în mod necesar intensificarea schimburilor


economice internaţionale. În acest context, se pune problema eficienţei operaţiunilor de
import-export. La realizarea acestui deziderat concură mai mulţi factori, între care
menţionăm:
a) realizarea unor produse de bună calitate, cu parametri tehnico-funcţionali înalţi;
b) creşterea productivităţii muncii sociale;
c) modul de prezentare a produselor;
d) utilizarea în bune condiţii a procedeelor de marketing;
e) pregătirea cadrelor;
f) capacitatea de adaptare a industriei la cerinţele pieţei în mod operativ.
Eficienţa exportului se determină prin compararea efectelor cu efortul făcut pentru
obţinerea lor. O latură a eficienţei generale a comerţului exterior o constituie rentabilitatea
financiar/valutară care este influenţată, în sensul sporirii ei, şi de investiţii.
La alegerea unei variante de proiect trebuie ca analiza indicatorilor de eficienţă
economică a investiţiilor să fie dublată de analiza indicatorilor care caracterizează influenţa
investiţiilor asupra schimburilor economice internaţionale.
Vom examina aceşti indicatori plecând de la structurarea lor în indicatori generali şi
indicatori de bază.

1. Indicatori cu caracter general

a) Producţia destinată exportului


Înainte de a se adopta o decizie în legătură cu alegerea variantelor de investiţii este
necesar să se cunoască volumul producţiei destinată exportului şi valoarea acesteia exprimată
în lei şi în valută, adică:
n
Q e = ∑ q ej p j şi Qe' = ∑ q ej p 'j , (7.41)
j =1

în care:
Qe; Q 'e reprezintă valoarea producţiei anuale destinate exportului exprimat în lei şi în
valută;
qej – cantitatea producţiei anuale destinată exportului din sortimentul “j”;
pj; p 'j - preţul unitar al sortimentului “j”, exprimat în lei şi în valută.

b) Importul pentru producţie


n n
I p = ∑mj pj şi I p' = ∑ m j p 'j (7.42)
j =1 j =1

în care:
mj – reprezintă cantitatea de materii prime, materiale şi combustibili ce se importă într-
un an;

163
pj; p 'j - preţul unitar al lui mj, exprimat în lei şi în valută.
Cu toată importanţa acestui indicator, el nu poate să indice cu precizie care variantă
este eficientă. În multe cazuri variantele de proiect prevăd capacităţi de producţie diferite. La
varianta cu capacitatea de producţie mai mare este firesc ca importul pentru producţie să fie
mai mare. La prima analiză această variantă este respinsă. Pentru aceasta este necesar să se
calculeze importul anual specific pentru producţie:
Ip
I ps = , (7.43)
q
în care:
q reprezintă capacitatea de producţie anuală.
Varianta cu un import specific minim va fi eficientă privită prin prisma acestui
indicator.

c) Aportul valutar al produselor exportate


În analiza eficienţei economice a variantelor de investiţii ne interesează nu cantitatea
şi valoarea produselor care se exportă (Q 'e ), ci mai ales mărimea fondului valutar, ce rămâne
după ce s-a scăzut valuta necesară importului pentru producţie (I 'p ).
Aportul valutar realizat anual se determină cu ajutorul formulei:
Av' = Qe' − I p' , (7.44)
iar tendinţa de optim implică maximizarea lui.

d) Cursul de revenire
Acest indicator exprimă raportul dintre nivelul preţurilor interne şi externe comparativ,
stabilite pentru o anumită producţie destinată exportului.
Cursul de revenire brut se poate calcula:
- în raport de costul de producţie complet:
Cc + t
Crb / c = ; (7.45)
p'
- în raport de preţul de producţie:
p+t
Crb / p = , (7.46)
p'
în care:
Cc reprezintă costul de producţie complet;
t – comisionul întreprinderilor de comerţ exterior şi costurile pentru transport şi alte
cheltuieli de export (franco frontiera ţării);
p’ – preţul în valută al produsului destinat exportului (franco frontiera ţării);
p – preţul în lei.
Cursul de revenire net exprimă nivelul de valorificare în valută, prin exportul
produsului finit, a elementelor de cost ce nu se pot valorifica independent şi se determină
astfel:
- în raport de costul de producţie complet:
Qe . c − M p + Qe . t
Crn / c = ; (7.47)
Qe' − M p'
- în raport de preţul de producţie:
Qep − M p + Qe.t
Crn / p = , (7.48)
Qe' − M p'

164
în care:
Qe.c reprezintă valoarea producţiei exportate exprimată în costurile de producţie
complete;
Qep - valoarea producţiei exportate exprimată în preţuri de producţie;
Qe.t – elemente ce se adaugă la costul sau preţul de producţie, pentru a obţine preţul
intern de export franco frontiera ţării noastre;
M – valoarea componentelor produsului impozabile/exportabile independent (în lei –
p; în valută – p’).

2. Indicatori de bază
a) Importul pentru utilaje
La evaluarea obiectivului de investiţii proiectanţii au interes să calculeze costul
utilajelor ce vor fi importate.
Valoarea importului pentru utilaje se determină cu ajutorul formulei:

I u' = ∑ u j p 'j , (7.49)

în care:
uj – utilajul de tip “j”;
p 'j - preţul utilajului de tip “j” în valută.
Dacă variantele de proiect prevăd capacităţi de producţie diferite, atunci este necesar
să se calculeze importul pentru utilaje specific:
I'
I us' = u . (7.50)
q

b) Importul total
În analiza eficienţei economice a variantelor de investiţii trebuie avut în vedere
valoarea totală a importurilor pentru producţie, pentru utilaje şi alte cheltuieli pentru importuri
(brevete, licenţe, cheltuieli pentru pregătirea exportului etc.), astfel:
I t' = I p' ⋅ Dn + I u' + I c' , (7.51)
în care:
I 'p - importul pentru producţie;
I u' - importul pentru utilaje;
I c' - alte cheltuieli pentru importuri;
Dn - durata normată de funcţionare a noului obiectiv.

c) Aportul valutar al investiţiilor


Acest indicator indică valuta ce revine la un leu investit şi se calculează astfel:
A'
Avi' = v (7.52)
I
sau dacă se ia în considerare aportul valutar obţinut pe întreaga durată normată de funcţionare
( Dn ), atunci:
Av' xDn
Avi' = . (7.53)
I
Se apreciază favorabil tendinţa de creştere, respectiv nivelul maxim.

165
d) Durata de recuperare a cheltuielilor valutare se determină astfel:
I u' + I c'
Dr = '
(7.54.)
'
A v

7.5.2. INDICATORII ECONOMICI ŞI DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ SPECIFICI ÎN ACTIVITATEA DE COMERŢ


EXTERIOR

Obiectivele de investiţii din sectorul de comerţ interior sunt în principiu, reprezentate de clădiri şi
construcţii precum şi dotări interioare ca şi de mijloace de transport care servesc scopului specific
depozitare, pregătire şi vânzarea mărfurilor (en gros şi en detail).
Indicatorii de evaluare şi apreciere a eficienţei proiectelor de investiţii, caracterizează,
în fapt, şi activitatea comercială în specificul său, odată cu caracterizarea parametrilor
investiţionali ai proiectului respectiv. Ne vom referii la principalii indicatori prin care se
relevă eficienţa economică în activitatea de comerţ interior, în ideea că aceştia sunt, nu doar
specifici ci, şi complementari indicatorilor de bază precum: valoarea investiţiei, investiţia
specifică, durata de recuperare etc.
1. Valoarea mărfurilor, în stoc sau vândute reflectă parametri economici în care evoluează
întreprinderea comercială. Se poate calcula cu ajutorul relaţiei:
n
Vmf = ∑ Qmf i ⋅ pi (7.55)
i =1
în care:
Vmf reprezintă valoarea mărfurilor;
Qmf – cantitatea, volumul mărfurilor exprimate în unităţi naturale (buc, Kg, m2, m3, etc.);
p – preţul unitar de vânzare a mărfurilor;
i – structura sortimentului.
Constituie un parametru valoric reprezentativ, pentru interpretări, comparative dar şi pentru
determinarea unor indicatori derivaţi.

2. Costul mărfurilor, ca indicator economic, valoric reprezintă cheltuiala sau efortul unităţii
comerciale pentru a-şi asigura stocul, respectiv fondul de marfă.
Se poate stabili conform relaţiei:
n
Cmf = ∑ Qmf i ⋅ pa i (7.56)
i =1
în care:
Cmfi reprezintă costul mărfurilor;
pai – preţul de achiziţie/cumpărare a mărfurilor de la producător sau distribuitor.

3. Adaosul comercial reflectă venitul cuvenit şi realizat în sectorul comercial. Este un indicator
economic valoric, pe seama căruia se acoperă cheltuielile de circulaţie, diferenţa constituind profitul
întreprinderii comerciale. Se stabileşte pe baza relaţiei:
Ad= Vmf – Cmf, (7.57)
unde,
Ad reprezintă adaosul comercial.

4. Profitul, în sectorul comercial, are acelaşi conţinut economic cu profitul generat în alte
activităţi economice. Reflectă valoarea efectelor financiare generate de fluxul activităţii comerciale şi se
stabileşte cu ajutorul relaţiei:

Prb = Ad – Ccirc, (7.58)


respectiv Pn = Prb (1+i’) = Prb – Ipr (7.59)
în care:
Prb reprezintă profitul brut;
Prn – profitul net

166
Ccirc – cheltuieli de circulaţie;
i’ – cota de impozit pe profit;
Ipr – impozitul pe profit.
Cheltuielile de circulaţie reprezintă , în fapt, costul activităţilor comercial, fiind în corelaţie cu
calitatea managementului societăţii, cu volumul activităţii şi cu alţi factori.

5. Rentabilitatea, în context, poate avea diverse forme de exprimare. Specific este însă exprimarea
acesteia în funcţie de cheltuielile de circulaţie cu ajutorul ratei rentabilităţii, astfel:
Pr
rc = ⋅ 100 , (7.60)
C circ
în care profitul poate fi luat în calcul în mărimea sa brută sau netă. Desigur nu poate fi ignorată
posibilitatea calculării ratei rentabilităţii în funcţie de ansamblul valoric al activelor firmei, prin relaţia:
Pr
rAt = ⋅ 100 , (7.61)
Af + Ac
în care:
rc – rata rentabilităţii în funcţie de cheltuielile de circulaţie;
rAt – rata de rentabilitate a activelor totale;
Af – active fixe;
Ac – active circulante.

6. Productivitatea muncii, în comerţ, exprimă valoarea vânzărilor de mărfuri pe un salariat,


calculându-se cu ajutorul relaţiei:
Vmf
W = , (7.62)
N
în care:
W reprezintă productivitatea muncii în lei pe un salariat sau vânzător;
N - numărul personalului.

7. Gradul de utilizarea a reţelei comerciale exprimă valoarea sau volumul vânzărilor de mărfuri pe
un m2 suprafaţă comercial, conform relaţiei:
Vmf
Gu = , (7.63)
Scu
în care:
Gu, reprezintă gradul de utilizare (valorificare) a suprafeţei comerciale;
Scu – suprafaţa comercială utilă.
Desigur, există şi pot fi identificaţi şi alţi indicatori specifici sectorului comercial. Apreciem însă
că cei prezentaţi acoperă metodologic sfera de referinţă şi răspund scopului propus.

7.5.3.PARTICULARITĂŢILE EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR ÎN


INDUSTRIA EXTRACTIVĂ

Un rol important revine investiţiilor în industria extractivă de petrol şi gaze, care se


caracterizează prin ponderea lor mare, şi prin gradul de incertitudine din punct de vedere al eficienţei lor
economice, în comparaţie cu celelalte categorii de investiţii.
Există particularităţi importante ale industriei extractive între care faptul că:
- producţia unui obiect de exploatare (zăcământ) nu este constantă ci scade de la un an la altul, ca
urmare a declinului natural al zăcământului sondelor;
- în industria extractivă de petrol o bună parte din investiţii sunt folosite la săparea şi echiparea
sondelor pentru menţinerea producţiei, altă parte pentru creşterea rezervelor de ţiţei şi numai o parte redusă
serveşte la creşterea producţiei.
Analiza eficienţei economice a investiţiilor în industria petrolului trebuie să cuprindă trei laturi
deosebite şi anume:
- analiza pe acţiuni, de exemplu forajul, echiparea sondelor şi transportul ţiţeiului;
- analiza eficienţei economice a investiţiilor pe obiecte concrete (zăcământ, bloc tectonic etc.);
- analiza eficienţei economice a investiţiilor pe ramură, în timp.

167
În industria petrolului, structura investiţiilor (I) cuprinde: investiţii pentru lucrări geologice
privind descoperirea de noi rezerve (Ig); investiţii pentru foraj-exploatare (If); investiţii pentru producţie
(Ip).

I = Ig +If +Ip (7.65)

Investiţiile pentru lucrări geologice au o pondere relativ mare în totalul investiţiilor materializate
într-un anumit număr de sonde, care pot fi ulterior folosite în extracţia petrolului, dar, există riscul de a
nu fi folosite, prin instalarea acestora pe un teren neproductiv.
Investiţiile pentru foraj-exploatare, cuprind cheltuielile pentru construcţia sondelor noi. Volumul
acestor investiţii depinde de numărul sondelor şi costul construcţiei unei sonde necesare forajului de
exploatare şi a instalării unor sonde de injecţie.
Investiţiile pentru producţie cuprind cheltuielile necesare punerii în producţie, a echipării
sondelor şi investiţii pentru instalaţii şi construcţii de suprafaţă.
Particularitatea industriei petrolului conferă şi unele particularităţi în însăşi modalitatea de
calcul a unor indicatori ai eficienţei economice a investiţiilor, astfel:

1. Investiţia specifică a unui zăcământ:


I
Isp = , (7.66)
q
în care:
Isp, reprezintă investiţia specifică;
I - valoarea investiţiilor;
q - producţia medie pe ultimii zece ani.
Se ia în calcul investiţiei specifice a unui zăcământ, producţia medie pe ultimii zece
ani, deoarece există un declin al sondelor şi nu ar fi corect să se folosească producţia primului
an.

2. Investiţia specifică a extracţiei:

I
Isp = , (7.67)
qn
în care:
I, reprezintă valoarea investiţiilor necesare sondelor noi;
qn - producţia sondelor noi.
Separarea sondelor noi în industria petrolului reprezintă tocmai creşterea producţiei.
În concluzie, investiţia specifică a ramurii extractive de petrol se compune din suma investiţiilor
specifice pentru crearea unei tone de capacitate nouă (Ispq), menţinerea capacităţii de o tonă (Ispmq) şi
crearea rezervelor necesare pentru o tonă de capacitate nouă (Ispr). Această mărime deşi are o mare
importanţă în analiza eficienţa investiţiilor, în extracţia de petrol, nu poate fi comparată cu investiţia
specifică din alte ramuri, la un moment dat, ci numai pe o perioadă mai mare de timp, fapt pentru care, se
vor însuma investiţiile în sondele noi necesare menţinerii producţiei la acelaşi nivel. În asemenea condiţii
desigur că investiţia specifică din industria petrolului este mai mare decât în alte ramuri unde se fac
cheltuieli doar la început şi care privesc o perioadă viitoare mai mare.

3. Costul unitar al producţiei este considerat cel mai important indicator de apreciere, deoarece el
reflectă condiţiile în care se desfăşoară întregul proces de producţie şi se calculează astfel:
în care:
c reprezintă costul pe tona de ţiţei extras (lei/tonă);

Csa
c= + cd , (7.68)
Db
Csa - costul mediu pe sondă/an;

168
Db - debitul mediu pe sondă/an;
cd - costul pe tona de rezervă descoperită.
În această relaţie cd este considerat constant (pe un cincinal), Csa variază foarte puţin de la un an
la altul, iar Db scade treptat ca urmare a declinului natural al zăcământului, fapt ce determină ca, pe
acelaşi zăcământ, costul să crească în fiecare an.
Întrucât scăderea lui Db este inevitabilă, datorită condiţiilor din ţara noastră, toată atenţia este
îndreptată asupra lui Csa care trebuie să scadă pentru a compensa ceva din scăderea continuă a lui Db. În
consecinţă pentru a studia eficienţa fiecărui zăcământ pus în exploatare, costul unitar trebuie desfăşurat
pe ani, stabilindu-se o medie pe zece ani, de pildă, perioadă pe care se poate stabili şi un normativ al
costului cu care să se compare valoarea calculată.
În ce priveşte indicatorii, coeficientul de eficienţă al investiţiei de recuperare, aceştia nu au o
semnificaţie deosebită, dat fiind faptul că preţul de vânzare al ţiţeiului diferă de la o perioadă la alta.
Aceasta face ca profitul, venitul net, să nu fie indicatori concludenţi, fiind determinaţi mai mult de jocul
preţurilor decât de fenomenul economic în sine.
4. Durata de recuperare (Dr) se poate stabili grafic la intersecţia ecuaţiei costurilor (de investiţii şi
exploatare - dar fără amortizare) şi valorii producţiei, din relaţia:

I +Dr. C =Dr P ,
de unde,
I I
Dr = = (7.69)
P − C B + Am
în care:
C - reprezintă cheltuielile de exploatare anuale, fără amortizare;
P - valoarea producţiei;
Am - amortizare.
Sub această formă durata de recuperare are semnificaţie şi se utilizează în analiza
eficienţei investiţiilor în industria extracţiei de petrol.

5. Factorul de asigurare este un indicator specific industriei şi se calculează după formula:

R
f= , (7.70)
qn
unde:
f reprezintă factorul de asigurare;
R - rezervele totale descoperite;
qn - producţuia anuală a sondelor noi.
Acest indicator are următoarea semnificaţie: pentru câţi ani este asigurată economia naţională cu
rezervele respective la capacităţile de extracţie a sondelor noi.

8.5.4. PARTICULARITĂŢILE EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR ÎN


INDUSTRIA ENERGETICĂ

Particularităţile investiţiilor în industria energetică constau în faptul că acestea se referă la


obiecte diferite: centrale electrice, linii de transport a energiei, instalaţii de automatizare. Aceste investiţii
au următoarele caracteristici:
- toate instalaţiile aferente formează un tot, neputându-se concepe o lucrare fără linii de
transport, sau fără instalaţii de automatizare;
- unele din aceste obiecte nu au o producţie individualizată.
Analiza eficienţei economice a investiţiilor în ramura energiei electrice vizează indicatori
importanţi: investiţia specifică, costul unui kwh, costurile unitare actualizate, felul combustibilului,
consumul specific şi siguranţa în funcţionare.

1. Investiţia specifică (Isp) se calculează raportând valoarea investiţiilor necesare realizării


obiectivului respectiv (I) la puterea instalată (Pi) exprimată în kwh, astfel:

169
I
Isp = , (7.71)
Pi
Valoarea acestui indicator diferă de la un tip de centrală la altul, fiind în creştere faţă de
centralele termoelectrice care folosesc drept combustibil gazele naturale, la cele care funcţionează pe
cărbuni şi respectiv la hidrocentrale.
2. Costul unui kwh (Ckwh) se calculează cu ajutorul formulei:

a ⋅ Isp b
Ckwh = + + z, (7.72) în care :
Tu n
a reprezintă cota de amortizare suportată în fiecare an de utilizare a instalaţiei;
Isp - investiţia specifică a unui kw instalat;
Tu - timpul de utilizare a puterii instalate, exprimat în ore;
Acest timp este cuprins între 4000-5000 ore pe an la hidrocentralele pe firul apei şi 2500 ore la
cele cu lac de acumulare, iar la termocentrale 6000-7500 ore;
b - costul specific al combustibilului (lei/kwh) care se determină prin relaţia:

860kcal ⋅ x lei/kg combustibil folosit


b= ;
puterea calorifică a acestui combustibil
n - randamentul global al investiţiei, care variază între 0,36-0,39;
z- alte cheltuieli (retribuţia personalului, cheltuieli cu întreţinerea curentă, introducerea tehnicii
noi etc.).

3.Costurile totale unitare actualizate (Ca). Datorită duratelor de funcţionare mari influenţa
factorului timp este hotărâtoare, de unde şi necesitatea actualizării atât a investiţiilor cât şi a cheltuielilor
de exploatare şi întreţinere. Dacă actualizarea se face la momentul începerii construcţiei obiectivului de
investiţii respectiv, costurile unitare totale se determină cu ajutorul formulei:

d 1 Dn 1
∑I h + ∑ Ch
(1 + r ) h =d +1 (1 + r )
Ca = h =1 , (7.73)
Dn
∑ qh
h =d +1
în care:
Ih reprezintă investiţiile anuale;
Ch -costurile anuale;
qh -producţia anuală de energie electrică în kwh;
d -durata de execuţie a investiţiilor;
Dn -durata normată de funcţionare;
r -rata actualizării.
Se observă că rezultatul obţinut în urma aplicării acestei formule reprezintă tot o
investiţie specifică, dar calculată pe baza tehnicilor de actualizare.

7.5.5. UNELE PARTICULARITĂŢI ÎN EXPRIMAREA EFICIENŢEI ECONOMICE A


INVESTIŢIILOR DIN AGRICULTURĂ

Investiţiile efectuate în agricultură asigură ridicarea nivelului tehnic al producţiei prin


introducerea de mijloace fixe noi (grajduri pentru animale, mijloace de irigaţii, maşini şi tractoare,
plantaţii pomiviticole etc.) de dezvoltare sau modernizare a unora existente. Investiţiile reprezintă una din
căile de manifestare a progresului tehnic în agricultură prin care se asigură creşterea economică şi a
productivităţii muncii sociale.

