Sunteți pe pagina 1din 23

Managementul investitiilor presupune programarea, organizarea,

coordonarea, decizia, actiunea si controlul tuturor activitatilor pentru


realizarea unei investitii, incepand de la proiectare si pana la receptia finala.
Prin aceasta, consultantul preia practic atributiile de prevedere, organizare,
coordonare si control ale investitorului.

Corelaţia dintre investiţii şi modernizare este fundamentală pentru orice


activitate economică, indiferent de ramura în care se desfăşoară. Scopul
urmărit prin activitatea de modernizare este întotdeauna creşterea eficienţei
economice în sectorul în care s-a realizat, a economiei naţionale în ansamblu
şi o mai bună folosire a factorilor de producţie.

Procesul investiţional este obiectul de studiu al disciplinei Eficienţa


investiţiilor şi cuprinde studiul repartizării investiţiilor pe domenii de activităţi
şi categorii de obiective în funcţie de cerinţele pieţei, evaluarea şi analiza
variantelor tehnologice şi constructive posibile pentru edificarea proiectului,
alegerea variantei optime prin determinarea eficienţei financiare şi
economice, precum şi proiectarea şi executarea obiectivului. De asemenea,
cursul analizează căile şi metodele de creştere a eficienţei investiţiilor,
elaborând mecanismele de folosire a pârghiilor economice în vederea
fundamentării deciziilor pentruatingerea scopului la nivelul, calitatea şi
termenul stabilite.
Totalitatea activităţilor utile din societate, efectuate pentru expansiunea,
modernizarea, reutilarea şi restructurarea activelor fixe reprezintă procesul
investiţional. În cadrul procesului sunt alocate resursele (I), care trec prin
faza de investiţii neterminate (IN), pentru ca în final să capete forma de
active fixe(AF):

I→IN→AF

Structura procesului investiţional cuprinde trei faze, care se subdivid în


mai multe etape reprezentând principalele activităţi impuse de elaborarea şi
realizarea unui proiect de investiţii.
Faza preinvestiţională, cuprinde activităţile ce se desfăşoară în cadrul
procesului, începând cu identificarea proiectelor cu rentabilitate mare şi
terminând cu luarea deciziei de investiţie. Este faza de concepţie şi cercetare
în care se caută şi se analizează posibilităţile de a investi, se definesc
obiectivele proiectului şi căile de materializare a acestora, se fac calcule şi
analize preliminare, se elaborează variante de realizare a proiectului, dintre
care se va alege varianta optimă.
- Identificarea domeniilor de activităţi în care se poate plasa efficient
investiţia este o etapă fundamentală pentru asigurarea valorificării
superioare a investiţiilor. În ţările dezvoltate, identificarea acestor domenii
este o acţiune a mediilor de afaceri publice şi private. Organismele
guvernamentale, departamentale, au obligaţia să-şi elaboreze programe de
dezvoltare pe termen mediu şi lung. Aceste programe pot furniza informaţii
detaliate pe baza cărora să fie orientate investiţiile spre sectoarele prioritare,
cu eficienţă şi dintre care se va alege varianta optimă.
- Identificarea domeniilor de activităţi în care se poate plasa efficient
investiţia este o etapă fundamentală pentru asigurarea valorificării
superioare a investiţiilor. În ţările dezvoltate, identificarea acestor domenii
este o acţiune a mediilor de afaceri publice şi private. Organismele
guvernamentale, departamentale, au obligaţia să-şi elaboreze programe de
dezvoltare pe termen mediu şi lung. Aceste programe pot furniza informaţii
detaliate pe baza cărora să fie orientate investiţiile spre sectoarele prioritare,
cu eficienţă şi viabilitate ridicate. Asemenea situaţii pot fi întâlnite în Japonia,
Franţa şi alte ţări care au organisme de planificare orientativă în economie. În
ţările cu un mecanism de piaţă foarte liberal, ministerele publică frecvent
liste cu domeniile în care se pot face investiţii. Pornind de la această ofertă
de proiecte se întocmesc studii de oportunitate prin care se analizează
viabilitatea proiectelor. Aprecierea viabilităţii se face în funcţie de
posibilităţile de asigurare cu resurse naturale din ţară şi din import, mărimea
prezentă şi viitoare a pieţelor de desfacere, concurenţii interni şi externi,
condiţii de cooperare pe plan intern şi internaţional ori de integrare în
amonte şi în aval, politica de investiţii şi cadrul legal de protejare şi atragere
a investiţiilor străine etc. Ofertele de proiecte care se dovedesc viabile, vor fi
apoi analizate amplu prin studii de prefezafilitate sau direct prin studii de
fezabilitate, dacă informaţiile sunt suficiente şi relative fundamentate.
Gradul de fundamentare a studiilor de oportunitate este, în general, la
un nivel schematic şi se bazează pe estimări globale. De aceea în anumite
cazuri se impune elaborarea unui studiu general sau a unuia special de
oportunitate.
Studiul general de oportunitate cunoaşte trei forme:
a) studii regionale, care vizează identificarea posibilităţilor de a investi într-o
zonă dată;
b) studii subsectoriale, care vizează identificarea posibilităţilor unui subsector
definit, cum ar fi, de exemplu, cel al materialelor de construcţii de a se
dezvolta prin investiţii;
c) studii de resurse, prin care se urmăreşte găsirea unor noi posibilităţi de
utilizare a unui produs natural, agricol sau industrial, cum este cazul
industriei petrochimice.
Studiul special de oportunitate, poate fi definit ca instrument prin care o
idee sau ofertă de proiect pot fi transformate într-o propunere pentru o
investiţie de mare valoare, care să declanşeze interesul investitorilor. Tocmai
de aceea studiul trebuie să conţină informaţii fundamentale pentru
caracterizarea proiectului, astfel ca investitorul să poată aprecia dacă oferta
este atrăgătoare şi se poate trece la etapa următoare în elaborarea
proiectului. Aşadar studiile de oportunitate sunt un instrument prin care se
oferă investitorilor informaţii, propuneri cu privire la domeniile în care îşi pot
plasa eficient capitalul, inclusiv caracteristicile de bază ale proiectelor de
investiţii. În cazul în care investitorul îşi manifestă interesul pentru un proiect,
este necesar să se elaboreze un studiu de prefezabilitate.
Studiul de prefezabilitate, este instrumentul prin care ofertele de proiect
analizate în studiul de oportunitate sunt detaliate inclusive prin calcule
economice. Existenţa acestei trepte între studiul de fezabilitate şi cel de
oportunitate se impune atunci când informaţiile oferite de ultimul sunt
insuficiente ca volum şi nivel de fundamentare. Principalele informaţii pe care
trebuie să le ofere un studiu de prefezabilitate sunt:
- dacă oferta de investiţii este în mod cert eficientă, astfel ca decizia de
investiţii să se poată lua imediat fără a mai fi necesare alte studii;
- dacă concluziile rezultate pe baza informaţiilor culese justifică o analiză
detailată printr-un studiu de fezabilitate;
- dacă anumite aspecte ale proiectului de investiţii, care sunt esenţiale
pentru fezabilitatea sa, ar trebui aprofundate prin studii funcţionale sau studii
suport, cum ar fi studiile de marketing, încercări de laborator, experienţe în
staţii pilot etc.;
- dacă se poate hotărî în această fază că ideea de proiect nu este
atrăgătoare, deci se impune renunţarea la aceasta şi întreruperea cercetării.
Reţinem că structura studiului de prefezabilitate este obligatoriu aceeaşi cu
cea a studiului de fezabilitate
Studiul de fezabilitate, este documentul care asigură informaţii
fundamentate pentru luarea deciziei de investiţii. În cadrul studiului sunt
definite şi analizate elementele esenţiale ale fabricării produsului avut în
vedere şi diversele procedee de producţie utilizate. Pentru declanşarea
elaborării studiul de fezabilitate trebuie ca în prealabil să fie stabilite
dimensionarea şi amplasarea optimă a obiectivului, mai multe variante
tehnologice, de materii prime, de costuri de investiţii şi de producţie.
Calculele economice şi analiza eficienţei trebuie să evidenţieze clar dacă
proiectul este viabil, efficient ori, dimpotrivă, neeficient, astfel încât să se
poată lua decizia de
admitere sau respingere a proiectului. Studiul de fezabilitate este, aşadar,
documentul care permite să se ajungă la o decizie de investiţie.