170
Ceea ce caracterizează9 ritmul de creştere a investiţiilor în agricultură este faptul că pământul, ca
principal mijloc de producţie, este limitat ca spaţiu, iar adăugarea de noi mijloace fixe la unitatea de
suprafaţă ajunge la un optim, peste care suplimentarea cu noi investiţii devine neraţională la un nivel dat al
tehnicii. De exemplu, creşterea investiţiilor în îngrăşăminte, peste limita biologică de asimilare de către
plante, poate duce nu numai la creşterea cheltuielilor de producţie pe unitatea de suprafaţă, dar şi la
scăderea producţiei sau chiar la comprimarea ei.
Asemănător investiţiilor de antrenare din industrie şi în agricultură există o strânsă condiţionare
între diferitele ramuri ale producţiei agricole. Astfel, creşterea volumului de investiţii în animale de
producţie este condiţionată de asigurarea bazei furajere. Aceasta la rândul ei necesită efectuarea de
investiţii în îngrăşăminte chimice, irigaţii, construcţii, obiective ce permit ridicarea şi păstrarea în bune
condiţii a producţiei de furaje. De asemenea, dezvoltarea producţiei animale necesită mobilizarea de
resurse noi pentru construirea de grajduri, instalaţii etc., mijloace fixe fără de care nu ar fi posibilă
creşterea animalelor sau nu s-ar valorifica întregul lor potenţial de producţie. În agricultură unele
cheltuieli de investiţii nu se materializează în mijloace fixe şi nici nu se consumă într-un ciclu de producţie.
Din această categorie fac parte îngrăşămintele chimice şi naturale, amendamentele, punerea în valoare a
unor noi terenuri prin desţelenire etc. Încadrarea în investiţii a acestor cheltuieli este imprimată de faptul
că acţiunea pe care o exercită ele se concretizează în creşterea fertilităţii solului pe o durată de mai mulţi
ani, materializată în influenţa lor asupra creşterii producţiei agricole.
În legătură cu măsurarea efortului pentru investiţii şi în general aprecierea eficienţei investiţiilor,
în agricultură se pune o problemă de maximă importanţă, destul de bine clarificată teoretic, dar
insuficient aplicată practic şi anume evaluarea pământului.
Pământul, la investiţii egale de capital, prezintă o fertilitate diferită. Faptul impune ca la
determinarea eficienţei economice a investiţiilor să se ia în considerare (pe lângă preţul pământului, cu
includerea pământului în cadrul mijloacelor fixe şi cu implicaţiile economice corespunzătoare) folosinţa
anterioară, deci venitul net al folosinţei anterioare a pământului.
Venitul net al folosinţei anterioare trebuie inclus în calcului eficienţei investiţiilor în plantaţii,
îmbunătăţiri funciare şi construcţii agrozootehnice, astfel încât să se determine raţionalitatea amplasării
acestora în funcţie de condiţiile naturale şi economice.
În cazul amplasării viilor, pentru a frâna folosirea în acest scop a terenurilor plane ( pe care se
fac investiţii mai mici) se diminuează venitul net obţinut de pe urma plantaţiei cu cel al folosinţei
anterioare (pe când la terenul în pantă şi nefolosit nu întâlnim acest venit net al folosinţei anterioare),
după algoritmul relaţiei de mai jos:
Efr= n1Vn1 -(n1 +n0) Vn0 q, (7.74)
unde:
Efr reprezintă efectul economic real al plantaţiei;
n1 - durata de producţie a plantaţiei (ani);
n0 - durata de plantare până la intrarea pe rod (ani);
Vn0 - venitul net al folosinţei anterioare (lei/ha);
Vn1 - venitul net al plantaţiei (lei/ha);
q - coeficientul de creştere a venitului net ca urmare a creşterii producţiei în cadrul
folosinţei anterioare.
În situaţia unor plantaţii de pomi identice, nivelul eficienţei economice, sub aspectul considerării
folosinţei anterioare a terenului, diferă în funcţie de folosirea terenului de sub plantaţie, putându-se ivi
următoarele cazuri:
- folosirea terenului ca păşune sau fâneţe în continuare şi în cadrul plantaţiei, pe o anumită
perioadă de timp sau pe întreaga perioadă de producţie a plantaţiei, caz în care, venitul net al plantaţiei se
diminuează numai cu venitul care s-ar obţine pe terenul din jurul pomilor întreţinut ca ogor, teren care
nu se poate utiliza ca păşune sau fâneaţă;
- folosirea terenului prin cultivarea de plante agricole pe o anumită perioadă, când se adaugă, la
venitul net al plantaţiei, venitul vet al culturilor de câmp introduse sub plantaţie şi se scad pierderile
datorate schimbării destinaţiei anterioare (păşune sau fâneaţă);
- întreţinerea terenului de sub plantaţii ca ogor, caz în care, se scade din venitul net al plantaţiei
efectul folosinţei anterioare pe întreaga perioadă de existenţă a plantaţiei. Efectul economic real (Efr) se
calculează ca diferenţă dintre efectul economic anual al plantaţiei şi cel al folosinţei anterioare folosind
relaţia:

( n 1 + n 0 ) Ef 0
Efr = Ef 1 − , (7.75)
9 n1
. Baghinschi V., Cămăşoiu.,Iacobovici-Boldişor C.,Determinarea şi analiza eficienţei economice a
investiţiilor în agricultură, ed. a II-a, Editura Ceres, Bucureşti, 2979, p.10-11.

171
unde:
Ef1 reprezintă efectul economic al plantaţiei;
Ef0 - efectul economic al folosinţei anterioare.
În condiţiile în care plantaţia nouă înlocuieşte o plantaţie veche este necesar ca efectul
economic total al noii plantaţii să fie diminuat cu venitul net pe care ar fi putut să-l dea
plantaţia veche pe o perioadă în care ar mai fi produs venit net.
Pentru evitarea folosirii unor terenuri bune pentru agricultură, în scopul unor construcţii
agrozootehnice, trebuie ca în valoarea investiţiei să se includă pierderea din venitul net cu care se
diminuează producţia agricolă prin sustragerea terenului respectiv:
Pvn =Vn Sc Ts q , (7.76)
în care:
Pvn reprezintă pierderile de venit net;
Vn - venitul net al culturilor sau folosinţelor sustrase producţiei agricole (lei/ha);
Sc - suprafaţa construită;
Ts - durata de serviciu a construcţiei;
q - coeficientul de creştere a producţiei agricole în perspectivă.
În cazul investiţiilor de îmbunătăţiri funciare, la calculul indicatorilor de eficienţă trebuie să se
ţină seama şi de valoarea pagubei anuale efective care s-a înregistrat pe terenurile pe care s-au efectuat
aceste lucrări. De aceea se recomandă să se calculeze, de la caz la caz, următorii indicatori:
-paguba anuală medie efectivă a întregii perioade studiate, inclusiv anii fără calamităţii;
-paguba efectivă în anul de calamitate maximă din perioada studiată;
-paguba anuală medie efectivă a anilor cu calamităţi din perioada studiată.
Indicatorul esenţial este paguba medie anuală anterioară efectuării lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare (pm) care se adaugă la venitul net al culturilor sau folosinţei terenurilor ameliorate (Vn1),
obţinând efectul economic real (Efr) pentru acest caz, adică:
Efr =Vn1 +pm , (7.77)
Evaluarea propriu-zisă a eficienţei economice a investiţiilor din agricultură se face
prin intermediul aceluiaşi gen de indicatori, cu deosebire că efectele se prezintă ca sporuri faţă
de situaţia anterioară realizării investiţiilor (spor de producţie fizică, valorică, spor de venit
net).
Durata de recuperare (Dr) a investiţiei se va determina ca raport între investiţia totală (I) şi sporul
de venit net (∆Vn) generat de aceasta:

I
Dr = , (7.78)
∆Vn
Prin urmare esenţa şi modul de calcul al indicatorilor de eficienţă ai investiţiilor din agricultură
este similar celor din industrie, deosebindu-se doar forma de evaluare a efectelor economice.

7.5.6. EFICIENŢA INVESTIŢIILOR SOCIAL-CULTURALE

7.5.6.1. CONŢINUTUL ŞI SFERA INVESTIŢIILOR SOCIAL-CULTURALE

Susţinerea ritmului de creştere economică implică, pe lângă o dotare tehnică adecvată a


ramurilor economiei naţionale şi o investiţie corespunzătoare în OM, principala forţă de producţie a
societăţii. În acest scop este necesară efectuarea de investiţii în sistemul artei şi culturii, sportului,
realizării de locuinţe etc. Toate aceste activităţi sunt incluse în sfera neproductivăx deşi după părerea
noastră trebuie considerate indirect productive,întrucât dezvoltarea lor necorespunzătoare generează
randament scăzut în muncă al oamenilor, absenteism, fluctuaţie etc., şi implicit o productivitate mai mică,
iar alternativa opusă permite obţinerea unui spor de venit, de produs intern brut.

x
Evidenet că în ceea ce priveşte construcţiile de locuinţe nu realizarea lor este condsiderată neproductivă, ci
exploatarea acestora.

172
Prin urmare, activităţile social-culturale generează indirect un spor de produs intern brut, în cazul
dezvoltării lor adecvate- potrivit posibilităţilor existente la un moment dat, asigurate de dezvoltarea
generală a forţelor de producţie- ceea ce constituie premisă fundamentală a evaluării investiţiilor din aceste
domenii. Desigur evaluarea efectelor economice asigurate de investiţiile social-culturale este extrem de
dificilă, dar nu imposibilă, nici teoretic şi nici practic, mai ales într-o economie de piaţă.
Dacă evaluarea eficienţei pur economice a investiţiilor social-culturale este indiscutabil posibilă,
trebuie menţionat totuşi că în aprecierea lor nu trebuie să se rămână la elementele strict economice.
Învăţământul, ocrotirea sănătăţii, arta, cultura, existenţa şi exploatarea locuinţelor, sunt activităţi a căror
calitate (eficienţă) trebuie apreciată mai ales cu criterii sociale, din punctul de vedere al eficienţei sociale,
în aşa fel încât să se stimuleze evoluţia lor şi nu să se frâneze.
Ca şi pentru alte domenii sau activităţi economice, nici pentru cele social-cultutale societatea nu
dispune de resurse investiţionale nelimitate, motiv care determină necesitatea unei anumite rigori
economice în alocarea şi folosirea resurselor disponibile pentru acest sector. Ori abordarea strict
economică a eficienţei investiţiilor social-culturale se poate face, dar cu condiţia luării în considerare a
particularităţilor fiecărui domeniu, care-şi pun amprenta asupra modalităţilor de evaluare a efortului şi
mai ales a efectelor rezultate.
Oricum abordarea economică a eficienţei investiţiilor social-culturale, extinderea autonomiei şi
autogestiunii economico-financiare şi în acest domeniu nu trebuie să determine frânarea dezvoltării
activităţilor social-culturale. Acestea au o mare importanţă strategică în evoluţia societăţii, influenţând
decisiv conştiinţa socială, aspiraţiile oamenilor, idealurile lor prezente şi mai ales viitoare.
Alocarea de resurse, aprecierea calităţii activităţilor social-culturale, trebuie să aibă la bază
criteriile specifice fiecărui domeniu, alte reguli decât cele utilizate în sfera productivă şi anume reguli
axiologice, estetice, ideologice.
Prin investiţii social-culturale vom înţelege toate resursele de tip avansat concretizate în noi
mijloace fixe realizate în domeniul învăţământului, ocrotirii sănătăţii, artei şi culturii, construcţiei de
locuinţe, sportului sau petrecerii timpului liber de către oameni. Evident toate investiţiile din aceste
domenii se transformă în mijloace fixe, specifice (clădiri, laboratoare, săli de spectacole, muzee, biblioteci,
spitale, policlinici, blocuri de locuinţe, stadioane, săli de sport etc.).
În ceea ce priveşte învăţământul însă, toate celelalte cheltuieli, inclusiv pentru funcţionarea
curentă a instituţiilor de învăţământ (salariile personalului, energie, materiale, burse etc.) trebuie
considerate tot investiţii deoarece au natură avansată. Toate aceste cheltuieli se fac în prezent sau pe o
anumită perioadă de timp prezentă, dar privesc o perioadă viitoare foarte mare, când absolvenţii vor
presta o activitate productivă sau neproductivă (durata de viaţă activă).
Chiar dacă în toate aceste domenii se întâlnesc frecvente obiective propriu-zise de investiţii (un
spital, o şcoală, un teatru etc.) eficienţa investiţiilor nu se poate riguros urmări la nivel de obiectiv, ci la
nivelul întregului domeniu, căci efectele se propagă în întreaga societate.

7.5.6.2. EFORTUL ŞI EFECTELE INVESTIŢIILOR SOCIAL-CULTURALE

Problematica evaluării efortului şi efectelor investiţiilor social-culturale ridică serioase dificultăţi


şi îndeosebi în ce priveşte efectele economice şi sociale. Dacă pentru învăţământ investiţiile sunt efectuate
de stat, prin buget, de diferite entităţi, instituţii şi chiar de populaţie - de unde mari dificultăţi de evaluare
-, pentru celelalte activităţi social-culturale cheltuielile de investiţii se estimează oarecum mai uşor.
Prin urmare, în domeniul învăţământului cheltuielile de natura investiţiilor cuprind: investiţiile
propriu-zise (bază materială, laboratoare, instalaţii etc.) şi costul formării profesionale (ce include diverse
cheltuieli curente de funcţionare a instituţiilor de învăţământ şi cheltuielile suportate de populaţie pentru
instruire calificare- rechizite, haine etc.), pierderile de produs intern brut generate de faptul că o parte
din populaţia aptă de muncă, pe perioada şcolarizării, nu participă la munca socială şi pierderi datorate
factorului timp (imobilizarea de cheltuieli pe o perioadă mare de timp, cât durează calificarea ).
În celelalte domenii social-culturale efortul investiţional cuprinde toate cheltuielile ocazionate de
bază materială: clădiri, echipamente, instalaţii, dotare specifică, teren etc., cheltuieli efectuate de stat sau,
în anumite cazuri, şi de diverse unităţi economice sau chiar prin contribuţia bănească a populaţiei la
constituirea unor fonduri extrabugetare.
În ceea ce priveşte efectele generate de investiţiile social-culturale, evaluarea lor este extrem de
dificilă, lipsind în prezent tehnicile necesare de calcul. Oricum, efectele investiţiilor social-culturale sunt
atât economice, cât şi sociale, calitative, greu sau imposibil de evaluat.
Efectele economice generate de investiţiile social-culturale sunt indirect reflectate în sfera
productivă, fiind de natura sporului de produs intern brut, a sporului de venit net şi de natura
economiilor de resurse sau chiar valutare. Astfel, este evident că dezvoltarea învăţământului, ocrotirii

173
sănătăţii, artei şi culturii etc., determină o creştere a randamentului în muncă al populaţiei ocupate în
sfera productivă şi deci o mărire a productivităţii, producţiei şi, în ultimă instanţă, a produsului intern
brut (o asemenea cauzalitate este evidentă, logică, dar mai greu de evaluat, nu imposibil însă atunci când
se folosesc tehnici statistice, sociologice, psihologice).
Exemplificăm o modalitate de cuantificare a efectelor investiţiilor din învăţământ:
a) creşterea gradului mediu de calificare (∆ ∆gc), ca urmare a dezvoltării învăţământului, inclusiv
prin investiţiile alocate, determină mărimea productivităţii muncii:
- Acw =∆gc·cw (7.79)
-Aw =Acw :iw (7.79’)
unde:
Cw reprezintă contribuţia calificării la creşterea productivităţii muncii (stabilită statistic);
Acw -aportul teoretic al calificării la creşterea productivităţii muncii;
Aw -aportul concret, procentual, al calificării din indicele de creştere al productivităţii (iw) într-o
perioadă de timp (perioada analizată);
b) cunoscând contribuţia productivităţii muncii la sporirea produsului intern brut (wy) se poate
evalua apoi creşterea produsului intern brut (∆ ∆y) ca urmare a măririi gradului mediu de calificare:

Aw ⋅ wy
∆y = % ; (7.80)
100
c) ştiind valoarea absolută a produsului intern brut în perioada de bază (Y0) şi sporul procentual
al produsului intern brut datorat calificării (∆y) se poate evalua sporul absolut al produsului intern brut
generat de calificare (∆Yc):
∆Yc =∆y ·y0 ; (7.81)
d) sporul de produs intern brut se poate echivala apoi în spor de venit net (∆Vn) generat de
învăţământ:
 rt 
Vn = yc1 -  , (7.82)
 1000 
unde:
rt - salariile normate la 1000 lei produs intern brut;
e) pe lângă cele două tipuri de efecte prezentate, investiţiile din învăţământ generează
şi efecte de natura economiilor de resurse, căci o calificare mai înaltă permite valorificarea
mai bună a materiilor prime şi materialelor, combustibilului şi energiei, utilajelor etc.
Cu asemenea efecte de natura sporului de produs intern brut, de venit net şi de natura
economiilor, respectiv cu cheltuielile de investiţii stabilite se pot construi apoi o serie de indicatori sintetici
ca investiţia specifică, durata de recuperare etc.
Pentru fiecare investiţie social-culturală, după investigaţii laborioase, printr-o conlucrare
fructuoasă între economişti, psihologi şi sociologi se pot evalua efecte economice de natura sporului de
producţie, respectiv la nivel naţional, sporul de produs intern brut, spor de venit net şi economii, efecte
utilizate la calculul unor indicatori sintetici de eficienţă.

7.5.6.3. EVALUAREA EFICIENŢEI ECONOMICE ŞI SOCIALE A INVESTIŢIILOR SOCIAL-CULTURALE

Evaluarea şi aprecierea eficienţei economice şi sociale ale investiţiilor social-culturale trebuie să


se facă obligatoriu la nivelul întregului domeniu (învăţământ, al ocrotirii sănătăţii etc.) şi pe o perioadă de
timp mai mare (5-10 ani) pentru a fi relevate.
Practic se poate evalua pentru fiecare domeniu şi chiar la nivel de obiectiv de investiţii un
indicator de eficienţă de tipul investiţiei specifice, raportând investiţiile la unele elemente de natura
capacităţii obiectivelor create sau volumului activităţii desfăşurate în aceste unităţi:
- valoarea investiţiei efectuate pe m2 suprafaţă construită (Sc):

I
is = ; (7.83)
Sc
- valoarea investiţiei pe un loc instalat în săli de spectacole, săli de sport, stadioane etc.:

I
is = , (7.84)
N1
174
în care:
N1- numărul de locuri;
- valoarea investiţiei pe un apartament convenţional (de două camere) :

I
is = , (7.85)
N ac
în care:
Nac - număr de apartamente convenţionale.
- valoarea investiţiei pe un pat de spital, respectiv
I
is = (7.86)
Np
în care,
Np – numărul de paturi.
În eventualitatea estimării efectelor de natura sporului de produs intern brut, de venit net şi a
economiilor generate de investiţiile social-culturale, atunci se pot calcula indicatorii de eficienţă la nivelul
domeniului sau chiar al obiectului de investiţii cum sunt:
- investiţia specifică (is):
I
- is = (7.87)
∆VN
- durata de recuperare a investiţiei (Dr) :
I
Dr = ; (7.88)
∆Vn
- coeficientul de eficienţă economică a investiţiei (Ea) :

∆Vn
Ea = (7.89)
I
în care:

∆VN reprezintă sporul de produs intern brut;


∆Vn - sporul de venit net.
Eficienţa socială a investiţiilor din domeniile social-culturale se poate estima cu ajutorul unor
indicatori specifici fiecărei activităţi, dintre care enumerăm câţiva10 :

În domeniul învăţăntului
-gradul mediu de instruire;
-creşterea stocului de creativitate, de adaptabilitate la nou;
-numărul de licenţe, brevete, lucrări tipărite;
-contribuţia învăţământului la răspândirea culturii;
-gradul de concordanţă dintre forţa de muncă pregătită prin diverse modalităţi şi nevoia socială
de cadre.
În domeniu ocrotirii sănătăţii
-numărul de paturi în spitale şi sanatorii la 1000 locuitori;
-vârsta medie a locuitorilor (bărbaţi, femei);
-frecvenţa îmbolnăviri
lor (numărul de internaţi la 1000 de locuitori);
-durata medie a concediilor de boală;
-indicii somatometrici şi fiziometrici ai populaţiei.
În domeniul artei şi culturii
-numărul de spectatori şi auditori, număr de vizitatori, la expoziţii, număr de titluri de cărţi,
numărul de reviste de artă şi cultură, numărul de cititori la biblioteci etc.;

10
.Matei st.,Băilesteanu Gh., Evaluarea eficienţei economice. Sinteză şi sisteme, Editura Facla, Timişoara,
1986, p.176 şi urm.

175
-indicele de utilizare a capacităţii sălilor de spectacole (teatre, cinematografe, case de cultură etc.;
-indicele de capacitate (artă: numărul de locuri în cinematografe, săli de teatru, filarmonici, săli
de sport etc. ce revin la 1000 locuitori);
-indicele de capacitate a bibliotecilor (exprimat în număr volume fond de cărţi la 1000 locuitori):

7.5.6.4. INDICATORII SPECIFICI ÎN PROIECTAREA CONSTRUCŢIILOR

Ţinând seama de faptul că pentru construcţii trebuie să se folosească o suprafaţă de teren cât mai
mică, precum şi din necesitatea de a avea indicatori care să ajute la analiza funcţionalităţii clădirilor se
pot calcula indicatori naturali, astfel:
1.Coeficientul de utilizare a solului (Ks). Se obţine prin raportarea suprafeţei clădite (Sc1), care
reprezintă aria de secţiune a unei clădiri cuprinse în conturul exterior al zidurilor înconjurătoare
măsurate la nivelul solului, la suprafaţa totală (St) formată din întregul teren care formează incinta unei
întreprinderi nou construite:
Sc
Ks = . (7.90)
St
Investiţia este cu atât mai eficientă cu cât acest coeficient se apropie de 1.
2.Coeficientul de utilizare a suprafeţei clădite (Kc).
În majoritatea ţărilor economisirea terenurilor este la ordinea zilei, teritoriul trebuie astfel
gospodărit încât să satisfacă atât cerinţele prezente cât şi cele viitoare. În acest sens, ori de câte ori este
posibil, se urmăreşte desfăşurarea pe verticală a fluxurilor şi proceselor de producţie. Acest coeficient se
calculează raportând suprafaţa desfăşurată (Sd), adică suma suprafeţelor orizontale ale subsolurilor,
parterului şi fiecărui etaj inclusiv a mansardelor, podurilor circulabile şi necirculabile, la suprafaţa
clădită (Sc1), adică:
Sd
Kc = , (7.91)
Sc1
3. Indicele de densitate (Kt) se calculează raportând suprafaţa desfăşurată la suprafaţa totală,
respectiv:
Sd
Kc = . (7.92)
St
4. Coeficientul de folosire a suprafeţei desfăşurate (Kd). Dacă notăm cu Su suprafaţa utilă, care este
formată din suma suprafeţelor secţiunilor orizontale ale tuturor încăperilor măsurate după dimensiunile
interioare, şi cu Sd suprafaţa desfăşurată, acest coeficient se calculează astfel:

Su
Kd = . (7.93)
Sd
5. Coeficientul de folosire în scopuri productive a suprafeţei desfăşurate (Kp). Se calculează cu
ajutorul formulei:
Sp
Kp = , (7.94)
Sd
în care:
Sp - reprezintă partea de suprafaţă utilă destinată desfăşurării propriu-zise a procesului de
producţie;
Sd - suprafaţa desfăşurată.
Acest indicator evidenţiază preocupările proiectantului de creştere a gradului de
ocupare tehnică a spaţiului de producţie. Cu cât acest coeficient se apropie de unitate cu atât
investiţia este mai eficientă.

7.5.6.5. INDICATORII SPECIFICI INVESTIŢIILOR ÎN DOMENIUL LOCUINŢELOR

Dintre indicatorii mai importanţi în acest domeniu prezentăm:


1. Suprafaţa locuibilă reprezintă suma suprafeţelor locuinţelor măsurate după dimensiunile
interioare, inclusiv suprafaţa băilor, bucătăriilor, birourilor, vestibulelor.
Numărul apartamentelor poate fi exprimat ca:

176
- număr fizic de apartamente ;
- număr de apartamente convenţional.
2. Numărul apartamentelor convenţionale (η) se calculează după formula:
S loc
η= , (7.95)
sloc
în care:
Sloc reprezintă suprafaţa locuibilă totală a clădirilor de locuit;
sloc - suprafaţa locuibilă a unui apartament convenţional.
3. Valoarea medie a unui apartament (V), care se determină prin relaţia:
I
V = , (7.96)
η
în care:
I reprezintă valoarea investiţiei.
4. Gradul de ocupare al terenului (K1). Se calculează prin raportarea suprafeţei ocupate cu clădiri
(Scl) la suprafaţa totală (St), conform relaţiei de mai jos:
S cl
K1 = , (7.97)
St
5. Gradul de densitate (K2). Se calculează prin relaţia:
Sd
K2 = , (7.98)
S cl
sau
Sd
K2 = , (7.99)
St
Acest indicator arată, raportul dintre suprafaţa construită, desfăşurată, a locuinţelor şi suprafaţa
totală, sau câte apartamente revin la 1000 m2 suprafaţă de teren.
6. Indicele de locuibilitate (K3), care se calculează cu ajutorul relaţiei:
S loc
K3 = , (7.100)
St

7.6. EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR DE REUTILARE ŞI


MODERNIZARE

Dialectica trecerii de la factorii extensivi la factorii intensivi în etapa actuală a


dezvoltării economiei româneşti îşi pune amprenta şi asupra structurii de reproducţie a
mijloacelor fixe. Se consideră că în viitor se va pune accentul în primul rând pe realizarea de
modernizări şi reutilări la capacităţile de producţie existente.
Efectele şi eficienţa economică a investiţiilor de modernizare şi reutilare se pot măsura
cu ajutorul unor indicatori tehnici (dimensiune, greutate, fiabilitate) sau cu ajutorul unor
indicatori tehnico-economici ce caracterizează înzestrarea tehnică a muncii, gradul de utilizare
a maşinilor şi utilajelor precum şi cu ajutorul unor indicatori de eficienţă economică.
Aceşti indicatori pot fi grupaţi astfel11:
A. Indicatorii dezvoltării, modernizării şi nivelului tehnicii de producţie:
a) Numărul utilajelor modernizate într-o anumită perioadă în raport cu utilajele de
acelaşi fel;
b) Ponderea utilajelor modernizate faţă de parcul de utilaje care se pretează a fi
modernizate;
c) Gradul de înzestrare tehnică a muncii cu utilajele modernizate.
11
Nicolae A., Popa A., Eficxienţa şi finanţarea investiţiilor, Reprografia Universităţii din Craiova, 1988,
p.208.

177
B. Indicatorii gradului de mecanizare şi automatizare
a) Volumul producţiei realizate cu mijloace mecanizate sau modernizate;
b) Greutatea specifică a producţiei realizate pe maşini şi instalaţii automate faţă de
totalul producţiei realizate;
C. Indicatorii asimilării de produse noi:
a) Numărul de maşini, utilaje şi aparate noi puse în fabricaţie;
b) Numărul proiectelor, al prototipurilor şi al omologărilor executate şi a celor în
execuţie;
c) Numărul licenţelor şi brevetelor achiziţionate.
D. Indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor de modernizare şi reutilare:
În cazul investiţiilor destinate reutilării, modernizării sau dezvoltarea la unităţi
economice existente efortul investiţional se exprimă cu ajutorul relaţiei:
It=Id+Ic+Icn+Pt±NFR+Et+Pvn+Mfc-Sv (7.101)
Câţiva indicatori de eficienţă economică a proiectelor de investiţii de această natură sunt
semnificativi:
a) Investiţia specifică pentru modernizare
I
Is = (7.102)
∆q
în care:
I reprezintă investiţia de modernizare sau reutilare;
∆q – sporul de capacitate de producţie ce se obţine în urma modernizării sau reutilării;

b) Creşterea producţiei în raport cu cheltuielile de modernizare sau reutilare:


∆Q
kq = , (7.103)
I
c) Îmbunătăţirea calităţii produselor;
d) Coeficientul de eficienţă economică a investiţiei de modernizare sau reutilare:
∆Pr
Er = , (7.104)
I
∆Vn
Er = (7.105)
I
e) Durata de recuperare a investiţiei de modernizare sau reutilare care se stabileşte după relaţiile
generale de mai jos:
It
Drp = (7.106)
Pr − Pr 0
sau
It
Drv = (7.107)
Vn − V n 0
În cazul investiţiilor destinate reutilării şi modernizării sau dezvoltării unităţilor
economice existente, durata de recuperare poate lua în considerare perioada şi gradul de
atingere a parametrilor proiectaţi şi deci se stabileşte şi în funcţie de sporul de efecte (profit,
venit) în perioada de asimilare a parametrilor tehnico-economic proiectaţi.
f) Creşterea mai rapidă a productivităţii muncii în raport cu gradul de înzestrare tehnică a muncii
W1 − W0 K 1 − K 0
> , (7.108)
W0 K0
în care:
W1 reprezintă productivitatea muncii după modernizare sau reutilare;
W0 – productivitatea muncii înainte de modernizare sau reutilare;
K1 – gradul de înzestrare tehnică a muncii, după modernizare sau reutilare;
K0 – gradul de înzestrare tehnică a muncii, înainte de modernizare sau reutilare;
g) Înlocuirea unor materiale deficitare cu altele şi reducerea importurilor.

178
De asemenea prin modernizare, eficienţa economică la nivelul întreprinderii trebuie completată
cu elemente care oglindesc efectele pentru întreprinderile cu care unitatea economică se afla în relaţii.

179
Capitolul 8

INDICATORI DINAMICI DE EVALUARE ŞI ANALIZĂ A EFICIENŢEI


ECONOMICE A INVESTIŢIILOR

8.1. IMPLICAŢII ALE FACTORULUI TIMP ÎN DEZVOLTAREA


ECONOMICĂ

8.1.1. ALTERNATIVE ALE IMPLICĂRII FACTORULUI TIMP ÎN ECONOMIE

Timpul, ca şi spaţiul, constituie o formă esenţială a existenţei materiale, întrucât nu se


poate imagina existenţa în afara timpului, tot aşa cum nu se poate imagina existenţa în afara
spaţiului.
Procesele şi fenomenele economice, asemănător celor biologice, naturale, sociale, etc.,
încep şi se termină la un moment dat, consumă timp, deci se află sub incidenţa factorului
timp. Factorul timp apare tot mai frecvent în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice.
Aşa cum se remarcă1, în analiza dezvoltării economice şi a procesului creşterii
economice, factorul timp se manifestă în mod complex şi alternativ ca: timp calendaristic,
timp economic şi timp social.
Timpul calendaristic este timp fizic, element integrator al proceselor în natură nefiind
stocabil. Sub acest aspect se relevă faptul că timpul există obiectiv, este infinit şi ireversibil.
Această alternativă a timpului face necesară şi posibilă încadrarea proceselor, activităţilor
economice şi neeconomice în scala de gradare, măsurare a lor în unităţi de timp calendaristic.
Timpul este trecător şi totuşi într-o stare de prezent veşnic, fapt care – aşa cum spunea
N. Georgescu-Roegen2 – i-a determinat pe mulţi filosofi să creadă că Timpul este pură iluzie.
Timpul economic exprimă caracterul dinamic al proceselor economice. Este o
categorie economică generală care exprimă relaţiile economice care se stabilesc între membrii
societăţii cu privire la repartizarea şi utilizarea timpului (ca realitate fizică, naturală şi ca
resursă naturală) de care dispune societatea în ansamblu, întreprinderile şi fiecare membru al
societăţii.
Timpul economic reflectă astfel relaţiile privind: a) repartizarea planificată sau
spontană a timpului pe ramuri şi sectoare; b) optimizarea ritmurilor şi condiţiilor de
desfăşurare a activităţii economice şi c) modul de însuşire a rezultatelor folosirii timpului.
Timpul economic marchează durata şi succesiunea schimbărilor ce intervin în
procesele economice, prin cele trei coordonate: trecut, prezent şi viitor. Trecutul, ca o
coordonată a timpului economic se prezintă prin munca trecută materializată în factorii
producţiei şi în bunuri de consum; trecutul devine o forţă de producţie pusă în funcţiune în
prezent şi în viitor. De aici, posibilitatea “acumulării” timpului economic şi a elaborării
prognozelor economice în funcţie de cele trei secvenţe ale timpului şi de contradicţiile dintre
ele. Scurgerea timpului economic reflectă “preţul” acestuia. Acest “preţ” este cu atât mai
ridicat cu cât sunt mai consistente schimbările ce intervin în fenomenele şi procesele
economice. Se explică astfel “paradoxul” creşterii preţurilor mărfurilor în paralel cu sporirea
productivităţii muncii – adică se creează mai multe produse într-o unitatea de timp dar, o
unitate de timp mai scump.
Unele procese economice sunt nemijlocit axate pe timpul economic. Ele reflectă
variat, specific acest fapt, după cum urmează: durata de recuperare ataşată investiţiilor ca

1
Rochian D., Factorul timp şi dezvoltarea economică, Revista economică nr. 19, 1988.
2
Georgescu-Roegen N., Legea entropiei şi procesul economic, Bucureşti, Editura politică, 1979, p. 237.

182
expresie a eficienţei economice; viteza de rotaţie a mijloacelor circulante, ca expresie a
eficienţei utilizării fondului de rulment; uzura, amortizarea şi înnoirea mijloacelor fixe, ca
reflectare a eficienţei economice a procesului de producţie-exploatare; corelaţia dintre
reproducţia forţei de muncă şi creşterea productivităţii muncii; raportul dintre ritmul creşterii
economice şi echilibrul economic dinamic; implicaţiile factorului timp în relaţiile economice
externe; acţiunea legii generale a economiei de timp, în mod specific, în fiecare orânduire
social-economică.
Timpul social este instrumentul propriu de măsurare a timpului economic, reflectând
rezultatul curgerii timpului economic. În contextul măsurării valorii mărfurilor, timpul social
este timpul de muncă socialmente necesar.
Timpul social are trei componente: a) timpul de muncă, în care se creează valorile de
întrebuinţare; b) timpul intermediar, în care sunt satisfăcute trebuinţele fiziologice (hrănire,
odihnă, transport etc.) şi c) timpul liber, recreativ. Între cele trei componente există o legătură
contradictorie, reflectată de legea economiei de timp, conform căreia scopul esenţial al
demersului l-ar constitui realizarea unor deplasări structurale spre timpul liber.
Economia constituie mediul în care alternativele implicării factorului timp se relevă în
mod deosebit, prin gradul de intercondiţionare şi prin locul şi rolul pe care îl are timpul
economic ca resursă economică şi ca factor de influenţă a proceselor economice.
În economie, procesele şi activităţile specifice acestui domeniu cunosc un dinamism
accentuat ca urmare a progresului ştiinţifico-tehnic ce stimulează creşterea economică,
dezvoltarea economico-socială. În timp, eşalonarea resurselor pentru diferite activităţi, cu
obţinerea efectelor, nu este identică, ceea ce impune comparaţii, pe scara timpului, între
valori.
Rezultă că în economie scurgerea timpului se materializează, potenţial, în traiectorii
diferite de creştere economică, element ce face posibilă cuantificarea influenţei acestui factor.
Timpul este o resursă economică întrucât deşi este infinit, el este în acelaşi timp
ireversibil, realitate obiectivă cu implicaţii deosebite în economie. Astfel, consumând timp,
procesele şi fenomenele economice trebuie să se desfăşoare în anumite limite de timp. Dacă
procesele economice nu încep la momentul corespunzător, atunci la nivelul macrosistemului
se generează pierderi, greu sau imposibil de recuperat, fără un consum suplimentar de resurse.
Timpul este o resursă economică, întrucât economisirea lui, la un anumit nivel dat al
productivităţii muncii sociale, determină obţinerea unui spor de producţie, respectiv de venit
net. Ca urmare, timpul presupune aceleaşi reguli de utilizare şi economisire ca toate celelalte
resurse ale economiei: materiale, umane, financiare etc.
Timpul reprezintă şi un factor economic, prin efectele pe care le antrenează scurgerea
sa, mai precis alte fenomene amplificate de timp. Astfel, procesul care implică o
“multiplicare” a efectelor economice sau dimpotrivă o “devalorizare” a lor este progresul
tehnico-ştiinţific. Datorită acestuia, o oră de muncă depusă în prezent nu poate fi comparată
cu cea efectuată acum 10 ani sau cu cea care se va presta peste 10 ani. În fond, datorită
progresului tehnico-ştiinţific în aceeaşi unitate de timp, dar la momente diferite, se pot obţine
cantităţi mai ridicate sau mai scăzute de produse, situaţie care trebuie inclusă în calculele
economice.

8.1.2. IPOSTAZE ŞI MODALITĂŢI DE IMPLICARE A FACTORULUI TIMP


ÎN PROCESUL INVESTIŢIONAL

Teoria şi practica investiţiilor relevă varietatea ipostazelor în care timpul, cu deosebire


timpul economic, are implicaţii în procesul investiţional. Între aceste ipostaze vom reţine: a)
timpul ca reflectare a perioadei de “gestaţie” a unei investiţii (concepţia, formularea şi
fundamentarea opţiunii de investiţie); b) timpul, ca reflectare a proporţiei între investiţii

183
angajate pe perioade de execuţie variată (sub un an; între 1-3 ani; între 3-5 ani; peste 5 ani); c)
timpul, ca reflectare a duratei de execuţie a unui obiectiv de investiţii; d) timpul, ca reflectare
a punerii în funcţiune, pe etape, a obiectivului de investiţii; e) timpul, ca reflectare a perioadei
de asimilare a parametrilor tehnico-economici proiectaţi; f) timpul, ca reflectare a duratei
de recuperare a efortului de investiţii, impus de realizarea unui obiectiv economic; g) timpul,
ca reflectare a duratei de funcţionare-exploatare a obiectivului economic sau social realizat ca
investiţie; h) timpul, ca moment oportun, pentru înlocuirea utilajelor şi echipamentelor uzate.
Simpla enumerare a ipostazelor în care factorul timp are implicaţii în domeniul
investiţiilor, relevă cerinţa identificării cadrului şi modalităţilor de manifestare a influenţei şi,
desigur, găsirea soluţiilor de cuantificare.
Activitatea de investiţii constituie un proces cu caracter productiv ce se desfăşoară în
timp şi care presupune un consum raţional de muncă socială. Etapele acestui proces sunt, în
acelaşi timp, etape ale muncii de concepţie, cât şi ale muncii de execuţie. Aceste etape sunt:
cercetarea ştiinţifică, prognoză, marketing şi planificare, proiectare, avizarea şi aprobarea
documentaţiilor tehnico-economice, realizarea obiectivelor de investiţii şi, în sfârşit, punerea
în funcţiune la parametrii tehnico-economici proiectaţi. Toate se desfăşoară sub incidenţa
timpului.
1. Ştiinţa constituie unul din factorii esenţiali ai progresului material şi spiritual al
societăţii. Astăzi ea se afirmă mai mult ca oricând ca forţă motrice a progresului economic şi
social, care revoluţionează şi modifică structural ansamblul forţelor de producţie. Scurtarea
timpului de cercetare ştiinţifică reprezintă o necesitate şi este dictată de faptul că durata medie
a acestei etape este, în prezent, încă relativ ridicată. Micşorarea acestei durate ar echivala cu o
creştere însemnată a venitului, inclusiv din investiţii.
2. Pentru sporirea eficienţei economice a investiţiilor un rol deosebit îl joacă
elaborarea documentaţiilor tehnico-economice pe baza prospectării pieţei interne şi externe,
prin studii de marketing.
Investitorii trebuie să ţină seama nu numai de cerinţele curente ale pieţei interne şi
externe ci, mai ales, de cerinţele viitoare. Ei trebuie să stabilească sortimentele, calitatea şi
parametri mărfurilor ce se vor fabrica în noile obiective productive.
Luarea în considerare a factorului timp cu ajutorul studiilor de marketing în investiţii
este posibilă prin considerarea vieţii comerciale a produselor. Este cunoscut că ciclul
comercial, în funcţie de timp, are mai multe faze: lansarea produsului, ascensiunea, apogeul,
saturaţia pieţii şi declinul. Făcând o analiză a poziţiei produsului în cadrul ciclului se obţin
elemente pentru determinarea eficienţei investiţiilor, a posibilităţilor de recuperare a
fondurilor investite, a oportunităţii acestora. Analiza evită constituirea de capacităţi de
producţie destinate să producă mărfuri aflate în faza de îmbătrânire, de saturaţie sau de declin.
3. Activitatea de proiectare joacă un rol determinant în dimensionarea eforturilor şi
efectelor unui obiectiv de investiţii. Orice întârziere a proiectării unui obiectiv de investiţii
atrage după sine decalarea tuturor activităţilor următoare, determinând întârzierea punerii în
funcţiune a obiectivelor de investiţii.
Proiectarea influenţează minimizarea consumului de muncă socială şi asigură prin
aceasta creşterea rezultatelor economico-sociale. În etapa muncii de proiectare a obiectivelor
de investiţii fondurile imobilizate nu reprezintă sume mari, în schimb numărul personalului
implicat (ingineri, tehnicieni, economişti etc.) este mare.
Prin documentaţia tehnico-economică proiectanţii, ţinând seama de necesităţile
curente şi de perspectivă, pot să adopte soluţiile cele mai economicoase, pentru ca acestea să
asigure o eficienţă ridicată a investiţiilor.
4. Influenţa factorului timp asupra eficienţei economice a investiţiilor, impune ca
pregătirea şi organizarea procesului de realizare a investiţiilor să se facă în mod detaliat în
aşa fel încât să se reducă timpul necesar execuţiei lucrărilor. Timpul necesar realizării

184
investiţiilor, influenţează mărimea efortului de investiţii şi deci, implicit, nivelul eficienţei
economice a variantelor de investiţii.
În general, realizarea oricărei investiţii, presupune existenţa a două momente distincte:
a) consumul de mijloace materiale şi băneşti într-un anumit interval de timp; b) obţinerea
efectelor scontate într-o perioadă ulterioară. Privite în legătura lor organică, aceste două etape
conduc la concluzia că, alături de modul de gospodărire a resurselor de investiţii, asigurarea
unui grad mai ridicat sau mai scăzut de eficienţă economică depinde şi de mărimea duratei de
execuţie şi a termenelor de punere în funcţiune a obiectivelor de investiţii. Ca urmare pentru
fundamentarea temeinică a eficienţei diferitelor variante de proiect este necesar să se evalueze
cât mai exact influenţa factorului timp asupra mărimii cheltuielilor de investiţii.
Specificul tehnologic al realizării oricărei activităţi este acela că faza de execuţie
consumă timp, are loc într-o anumită perioadă de timp, mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de
influenţa unei multitudini de factori. Indiferent de natura şi mărimea influenţei diverşilor
factori, procesul investiţional consumă timp, se creează deci un decalaj între momentul
alocării resurselor financiare, materiale şi momentul obţinerii rezultatelor.
Prin urmare, acest decalaj în timp între alocarea resurselor şi obţinerea rezultatelor este
obiectiv necesar, nu depinde de voinţa investitorului, a organelor de decizie. În acelaşi timp
mărimea decalajului, reducerea lui, are o natură subiectivă, depinde de posibilităţile tehnico-
organizatorice ale antreprenorului, investitorului, furnizorilor de utilităţi etc. Printr-o
cooperare corespunzătoare a acestor factori, printr-o organizare superioară a producţiei şi a
muncii în faza de execuţie a investiţiilor această perioadă se poate scurta mult, dar nu va
dispare niciodată cu totul.
În consecinţă, natura economică a influenţei timpului pe perioada de execuţie a unui
obiectiv de investiţii este de pierdere a unor efecte economice, asimilate firesc cheltuielilor ce
le-au generat, fiind obiective, reale şi măsurabile. Pentru reducerea acestor pierderi se poate
acţiona, prin urmare, asupra consumului de timp afectat activităţii, consum ce se poate reduce
printr-o mai bună organizare a activităţii, asigurarea condiţiilor materiale necesare,
concentrarea eforturilor pe un număr restrâns de obiective, darea parţială în funcţiune şi altele.
5. Un alt aspect al influenţei timpului, în domeniul investiţiilor, priveşte decalajul
efort-efecte. Acest fapt este determinat de împrejurarea că realizarea acestora consumă
resurse, repartizate însă în momente diferite de timp, respectiv generează efecte, de asemenea,
în diverse momente, pe o anumită perioadă de timp (durata de viaţă a procesului sau
fenomenului economic).
Calculele de eficienţă economică necesită însumarea tuturor resurselor, respectiv a
efectelor economice, la un moment dat, pentru construirea unor indicatori care să reflecte
volumul efectelor obţinute la un leu cheltuit sau, dimpotrivă, valoarea cheltuită pentru
realizarea unui leu efecte.
În aceste condiţii, se pune firesc, întrebarea: sunt comparabile, în timp, aceste sume
(cheltuieli, respectiv efecte) pentru a fi însumate direct? Evident, răspunsul este categoric NU
şi la baza lui stau implicaţiile progresului ştiinţifico-tehnic asupra economiei.
Datorită progresului tehnic, în aceeaşi unitate de timp, dar la momente diferite se pot
obţine cantităţi mai mari sau mai mici de valori de întrebuinţare (influenţează deci prin
intermediul productivităţii muncii). Cu alte cuvinte, în momente diferite de timp, aceeaşi
sumă reprezintă o altă masă de valori de întrebuinţare, aspect de care trebuie să se ţină seama
în calcule economice. Rezultă deci că factorul timp poate fi socotit şi din punctul de vedere al
neechivalenţei unor venituri sau a unor cheltuieli, înregistrate la momente diferite, întrucât
nivelul eficienţei acestora variază odată cu scurgerea unui anumit număr de ani.
Progresul tehnic influenţează neechivalenţa în timp a valorilor şi prin repercusiunile
sale asupra îmbunătăţirii calităţii produselor şi deci asupra cererii populaţiei, asupra structurii
şi calităţii materiilor prime etc.