Faza investiţională

În această fază se încep negocierile şi contractările, se încheie contracte


cu furnizorii de utilaje şi instalaţii de producţie, conform tehnologiilor de
fabricaţie stabilite în studiul de fezabilitate, cu proiectantul pentru
executarea desenelor şi a celorlalte piese de proiectare. Pentru realizarea
unei eficienţe ridicate este important ca activităţile din această fază, şi în
special executarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii, să fie modelate,
urmărindu-se obţinerea unui minim de efort investiţional. Dacă analizăm
conţinutul activităţilor de construcţii şi instalaţii constatăm că etapa de
execuţie a lucrărilor pe şantier se caracterizează printr-un consum mare de
resursemateriale, financiare şi umane, care sunt imobilizate pe perioada cât
are loc construcţia obiectivului. Ca urmare trebuie acţionat pentru reducerea
duratei de execuţie şi o eşalonare a investiţiilor care să genereze un
minimum de imobilizări. Faza investiţională se încheie cu efectuarea probelor
tehnologice şi dare în funcţiune a obiectivului.

Faza de exploatare

Cuprinde perioada de timp dintre momentul punerii în funcţiune a


obiectivului şi cel al atingerii parametrilor proiectaţi, când procesul
investiţional este încheiat. În continuare responsabilitatea pentru buna
funcţionare a obiectivului revine beneficiarului.

Procesul investiţional

1. Identificarea domeniilor de activităţi în care se poate plasa


în mod eficient investiţia

2. selectarea preliminară a variantelor propuse şi elaborarea
Faza studiilor de prefezabilitate
preinvestiţională ↓
3. Elaborarea studiului de fezabilitate pentru varianta aleasă

4. aprobarea studiului de fezabilitate în Consiliul de
Administraţie şi luarea deciziei de investiţie

5. Obţinerea avizelor necesare de la organele acreditate

6. Proiectarea obiectivului

Faza 7. Negocieri şi contractări (cu producătorii de utilaje,
investiţională organizaţiile de construcţii etc.)