185
În consecinţă, atât cheltuielile de investiţii, pentru acelaşi obiectiv, alocate însă în
momente diferite de timp, cât şi efectele economice ale acestora obţinute de asemenea în
momente de timp diferite, aparţin unor perioade diferite, caracterizate de nivele diferite ale
productivităţii muncii, eficienţei economice, calităţii produselor, nu sunt comparabile între
ele, cu toate că sunt exprimate în aceeaşi unitate monetară. Ca urmare este necesară o anumită
tehnică pentru a “mobiliza”, a sincroniza atât cheltuielile cât şi efectele economice într-un
anumit moment, spre a le face comparabile şi operabile în calculele de eficienţă economică.
De aceea, spunem că pentru a cuantifica influenţa factorului timp este necesară
recalcularea adică “etalarea” valorilor într-un moment unic, atunci când ele sunt distanţate în
timp la mai mult de un an. De fapt timpul nu determină mobilizarea ca efect direct al acţiunii
sale (ca de altfel şi în cazul imobilizării) ci doar necomparabilitatea valorilor distanţate la mai
mult de un an, din care cauză trebuie să le aducem la un moment unic (să le “echivalăm”
deci). În concluzie, recalcularea, ca direcţie de influenţă a timpului se referă atât la resurse
(cheltuieli), cât şi la efectele economice care dacă sunt distanţate la mai mult de un an, trebuie
echivalate ca timp (etalate), pentru a fi utilizate corect în calculele economice. Această
echivalare (recalculare) se realizează practic prin folosirea tehnicii de actualizare.

8.1.3. CONŢINUTUL ŞI NECESITATEA EVALUĂRII DINAMICE

Evaluarea dinamică reprezintă un sistem de calcul, a unor indicatori valorici, care ţine
seama de implicaţiile factorului timp asupra proceselor şi fenomenelor pe care le reflectă
indicatorii respectivi. Evaluarea dinamică are relevanţă atunci când valorile, parametri
activităţilor, proceselor economice comportă o derulare, o evoluţie în timp şi când se impune
etalarea sau asigurarea comparabilităţii datelor la un anumit moment.
Evaluarea dinamică constă în recalcularea unor valori sau şiruri de valori pentru a
stabili cât reprezintă aceste valori peste un anumit timp, la un anumit moment în viitor sau în
trecut. Ea răspunde dezideratului determinării valorii în timp a banilor.
În domeniul investiţiilor, evaluarea dinamică s-a impus cu predilecţie, datorită faptului
că, în aprecierea eficienţei economice, efortul şi efectele investiţiilor nu se sincronizează în
timp. De regulă, efortul precede efectul şi îl determină. Asigurarea comparabilităţii datelor, în
analiza proiectelor de investiţii, impune recalcularea acestora, etalarea lor în funcţie de un
moment de referinţă unic (luarea deciziei de a investi, începerea lucrărilor de investiţii,
punerea în funcţiune a obiectivului sau chiar scoaterea lui din funcţiune).
Problema pusă în discuţie necesită răspuns la câteva întrebări şi anume: Care este
arealul informaţional? În ce constă aplicarea metodei de evaluare dinamică? Ce efecte
generează pentru analiza proiectelor?
Arealul informaţional îl constituie, pe de o parte, parametri statici ai activităţii sau
proiectului (valoarea investiţiei, valoarea producţiei, costurile de exploatare, profitul,
amortismentul etc.) ca bază de calcul şi de prognozare a valorii acestor parametri în orizontul
de timp considerat. Pe de altă parte, parametri dinamici, valorile recalculate constituie bază
pentru construcţia indicatorilor dinamici, de apreciere a activităţii sau eficienţei proiectului.
Aplicarea metodei dinamice constă, în fapt, în aplicarea procedeelor de actualizare
(prin compunere sau discontare) după caz, la parametri, care caracterizează în timp, procesul
sau proiectul (valoarea investiţiei, veniturile şi costurile proiectului, profitul sau fluxul net de
trezorerie etc.).
Efectele aplicării metodei sunt variate şi complexe şi ele constau în: facilitarea
determinării unor indicatori dinamici, valorici, între care sunt reprezentativi valoarea actuală
netă, coeficientul rentabilităţii investiţiei, rata internă de rentabilitate, durata de recuperare
actualizată etc.; asigurarea unei analize complexe a eficienţei economice a investiţiei prin

186
îmbinarea indicatorilor dinamici cu indicatorii statici; sporirea gradului de fundamentare a
variantelor de proiect.
Evaluarea dinamică a eficienţei economice a proiectelor de investiţii se poate realiza,
direct (fără calcule de actualizare) sau prin tehnici de actualizare.

8.2. EVALUAREA DIRECTĂ A INFLUENŢEI FACTORULUI TIMP ASUPRA


EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR

Prin evaluarea directă a influenţei factorului timp asupra eficienţei economice a


investiţiilor se ia în considerare potenţa de fructificare a efortului investiţional realizată sau
nerealizată, ca urmare derulării în timp a procesului investiţional, şi deci imobilizării în timp a
fondurilor alocate. În principiu, influenţa factorului timp este generată, şi se află în corelaţie
cu valorile imobilizate, normativul de eficienţă economică şi perioada de timp în care
fondurile se imobilizează.
Factorii enunţaţi anterior pot fi agregaţi în variate modele de calcul, putându-se astfel
stabili următorii indicatori: efortul suplimentar datorat imobilizării fondurilor de investiţii în
perioada de construcţie; efectul economic al reducerii duratei de execuţie; valoarea medie a
imobilizărilor; valoarea pierderilor pentru societate (datorită imobilizării fondurilor de
investiţii în perioada de construcţie); randamentul economic; cheltuieli echivalente, venituri
echivalente; viteza de recuperare a fondurilor de investiţii.
În perioada realizării lucrărilor se consumă fonduri mari de investiţii care sunt
imobilizate treptat, până la punerea în funcţiune a mijloacelor fixe respective. Volumul
imobilizărilor devine mai mare pe măsură ce resursele sunt dispersate pe mai multe obiecte ce
se găsesc în execuţie simultană. Fondurile de investiţii imobilizate, pe o perioadă, pe
şantierele de construcţii, nu aduc nici un efect util, respectiv nici producţie, nici venituri
băneşti. Aceste imobilizări de fonduri sunt echivalente unor pierderi denumite în literatură
“pierderi convenţionale”. Aceste pierderi au loc pe perioada normată de realizare a
obiectivului de investiţii. În situaţia în care perioada efectivă de construcţie este mai mare
decât perioada normată, pe lângă pierderile convenţionale apar “pierderi reale”.

1. Efortul economic datorat imobilizării fondurilor de investiţii se poate calcula în


două ipoteze:
a) în ipoteza eşalonării lucrărilor pe ani întregi;
b) în ipoteza eşalonării lucrărilor pe ani întregi şi fracţiuni de an.
În prima ipoteză se foloseşte următoarea relaţie:

Et = E n {I 1 (d − 0,5) + I 2 [(d − 1) − 0,5] + ... + I d (1 − 0,5)}


n
 1
Et = E n ∑ I h  d − h +  (8.1)
h =1  2
În cea de a doua ipoteză se foloseşte relaţia:
 d − d 
E t = E n  I 1 [d − (1 − 0,5)] + I 2 [d − (2 − 0,5)] + ... + I d [d − (d − 0,5)] + I d +1 

 2  
 d  1 d − d 
E t = E n ∑ I h  d − h +  + I d +1  (8.2)
 h =1 
 2 2  
în care:
Et reprezintă efortul economic suplimentar datorat imobilizării fondurilor în perioada
de construcţie;

187
En - coeficientul normativ de eficienţă economică;
I1, I2,..., In – fondurile de investiţii;
0,5 – coeficient de rectificare a cheltuielilor de investiţii, în ipoteza cheltuirii uniforme
a fondurilor în cadrul fiecărui an de construcţie;
Id+1 – fondul de investiţii în anul d+1 (deci în anul care se cuprinde parţial în perioada
de construcţie);
d – perioada de construcţie în ani întregi şi fracţiuni;
d - partea din perioada de construcţie exprimabilă în ani întregi.
Reducerea duratei de execuţie a obiectelor de investiţii contribuie la reducerea
imobilizărilor şi deci la creşterea venitului net.
2. Efectul economic al reducerii duratei de execuţie a obiectelor de investiţii se poate
calcula cu ajutorul relaţiei:
E r .c. = E n ⋅ A f (d n − d e ) (8.3)
în care:
Er.c. reprezintă efectul economic al accelerării dării în funcţiune;
En – coeficientul normat al eficienţei economice a investiţiilor;
dn – durata normată de execuţie;
de - durata efectivă de execuţie;
Af – valoarea activelor fixe puse în funcţiune.
Practica a demonstrat că, cu cât fondurile de investiţii sunt mai mari spre sfârşitul
perioadei de realizare a investiţiei, cu atât imobilizările sunt mai mici şi deci, eficienţa
economică este mai mare.
3. Valoarea medie a imobilizărilor permite de asemenea analiza eficienţei economice
a investiţiilor, ţinând cont de influenţa factorului timp, în funcţie de un algoritm specific.
Fie următoarea schemă:

Anii 1 2 3 ......... d-1 d


Investiţii I1 I1 I1 ......... I1 I1
I2 I2 ......... I2 I2
I3 ......... I3 I3
......... . .
. . .
Id-1 Id-1
Id

Se observă că investiţiile din primul an rămân imobilizate pe o perioadă de d ani,


investiţiile din cel de al doilea an rămân imobilizate timp de (d-1) ani ş.a.m.d. Prin urmare,
valoarea medie anuală a imobilizărilor se obţine astfel:
I d + I 2 (d − 1) + I 3 (d − 2 ) + ... + 2 I d −1 + I d
Vi = 1 (8.4)
d
sau sub forma restrânsă:
d

∑ I (d − h + 1)
h
Vi = h =1
(8.5)
d
în care:
h reprezintă anul de imobilizare a fondurilor;
Ih – investiţiile anuale;
d – durata de execuţie a obiectivului de investiţie pe ani.

188
4. Valoarea medie a imobilizărilor generează o pierdere pentru societate (Ps), care se
poate calcula cu ajutorul formulei:
Ps = (Vi ⋅ E n ) ⋅ d , (8.6)
în care:
Vi – reprezintă valoarea medie anuală a imobilizărilor;
En – coeficientul normat al eficienţei economice;
d – durata necesară realizării obiectivului de investiţii.
5. Randamentul economic al investiţiilor3. Indicatorii “durata de recuperare a
investiţiilor şi coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor” nu ţin cont de durata de
funcţionare a obiectivului respectiv.
În calculul indicatorilor analizaţi până acum s-a plecat de la ipoteza în care costul de
producţie rămâne constant pe întreaga perioadă, ceea ce în realitate nu se întâmplă.
Prin urmare, este posibil ca valoarea totală a investiţiilor să fie comparată nu numai cu
profitul anual, ci şi cu profitul calculat pe întreaga durată de funcţionare eficientă a
obiectivului respectiv.
În calculul acestui indicator se iau în considerare, numai veniturile obţinute după
recuperarea fondurilor de investiţii consumate (aşa-zise venituri nete).
Formula cu ajutorul căreia se poate calcula randamentul economic al investiţiilor este:
V − I Vt
R= t = −1 (8.7)
I I
sau
V
R= n (8.8)
I
unde:
R reprezintă randamentul economic al investiţiilor;
Vn – venituri nete;
Vt – venituri totale (obţinute pe toată durata eficientă de funcţionare a obiectivului
respectiv);
I – valoarea investiţiilor.
6. Cheltuieli echivalente. În analiza eficienţei economice pot interveni diverse situaţii,
cum ar fi: o variantă de proiect prevede un efort de investiţii sporit, dar un cost de producţie
mic; o altă variantă prevede un efort de investiţii mai mic, dar un cost de producţie sporit. În
această situaţie se pune întrebarea: ce variantă trebuie preferată?
Pentru a răspunde la această întrebare s-ar putea folosi indicatorul “cheltuieli
echivalente” (sau echivalate).
Să presupunem că avem două variante de proiect. Plecând de la formula duratei de
recuperare a investiţiei suplimentare, vom avea:
I 2 − I1 I 2 − I 1 ≤ C1 Dn − C 2 Dn
C1 − C 2
≤ Dn { I 2 + C 2 Dn ≤ I 1 + C1 Dn
(8.9)

Prin urmare, având “j” variante (j=1,2,...,n) atunci indicatorul “cheltuieli echivalente”
se determină cu ajutorul formulei:
K j = (I j + C j Dn ) → min (8.10)
în care:
Ij – reprezintă valoarea investiţiilor în variante de proiect “j”;
Cj – costul de producţie anual în varianta “j” de proiect;
Dn – durata normată de recuperare.
3
Românu I., Econometrie cu aplicaţii la eficienţa investiţiilor, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
1975, p. 278.

189
Admiţând faptul că, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor este inversul
duratei de recuperare, atunci indicatorul “cheltuieli echivalente” mai poate fi calculat astfel:
1 1 1 1
I2 + C 2 Dn ≤ I1 + C1 Dn ; (8.11)
Dn Dn Dn Dn
En I 2 + C2 ≤ En I1 + C1 (8.12)
Pentru mai multe variante (j=1,2,...,n), indicatorul se scrie astfel:
K 'j = (C j + I j E n ) → min (8.13)
7. Venituri echivalente. Indicatorul se deduce, de asemenea, din durata de recuperare
a investiţiei suplimentare, astfel:
I 2 − I1
≤ Dn (8.14)
V2 − V1
de unde:
I 2 − I 1 ≤ V2 Dn − V1 Dn (8.15)
I 2 − V2 Dn ≤ I 1 − V1 Dn (8.16)
iar în cazul general (I j − V j Dn ) → min . (8.17)
sau
(E n I j − V j ) → min . (8.18)
unde, V reprezintă, după caz, profitul sau întregul venit net generat de investiţie.
În legătură cu semnificaţia şi oportunitatea abordării acestor indicatori pe plan
metodologic şi practic se ridică unele probleme, între care reţinem4:
- cei doi indicatori (cheltuieli echivalente şi venituri echivalente) derivă din durata de
recuperare a investiţiei suplimentare; ca atare orice analiză pe baza lor, impune existenţa, cel
puţin a două variante de proiect, din care, una de referinţă;
- durata normată de recuperare nu a fost determinată până în momentul de faţă;
- în construcţia indicatorilor respectivi se consideră că atât efortul cât şi efectele anuale
sunt uniforme ca volum, fapt care nu este în general real.

8. Viteza de recuperare a investiţiilor. În literatura de economică din ţara noastră unii


autori au propus utilizarea indicatorului “viteza de recuperare a investiţiilor”. În argumentarea
acestei propuneri se pleacă de la ideea că indicatorul “durata de recuperare a investiţiilor” nu
ţine seama de durata de funcţionare a obiectivului. Acest lucru este posibil prin utilizarea
indicatorului - Viteza de recuperare a investiţiilor, care se determină astfel:
Dnf
Vr = . (8.19)
Dr
sau
I
Dnf A V
Vr = = m = n (8.20)
Dr I Am
Vn
în care:
Vr reprezintă viteza de recuperare;
Dnf – durata normată de funcţionare;
Dr – durata de recuperare;

4
Cistelecan L., Nicolae A., Dimitriu I., Bunea V., Eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1980, p.166.

190
Am – amortizarea anuală;
Vn – venit (profit) anual.
Acest indicator arată de câte ori se poate recupera investiţia, în perioada normată de
funcţionare a activului fix, din veniturile anuale. De menţionat faptul că amortizarea activului
fix nu intră în construcţia acestui indicator, dar se ia în calcul perioada de amortizare
considerată ca perioadă de funcţionare a acestuia.

8.3. ACTUALIZAREA-METODĂ SPECIFICĂ DE EVALUARE DINAMICĂ A


EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR
8.3.1. NECESITATEA, CONŢINUTUL ŞI PROCEDEELE ACTUALIZĂRII

Tehnicile de actualizare pentru evaluarea influenţei factorului timp au pătruns de mai


multă vreme în practica ţărilor cu economie de piaţă. În ţara noastră s-au vehiculat, mai ales
pe plan teoretic, unele procedee de actualizare, în domeniul investiţiilor. Pătrunderea lor în
practica economică a fost însă legată de necesitatea clarificării naturii proceselor care explică
influenţa factorului timp asupra valorilor obţinute sau consumate în momente diferite pe axa
timpului, a modalităţilor de cuantificare şi a rolului lor în exprimarea eficienţei economice a
investiţiilor. În acest sens subliniem câteva din ideile care se desprind din abordarea acestei
probleme în literatura noastră economică.
a) Creşterea productivităţii muncii sociale conduce la modificarea valorii rezultatelor
muncii, valorii produselor, în timp, înregistrându-se de regulă o micşorare a valorii, fapt care
face ca valorile prezente să nu poată fi direct, nemijlocit, comparate cu cele viitoare ci, prin
luarea în seama a “devenirii” lor în timp.
b) Corelaţia dintre creşterea productivităţii muncii sociale şi cheltuielile de muncă
impun o reducere continuă a cheltuielilor de muncă. Acest fapt impune necesitatea de a
investi o parte din resursele prezente, disponibile, în mijloace de producţie care, limitând
posibilităţile prezente de consum, asigură, în viitor, avantaje concretizabile în efort de muncă
mai redus; se relevă astfel, încă o dată, necesitatea aducerii valorilor prezente şi viitoare la
starea de comparabilitate.
c) În contextul legităţilor dezvoltării economiei naţionale, a funcţionării mecanismului
reproducţiei sociale, utilizarea resurselor nu constituie un proces cu derulare spontană,
conjuncturală ci, constituie un proces raţional în care cheltuielile destinate satisfacerii
nevoilor sociale de azi, trebuie dimensionate într-un context previzionar, ţinând seama şi de
parametrii nevoii sociale viitoare. Se impune şi prin această prismă necesitatea comensurării
efortului depus de investitor, într-o etapă, prin amânarea consumului, ca şi efectele previzibile
din etapele viitoare, în vederea comparării lor. Evident, pentru comparabilitate, trebuie să se
ţină seama de influenţele exercitate asupra valorii, pe scara timpului.
d) Necesitatea efectuării unor judecăţi obiectivate se impune cu deosebire în domeniul
investiţiilor unde succesiunea dintre procesul investiţional şi procesul de producţie, respectiv
de reproducţie etalează mai întâi efortul impus, în anumite condiţii tehnico-organizatorice şi
economice, şi de abia apoi, şi într-o perioadă mult mai extinsă în timp, efectele, însă, în
condiţii specifice proprii, măcar în parte, modificate. Astfel apare necesitatea asigurării
elementelor de comparabilitate între valorile consumate sau obţinute, în trecut, cu cele din
prezent şi viitor, ori invers.
Operaţia prin care o cheltuială sau un venit dintr-un an de desfăşurare a unei acţiuni
se recalculează în unităţi monetare dintr-un an de referinţă zero, se numeşte actualizare.
Conform aceleaşi accepţiuni, actualizarea este un mod de a raţiona, o metodă de calcul prin
care se facilitează estimarea măsurii în care fracţiunea de muncă socială investită într-o

191
anumită acţiune va ţine pasul sau aşa cum este de dorit va devansa ritmul general de creştere
economică5.
Desigur , problema justificării inegalităţii dintre valorile prezente şi viitoare şi a
necesităţii aducerii lor la starea de comparabilitate este mult mai complexă. Fără a da
extensiune tratării ne vom opri la unele din valenţele de ordin practic pe care le comportă
actualizarea în domeniul investiţiilor.
Actualizarea se realizează prin două procedee: de compunere şi discontare.
Aşadar, etalarea valorilor pe axa timpului, se poate face în două sensuri (direcţii).
Primul sens surprinde direcţia “în spre viitor” pe axa timpului aşa cum se poate remarca în
figura 8.1.

TRECUT PREZENT VIITOR

S Sa
S
Sa
t
t0 t1 t2 … ti … tn

Fig. 8.1. Reprezentarea sensului actualizării prin compunere

Considerând suma S, disponibilă din momentul t0, ţinând seama de rata anuală de
fructificare r, aceasta devine:
în momentul t1 S1 = S(1+r)
în momentul t2 S2 = S(1+r)2
........................... (8.21)
în momentul tn Sn = S(1+r)n

Suma actualizată Sn este mai mare decât suma iniţială S. Expresia (1+r)n poartă
denumirea de factor de compunere sau de fructificare, iar tehnica actualizării astfel aplicată
devine actualizare prin compunere. Un asemenea procedeu de actualizare devine aplicabil, în
vederea aprecierii eficienţei proiectelor de investiţii, ori de câte ori momentul de referinţă ales
pentru actualizare succede altor momente sau etape în care valorile (efort sau efecte) s-au
derulat în timp.
Al doilea sens surprinde direcţia “din spre viitor” pe axa timpului aşa cum se poate
remarca în figura 8.2.

TRECUT PREZENT VIITOR

Sa S
Sa
S
t
t0 t1 t2 … ti … tn

Fig. 8.2. Reprezentarea sensului actualizării prin discontare

5
Buhuş P., Locul şi rolul actualizărilor în optimizarea eficienţei acţiunilor tehnico-economice, în Revista
economică, nr. 39, 1978, p. 12.

192
Considerând o sumă disponibilă sau plătibilă în viitor în momentul tn şi ţinând seama
de rata anuală de fructificare “r”, a unei unităţi băneşti se pune întrebarea care este valoarea
prezentă (actuală) a acestei sume?
Raţionamentul este următorul: dacă o unitate bănească disponibilă în prezent, devine
în condiţiile ratei de fructificare r, peste n ani: (1+r)n, atunci, o unitate bănească disponibilă în
anul tn va reprezenta în prezent acea sumă x care multiplică cu (1+r)n să fie egală cu 1, deci:
x(1+r)n = 1 (8.22)
= (1 + r )
1 −n
de unde obţinem: x = (8.23)
(1 + r ) n

1
Suma actualizată Sa este mai mică decât suma iniţială S. Expresia sau
(1 + r) n
(1 + r )− n , poartă denumirea de factor de discontare (sau factor de actualizare), servind
actualizării prin discontare.
Dacă ne situăm într-un moment de referinţă t0 şi dorim să aflăm valoarea a unor sume
S1, S2, ...Sn disponibile sau plătibile în unul din momentele t1,t2...tn şi ţinând seama de rata de
actualizare (discontare) r, atunci:
1
S1 din momentul t1 devine în momentul t0: S1 a = S1 ;
(1 + r )
1
S2 din momentul t2 devine în momentul t0: S 2 a = S 2 ;
(1 + r )2
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (8.24)
1
Sn din momentul tn devine în momentul t0: S n a = S n ;
(1 + r )n

8.3.2. FUNDAMENTELE ACTUALIZĂRII

Este clasică afirmaţia că rata dobânzii este o donaţie a pieţei financiare care exprimă o
preferinţă ţinând seama de timp, care remunerează abţinerea de la consum şi care comportă o
formă de risc6. Rata dobânzii este o rată de schimb între valorile monetare actuale şi valorile
monetare viitoare, este o rată de transformare a valorii banilor în timp. Ea reflectă o preferinţă
referitoare la timp şi exprimă o atitudine inversă faţă de risc, aspecte pe care se
fundamentează teoria şi practica actualizării.
În cadrul deciziei financiare pe termen lung calculele financiare constituie o
necesitate. Asemenea calcule, sunt, după caz, statice sau dinamice. În cazul calculelor
financiare dinamice se utilizează metoda dobânzii simple sau metoda dobânzii compuse.
Se acceptă faptul că valoarea unui activ financiar variază în timp întrucât se folosesc
expresii financiare diferite: valoarea nominală, valoarea actuală şi valoarea viitoare în funcţie
de cazul de referinţă. Valoarea nominală este valoarea activului financiar în ziua la care se
efectuează calculul şi constituie bază pentru determinarea dobânzilor. Valoarea actuală este
egală cu valoarea nominală diminuată cu dobânda corespunzătoare dintre momentul efectuării
calculelor şi momentul actual. Valoarea viitoare reprezintă valoarea nominală influenţată cu
dobânda aferentă într-o anumită perioadă de timp viitoare.
Calculele financiare dinamice presupun actualizarea fie prin metoda dobânzii simple,
fie prin metoda dobânzii compuse. Elementele (mărimile) de calcul sunt: capitalul (suma) – S;
rata dobânzii (rata de fructificare) – r şi durata (timpul) – t.

6
Levasseur M., Quintart A., Finance, Editura Economica, Paris, 1992, p. 284.

193
Relaţiile dintre valori, ratele dobânzii şi timp, evoluează şi se prezintă diferit în cazul
actualizării prin compunere (acumulare), figura nr. 8.3.A faţă de cazul actualizării prin
discontare, figura nr. 8.3.B.
Relaţia între rata dobânzii şi timp ilustrată în graficul din figura nr. 8.3 evidenţiază
două aspecte, astfel7: a) cu cât rata dobânzii este mai ridicată cu atât valorile viitoare sunt mai
importante şi valorile actuale sunt mai reduse şi b) cu cât timpul este mai lung, cu atât valorile
viitoare sunt mai ridicate şi valorile actuale sunt mai reduse.

A. Actualizare prin COMPUNERE (ACUMULARE)

Valoare Valori viitoare şi rata Valoare Valori viitoare, rata r creşte


viitoare dobânzii viitoare dobânzii şi timp

r = 0%

1uv 1uv

Rata r Timp
Fig. 8.3.A. Relaţia între rata dobânzii şi timp

B. Actualizare prin DISCONTARE


Valoare Valoare
actuală actuală Valori actuale, rata
Valori actuale şi rata dobânzii şi timp
dobânzii r=0%

1uv 1uv

r=creşt
e
Rata r Timp

Fig. 8.3.B. Relaţia între rata dobânzii şi timp

8.3.2.1. MECANISMUL DOBÂNZII SIMPLE

Se axează pe faptul că numai capitalul plasat în cadrul unei perioade este replasat,
pentru valorificare, în perioada următoare, dobânda fiind retrasă din circuitul de valorificare.
Presupune un calcul simplu după relaţii de aritmetică financiară, respectiv ponderarea valorii
capitalului cu rata dobânzii şi cu timpul.
Se pot astfel evidenţia trei relaţii de ordin teoretic după cum urmează:

7
Levasseur M., Quintart A., Op. cit., p. 300.

194
-suma totală anuală a dobânzii (Da) obţinută pe baza unei rate a dobânzii anuale
simple (r), la capitalul plasat iniţial (So):

Da = S 0 ⋅ r (8.25)

- suma totală a dobânzii (D), aferentă ratei dobânzii anuale simple (r) pentru capitalul
plasat iniţial (So):

D = S0 ⋅ t ⋅ r (8.26)
- suma totală (St) obţinută prin plasarea capitalului iniţial (So), pe o perioadă de timp
(t) la rata de dobândă anuală simplă (r):

S t = S 0 [1 + (t ⋅ r )] = S 0 + (S 0 ⋅ t ⋅ r ) (8.27)

Mecanismul dobânzii simple se utilizează pentru determinarea plasamentelor sau


împrumuturilor pe piaţa monetară, calculul cupoanelor aferente obligaţiunilor, rescontarea
efectelor de comerţ, etc. Calculul se efectuează asupra unui capital constant. Concluzia care se
degajă este aceea că variaţia valorii unui plasament este proporţională cu variaţia ratei
dobânzii în timp.
Un exemplu: Posesorul unui capital în sumă de 1.000.000 lei, pentru a-l valorifica, îşi
pune problema plasării capitalului la o rată a dobânzii simple de 10 %, pe o perioadă de 1, 2,
... 10 ani. Se cere să se calculeze ce dobânzi poate obţine şi care va fi câştigul său după 10
ani?
Rezolvarea problemei impune calcule secvenţiale, după cum urmează:
a) calculul dobânzii (Da) pentru fiecare an va fi:
Da = S 0 ⋅ r = 1.000.000 ⋅ 0,10 = 1000.000 lei;
b) capitalul plasat anual va fi tot de 1.000.000 lei;
c) la sfârşitul celor 1, 2, ..., 10 ani, suma dobânzilor totale va fi egală cu valoarea capitalului
plasat, în condiţiile în care dobânzile anuale nu au fost plasate în anul următor pentru a
produce dobânzi;
d) la finele fiecărui an (1, 2, ..., 10), câştigul deţinătorului de capital va fi egal cu capitalul
plus dobânda din acel an, adică succesiv cu 1.100.000 lei, 1.200.000 lei, ..., 2.000.000 lei.

8.3.2.1.1. ACTUALIZAREA PRIN COMPUNERE (ACUMULARE) LA RATA DOBÂNZII SIMPLE

Se axează pe relaţia de bază a mecanismului dobânzii simple, respectiv:


S t = S 0 [1 + (t ⋅ r )] = S 0 + (S 0 ⋅ t ⋅ r ) , facilitând efectuarea a două aplicaţii vizând determinarea a
doi parametri, t si r, astfel cum reiese din cazurile care urmează:

Cazul 1. La ce rată a dobânzii anuale simple trebuie plasat azi un capital în sumă de
833.000 lei pentru a obţine o suma de 1.000.000 lei, în 2 ani?
Rezolvarea cazului presupune determinarea ratei dobânzii, plecând de la relaţia de bază a
dobânzii simple, respectiv:
S t = S 0 [1 + (t ⋅ r )] = S 0 + (S 0 ⋅ t ⋅ r ) , adică:
1.000.000 = 833.000 + (833.000 ⋅ 2 ⋅ r )
de unde ,

195
St − S0 1.000.000 − 833.000 167.000
r= , adică r = = = 10%
t ⋅ S0 2 ⋅ 833.000 1.666.000

Cazul 2. Pe ce perioadă de timp va trebui plasată suma de 833.000 pentru a obţine


suma de 1.000.000 lei la rata dobânzii anuale simple de 10 %?
Rezolvarea cazului presupune determinarea parametrului t, din relaţia de bază, astfel:
S − S0 1.000.000 − 833.000
t= t , adică t = = 2 ani.
r ⋅ S0 0.10 ⋅ 833.000

8.3.2.1.2. ACTUALIZAREA PRIN DISCONTARE LA RATA DOBÂNZII SIMPLE

Valoarea actuală este inversul valorii compuse (capitalizate).


Valoarea actuală S0 reprezintă suma care, fiind plasată cu dobânda compusă la rata
egală cu r, generează sau a generat, după o perioadă de t ani, un capital St. Pentru a determina
valoarea actuală S0, a sumei St, în condiţiile expuse, este suficientă inversarea relaţiei de bază
(utilizată în cazul capitalizării – compunerii cu rata dobânzii simple) astfel:

1
So = St (8.28)
1 + (t ⋅ r )

Un exemplu: Ce sumă trebuie plasată azi la rata dobânzii anuale simple de 10 %, pentru a
obţine 1.000.000 lei, în 1, 2, ..., 10 ani?
În rezolvarea cazului se are în vedere relaţia de bază: S t = S 0 [1 + (t ⋅ r )] , din care,
pentru a determina valoarea So se actualizează prin discontare şi se extrage valoarea acestui
parametru astfel:
St
So =
[1 + (t ⋅ r )]

In cazul concret se atribuie variabilei t valorile (1, 2, ..., 10) astfel că pentru : t = 1 So =
1.000.000
= 909.090 lei
[1.000.000 + (1 ⋅ 0.10)]
1.000.000
t = 2 So = = 833.333 lei
[1.000.000 + ( 2 ⋅ 0.10)]
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - - - - - - - - - - -
1.000.000
t = 10 So = = 500.000 lei
[1.000.000 + (10 ⋅ 0.10)]

8.3.2.2. MECANISMUL DOBÂNZII COMPUSE

Rata dobânzii, ca rată de schimb sau de transformare între valorile monetare actuale şi
viitoare, joacă un rol “echivalent” în două sensuri deja expuse în cadrul mecanismului
dobânzii simple şi anume:
a) de cotă, fapt care permite traducerea valorilor actuale în valori viitoare, prin
procedeul compunerii (sau acumulării):
b) de raportare (etalare) a valorilor viitoare în valori actuale, fapt care desemnează
procedeul discontării (actualizare prin discontare).

196
Mecanismul dobânzii compuse ia în considerare cerinţele determinării valorii viitoare,
prin procedeul compunerii (capitalizării) sau a valorii actuale, prin procedeul discontării.
Dublul rol al transformării valorilor băneşti, prin mecanismul dobânzii constituie
fundamentul primordial al evaluării financiare, pentru luarea deciziilor de investiţii.

8.3.2.2.1. ACTUALIZAREA PRIN COMPUNERE, PE BAZA DOBÂNZII COMPUSE

A. Actualizarea prin compunere (capitalizare) a unor sume variate, pe baza


dobânzii compuse

Dobânda compusă constituie efect al fructificării dobânzii obţinute în perioadele


anterioare, prin adăugarea acesteia la capitalul care se plasează în perioadele viitoare.
Mecanismul actualizării pe baza dobânzii compuse demonstrează că un capital actual
dacă este plasat va produce dobânzi.
Actualizarea prin compunere pe baza dobânzii compuse se caracterizează prin faptul
că la începutul fiecărui an la suma capitalului se adaugă dobânda produsă în cursul perioadei
precedente.
Demersul metodologic poate fi formalizat.
Considerând suma capitalului S, rata anuală a dobânzii r şi perioada de timp de n ani,
atunci dobânda aferentă primului an va fi: S⋅r. La finele primului an, valoarea compusă a
capitalului, va fi:
S + S ⋅ r = S (1 + r ) .
În al doilea an suma capitalizată va fi:
S (1 + r ) + S (1 + r )r ,

iar acest demers repetabil până la finele anului n, se prezintă în tabelul nr. 8.1.
Calculul dobânzii capitalizate pe baza dobânzii compuse
Tabelul 8.1.
Suma la
Dobânda Valoarea capitalizată
Anul începutul
anuală (compusă)
anului
1 S Sr S+S r = S (1+ r)
2 S (1 + r) S (1 + r)r S (1+ r) + S (1+ r) r= S (1 + r)2
3 S (1 + r)2 S (1 + r)2r S (1 + r)3
. . . .
. . . .
. . . .
n-1 n-1
n S (1 + r) S (1 + r) r S (1+ r)n

Prin urmare suma capitalizată Sn pentru o perioadă de n ani va fi:


Sn = S (1 + r)n, (8.29)
n
unde (1 + r) constituie factorul de compunere (actualizare) simplă.
Ilustrarea acestui mecanism are în vedere câteva cazuri reprezentative.
Cazul 1. Care va fi dobânda într-un an pentru 1.000.000 lei plasaţi la o rată r, egală cu
10%?
Calculul se va efectua astfel:
S1 = S 0 (1 + r ) = 1.000.000(1 + 0,10) = 1.100.000 lei.
1 1

Cazul 2. Care va fi suma obţinută pentru 1.000.000 lei plasaţi pe o perioadă de 2 ani,
cu o rată variată a dobânzii, respectiv, în primul an r1=10%, iar în al doilea an r2=12%?

197
Calculul se va efectua astfel:
[ ]
S 2 = S 0 (1 + r1 ) = S1 (1 + r2 ) ;
1 1

S 2 = 1.000.000(1 + 0,10 ) = 1.100.000(1 + 0,12 ) = 1.232.000 lei,


1 1

sau
S 2 = S 0 (1 + r1 ) (1 + r2 ) ;
1 1

S 2 = 1.000.000(1 + 0,10 ) (1 + 0,12 ) = 1.232.000 lei.


1 1

Cazul 3. Care va fi suma obţinută pentru 1.000.000 lei plasat azi, la o rată r, egală cu
10%, în doi ani succesivi?
Calculul se va efectua astfel:
S 2 = S 0 (1 + r ) (1 + r ) = S 0 (1 + r ) ;
1 2 2

adică,
S 2 = 1.000.000(1 + 0,10 ) (1 + 0,10 ) = 1.000.000(1 + 0,10 ) ;
1 2 2

S 2 = 1.000.000 ⋅ 1,21 = 1.210.000 lei.


Suma obţinută în cazul 3 diferă de cea obţinută în cazul 2, deşi plasamentul aceleiaşi
sume de 1.000.000 lei s-a efectuat pentru aceeaşi perioadă de timp, respectiv 2 ani, dar în cel
de-al doilea an rata dobânzii a fost diferită (12%, în cazul 2 şi 10% în cazul 3).
Cazul 4. Care va fi valoarea viitoare, la finele celui de-al treilea an, a sumei de
1.000.000 lei disponibilă la începutul primului an, a sumei de 3.000.000 lei disponibilă la
începutul celui de-al doilea an şi a sumei de 4.000.000 lei disponibilă la începutul celui de-al
treilea an, dacă aceste sume vor fi plasate cu dobânda compusă la rata anuală de 10%?
Rezolvarea acestui caz urmează schema din figura nr. 8.4.

Timp 0 Timp 1 Timp 2 Timp 3

Anul 1 Anul 2 Anul 3


Valoarea viitoare=Sa
1.000.000 3.000.000 4.000.000
4.000.000(1+0,10)1=4.400.000
3.000.000(1+0,10)2=3.630.000
1.000.000(1+0,10)3=1.331.000
9.361.000

Fig. 8.4. Schema demersului actualizării prin compunere (capitalizare) a unor sume variabile
pe baza dobânzii compuse

Dacă sumele sunt disponibile la începutul fiecărui an, calculul valorii viitoare are loc
după relaţia:
S a = S 0 (1 + r ) + S1 (1 + r ) + ... + S h −1 (1 + r )
h −0 h −1 h − h −1

S a = 1.000.000 ⋅ (1 + 0,10 ) + 3.000.000 ⋅ (1 + 0,10 ) + 4.000.000 ⋅ (1 + 0,10 ) =


3 2 1
Dacă
= 9.361.000 lei
sumele nu sunt disponibile decât la sfârşitul anului efectele generate prin acumulare sunt mai
mici, calculul valorii viitoare făcându-se după relaţia:
S a = S1 (1 + r ) + S 2 (1 + r ) + ... + S h −1 (1 + r ) ;
h −1 h−2 h− h

S a = 1.000.000 ⋅ (1 + 0,10) + 3.000.000 ⋅ (1 + 0,10) + 4.000.000 ⋅ (1 + 0,10) =


2 1 0

= 8.510.000 lei

198
B. Actualizarea prin compunere (capitalizare) a anuităţilor constante, pe baza
dobânzii compuse

O suită de anuităţi constante este o serie de vărsăminte a unei anumite sume care se
efectuează la perioade de timp regulate.
În cazul anuităţilor constante pentru valori egale cu 1 şi rata de actualizare egală cu
10% , calculul are loc după schema din figura nr. 8.5.

Timp 0 Timp 1 Timp 2 Timp 3

Anul 1 Anul 2 Anul 3


Valoarea viitoare
1 1 1
1 (1+0,10)0=1,00
1 (1+0,10)1=1,10
1 (1+0,10)2=1,21
 (1 + 0,10 )3 − 1
1  = 3,31
 0,10 

Fig. 8.5. Schema demersului actualizării prin compunere (actualizare) a anuităţilor constante,
cu valoarea egală cu 1, pe baza dobânzii compuse

Valoarea actualizată prin compunere a unei suite de anuităţi este egală cu suma
valorilor compuse pentru fiecare anuitate în parte.
Presupunem că n anuităţi a unei sume S sunt vărsate în fiecare an. La originea sumei
se situează o perioadă înaintea vărsământului primei anuităţi, iar valoarea compusă
(actualizată este calculată după vărsământul ultimului an. Reprezentarea grafică a acestui
demers se prezintă în figura nr. 9.6.