8. Deschiderea şantierului şi executarea lucrărilor de investiţii

9. Efectuarea probelor tehnologice şi punere în exploatare a
Obiectivului

Faza de 10. Perioada de realizare a parametrilor proiectaţi
exploatare ↓

Definirea conceptului de investiţii

Pentru definirea noţiunii de investiţii sunt necesare unele precizări cu


privire la conţinutul acestora şi termenul folosit în exprimare. În concepţia
autorilor occidentali, noţiunea de investiţii are un sens restrâns şi unul larg.
În sens restrâns, investiţiile sunt mijloace financiare destinate
achiziţionării unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de active fixe pentru
lărgirea şi modernizarea producţiei.
În sens larg investiţiile înglobează atât cheltuielile cu procurarea
mijloacelor de muncă, cât şi pe cele destinate achiziţionării de materii prime,
materiale, plata salariilor, precum şi pentru diverse operaţiuni bancare, adică
toate resursele financiare folosite în mod curent într-o unitate economică
pentru finanţarea producţiei1. După cum se constată între cele două
interpretări date noţiunii de investiţii există deosebiri esenţiale de conţinut.
Astfel, definiţia în sens larg, prin includerea unor elemente de costuri
specifice procesului de producţie (şi nu celui de investiţii), suprapune
noţiunea de investiţii cu o altă noţiune consacrată la noi sub denumirea de
mijloace pentru finanţarea producţiei. Este o dovadă că graniţa dintre o
investiţie şi cheltuielile de producţie, nu este întotdeauna foarte bine
înţeleasă.
Deşi nu ne propunem o analiză critică a interpretărilor date investiţiilor
în aceste definiţii considerăm, totuşi, necesară delimitarea clară a
conceptului de investiţii faţă de cel al cheltuielilor de producţie. A aloca bani
pentru desfăşurarea procesului de producţie dintr-o întreprindere nu este
sinonim cu a face investiţii în acea întreprindere. Chiar dacă se prezintă la
început ca o cheltuială bănească, investiţia nu poate fi ruptă de conţinutul
său material, aceasta transformându-se întotdeauna în elemente de active
fixe şi nu în produse sau servicii. Există, desigur, şi un aspect financiar al
investiţiilor, dar acesta se referă la modalităţile de constituire şi evidenţiere a
fondului de investiţii şi, oricum, precede activitatea de realizare efectivă a
proiectelor.
De altfel în concepţia celor mai importanţi autori occidentali, investiţiile
sunt considerate “resursele angajate în speranţa realizării unor beneficii în
decursul unei lungi perioade de timp”2 sau “bani, ori alte resurse cheltuite în
speranţa că în viitor se vor încasa sume mai mari de bani sau se vor
înregistra alte avantaje”. În aceste definiţii se evidenţiază clar conţinutul
material al investiţiei (resurse materiale, tehnice, de forţa de muncă,
financiare), scopul final - obţinerea de profit şi caracterul dinamic, faptul că
se afla sub incidenţa timpului. A investi presupune a cumpăra bunuri de
folosinţă îndelungată sau mijloace de muncă care vor fi închiriate sau folosite
direct în producţie (aşadar investiţiile sunt anterioare procesului de
producţie), ceea ce impune renunţarea la un consum imediat, cert în
favoarea unor perspective băneşti suplimentare, ce ar putea să se obţină
peste un anumit timp pe seama bunului investit. Este relevantă, în acest
sens, şi aprecierea făcută de Pierre Massé, potrivit căreia investiţiile
presupun renunţarea la un consum imediat şi cert, pe care îl pot asigura
veniturile şi economiile de care se dispune în prezent, contra unei speranţe
viitoare, al cărui suport este chiar bunul pentru care s-a făcut investiţia, adică
tocmai activul fix. Şi în contabilitatea firmelor sunt înregistrate ca investiţii
numai acele cheltuieli care se fac pentru obţinerea unor bunuri materiale cu
valoare mare şi durata de folosinţă îndelungată. Or, aceste însuşiri le pot
avea numai activele fixe care, conform uzanţelor internaţionale (norma IAS
16), adoptate şi de legislaţia română (Ordinul Ministrului Finanţelor Publice
nr. 94/2001) au o valoare mai mare de opt milioane de lei şi o durată de
funcţionare mai mare de un an.
Investiţiile sunt aşadar numai acele resurse care cheltuite determină o
creştere a capitalului real din economie, reprezentat de imobilizările
corporale şi necorporale.
Şi în ţara noastră au existat interpretări confuze sau incomplete ale
conceptului de investiţii. Astfel, Dicţionarul limbii române moderne defineşte
investiţiile ca fiind “plasarea, alocarea unui fond, a unui capital într-o
întreprindere”, în timp ce după Mic dicţionar al limbii române, investiţia
reprezintă “totalitatea cheltuielilor făcute pentru crearea de noi fonduri fixe,
pentru reconstruirea, lărgirea şi modernizarea celor existente”.
Şi între aceste două definiţii există contradicţii şi chiar confuzii. Se poate
remarca în prima definiţie confundarea noţiunii de investiţii (subiectul) cu
procesul investiţional (predicatul) unde, abia acum, sunt alocate fondurile
necesare executării efective a lucrărilor.
De asemenea, ambelor definiţii le lipsesc caracterul dinamic al
investiţiilor şi orientarea finală, respectiv scopul urmărit de orice investitor,
obţinerea unui profit pe o perioadă lungă de timp.
Pentru eliminarea acestor neconcordanţe şi definirea corectă a
conceptului de investiţii, considerăm că este necesar să se abordeze mai
întâi sursa principală de constituire a fondurilor de investiţii. În acest scop
trebuie pornit de la relaţia dintre consum şi venit care, după J. M. Keynes, se
află sub incidenţa legii psihologice fundamentale, potrivit căreia odată cu
creşterea sau descreşterea veniturilor, oamenii înclină să-şi mărească sau să-
şi diminueze consumul. Legătura dintre creşterea veniturilor şi a cheltuielilor
pentru consum este dată de înclinaţia marginală spre consum, iar
legătura dintre evoluţia economiilor şi a veniturilor este exprimată prin
înclinaţia marginală spre economii. Deoarece evoluţia consumului este mai
lentă decât cea a veniturilor, se înregistrează economii care acumulate pot fi
plasate pentru procurarea de resurse materiale, instalaţii de producţie etc.,
care în urma unor activităţi, respectiv procesul investiţional, vor fi
transformate în active fixe, iar acestea, în procesul de exploatare, vor aduce
un profit. Economiile de venituri care se materializează în active fixe poartă,
în concepţia noastră, denumirea de investiţii de capital.
Aşadar, investiţiile reprezintă economiile unei persoane fizice, agent
economic sau ale societăţii în totalitatea sa, rezultate ca excedent de venituri
peste cheltuielile de consum, care se plasează de aceştia pentru crearea sau
dezvoltarea, modernizarea activelor fixe cu scopul obţinerii unui flux durabil
de câştiguri băneşti după punerea în funcţiune.
Pentru a avea o imagine completă asupra noţiunii de investiţie, este
necesar să o studiem sub cele trei forme prin care se manifestă în practica
societăţilor comerciale.
Interpretarea contabilă, care reduce investiţia la noţiunea de imobilizări,
în sensul contabil al termenului: totalitatea bunurilor mobile şi imobile,
corporale sau necorporale, achiziţionate sau create în societate, care rămân
neschimbate ca formă fizică o perioadă lungă de timp. Bunurile în cauză sunt
înregistrate în clasa a doua de conturi de imobilizări.
Interpretarea economică, care lărgeşte forma de manifestare a
investiţiilor: totalitatea consumurilor de resurse făcute în prezent cu speranţa
obţinerii în viitor a unor efecte superioare cheltuielilor actuale.
Interpretarea financiară, consideră investiţiile totalitatea cheltuielilor de
resurse care generează venituri sau economii pe o perioadă mare de timp în
viitor şi a căror amortizare se face în mai mulţi ani.
Toate aceste interpretări date noţiunii de investiţii au în vedere
investiţiile de capital. În condiţiile schimbărilor intervenite în ţara noastră,
prin trecerea la economia de piaţă, conceptul de investiţii suferă, însă,
anumite modificări. Astfel, prin apariţia pieţelor de capital, înfiinţarea bursei
de valori şi cotarea întreprinderilor la bursă, conceptul de investiţii capătă
valenţe noi lărgindu-şi sfera de cuprindere. În noile condiţii atât persoanele
fizice, cât şi cele juridice îşi pot folosi economiile pentru a cumpăra acţiuni de
la societăţile comerciale cotate pe piaţa secundară a valorilor mobiliare
(Bursa de valori şi RASDAQ) sau le pot plasa în fonduri mutuale cu scopul de
a obţine un câştig în viitor. Aceste economii întrunesc şi ele toate
caracteristicile (sursa de constituire, scopul final, incidenţa factorului timp şi
deci a riscului) pentru a fi asimilate conceptului de investiţii. Deşi pot fi
considerate investiţii financiare, deoarece sunt folosite pentru cumpărarea
unor instrumente financiare (acţiuni, obligaţiuni etc.), trebuie sesizat însă că
în final ele se materializează tot în active fixe. Intrând în posesia unei acţiuni,
investitorul devine, de fapt, proprietarul unei părţi din capitalul societăţii
comerciale emitente, căreia îi cedează dreptul de folosinţă primind în schimb
dividende. Prin achiziţionarea unor active financiare, întreprinzătorul schimbă
o valoare prezentă cu speranţa obţinerii unei valori mai mari în viitor.
Locul de schimb (al titlurilor de valoare) este piaţa de capital, care
constituie totodată un loc de ofertă şi cerere de monedă, activul financiar
servind ca suport pentru transferul de monedă. Situaţia existentă la un
moment dat pe această piaţă, permite întreprinzătorului să decidă dacă îşi va
aloca fondurile economisite pentru realizarea unui proiect de investiţii
identificat sau le va plasa pe piaţa de capital. Alegerea se face în funcţie de
rentabilitatea pieţei, care serveşte investitorului ca referinţă în decizia de a
accepta sau refuza participarea la edificarea unui proiect pentru o investiţie
de capital. Altfel spus, opţiunea pentru un proiect de investiţii trece prin piaţa
de capital unde se formează preţul activelor financiare.
Aşadar prin piaţa de capital se plasează titluri financiare care sunt
expresia activelor reale existente în unităţile economice. Dată fiind evoluţia
rapidă a pieţei de capital în România, apreciem că această nouă formă de
investiţie va lua o amploare deosebită şi, în scurt timp, va deveni dominantă
ca formă de investire pentru posesorii de capital financiar.
Pe baza acestor precizări putem acum defini investiţiile ca reprezentând
totalitatea veniturilor economisite şi alocate pentru achiziţionarea sau
producerea de active fixe, respectiv pentru creşterea patrimoniului unui
agent economic, materializate în imobilizări corporale (terenuri, clădiri,
maşini, utilaje etc.), imobilizări necorporale (cheltuieli pentru know-how etc.),
precum şi imobilizări financiare (titluri de valoare) în scopul obţinerii unui flux
de venit net pe o perioadă de timp cât mai mare.
Acestui scop final i se datorează comportamentul
economicoinvestiţional al oamenilor, care există din cele mai vechi timpuri şi
care a evoluat odată cu societatea. În prezent el este characteristic tuturor
agenţilor economici care alocă părţi importante din profit pentru extinderea
şi modernizarea capacităţilor de producţie. Spre deosebire de aceste
investiţii, cheltuielile care se fac din bugetul administraţiei centrale sau
locale, fără a avea ca scop obţinerea de profit (construcţia de drumuri,
îndiguirile împotriva inundaţiilor, obiective social-culturale, dotarea armatei
cu tehnica de luptă etc.) sunt denumite cheltuieli de capital.