S S S S

0 1 2 n-1 n S (1+r)n-
1

S (1+r)n-
2
S (1+r)

S
Fig. 8.6. Reprezentarea actualizării prin compunere (capitalizare) pentru n anuităţi constante

Valoarea actualizată prin compunere (capitalizare) a acestei suite de anuităţi de la


finele perioadelor este egală cu suma valorilor capitalizate pentru n anuităţi. Seria de anuităţi
este suma unei progresii geometrice deoarece raţia ei este constantă. Suma termenilor unei
qn −1
progresii geometrice este egală cu S = b n ,
q −1
unde:
S reprezintă suma termenilor unei progresii geometrice;
b - primul termen al seriei;

199
q – este raţia egală cu 1+r;
n – numărul de termeni ai seriei.
În cazul general relaţia de calcul va fi:

S a = S (1 + r ) + S (1 + r ) + ... + S (1 + r ) + S (1 + r ) ;
n −1 n−2 1 0

S a = S (1 + r )[ n −1
+ (1 + r )
n−2
+ ... + (1 + r ) + (1 + r ) ;
1 0
]
Sa = S
(1 + r )n − 1 . (8.30)
r

Expresia
(1 + r )n − 1poartă denumirea de factor (coeficient) de compunere
r
(capitalizare) multiplă, fiind ilustrată cu două cazuri sugestive.
Cazul 1. Care ar trebui să fie (vărsământul), suma depusă anual, cu dobânda compusă
la rata de 12%, timp de 10 ani, pentru a constitui la finele perioadei un capital de 15.000.000
lei?
Calculul decurge astfel:

15.000.000 = S 0
(1 + 0,12)10 − 1 .
0,12
Factorul de compunere multiplă fcm(1-10) este egal cu 17.548.735, deci:
15.000.000 = S 0 ⋅ 17.548.735 ,
de unde,
15.000.000
S0 = = 854.762,47 lei.
17.548.735
Cazul 2. Care va fi capitalul acumulat de un deponent care economiseşte anual suma
de 854.762,47 lei, fructificată cu dobânda compusă la rata de 12%, timp de 10 ani?
Calculul decurge astfel:

S n = 854.762,47
(1 + 0,12)10 − 1 = 854.762,47 ⋅ 17.548.735
0,12
Sn = 15.000.000 lei.

8.3.2.2.2. ACTUALIZAREA PRIN DISCONTARE, PE BAZA DOBÂNZII COMPUSE

A. Actualizarea prin discontare a unor sume variabile, pe baza dobânzii compuse

Determinarea valorii actuale a unei sume plătibile sau încasabile într-un anumit
moment (an) viitor, ţine seama de mărimea sumei (S), de numărul de ani (n) între momentul
de referinţă (tn) şi cel actual (to), precum şi de rata dobânzii compuse (r) care reflectă gradul
de fructificare potenţială sau reală a capitalului. Prin urmare, valoarea sa actualizată este
inversul valorii compuse. Ea reprezintă suma recalculată la momentul to a sumei care, fiind
plasată cu dobânda compusă la rata r pentru o perioadă de n ani, a generat un capital Sn,
conform relaţiei:
= S n (1 + r )
1 −n
Sa = Sn (8.31)
(1 + r ) n

unde (1+r)-n constituie factorul de discontare (actualizare) simplă.


Cazul 1. Actualizarea unei sume oarecare în variabile de timp. Care este valoarea
actuală a sumei de 1.000.000 lei, care urmează a fi încasată peste un an, peste 3 ani sau 5 ani,
dacă rata dobânzii compuse uzuale este de 12%?

200
Calculele se efectuează astfel:
1
t = 1 an; S a = 1.000.000 ⋅ = 1.000.000 × 0,892857 = 892.857 lei
(1 + 0,12)1
1
t = 3 ani; S a = 1.000.000 ⋅ = 1.000.000 × 0,711780 = 711.780 lei
(1 + 0,12)3
1
t = 5 ani; S a = 1.000.000 ⋅ = 1.000.000 × 0,567427 = 567.427 lei
(1 + 0,12)5
Cazul 2. Actualizarea unor fluxuri de valori nonconstante.
Să presupunem că se dispune în momentul actual de suma de 1.000.000 lei şi că în
următorii doi ani se vor primi sumele de 3.000.000 lei în anul întâi şi respectiv 4.000.000 lei
în cel de-al doilea an. Se pune problema determinării valorii actuale a acestor sume la o rată a
dobânzii de 10 %.Calculul valorii actuale poate fi ilustrat în figura nr.8.7
Dacă sumele sunt disponibile la începutul fiecărui an, calculul valorii actuale are loc
după relaţia:
S0 S1 S2
Sa = + + ... +
(1 + r ) (1 + r )
0 1
(1 + r )2
1.000.000 3.000.000 4.000.000
Sa = + + = 7.032.057 lei
(1 + 0,10)0 (1 + 0,10)1 (1 + 0,10)2
Dacă sumele sunt disponibile la sfârşitul fiecărui an, calculul valorii viitoare are loc
după relaţia:
S1 S2 S3
Sa = + + ... +
(1 + r ) (1 + r )
1 2
(1 + r )3
1.000.000 3.000.000 4.000.000
Sa = + + = 6.393.687 lei
(1 + 0,10)1 (1 + 0,10)2 (1 + 0,10)3
Într-un cadru general, relaţia de calcul va fi:
n
1
Sa = ∑ Sh (8.32)
h =1 (1 + r )h
Timp 0 Timp 1 Timp2

Anul 1 Anul 2

1.000.000 3.000.000 4.000.000


1.000.000 Valoarea actuală=Sa
1.000.000 =
(1 + 0,10)0 Prezentă
3.000.000
2.727.272 =
(1 + 0,10)1
4.000.000
3.305.785 =
(1 + 0,10)2
7.032.057

Fig. 8.7. Schema demersului actualizării prin discontare a unor sume variabile pe baza
dobânzii compuse.

201
B. Actualizarea prin discontare a unei suite de anuităţi constante, pe baza
dobânzii compuse

În cazul anuităţilor constante pentru valori egale cu 1 şi rata de actualizare egală cu


10%, calculul are loc după schema din figura nr. 8.8.

Timp 0 Timp 1 Timp 2 Timp 3


Anul 1 Anul 2 Anul 3

Valoarea
actuală
1 1 1

1
= 0,909
(1 + 0,10)1
1
= 0,826
(1 + 0,10)2
1
= 0,751
(1 + 0,10)3
 (1 + 0,10 )3 − 1 
1 3
= 2,486
 0,10(1 + 0,10 ) 

Fig. 8.8. Schema demersului actualizării prin discontare a anuităţilor constante, cu valoarea
egală cu1, pe baza dobânzii compuse

Valoarea actuală a unei suite de anuităţi evaluată la începutul seriei este egală cu suma
valorilor actualizate ale fiecărei anuităţi.
Reprezentarea grafică a acestui demers pentru n anuităţi a unei sume S, în cadrul unei
perioade egală cu n ani se prezintă în schema din figura nr. 8.9.

S S S S
Timpul
S(1+r)- 1 2
1 n- n
S(1+r)- 1
2

S(1+r)-
(n-1)

S(1+r)-
n

Fig. 8.9. Reprezentarea actualizării prin discontare pentru n anuităţi constante

Valoarea actuală Sa a unei serii de anuităţi este


1 1 1 1
Sa = S +S + ... + S +S ;
(1 + r )1
(1 + r ) 2
(1 + r ) n −1
(1 + r )n

202
ceea ce reprezintă suma unei serii de termeni în progresie geometrică, în care primul termen
1 1
este S , comportă n termeni şi are raţia .
(1 + r )1
(1 + r )
Deci,
1
−1 1−
1 (1+ r) −1
n

1 (1 + r ) (1 + r )n = S (1 + r )n ;
n
Sa = S ⋅ =S
1+ r 1 r r
−1
1+ r

Sa = S
(1 + r )n − 1 , (8.33)
r (1 + r )
n

unde
(1 + r )n − 1 constituie expresia factorului de discontare (actualizare) multiplă.
r (1 + r )
n

Un exemplu. Un agent economic şi-a propus crearea capitalului necesar realizării unei
investiţii evaluate la 2 miliarde de lei. În acest scop estimează repartizarea unor sume egale
(anuităţi) de 70 milioane lei pe an din profit, în următorii 5 ani, sume care vor fi fructificate cu
o dobândă compusă la rata de 20% pe an. Se cere să se stabilească dacă se realizează astfel
capitalul necesar înfăptuirii investiţiei.

Sa = S
(1 + r )5 − 1 = 70.000.000 (1 + 0,20)5 − 1
r (1 + r ) 0,20(1 + 0,20)
5 5

Sa = 70.000.000 x 2,990.612 = 2.093.428.400 lei

Reiese că valoarea actualizată a depozitului bancar constituit din vărsăminte anuale


acoperă valoarea investiţiei preconizate.

8.3.2.2.3. ACTUALIZAREA PE BAZA MECANISMULUI DOBÂNZII PE PERIOADE DIFERITE DE UN AN

Aplicaţiile şi generalizările pe baza mecanismului dobânzii compuse la actualizări prin


compunere (capitalizare) şi prin discontare, tratate anterior, au luat în considerare timpul ca an
calendaristic, raportările fiind percepute ca fiind anuale. Practica demonstrează că adesea
raportările (de venituri, costuri, profit, împrumuturi, etc.) sunt făcute la perioade diferite de
an, respectiv la trimestru, semestru etc. Ca atare s-a impus adaptarea metodologică în
folosirea mecanismului dobânzii la calcule de actualizare (prin capitalizare şi prin discontare).

A. Actualizarea prin compunere (capitalizare) în cazul bonificării dobânzii de


mai multe ori într-un an

Un exemplu. Deţinătorului unei sume de 1.000.000 lei i se oferă mai multe alternative
de plasare a capitalului, la o rată a dobânzii de 10% pe an, respectiv:
- pe un an, cu plata anuală, semestrială sau trimestrială a dobânzii cuvenite;
- pe doi ani, cu plata semestrială sau trimestrială a dobânzii cuvenite.
Care alternativă este mai atractivă?
Rezolvarea se bazează pe mecanismul dobânzii după cum urmează:
a) Suma actualizată a plasamentului după 1 an:
Sc1 = S 0 [1 + (r × t )] = 1.000.000[1 + (0,10 ⋅ 1)]

203
Sc1 = 1.100.000 lei.
b) Suma actualizată (capitalizată) pe un semestru:
 r  0,10 
Sc1 / 2 = S 0 1 +  = 1.000.0001 +  = 1.050.000 lei.
 2  2 
c) Suma actualizată (capitalizată) pentru 2 semestre (un an):
2 2
 r  0,10 
Sc1 = S 0 1 +  = 1.000.0001 +  = 1.102.500 lei.
 2  2 

d) Suma actualizată (capitalizată) a plasamentului, pe doi ani, prin semestrialitate:


4 4
 r  0,10 
Sc 2 = S 0 1 +  = 1.000.0001 +  = 1.215.506 lei.
 2  2 
e) Suma actualizată (capitalizată) a plasamentului, pe doi ani, prin timestrialitate:
8 8
 r  0,10 
Sc 2 = S 0 1 +  = 1.000.0001 +  = 1.218.403 lei.
 4  4 
Câteva observaţii:
- dobânda la capitalul plasat pe un an (de 100.000 lei) este mai mică faţă de cea bazată
pe semestrialitate (102.500 lei), datorită cuprinderii în procesul de valorificare a dobânzii
cuvenite pentru semestrul 1, încă în cursul aceluiaşi an, adică în semestrul al doilea;
- situaţia se repetă în cazul plasamentului pe o perioadă de 2 ani, unde dobânda
calculată pe baza trimestrialităţii (de 218.403 lei) este mai mare decât cea bazată pe
semestrialitate (de 215.506 lei);
- prin generalizare se ajunge la relaţia de actualizare prin compunere (capitalizare):
st
 r
S n = S 0 1 +  (8.34)
 s
în care:
s, reprezintă perioada subanuală (zi, lună, trimestru, semestru);
t – anul;
- dacă plata dobânzii (bonificarea) ar avea loc zilnic, relaţia de mai sus poate fi scrisă
astfel:
365⋅t
 r 
S nt = S 0 1 +  . (8.35)
 365 
Concluzia este că valoarea capitalizată este de atâtea ori mai ridicată, de câte ori
numărul de vărsăminte (bonificări ale dobânzii) pe un an este mai mare şi cu cât numărul de
ani este mai mare.

B. Actualizarea prin discontare în cazul bonificării dobânzii de mai multe ori


într-un an

Ştiind că discontarea este operaţia inversă capitalizării şi reluând date din exemplul
ilustrat în ipoteza compunerii (capitalizării), se pune problema de a stabili valoarea actuală în
condiţiile expuse.
a) Suma actualizată prin discontare, pe un an:
Sc1 1.100.000
Sa = = = 1.000.000 lei.
[1 + (r ⋅ t )] 1 + 0,10
b) Suma actualizată prin discontare, pe un semestru:

204
Sc1 / 2 1.050.000
Sa = = = 1.000.000 lei.
r 0,10
1+ 1+
2 2
c) Suma actualizată pe an, prin discontare, cu dobânda bonificată pe fiecare semestru:
Sc1 1.102.500
Sa = 2
= 2
= 1.000.000 lei.
 r  0,10 
1 +  1 + 
 2  2 
d) Suma actualizată prin discontare, pe 2 ani, cu dobânda bonificată semestrial:
Sc 2 1.215.506
Sa = 4
= 4
= 1.000.000 lei.
 r  0,10 
1 +  1 + 
 2  2 
e) Suma actualizată prin discontare, pe 2 ani, cu dobânda bonificată trimestrial:
Sc 2 1.218.403
Sa = 8
= 8
= 1.000.000 lei.
 r  0,10 
1 +  1 + 
 4  4 
Generalizând, se poate aprecia că valoarea actuală a unei sume Sn la primire, după t
ani, ştiind că dobânzile sunt percepute de s ori pe an, se determină conform relaţiei:
Sn
Sa = st
(8.36)
 r
1 + 
 s
Valoarea actuală este mai redusă cu cât numărul de vărsăminte (bonificări) de dobânzi
pe an este mai ridicat şi cu cât numărul de ani, luaţi în calcul este mai mare.

C. Determinarea ratei dobânzii anuale efective

Rata dobânzii efective (reale sau echivalente) are temei justificat de “randamentul”
operaţiei de bonificare a dobânzilor pe segmente de timp, perioade, subanuale, faţă de rata
anuală a dobânzii. Este o rată anuală efectivă, reală k, diferită de rata nominală anuală.
Ca model general rata dobânzii reale k în cazul dobânzilor bonificate (vărsate) de s ori
pe an pentru o rată anuală a dobânzii r se exprimă prin relaţia:
s
 r
k = 1 +  − 1 (8.37)
 s

8.3.2.2.4. MECANISMUL DOBÂNZII APLICAT LA RAMBURSAREA ÎMPRUMUTURILOR

Rambursarea împrumuturilor poate avea loc, în principiu, în două moduri:


a) integral, la finele perioadei pentru care a fost acordat, prin alimentarea periodică a
unui fond de capitalizare;
b) fracţionat, pe baza unor anuităţi constante.
Mecanismul dobânzii comportă o adaptare specifică pentru determinarea fondului de
capitalizare şi respectiv a fondului de amortizare a împrumutului.

A. Rambursarea integrală la finele perioadei

Pentru un împrumut contactat în momentul 0, la început de an, se constituie la finele


fiecărui an, prin vărsăminte (alimentare) un fond de capitalizare pe seama căruia va fi

205
rambursat împrumutul la finele anului t. Sub aspect metodologic problema este inversă
capitalizării (acumulării) unor anuităţi constante. Ca atare relaţia de calcul, în cazul general va
fi:
r
Sc = S n (8.38)
(1 + r )n − 1
r
Expresia (8.38) se numeşte factor de capitalizare (inversul factorului de
(1 + r )n − 1
compunere (acumulare) multiplă.
Exemplu. Care va fi capitalizarea anuală pentru rambursarea unui împrumut în sumă
de 10.000.000 lei contractat pe o perioadă de 3 ani cu o rată anuală a dobânzii de 10%?
Aplicând formula de mai sus vom avea:
0,10
S c = 10.000.000 = 10.000.000 ⋅ 0,302114803
(1 + r )n − 1

Sc = 3.021.148 lei/an
Verificarea calculului:

3.021.148,03 ⋅
(1 + 0,10 ) − 1
3
= 3.021.148,03 ⋅ 3,31 = 9.999.999,9 lei
0,10

B. Rambursarea fracţionată prin anuităţi constante

Pentru un împrumut contractat la începutul anului 0, pentru o perioadă de n ani, cu o


rată anuală a dobânzii egală cu r se pune problema stabilirii unei sume constante (anuităţi) A,
de rambursat la finele fiecărui an, astfel ca la sfârşitul anului n, împrumutul să fie restituit
integral.
Formula generală de calcul este:
r (1 + r )
n
A = Sn (8.39)
(1 + r )n − 1
în care:
A, reprezintă anuitatea, care include rata de rambursat a împrumutului (capitalului) şi
dobânda la împrumut;
r (1 + r )
n
Expresia (9.39) se numeşte factor de acumulare şi reprezintă, în fapt,
(1 + r )n − 1
inversul factorului de actualizare (discontare) multiplă.
Exemplu. Care va fi anuitatea (rata de rambursat) a unui împrumut în sumă de
10.000.000 lei, contractat pe o perioadă de 3 ani, la o rată anuală a dobânzii de 10%?
Aplicând formula de mai sus vom avea:
0,10(1 + 0,10 )
3
0,1331
A = 10.000.000 = 10.000.000 ⋅
(1 + 0,10) − 1
3
0,331
A = 10.000.000·0,402114803 = 4.021.148 lei.
Se constată că acest sistem de rambursare a împrumutului generează un surplus de
dobândă reflectând cumul pe soldurile restante succesive.

206
8.3.2.2.5. ANALIZA COMPARATIVĂ A MECANISMULUI DOBÂNZII

Analiza comparativă a dobânzii simple şi a dobânzii compuse evidenţiază faptul că în


aplicaţii, ambele metode conduc la rezultate cifrice mai mari.
Pe de altă parte, dobânda simplă este mai stimulativă decât dobânda compusă, pentru
împrumutător, şi deci mai costisitoare pentru împrumutat, dacă perioada este mai mică de un
an. Din contră, aceasta este mai puţin stimulativă pentru perioada de peste un an. O identitate
perfectă se înregistrează, între cele două metode, în cazul în care perioada de referinţă este de
un an aşa cum se reflectă grafic în figura nr. 9.108.
Valor
i Vv
Vt

V0(1+r) =
V (1+r)

0 1 t
Fig 8.10. Evoluţia valorii acumulate cu dobândă compusă

În cazul dobânzii simple evoluţia valorii viitoare, compuse corespunde unei drepte
conform relaţiei:
Vt = Vt [1 + (t × r )] = V0 × r × t + V0 , (8.40)
respectiv, relaţiei y = ax + b, (8.41)
în care:
y = Vt, adică valoarea viitoare acumulată;
a = r ⋅ V0 (constantă);
x = t (variabilă);
b = V0 (constantă).
În cazul dobânzii compuse evoluţia valorii viitoare se conformează unei curbe
exponenţiale conform relaţiei:
Vvt = Vk (1 + r ) ,
t
(8.42)
x
respectiv relaţiei de forma: y = c·d , (8.43)
unde:
y = Vvt, adică valoarea viitoare acumulată;
b = Vk (constante)
d = 1+r (constantă);
x = t (variabilă).

8.4. ELEMENTELE ACTUALIZĂRII

Aplicarea tehnicii de actualizare implică trei elemente şi anume: 1. Şirul de valori; 2.


Rata de actualizare; 3. Momentele de referinţă.
1. Şirul de valori sau valorile supuse actualizării pot avea conţinut, semnificaţii şi
determinări variate. Pentru domeniul investiţiilor se remarcă: valoarea investiţiilor eşalonate

8
Levasseur M., Quintart A., Op. cit., p. 312-313.

207
pe ani; costurile anuale şi veniturile anuale aferente exploatării obiectivului; amortismentul şi
desigur profitul din exploatare sau fluxurile de lichidităţi (de trezorerie) sau de numerar.
Estimarea lor are loc la parametrii cerţi, pentru perioada expirată. Pentru un orizont
prospectiv evaluările ipotetice generează variante de analiză comparativă.
2. Rata de actualizare reprezintă expresia cifrică (procent sau coeficient) cu care se
operează în calculele de actualizare. Ea reflectă gradul sau potenţa de fructificare a unei
unităţi sau a o sută de unităţi băneşti pe parcursul unei perioade de timp, de regulă un an.
Rata de actualizare apare ca expresie a unei potenţiale sau reale “remunerări” a banilor
în raport cu modul şi contextul utilizării şi deci valorificării lor, în timp. Sub acest aspect rata
de actualizare poate avea incidenţă cu rata dobânzii, cu costul (rata) capitalului, cu rata
eficienţei economice la nivelul întreprinderii, ramurii de activitate, economiei naţionale, cu
rata profitului, cu normativul eficienţei economice a investiţiilor, dacă un asemenea indicator
a fost statuat etc.
Rata sau coeficientul de actualizare a suscitat exprimări de opinii variate şi
controversate. Problematica ratei de actualizare a fost formalizată de economişti ca
J.M.Keynes, P.A.Samuelson, Irving Fischer şi alţii, în contextul economiei de piaţă9. Ea a fost
în parte negată de unii autori10 în timp ce alţii au apreciat-o, contribuind la susţinerea şi
dezvoltarea aplicaţiilor, chiar şi în condiţiile economiei etatiste şi de tranziţie la economia de
piaţă11.
Rata de actualizare are un dublu rol întrucât:
a) permite compararea valorilor (cheltuieli şi venituri) din perioade de referinţă
diferite, ca fluxuri etalate, actualizate la un anumit moment pe axa timpului;
b) serveşte la exprimarea eficienţei economice a proiectului (cu deosebire prin
intermediul ratei interne de rentabilitate) întrucât investitorul poate face comparaţia cu
exigenţele sale minimale şi deci poate accepta sau poate respinge un proiect. Ca urmare, unii
autori12 au sesizat just necesitatea înţelegerii faptului că rata (sau coeficientul) de actualizare13
este de mai multe feluri în raport cu funcţia pe care o îndeplineşte şi anume:
- rata de actualizare criteriu;
- rata internă de (eficienţă economică) rentabilitate;
- rata normată sau rata normală.
Fiind de acord cu existenţa mai multor rate de actualizare apreciem că rolul lor trebuie
interpretat astfel:
- Rata de actualizare – criteriu trebuie interpretată ca fiind cea utilizată pe plan practic
în evaluarea şi actualizarea proiectelor. Da, ea trebuie să fie încadrată în orientările de politică
economică a firmei, semnificând măsura în care un proiect sau altul poate fi apreciat, prin
actualizare, cu o rată mai ridicată sau mai redusă în condiţiile unei anumite derulări în timp, a
efortului şi efectelor de investiţii, ca şi în funcţie de contextul mai larg asigurat de coeficientul
normativ de eficienţă economică a investiţiilor, sau de rata costului mediu ponderat al
capitalului posibil a fi apreciat ca având rolul unei rate de actualizare normate sau normale.
Rata de actualizare – criteriu variază tinzând spre apropierea de rate de actualizare care
egalizează efortul (de investiţii şi de producţie) cu efectele de exploatare, (ambele şiruri de

9
Peumans H., Theorie et practique des calculs d’investissement, Dunod, Paris, 1967, p. 120; Levasseur M.,
Quintart A., Finance, Edit. Economica, Paris, 1990, p.
10
Siclovan Gh., Eficienţa economică, Edit. Academiei, Bucureşti, 1974, p.113.
11
Românu I., Econometrie cu aplicaţii la eficienţa investiţiilor, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1975, p. 303; Cămăşoiu I., Investiţiile şi factorul timp, Edit. politică, Bucureşti, 1975, pp. 69-78; Cistelecan L.,
Procesul investiţional, Edit. Academiei, Bucureşti, 1983, p.136 şi urm.; Cocriş V., Isan V., Economia afacerilor,
Edit. Graphix, Iaşi, 1975, p.135 şi urm.
12
Cămăşoiu I., Op. cit, pp.70-73.
13
Noţiunea de rată se foloseşte atunci când expresia cifrică cu care se actualizează este redată în procente, iar cea
de coeficient atunci când expresia respectivă este redată cifric faţă de 1.