Structura şi clasificarea investiţiilor

Din punctul de vedere al naturii lor, investiţiile au următoarea structură:


- cheltuieli pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate şi a celor de
fezabilitate. Nivelul acestora se stabileşte între 1-3% din valoarea de deviz a
proiectului;
- cheltuieli pentru proiectarea constructivă şi tehnologică, reprezentând o
cota de cca. 5% din valoarea de deviz a proiectului;
- cheltuieli pentru procurarea resurselor materiale necesare edificării
obiectivului;
- cheltuieli pentru materiale şi obiecte de investiţii;
- cheltuieli pentru achiziţionarea de mijloace de transport;
- cheltuieli pentru procurarea de licenţe;
Pentru clasificarea investiţiilor de capital, în literatura de specialitate se
folosesc numeroase criterii. Unele au devenit, după părerea noastră,
inoportune în noile condiţii.
A. După o clasificare contabilă, bazată pe criteriul naturii activelor
investite, se disting trei categorii de investiţii:
- active corporale, corespunzând bunurilor fizice;
- active necorporale sau investiţii nemateriale cum sunt brevetele,
licenţele, fondul comercial;
- participaţii de capital.
Clasificarea după acest criteriu este menţionată în bilanţul contabil al
societăţilor comerciale.
B. O altă clasificare a investiţiilor se poate face pe baza criteriului
destinaţiei finale a proiectelor. Din acest punct de vedere se disting
investiţiile de înlocuire, de modernizare, de expansiune, de inovare,
strategice.
Investiţiile destinate înlocuirii servesc pentru înnoirea utilajelor şi
instalaţiilor de producţie uzate, având ca obiectiv menţinerea nivelului
capacităţii de producţie a societăţii. Investiţii de înlocuire sau reutilare sunt şi
acelea făcute pentru utilajele care din cauza unor defecţiuni de proiectare
sau a unei exploatări necorespunzătoare se deteriorează iremediabil şi
trebuie înlocuite.
Investiţiile de modernizare contribuie la raţionalizarea şi creşterea
randamentului instalaţiilor de producţie şi sunt dependente de evoluţia
progresului tehnic în domeniu. Au ca scop, în special, reducerea costurilor de
producţie pe seama diminuării forţei de muncă în primul rând. Din punctul de
vedere al eficienţei, investiţiile pentru modernizare sunt net superioare celor
de înlocuire şi expansiune. Deciziile luate de agenţii economici pentru aceste
prime două categorii de investiţii sunt foarte frecvente, întrucât ele răspund
cel mai bine cerinţelor curente în conjunctura actuală, prezintă un risc redus
şi pot fi uşor fundamentate economic, deoarece atât cheltuielile de realizare,
cât şi economiile la costurile de exploatare ori sporurile de producţie
generate se pot cuantifica cu precizie.
Investiţiile de expansiune urmăresc creşterea nivelului capacităţii de
producţie a societăţii comerciale ca urmare a unei conjuncturi favorabile şi de
perspectivă pe pieţele de desfacere. Se realizează cu prioritate în sectoarele
dinamice ale economiei naţionale şi acolo unde oferta este sub nivelul cererii.
Se urmăreşte, de asemenea, lărgirea sortimentului de produse, atragerea de
noi resurse naturale şi forţă de muncă în circuitul economic. Deoarece se află
sub incidenţa unui risc ridicat trebuie să se acorde o atenţie mare
fundamentării oportunităţii şi eficienţei financiare.
Investiţiile în inovaţii sunt destinate dezvoltării noilor activităţi, lansării
produselor, creării de noi pieţe de desfacere. Sunt condiţionate de progresul
tehnic şi cheltuielile impuse de activitatea de cercetare-dezvoltare şi
prezintă, de asemenea, un risc foarte mare.
Investiţii strategice au ca scop fie reducerea riscului de fabrică, rezultat
din progresul tehnic şi concurenţă (defensive), fie menţinerea sau câştigarea
unui loc mai bun între producătorii de acelaşi profil (ofensive). Primul caz este
specific societăţilor care se reprofilează pe domenii de activităţi ce le vor
asigura o competitivitate ridicată în raport cu situaţia prezentă. Acestea sunt
denumite în literatura de specialitate investiţii defensive. Al doilea caz –
investiţii ofensive, aparţine agenţilor economici puternici, care doresc să
rămână în avangarda progresului tehnic şi să beneficieze primii de noile pieţe
de desfacere. Investiţiile sunt orientate spre proiecte de cercetare
tehnologică, studii de previziune, programe de software, integrarea pe
orizontală şi pe verticală prin achiziţionarea unor societăţi de aprovizionare -
desfacere, asocierea cu societăţi din alte sectoare economice corespunzător
strategiei adoptată de firmă.
C. Dacă ţinem seama de criteriul surselor de constituire, investiţiile se
împart în nete şi brute. Investiţiile nete se constituie din economiile făcute la
veniturile obţinute, iar cele brute sunt constituite din cele nete şi amortizarea
activelor fixe.
D. Investiţii cu caracter social, sunt destinate ameliorării condiţiilor de
muncă şi de viaţă ale salariaţilor. Se concretizează atât în măsuri de protecţie
şi igienă a muncii, cât şi în obiective prestatoare de servicii pentru salariaţi,
cum sunt cantinele restaurant, magazine alimentare, grădiniţe, cluburi etc.
Tot în această categorie pot fi introduse şi investiţiile de interes public, ca de
exemplu cele pentru activităţi de educaţie sau de reducere a poluării.
Rentabilitatea acestor investiţii se poate stabili mai greu deoarece se
regăseşte în efectele propagate.
E. După criteriul structurii tehnice, investiţiile unui proiect de dezvoltare
se împart în:
- investiţii pentru lucrări de construcţii-montaj(C+M);
- investiţii pentru utilaje şi instalaţii de lucru;
- investiţii pentru lucrări geologice;
- alte cheltuieli de investiţii.
Criteriul nu are o utilitate deosebită, deşi investiţiile sunt astfel
structurate în devizul general al oricărui proiect de dezvoltare. Utilitatea
clasificării investiţiilor după acest criteriu apare doar în analiza eficienţei
economice, deoarece un proiect de dezvoltare este cu atât mai eficient, cu
cât ponderea investiţiilor alocate pentru utilaje şi instalaţii de lucru, în
investiţia totală, este mai mare.
F. În noile condiţii, create de instaurarea economiei de piaţă, un criteriu
foarte adecvat pentru clasificarea investiţiilor este gradul de risc la care se
expune întreprinzătorul, după care investiţiile se clasifică astfel:
- investiţii cu risc minim, în care se pot include proiectele de importanţă
naţională cu garanţii guvernamentale, cum sunt cele pentru lucrări
hidroameliorative, centralele hidroelectrice şi electronucleare etc.;
- investiţii cu risc redus, în care pot fi incluse proiectele de înlocuire a
utilajelor şi instalaţiilor de lucru uzate fizic, moral din unităţile economice
existente, proiectele de modernizare a societăţilor comerciale etc., întrucât
ele nu presupun modificarea tehnologiilor de fabricaţie;
- investiţii cu risc ridicat, în care se includ proiectele de dezvoltare a
societăţilor existente, de asimilare a produselor noi, deoarece implică lărgirea
pieţelor, noi surse de aprovizionare, suplimentarea capitalului permanent
etc.;
- investiţii cu risc foarte ridicat, în care se includ proiectele destinate
cercetării - dezvoltării, la care rezultatele preconizate sunt, de regulă, incerte
şi investiţiile strategice, în special cele pentru înfiinţarea unor filiale în
străinătate sau fuzionarea cu o altă societate comercială. Riscul foarte ridicat
este determinat atât de extinderea zonei geografice sau introducerii într-un
alt sector de activitate, cât şi de condiţiile în care se pot obţine creditele
pentru finanţare.
În literatura de specialitate5 se folosesc şi alte criterii de clasificare a
investiţiilor: legătura cu obiectivul proiectat (directe, colaterale, conexe),
sursa de finanţare (proprii şi atrase), forma de proprietate (privată, de stat,
mixtă), modul de execuţie (regie, antrepriză) etc. Noi apreciem că în
condiţiile economiei de piaţă aceste criterii nu mai prezintă interes.
Clasificarea investiţiilor în conexe şi colaterale, de exemplu, este inoportună
dacă avem în vedere scopul urmărit de investitor (profitul), deoarece
investiţiile colaterale, care se materializează în lucrări ce asigură utilităţile
obiectivului de bază (căi de acces, alimentarea cu apă, cu gaze naturale
etc.), au caracter de cheltuieli de capital când sunt făcute din surse bugetare
sau intră în investiţia directă dacă sunt aferente numai obiectivului de bază
(racordurile de apă, de gaze, calea de acces până la drumul naţional etc.).
În ceea ce priveşte investiţiile conexe, acestea prezintă interes numai la
nivel macroeconomic pentru a stabili efortul total cerut de dezvoltarea şi
funcţionarea capacităţilor de producţie dintr-o ramură economică, dar la
constituirea acestora nu participă în nici o formă investitorul direct.
Situaţia este cu totul alta în cazul investiţiilor din agricultură unde
criteriul de clasificare după legătura cu obiectivul proiectat este fundamental
pentru calculul eficienţei. Corespunzător acestui criteriu investiţiile din
agricultură se clasifică în trei categorii: directe, conexe,
comune.
Sursele de finanţare a investiţiilor şi politica financiară a agenţilor
economici