208
mărimi efort-efecte, fiind derulate în timp). Ea poate indica necesitatea unor ajustări ale
soluţiilor pe care le implică proiectul pentru ca astfel evaluările să capete o evoluţie dorită, aşa
încât la “pretenţia” de actualizare (de fructificare) cu o anumită rată-criteriu, proiectul să
răspundă favorabil. Altfel spus, atribuim acestei rate de actualizare rolul de a “sonda” gradul
de fructificare pe care-l admite proiectul în condiţiile unui efort de investiţii determinat de
soluţiile adoptate, a unui efort şi a unor efecte deci, cu un anumit volum şi o anumită evoluţie
a lor în timp, astfel încât să se asigure acoperirea efortului pe seama efectelor prezumate.
Rata de actualizare criteriu se foloseşte pentru actualizarea parametrilor valorici ai
proiectelor de investiţii: venituri, cheltuieli de investiţii, cheltuieli de exploatare sau direct, a
fluxului net de trezorerie (cash flow) pe o perioadă de referinţă, în ideea determinării valorii
actuale nete (VAN) pentru proiectul respectiv la rata luată în calcule.
Unii autori14 identifică rata de actualizare criteriu doar în ipoteza actualizării
parametrilor valorici a cel puţin două proiecte, considerând drept rată criteriu acea rată de
actualizare la care VAN este aceeaşi(sau sensibil apropiată) la ambele proiecte. Apreciem că
rolul acestei rate de actualizare este acela de a testa comportamentul proiectelor cu ajutorul
VAN. Astfel, testarea chiar pentru un singur proiect se face cu cel puţin două rate criteriu, una
“minimă” şi alta “maximă”, urmând ca între cele două rate de actualizare să se identifice rata
internă de rentabilitate.
Rata internă de rentabilitate este acea rată de actualizare la care valoarea actualizată a
veniturilor unui proiect de investiţii este egală cu valoarea actualizată a costurilor(de investiţii
şi de exploatare) proiectului. Este deci rata de actualizare la care valoarea actualizată netă este
nulă (VAN=0). Ea are semnificaţia unui prag al eficienţei economice, pe care proiectul îl
atinge şi se stabileşte prin interpolare între două rate de actualizare criteriu (una minimă şi alta
maximă). După părerea noastră rata internă de rentabilitate are un nivel cifric rezultat şi nu
unul aleator precum îl poate avea rata de actualizare criteriu.
Asupra modului de calcul şi a funcţiilor ratei interne de rentabilitate vom insista cu
ocazia tratării indicatorilor dinamici din rândul cărora face parte.
Rata normată sau “normală” de eficienţă economică, credem că trebuie interpretată
cu sensul de normativ de eficienţă economică pentru domeniul de referinţă (producţie,
investiţii, etc.). Ea trebuie să exprime “pretenţia” investitorului într-un context prospectiv faţă
de alocarea resurselor de care dispune societatea, în vederea înfăptuirii unui anumit proiect
din setul de proiecte (acţiuni) rezultate în urma formulării opţiunilor. Rolul acestei rate trebuie
să fie acela de a servi ca mijloc de comparaţie, pentru proiectele propuse şi, care se vor,
încadrate în nevoia socială. Un asemenea rol credem că l-ar putea avea coeficientul normativ
de eficienţă economică, iar în lipsa acestuia, rata costului mediu ponderat al capitalului
permanent. Este adevărat, într-o perioadă anterioară, în aprecierea eficienţei economice a
proiectelor de investiţii bazate pe finanţare din credite acordate de BIRD s-a utilizat
normativul de eficienţă economică având nivelul cifric de 0,15. În condiţiile unei economii
instabile, în tranziţie, este dificilă luarea lui în considerare. Desigur, rata costului mediu
ponderat al capitalurilor permanente, ar putea juca rolul de “normativ” ca mărime marginală,
fiind posibilă determinarea sa pe baza informaţiilor din arealul investitorului.
Cât priveşte rata “normală” ea constituie o rată a profitului fixată de investitor ca
fiind minim acceptabilă pentru aprobarea proiectului15. Ea rezultă din raportul între profitul
mediu anual, generat de proiect, şi valoarea investiţiilor sau din raportul între profitul mediu
anual şi cheltuielile medii anuale de investiţii. În ultimă instanţă şi această rată “normală”
poate fi luată în seamă în analiza financiară a proiectelor de investiţii.
3. Momentele de referinţă, în actualizare, pot fi numeroase, pe axa timpului, dar, şi
cel mai adesea, încadrate în durata de viaţă a proiectului. Modul în care se derulează, în timp,
14
Cocriş V., Işan V., Op. cit., 137
15
Peumans H., Op. cit., p. 131.

209
efortul şi efectele investiţiilor ca şi scopul aplicării tehnicilor de actualizare, favorizând
analiza şi decizia, recomandă în mod deosebit ca fiind reprezentative, pentru referinţă în
vederea actualizării următoarelor momente:
- momentul formulării şi argumentării opţiunilor (Mfo);
- momentul luării deciziei tehnico–economice (Mdp);
- momentul luării deciziei financiare (pentru constituirea bugetului de finanţare (Mdf);
- momentul începerii construcţiei obiectivului (Mîc);
- momentul punerii în funcţiune a obiectivului (Mpf);
- momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului (Msf).
Principalele momente de referinţă în vederea actualizării, pot fi reprezentate grafic, pe
axa timpului, aşa cum se observă în figura nr.8.11.

Mfp Mdp Mdf Mic Mpf Msf


dp dp dc de
l
V V1 V2 V3 ………………………VDf

t
0 1,2 … c c+1 p p+1 d d+1 …………………… Df
Cp1, Cp2,
...C I1, I2, …,
I C1, C2, C3, . . . . . . . . . . . . . . . CDf
PREGATIREA SI INFAPTUIREA
PROCESULUI INVESTITIONAL EXPLOATAREA OBIECTIVULUI ECONOMIC

Fig. 8.11. Reprezentarea grafica a principalelor momente pentru actualizarea efectelor de


investiţii
în care:
V, reprezintă venitul (încasări brute pe ani);
Ch – cheltuieli: de proiectare (Cp); de investiţii (I); de exploatare (C);
dpl – durata formulării şi argumentării opţiunii de investiţii (1,2,...,c);
df – durata proiectării, (c+1,...,p);
dc – durata construcţiei obiectivului, (p+1,...,d);
de - durata de exploatare a obiectivului, (d+1,...,Df).
Desigur, mai reprezentative, pentru calcule de actualizare şi analiza economică, sunt
momentul deciziei, momentul începerii construcţiei obiectivului de investiţii şi momentul
scoaterii din funcţiune a activelor exploatate.

8.5. EVALUAREA PARAMETRILOR FINANCIARI AI PROIECTELOR DE


INVESTIŢII

Folosirea tehnicii de actualizare în vederea analizei si aprecierii eficienţei economice a


investiţiilor presupune, în prealabil, evaluarea parametrilor financiari ai proiectelor de
investiţii. În acest context prezintă interes următorii parametri: valoarea investiţiei, durata de
viaţă economică a obiectivului de investiţii, valoarea reziduală şi rata de actualizare a
proiectelor de investiţii.

210
1. Valoarea investiţiei sau capitalul investit. Valoarea investiţiei reflectă totalitatea
capitalurilor angajate pentru achiziţionarea activelor stabilite prin proiect. În principiu se
includ trei categorii de imobilizări ăn care se regăsesc capitalurile investite:
- Imobilizări necorporale în care se regăsesc cheltuielile de constituire (cheltuieli cu
formarea personalului, cheltuieli cu amenajarea şantierului etc.) si, pe de altă parte,
imobilizări nemateriale – achiziţii de concesiuni, brevete si licenţe, cheltuieli de cercetare-
dezvoltare etc. precum şi alte cheltuieli.
- Imobilizări corporale în care se regăsesc: valoarea terenurilor, construcţiilor şi
utilajelor, materialelor etc. care pot fi achiziţionate pentru punerea în funcţiune a angrenajului
productiv.
- Necesarul fond de rulment, cu caracter permanent, care va permite constituirea
stocurilor de materii prime, materiale, finanţarea cheltuielilor aferente ciclului de producţie
normal, în cazul proiectelor de investiţii noi. La entităţile investitoare, în funcţiune, se impune
estimarea necesarului suplimentar de fond de rulment, faţă de fondul de rulment de care
întreprinderea dispune înainte de a declanşa realizarea unui nou proiect de investiţii.
Cu privire la determinarea valorii investiţiei se impun anumite precizări astfel:
a) necesarul de fond de rulment trebuie estimat în funcţie de volumul şi valoarea
capitalurilor aferente imobilizărilor corporale, durabile, acesta reprezentând fondul financiar
minim necesar ca resursă permanentă;
b) capitalurile investite, deci valoarea investiţiei se structurează după natura şi după
modul de eşalonare a lor în timp. După natură, în structura investiţiilor, pot fi identificate
bunurile (activele fixe) amortizabile, fapt necesar pentru întocmirea planului de amortizare şi
calculării fluxului de venituri al proiectului.
După modul de eşalonare se poate estima durata lucrărilor de construcţii şi modul de angajare
a cheltuielilor. Prin acesta este posibilă elaborarea planurilor plurianuale de finanţare.
Dar cu privire la evaluarea capitalului investit se pun şi unele probleme specifice,
fiscale şi de oportunitate.
a) Incidenţa taxei pe valoarea adăugată, fapt care impune ca pentru bunurile ce
deschid dreptul la deducerea taxei, la evaluare să se deducă TVA care trebuie să fie
recuperată.
b) Economia la impozite. Se datorează faptului că unele cheltuieli investiţionale (cum
ar fi costurile cu studii de piaţă întocmite de agenţii specializate etc.) se răsfrâng în calculul
rezultatelor şi micşorează baza impozabilă, ceea ce generează o economie la impozite, care
trebuie luată în calcule.
c) Costul oportunităţii sau costul renunţării. Apare în cazul unor proiecte
investiţionale în care poate fi prevăzută fie utilizarea unor active fixe din proprietatea
investitorului, fie a unor active fixe închiriate.
De exemplu investitorul realizează o investiţie de un miliard lei, pentru care închiriază
o clădire pentru care va plăti chiria de 50.000.000 lei pe an. Veniturile proiectului, pentru o
perioadă de recuperare a obiectivului de 5 ani sunt estimate la 300 milioane lei pe an. Având
în vedere costul oportunităţii de 50 milioane lei pe an, care micşorează veniturile la 250
milioane lei pe an este necesară previzionarea veniturilor la 250 milioane lei pe an şi
imputarea sumei de 50 milioane lei pe an costurilor proiectului.
2. Durata de viaţă economică a investiţiei constituie un concept prin care se relevă
criteriile susceptibile a încadra proiectul, respectiv investiţia, sub trei aspecte şi anume:
- al duratei de viaţă fizice a construcţiilor, clădirilor, echipamentelor şi utilajelor,
ţinând seama de factori tehnici-funcţionali;
- al duratei ciclului de viaţă al produselor cu implicaţii asupra duratei de viaţă
economică a proiectului;

211
- al orizontului rezonabil de previziune a veniturilor pe care le generează proiectul de
investiţii şi a valorii reziduale.
Durata de viaţă economică, a investiţiei, este dificil de stabilit deoarece depinde de
schimbarea preferinţelor consumatorilor, de apariţia unor produse şi servicii concurente,
elemente greu previzibile pe mai mult de 5 ani. Durata de viaţă economică nu poate fi
superioară duratei de viaţă tehnice sau fizice a principalelor echipamente de fabricaţie, care la
rândul său este dependentă de uzura fizică şi morală a maşinilor şi utilajelor.
3. Veniturile investiţiei. Fluxurile anuale de lichidităţi nete (de trezorerie sau cash-
flow) – reflectă veniturile economice pe care întreprinderea le estimează din exploatarea
investiţiei, ca o consecinţă a creşterii cifrei de afaceri sau reducerii costurilor de exploatare,
după caz.
Se apreciază că fluxurile de lichidităţi nete constituie o alternativă la venituri nete,
randament economic, profit net etc., care se fundamentează pe datele contabilităţii. În fapt
investitorul speră ca urmare realizării investiţiei să recupereze, într-o perioadă de timp
rezonabilă, o sumă cel puţin egală cu capitalul afectat proiectului, ţinând seama şi de
remunerarea capitalului respectiv într-o altă alternativă de plasament16.
În determinarea fluxurilor de lichidităţi nete ale unui proiect se ţine seama de valoarea
fluxurilor de capitaluri pe care investitorul le va afecta proiectului de investiţii (ca plăţi) şi
valoarea fluxurilor de încasări pe care exploatarea proiectului le va genera.
Fluxul de lichidităţi ale unui proiect include, în fapt, două elemente17 aşa cum se
relevă în tabelul nr. 9.2:
1) Excedentul brut de exploatare după impozitare, care exprimă contribuţia sau
surplusul economic al investiţiei prin exploatare.
2) Economia fiscală asupra amortismentelor adiţionale aferente investiţiilor în active
imobilizate.
Câteva precizări pot fi relevante:
a. Schema pe baza căreia se determină fluxul de lichidităţi nete, prezentată în tabel, ia
în considerare cazul în care entitatea investitoare înregistrează o evoluţie financiară
favorabilă. În caz contrar, se operează cu excedentul brut de exploatare, înainte de impozitare,
(EBE).
b. Fluxul de lichidităţi nete a unui proiect de investiţii nu comportă luarea în calcul a
economiei fiscale pe cheltuielile financiare, chiar dacă un proiect de investiţii ar putea fi
finanţat integral sau parţial din împrumuturi în cadrul entităţii investitoare. Şi aceasta pentru
că un proiect poate fi, sau nu, rentabil sub aspect economic, independent de modul de
finanţare.
c. Pentru cuantificarea elementelor de calcul ale fluxului de lichidităţi nete este
necesară existenţa unui sistem corespunzător de contabilitate analitică, în ideea obţinerii unor
date şi informaţii precise.
d. Valoarea economiilor fiscale pe amortismente depinde de sistemul de amortizare
adoptat, respectiv practicat de investitor.
e. Costul finanţării este introdus în calcul prin rata de actualizare care corespunde
costului mediu ponderat al capitalului.
f. Veniturile investiţiei sunt, în principiu, evaluate după impozitarea profitului.

16
Cocriş V., Işan V., Economia afacerilor, vol 3, Editura Graphix, Iaşi, 1995, p. 123.
17
Levasseur M., Quintart A., Op. cit., p. 470.

212
Determinarea fluxului de lichidităţi nete a unui proiect de investiţii
Tabelul 8.2
Proiect de inovare sau de Proiect de raţionalizare sau de
extindere productivitate
1. Cifra de afaceri - Economia de cheltuieli variabile +
– cheltuieli variabile – Economia de cheltuieli fixe =
– cheltuieli fixe (fără
amortizare şi cheltuieli
financiare)=
2. Excedent brut de exploatare 2. Excedent brut de exploatare
(EBE) (EBE)
EBE x (1-T*)= EBE x (1-T*)=
3. Excedent net de exploatare 3. Excedent net de exploatare
(ENE) (ENE)
Diferenţa de dotări în
Amortizarea x T*= amortizare x T*=
4. Economia fiscală din amortizare 4. Economia fiscală diferenţiată din
(EFA) amortizare (EFDA)
ENE + EFA = ENE + EFDA =
5. Flux de lichidităţi nete sau 5. Flux de lichidităţi nete sau
capacitatea de autofinanţare (cash- capacitatea de autofinanţare (cash-
flow) flow)
*
Notă: T reprezintă rata impozitului
(1-T*) – influenţa impozitului pe profit asupra fluxului de lichidităţi net.

g. În cazul întreprinderilor noi excedentele nete din exploatare sunt integral imputabile
proiectului de investiţii. În cazul proiectelor de investiţii realizate în întreprinderi existente, în
funcţiune, se va calcula un flux net de trezorerie diferenţial prin compararea rezultatelor şi a
cheltuielilor în cele două ipoteze, de realizare şi nerealizare a proiectului de investiţie.
h. Se poate aprecia că indiferent de tipul proiectului de investiţii, calculul fluxului
previzional de lichidităţi nete aferente obiectivului economic se poate efectua cu ajutorul
relaţiei:
Fn h = CAh − (Cex h − Am h ) − T * [CAh − (Cex h − Am h )] , (8.44)
în care:
Fn, reprezintă fluxul de lichidităţi nete (cash-flow net);
CA - cifra de afaceri;
Cex - cheltuieli de exploatare directe sau indirecte aferente proiectului;
Am – amortizarea;
T* - rata impozitului pe profit;
h - anul de referinţă.
4. Valoarea reziduală. Constituie un venit suplimentar care se adaugă fluxului de
lichidităţi al proiectului în ultimul an al perioadei de exploatare.
In principiu, determinarea valorii reziduale a unui proiect de investiţii, are în vedere
două ipoteze:
a) ipoteza în care durata de viaţă a obiectivului este egală cu durata de tehnică sau
fizică, în care caz valoarea reziduală este, în general, nesemnificativă;
b) ipoteza în care durata de viaţă a obiectivului este apreciată ca fiind mai redusă decât
durata tehnică, scontându-se realizarea unei valori reziduale la scoaterea din funcţiune. Ca
urmare este posibilă antrenarea unui flux de lichidităţi fiscal impozabil.

213
Valoarea reziduală reprezintă o valoare probabilă de negociere sau o valoare interesată
la expirarea perioadei de viaţă economică, a unor elemente investite, estimată în momentul
realizării proiectului.
Pentru evaluarea eficienţei economice a investiţiei, valoarea reziduală majorează
excendentul net de exploatare al ultimului an al duratei de viaţă economică a proiectului, dacă
nu există intenţia vânzării activelor care au o valoare reziduală.
În evaluarea valorii reziduale sunt luate în considerare:
- terenurile care, în timp, nu se depreciază şi au o valoare reziduală pozitivă, superioară
evaluării iniţiale.
- echipamentele, a căror valoare reziduală este dată de veniturile obţinute din casarea ori
vânzarea lor la scoaterea din uz, diminuate cu cheltuielile aferente operaţiunii şi impozitul
aferent datorat.
- fondul de rulment recuperabil la expirarea perioadei de funcţionare a obiectivului, pe
seama lichidităţilor băneşti existente, a creanţelor încasate şi a obligaţiilor reglate.
5. Rata de actualizare. Are un rol deosebit în fundamentarea deciziilor şi alegerea
variantei optime de proiect de investiţii. În primul rând, pentru că ea permite etalarea şi
compararea valorilor (reprezentând cheltuieli sau venituri) situate diferit pe axa timpului.
Fluxurile de valori actualizate pot servi astfel construirii diferiţilor indicatori dinamici
(valoarea actualizată netă, coeficientul rentabilităţii actualizate, etc). În acest caz rata de
actualizare este, mai ales, instrument de calcul, având, un caracter neutru faţă de alternativele
proiectului de investiţii.
În al doilea rând, rata de actualizare poate avea funcţia de instrument de măsurare a
rentabilităţii sau eficienţei variantelor de proiect. Rata internă de rentabilitate, ca formă a ratei
de actualizare are rolul de instrument de acceptare sau respingere a proiectului. De altfel,
chiar rata de actualizare criteriu utilizată în calcule permite selecţia variantelor de proiect
rentabile, de cele considerate nerentabile.
Desigur alegerea ratei de actualizare presupune în prealabil stabilirea de către analist a
procedeului de actualizare pe care urmează să-l utilizeze în calcule (procedeul actualizării prin
compunere:-capitalizare sau procedeul actualizării prin discontare). Opţiunea pentru un
anumit procedeu de actualizare depinde, în principiu, de natura afacerii, de scopul urmărit. În
cazul plasamentelor în investiţii financiare, actualizarea prin compunere este recomandabilă.
În cazul investiţiilor în imobilizări corporale, în calcule şi analiză se impune actualizarea prin
discontare, delimitările nefiind rigide.
Ca regulă generală actualizarea prin discontare este preferată de investitori-decidenţi
iar în acest cadru mecanismul actualizării şi alegerii ratei de actualizare comportă anumite
simplificări18.
a) decizia de investiţii şi deci calculele de actualizare impuse în acest scop se situează
convenţional în momentul 0, sau la începutul anului 1.
b) capitalurile investite se consideră a fi cheltuieli la începutul anului; primele
angajamente de cheltuieli au loc în momentul 0 şi acestea nu se mai actualizează. Următoarele
angajări de cheltuieli au loc la începutul anilor următori (n-1);
c) fluxurile de lichidităţi sunt estimate la finele fiecărui an (1,2,…,n) şi prin
actualizare, sunt etalate în raport cu valoarea la momentul 0.
Problema care se pune este aceea a identificării nivelului ratei de actualizare care să
permită admiterea sau respingerea unui proiect de investiţii.
Rata de actualizare criteriu are niveluri variabile, fiind stabilită de analist pentru a testa
şi a cunoaşte comportamentul proiectului prin evoluţia parametrilor actualizaţi.

18
Levasseur M., Quintart A., Op. cit., p.472.

214
În consecinţă se poate aprecia că rata de actualizare criteriu ar putea fi: a) o rată
oarecare cu nivel aleator, intuitiv; b) rata dobânzii; c) rata medie a profitului.
a) O rată criteriu oarecare îşi pierde caracterul de rată criteriu. Totuşi, prin faptul că
permite identificarea parametrilor actualizaţi ai proiectului, indică pasul următor, actualizarea
cu o rată de actualizare mai mare dacă veniturile actualizate sunt mai mari decât costurile
actualizate sau cu o rată de actualizare mai mică dacă situaţia este inversă. Ea facilitează
trecerea de la demersul cantitativ (cunoaşterea comportamentului proiectului de investiţii,
testat la anumite rate de actualizare) spre cel calitativ (determinarea indicatorilor dinamici şi
aprecierea eficienţei proiectului, cu ajutorul lor).
b) Rata dobânzii, în principiu, poate fi utilizată ca rată de actualizare. Numai că nu
există o rată unică a dobânzii. Piaţa financiară nu este perfectă.
Rata dobânzii se formează ca urmare confruntării cererii cu oferta pe piaţa capitalurilor.
Există diferenţe între rata dobânzii la împrumuturile pe termen lung şi rata dobânzii la
împrumuturile pe termen scurt, precum şi în funcţie de activele financiare prin care se
concretizează plasamentele financiare, riscul asociat tranzacţiilor etc.
În aceste condiţii se apreciază19 că folosirea ratei dobânzii ca rată de actualizare s-ar
justifica în măsura în care nivelul acesteia (rd) ar include rata de randament la obligaţiunile
emise de stat (cu venit fix, acoperite şi garantate de stat) care comportă risc minim (rrm) şi
prima de risc (rpr) pentru plasamente cu risc. Deci rata de actualizare criteriu ar fi, în acest
caz, egală cu rata dobânzii stabilită astfel:
rd = rrm + rpr. (8.45)
c) Rata de rentabilitate medie pe ramură ar putea constitui un indiciu pentru stabilirea
ratei de actualizare, dar în anumite coordonate. Se remarcă astfel faptul că încă în anii ’50 s-a
conturat în SUA ideea luării în considerare, a mediei ponderate a costurilor actuale ale
capitalurilor permanente, ca rată de actualizare20. Aşa cum se remarcă, o asemenea mărime se
bazează pe structura financiară existentă a întreprinderii şi nu pe cea optimală. Apoi, structura
de finanţare optimă este funcţie de investiţia care urmează a se realiza şi nu poate fi
determinată apriori.
Prin urmare, pentru a putea fi folosită ca rată de actualizare, rata rentabilităţii medii ar
trebui să reprezinte rentabilitatea medie a capitalului pe o perioadă mare de timp la
întreprinderi reprezentative din cadrul sectorului respectiv.

8.6. TEHNICA ACTUALIZĂRII

Aşa cum s-a expus anterior, actualizarea are la bază mecanismul dobânzii (simple şi
compuse) şi se poate efectua prin două procedee (de compunere sau capitalizare) şi de
discontare. Ca urmare tehnica actualizării s-a adaptat corespunzător ţinând seama şi de
momentul de referinţă luat în consideraţie21.
În prezentarea tehnicii actualizării am luat în considerare doar doi parametri valorici
prin care se defineşte un proiect de investiţii şi anume: costul sau valoarea investiţiei şi
veniturile nete de exploatare (fluxul net de trezorerie din exploatare), actualizarea altor
parametri (profit, costuri, amortismente) făcându-se la fel cu unul sau altul din cei menţionaţi.
Ca momente de referinţă am ales: momentul începerii proiectării, momentul începerii
lucrărilor de investiţii, momentul punerii în funcţiune şi momentul scoaterii din funcţiune a
obiectivului.

19
Cocriş V., Işan V., Op. cit., Vol. 3, p. 140.
20
Idem, p. 141.
21
Cistelecan L., Procesul investiţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p. 157 şi urm.

215
8.6.1. ACTUALIZAREA EFORTULUI ŞI EFECTELOR DE INVESTIŢII ÎN MOMENTUL
ÎNCEPERII PROIECTĂRII

În vederea actualizării eforturilor şi efectelor se consideră evoluţia lor pe scara


timpului prezentată în figura nr. 8.12.

v c t V1 V2 VDn
V I1 I2
I

p d Dn
Dt D

Fig. 8.12. Reprezentare grafică pentru actualizarea eforturilor şi efectelor de investiţii la


momentul începerii proiectării.

Pentru explicitarea figurii s-au folosit următoarele notaţii:


v, reprezintă momentul începerii proiectării;
c - momentul începerii lucrărilor de construcţii;
p – timpul necesar proiectării;
t – momentul punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii;
d – durata necesară construcţiei obiectivului de investiţii;
s – momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului;
Dn – durata normată de funcţionare a activului fix;
Dt – durata totală de evoluţie a (proiectului) obiectivului (p + d + + Dn);
I – valoarea investiţiei;
V – veniturile proiectului (fluxuri nete de trezorerie).

A. Calculul investiţiei actualizate se efectuează astfel:


1 1 1 d
1
I a(v ) = I1 + I + ... + I = ∑ Ih (8.46)
(1 + r ) p+1 2
(1 + r ) p+2 d
(1 + r ) p+d
h=1 (1 + r ) p+h
Relaţia (9.46) se foloseşte în situaţia în care eşalonarea investiţiilor în timp este
neuniformă.
Considerând ipoteza că investiţiile anuale (Ih) sunt constante atunci:
1  1 1 
I a(v ) = I h p +1 
1+ + ... + d −1 
(1 + r )  (1 + r ) (1 + r ) 
1
În paranteza mare avem o progresie geometrică descrescătoare cu raţia , (factor
1+ r
de actualizare):

216
1
1−
I a(v ) = I h
1

(1 + r )d =
(1 + r ) p +1 1−
1
(1 + r )
(8.47)
(1 + r )d − 1
= Ih
1

(1+ r)
d
= Ih
(1+ r) −1
d

(1 + r ) p +1 r r (1 + r )
p+ d

(1 + r )
Prin urmare, investiţiile totale actualizare la momentul “v” vor fi:

I a(v ) = I h
(1 + r )d (8.48)
r (1 + r )
p+d

Din relaţia (8.48) se poate scrie:


 1 1 
I a(v ) = I h  − p+ d 
=
 r (1 + r ) r (1 + r ) 
p

 (1 + r ) p + 1 − (1 + r ) p 1 
= Ih  − p+d 
r (1 + r ) r (1 + r ) 
p

 (1 + r ) p − 1 1 1 
= I h − + − p+ d 
 r (1 + r ) r r (1 + r ) 
p

 (1 + r ) p + d − 1 (1 + r ) p − 1
I a(v ) = I h  − p 
=
 r (1 + r ) r (1 + r ) 
p+d

(8.49)
 (1 + r )d − 1 1 
= Ih  ⋅ 
 r (1 + r ) (1 + r ) p 
d

B. Calculul venitului net total actualizat (pe întreaga durată de funcţionare normată)
la acelaşi moment în cele două ipoteze:
- Venituri variabile:
1 1 1
Va(v ) = V1 + V2 + ... + VDn =
(1 + r ) p + d +1
(1 + r ) p+ d +2
(1 + r ) p+ d + Dn
Dn
(8.50)
1
= ∑ Vh
h = p + d +1 (1 + r ) p + d + h
- Venituri constante:
Dacă V1=V2=...=VDn, atunci putem scrie:
1  1 1 
Va(v ) = Vh p + d +1 
1+ + ... + Dn −1 
=
(1 + r )  1+ r (1 + r ) 
1
1−
= Vh
1

(1 + r )Dn

=V
(1 + r )D − 1
n

(1 + r ) p+ d +1 1−
1 r (1 + r )
p+d + D
h

1+ r

Deci:

217
Va(v ) = Vh
(1 + r )D − 1n

. (8.51)
r (1 + r )
p+d + D n

Relaţia (8.51) se poate descompune, pentru a ajunge la ponderarea venitului cu o


diferenţă dintre doi factori de discontare multiplă astfel:
(v )
Va = Vh
(1+ r) t
D −( p + d )
−1
=
 (1 + r )Dt −( p + d )

1 
=
V  D 
r (1 + r ) t  r (1 + r ) r (1 + r ) t 
D h Dn

 (1 + r )−( p + d ) 1   1 1 
= Vh  − Dt 
= Vh  − Dt 
=
r (1 + r )   r (1 + r ) r (1 + r ) 
p+d
 r
1 − (1 + r ) p + d + (1 + r ) p + d 1 − (1 + r )Dt + (1 + r )Dt 
= Vh  − =
r (1 + r ) r (1 + r ) t
p+d D
 
 (1 + r ) − 1 1 (1 + r ) − 1 1 
Dt p+d
= Vh  + − − + =
 r (1 + r ) r (1 + r )
Dt p+ d
r r
 (1 + r )Dt − 1 (1 + r ) p + d − 1
= Vh  − p+d 
 r (1 + r ) r (1 + r )
Dt

Deci:
 (1 + r )Dt − 1 (1 + r ) p + d − 1
Va(v ) = Vh  − p+d 
; (8.52)
 r (1 + r ) r (1 + r )
Dt

sau
(v )  (1 + r )Dn − 1 1 
Va = Vh  ⋅ p +d 
. (8.53)
 r (1 + r ) (1 + r ) 
Dn

8.6.2. ACTUALIZAREA EFORTULUI ŞI EFECTELOR LA MOMENTUL ÎNCEPERII


CONSTRUCŢIEI OBIECTIVULUI DE INVESTIŢII

Durata necesară realizării obiectivului de investiţii trebuie să fie cât mai mică deoarece
sunt înlăturate efectele uzurii, se reduc imobilizările de fonduri şi în acelaşi timp se pot obţine
efecte economice cât mai repede.
Pentru actualizarea eforturilor şi efectelor la acest moment considerăm următoarea
schemă grafică din figura nr . 8.13.

c t V1 V2 Dn
I1 I2 Id

d Dn
Dt

Fig. 8.13. Reprezentarea grafică pentru actualizarea efortului şi efectelor de investiţii la


momentul începerii construcţiei

218
A: Calculul investiţiei actualizate se efectuează astfel:
Dacă I1≠I2≠...≠Id≠Ih, atunci:
d
1 1 1 1
I a(c ) = I1 + I2 + ... + I = ∑ Ih (8.54)
(1 + r ) (1 + r ) 2 d
(1 + r ) h=1 (1 + r )h
d

Dacă I1=I2=...=Id=Ih, deci fondurile de investiţii anuale sunt egale, se poate scrie:
1  1 1 
I a(c ) = Ih 1 + + ... + =
(1 + r )  (1 + r ) (1 + r )d −1 
1
1−
= Ih
1

(1 + r )d =
(1 + r )d − 1 ⋅ I
(1 + r ) 1−
1 r (1 + r )
d h

1+ r
Deci:

I a(c ) = I h ⋅
(1 + r )d − 1 . (8.55)
r (1 + r )
d

B. Calculul veniturilor actualizate se prezintă în continuare.

În situaţia în care veniturile obţinute variază de la un an la altul, valoarea actualizată a


acestora este:
1 1 1
Va(c ) = V1 + V2 + ... + VDn =
(1 + r ) d +1
(1 + r ) d +2
(1 + r )d + Dn
Dn
(8.56)
1
= ∑ Vh
h = d +1 (1 + r )d + h
De obicei, în documentaţia documentaţiei tehnico–economică, veniturile sunt
prevăzute ca fiind constante. În această situaţie actualizarea acestora se poate face astfel:
1  1 1 
Va(c ) = Vh  + + + =
(1 + r )Dn −1 
1 ...
(1 + r )d +1  (1 + r )
1
1−
= Vh
1

(1 + r )D n

= Vh
(1 + r )D − 1
n

(1 + r ) d +1
1−
1 r (1 + r )
d +D
n

1+ r

Va(c ) = Vh
(1 + r )D − 1
n

(8.57)
r (1 + r )
d +Dn

Relaţia (8.57) se poate aduce la formă simplificată (pentru ca factorii de actualizare


multiplă pe care îi necesită să poată fi preluaţi direct din tabele de actualizare) astfel:

219
Va(c ) = Vh
(1 + r )D − 1 = V  (1 + r )D
n n


1 
h =
r (1 + r )  r (1 + r ) r (1 + r )
d +D d +D d + Dn

n n

 1 1  1 − (1 + r )d + (1 + r )d 1 
= Vh  −  = V h − =
 r (1 + r ) r (1 + r ) n r (1 + r ) r (1 + r ) n
d d +D d d +D
  
 (1 + r )d − 1 1 1   (1 + r )d − 1 (1 + r )d + Dn − 1
= Vh  + −  = V h − + d + Dn 
=
 r (1 + r ) r r (1 + r )d + Dn ( + ) ( + )
d d
  r 1 r r 1 r 
 (1 + r )d + Dn − 1 (1 + r )d − 1
= Vh  − d 
 r (1 + r ) r (1 + r ) 
d + Dn

Deci:
 (1 + r )d + Dn − 1 (1 + r )d − 1
Va(c ) = Vh  − d 
(8.58)
 r (1 + r ) d + Dn
r (1 + r ) 
sau
 (1 + r )Dn − 1 1 
Va(c ) = Vh  ⋅  (8.59)
 r (1 + r ) (1 + r )d 
Dn

8.6.3. ACTUALIZAREA EFORTULUI ŞI EFECTELOR LA MOMENTUL PUNERII ÎN


FUNCŢIUNE A OBIECTIVULUI DE INVESTIŢII

Uneori poate fi utilizată, pentru necesităţile de ordin practic, actualizarea la momentul


punerii în funcţiune. În cazul acesta investiţia creşte proporţional cu mărimea ratei de
actualizare. Pentru a aduce investiţiile la acest moment vom folosi factorul de creştere (1+r).
Reprezentarea grafică a momentului actualizării este redată în figura 8.14.

c t V1 V2 VDn
I1 I2 Id

d Dn
Dt

Fig.8.14. Reprezentarea grafică pentru actualizarea efortului şi efectelor de investiţii la


momentul punerii în funcţiune

A. Calculul investiţiei actualizate Folosind notaţiile anterioare, dacă valoarea


investiţiilor pe ani variază, obţinem valoarea investiţiei actualizate astfel:
d
I a(t ) = I 1 (1 + r ) + I 2 (1 + r ) +,...,+ I d = ∑ I h (1 + r )
d −1 d −2 d −h
(8.60)
h =1
Dacă investiţiile anuale sunt egale atunci:

[
I a(t ) = I h (1 + r )
d −1
+ (1 + r )
d −2
]
+ ... + 1 = I h
(1 + r )d −1
r

220
I a(t ) = I h
(1 + r )d − 1 (8.61)
r
B. Calculul veniturilor actualizate

Dacă veniturile variază de la un an la altul:


Dn
1 1 1 1
Va(t ) = V1 + V2 + ... + V = ∑ Vh (8.62)
(1 + r ) (1 + r ) 2 Dn
(1 + r ) Dn
h =1 (1 + r ) h
În situaţia în care veniturile sunt constante, se poate folosi următoarea formulă:
1  1 1 
Va(t ) = Vh 1 + + ... + Dn −1 
=
(1 + r )  (1 + r ) (1 + r ) 
1
1− (8.63)
= Vh
1 (1+ r) n
D
= Vh
(1+ r) n −1
D

(1 + r ) 1 − 1 r (1 + r ) n
D

(1 + r )

8.6.4. ACTUALIZAREA EFORTULUI ŞI EFECTELOR LA MOMENTUL SCOATERII DIN


FUNCŢIUNE A OBIECTIVULUI DE INVESTIŢII

Reprezentarea grafică a momentului actualizării pentru un asemenea calcul, la


scoaterea din funcţiune a obiectivului, se prezintă în figura nr. 8.15.

c t V1 V2 VDn s
I1 I2 Id

d Dn
Dt

Fig. 8.15. Reprezentarea grafică pentru actualizarea efortului şi efectelor de investiţii la


momentul scoaterii din funcţiune

A. Calculul investiţiei actualizate

Dacă valoarea investiţiilor anuale variază atunci:


I a( s ) = I 1 (1 + r ) n + I 2 (1 + r ) n + ... + I d (1 + r ) n =
d + D −1 d + D −2 D

d (8.64)
= ∑ I h (1 + r )
d + Dn − h

h =1
Dacă investiţiile anuale sunt egale atunci:
D
[
I a( s ) = I h (1 + r ) n (1 + r ) + (1 + r ) + ... + 1
d −1 d −2
]
= I h (1 + r )
Dn (1 + r )d − 1 ;
(1 + r ) − 1

221
I a( s ) = I h (1 + r )
.
Dn (1 + r )d −1
(8.65)
r
B. Actualizarea veniturilor se efectuează astfel:

În ipoteza în care veniturile variază de la un an la altul:


Dn
Va( s ) = V1 (1 + r ) + V2 (1 + r ) + ... + VDn = ∑ Vh (1 + r )
Dn −1 Dn − 2 Dn − h
(8.66)
h =1
În ipoteza în care veniturile anuale sunt egale:

Va( s ) [
= Vh (1 + r )
Dn −1
+ (1 + r )
Dn − 2
+ ... + 1 = Vh
(1+ r) n −1
]
D
;
(1 + r ) − 1
Va( s ) = Vh
(1 + r )D n
−1
. (8.67)
r
Câteva observaţii:
1. Prezentarea tehnicii de actualizare la cele patru momente de referinţă evidenţiază
adecvarea corespunzătoare a celor două procedee de actualizare (capitalizarea şi discontarea).
2. Faptul că am luat în considerare doar doi parametri nu micşorează intenţia şi faptul
de a fi demonstrat derularea tehnicii de actualizare în diferite ipostaze.
3. Nu putem totuşi ignora constatarea că în multe lucrări de specialitate prevalează
raportările la tehnica actualizării prin discontare.

8.7. INDICATORII DINAMICI

8.7.1. CONŢINUTUL, SEMNIFICAŢIA ŞI MODALITĂŢILE DE CALCUL

Gama indicatorilor dinamici de apreciere a eficienţei economice a proiectelor de


investiţii nu este prea vastă. Dimpotrivă! În teoria investiţiilor şi cu deosebire în practica
economiei de piaţă între indicatorii dinamici adecvaţi exprimării şi aprecierii eficienţei
economice a investiţiilor se reţin: Valoarea actuală netă (VAN); Valoarea actuală netă ajustată
(VANA); Coeficientul rentabilităţii actualizate a investiţiei (Kra); Raportul venit/cost
actualizat (Rv/c); Randamentul economic al investiţiei actualizate (Ra); Rata internă de
rentabilitate (RIR); Durata de recuperare optimală a investiţiei (Dra). Toţi aceşti indicatori se
exprimă valoric, reflectă specific eficienţa proiectului de investiţii şi se bazează pe
actualizarea valorilor ca elemente de calcul.

1. Valoarea actuală netă (VAN), indicator regăsit în unele lucrări ca venit net total
actualizat22 reflectă masa efectelor financiare nete totale actualizate,în raport cu un anumit
moment de referinţă, aferente proiectului de investiţii. Acest indicator surprinde efortul şi
efectele procesului investiţional în funcţie de întreaga durată de executare şi exploatare a
obiectivului, impunând actualizarea lor în raport cu un anumit moment de referinţă conform
procedeului de actualizare prin compunere sau discontare.
Valoarea actuală netă este, în fapt, diferenţa între valoarea actuală a excedentelor nete
ale exploatării aşteptate şi cea a capitalului investit. Valoarea actuală netă poate fi pozitivă,
poate fi negativă sau nulă.
Pentru a avea o semnificaţie corespunzătoare este important a se stabili, în prealabil,
rata de actualizare. Nivelul cifric al acesteia nu este indiferent pentru investitor, ea constituind

22
Gittinger J. Price, Analiza economică a proiectelor agricole, IDE-BIRD, The John Hopkins University Press,
Baltimore-London, 1972, (trad. CEPECA, Bucureşti, 1975).

222
pragul minim de rentabilitate impus investiţiei. De regulă rata de actualizare recomandabilă
pentru calculul acestui indicator este costul capitalului sau costul finanţării întreprinderii.
Considerând investiţia I, durata de viaţă a obiectivului n, fluxul net de trezorerie (cash-
flow) anual din exploatare F1, F2,...,Fn şi rata de actualizare r, egală cu costul capitalului,
atunci Valoarea actuală netă va putea fi exprimată prin relaţia:

n −1 n
Ih Fh
VAN = −∑ + ∑ (8.68)
h = 0 (1 + r ) h =1 (1 + r )
h h

sau
n
Fh
VAN = ∑