Construirea şi punerea în funcţiune a obiectivelor de investiţii sunt


condiţionate de existenţa surselor de finanţare. În practica societăţilor
comerciale, indiferent de profilul lor, actul de finanţare, care intră în
atribuţiile compartimentului financiar, se realizează pe termen lung şi are în
vedere toate obiectivele prevăzute în strategia de dezvoltare pe termen lung
între care, evident, se regăsesc şi obiectivele curente.
În fundamentarea deciziilor de finanţare, hotărâtoare sunt asigurarea
certă a resurselor necesare realizării obiectivelor şi respectarea echilibrului
financiar al societăţii între resursele de finanţare pe termen scurt şi cele de
finanţare pe termen mediu şi lung.
Finanţarea pe termen mediu şi lung cunoaşte diverse forme şi denumiri
cum sunt: plan de investiţii; buget de investiţii; buget de capital; tablou
previzional de finanţare etc. În S.U.A., de exemplu, se foloseşte termenul de
buget de investiţii, iar în Europa, în special în Franţa, termenul utilizat cel mai
des este plan de investiţii, care constă într-o eşalonare calendaristică a
fondurilor pe perioada desfăşurării procesului investiţional. Planul de investiţii
are dublă reprezentare: necesarul de fonduri şi, respectiv, sursele de
finanţare. Deoarece în analiza economico-financiară se folosesc fluxurile
financiare înregistrate în diferite tablouri care cuprind informaţii cu privire la
utilizarea resurselor, soldurile intermediare de gestiune, fondul de rulment
etc., unii autori francezi denumesc acest instrument tabloul de finanţare
multianuală.
Elementele care se au în vedere la elaborarea şi fundamentarea deciziei
de finanţare la nivelul societăţilor comerciale, sunt următoarele:
- cheltuielile de investiţii propriu-zise, destinate achiziţionării imobilizărilor
corporale, previzionate pentru o perioadă de 3-5 ani;
- creşterea fondului de rulment (variaţia necesarului de fond de rulment)
care apare în cazul extinderii capacităţilor de prestaţii. Previzionarea sporului
de fond de rulment necesar finanţării suplimentare se poate face cu metoda
managementului credit-clienţi;
- alte cheltuieli, care includ cheltuielile de instalare, de formare a
personalului, acordarea de împrumuturi, rambursarea creditelor etc.

Resurse interne de finanţare a investiţiilor


În majoritatea cazurilor acoperirea nevoilor de finanţare a investiţiilor se
sprijină pe surse interne, care provin din activităţile productive ale
întreprinderilor.
Sursele care asigură autofinanţarea investiţiilor în societăţile
comerciale, se constituie din partea de profit net repartizată pentru investiţii,
amortizarea capitalului fix, venituri obţinute din lichidarea (scoaterea din
funcţiune) activelor fixe uzate. Pentru a încuraja agenţii economici să aloce
părţi cât mai mari din profit pentru dezvoltare, legislaţia prevede reduceri de
impozit pe profitul investit.
Amortizarea, ca sursă de constituire a resurselor pentru dezvoltare, este
destinată înnoirii capitalului fix uzat, precum şi dezvoltării şi modernizării
utilajelor şi instalaţiilor de producţie aflate în funcţiune. Rolul amortizării
pentru alimentarea fondurilor de investiţii creşte atunci când se aplică
metoda de amortizare accelerată, care reduce timpul de recuperare a
valorilor imobilizate, întreprinderea asigurându-şi mai repede sursele
necesare dezvoltării.
Încasările din valorificarea utilajelor scoase din funcţiune constituie, de
asemenea, o sursă pentru investiţii. În cazurile când elemente de active fixe
existente în întreprindere se folosesc pentru dotarea altor obiective de
investiţii, aceste reprezintă tot o sursă de investiţii.
Emiterea şi vânzarea de acţiuni este o altă cale de finanţare pentru
întreprinderi, în special pentru cele mici şi mijlocii care s-au privatizat prin
metoda MEBO. În marile întreprinderi supuse privatizării, concomitent cu
transferul gratuit al unei părţi din patrimoniu către populaţie au loc vânzări
de acţiuni contra numerar asigurând astfel sursele necesare finanţării
investiţiilor. Constituirea surselor de investiţii pe calea emiterii de acţiuni are
avantajul că investiţia nu trebuie restituită decât la lichidarea societăţii, iar
dividendele –plata creditului oferit de cumpărătorul acţiunii– nu se acordă
decât atunci când întreprinderea obţine profit.
Alături de acţiuni, firmele obţin fonduri pentru investiţii şi din emiterea
obligaţiunilor cu dobândă. Deoarece deţinătorilor de obligaţiuni le sunt plătite
drepturile cu prioritate în raport cu dividendele acţionarilor, acestea sunt
foarte căutate de cumpărători.
În plus societăţile comerciale care emit obligaţiuni pot oferi
cumpărătorilor şi alte avantaje: transformarea obligaţiunilor în acţiuni la
momentul scadenţei; vânzarea acţiunilor la emisiune cu un preţ sub valoarea
nominală, dar cu plată la valoarea integrală în momentul scadenţei;
răscumpărarea înainte de scadenţă la cererea cumpărătorului etc.
Înfiinţarea fondurilor mutuale a făcut posibil ca prin emiterea şi
vânzarea de acţiuni să se mobilizeze economiile populaţiei, constituindu-se
astfel o noua sursă de finanţare. Fondurile mutuale colectează economiile
băneşti de la populaţie prin emiterea şi vânzarea de acţiuni. Economiile sunt
fructificate apoi pe piaţa financiară. Aceeaşi misiune o au acum şi SIF-urile
care operează pe piaţa de capital.
Bursa de valori mobiliare poate fi o altă sursă de finanţare a proiectelor
de investiţii. Există preocupări pentru tranzacţionarea titlurilor de stat şi pe
piaţa bursieră, la care să aibă acces nu doar băncile comerciale, cum este în
prezent, ci şi fondurile mutuale sau alte categorii de investitori. Titlurile de
stat sunt căutate de investitori deoarece au asigurată garanţia statului.
Creditele oferite de bănci pe termen mediu şi lung ar trebui să constituie
sursa utilizată cel mai des de agenţii economici pentru a obţine fondurile
necesare lansării unor investiţii. Dacă în perioada dinaintea anului 2001
băncile acordau credite cu dobânzi foarte mari, ceea ce a făcut ca
întreprinderile să manifeste prudenţă, apelând la credite numai în cazuri
extreme, în prezent dobânzile s-au redus considerabil, revitalizând creditul
bancar, care îşi recapătă treptat statutul de cea mai importantă sursă de
finanţare a investiţiilor.
Întreprinderile apelează la împrumuturi pe termen mediu şi lung în
special atunci când se asigură că pot influenţa favorabil rentabilitatea
propriei activităţi, care trebuie să fie superioară dobânzii la sumele
împrumutate. În funcţie de garanţii, creditele pentru investiţii îmbracă
următoarele forme:
a) Împrumuturi bancare acordate pe bază de garanţii materiale. Garanţiile au
în vedere capitalul sau patrimonial întreprinderii, în special cel din activul
imobilizat ce s-ar putea valorifica pentru recuperarea datoriei.
b) Credite ipotecate printr-o valoare cum ar fi clădiri, terenuri, mijloace
circulante etc., ce pot fi convertite uşor în lichidităţi. Acest tip de creditare
este redus, fiind caracteristic în special întreprinderilor mici.
c) Credite de cash-flow, nu sunt garantate material, se acordă pe baza
fundamentării solvabilităţii proiectului în cadrul studiului de fezabilitate,
garanţia restituirii creditului constituind-o însuşi obiectivul de investiţii pentru
care se face împrumutul. Deşi această categorie de credit prezintă riscul cel
mai mare, ea este foarte frecventă, orice întreprindere putând să primească
un împrumut dacă dovedeşte că-l poate restitui, împreună cu dobânda, la
termenul stabilit.

Fondul APAPS, care reprezintă statul ca proprietar al părţii din capitalul


întreprinderilor de stat acordă, de asemenea, împrumuturi în condiţii benefice
pentru întreprinderi, impunând o dobândă foarte mică. Numeroase
întreprinderi au primit asemenea credite pentru retehnologizare,
restructurare etc.
Bugetul de stat este sursa principală pentru finanţarea investiţiilor în
domeniile de care depinde dezvoltarea generală a ţării: îmbunătăţiri funciare,
protecţia mediului, obiective energetice, industria mineritului, a petrolului,
infrastructura pentru transporturi, obiective social culturale etc. Posibilităţile
de finanţare a investiţiilor de la buget sunt însă reduse.

Credite externe angajate pentru finanţarea investiţiilor


Restructurarea şi adaptarea economiei la cerinţele actuale ale pieţei
interne şi conjuncturii economice internaţionale, retehnologizarea agenţilor
economici viabili pentru creşterea competitivităţii, necesită fonduri imense
care nu se pot asigura din resurse interne.
Creditele externe, care ar trebui să joace un rol secundar –de
completare a celor interne majoritare– în realizarea programelor de relansare
a economiei au, dimpotrivă, rolul hotărâtor în condiţiile de penurie a
resurselor interne. Dar condiţiile neprielnice care au existat în ţară, au făcut
ca valoarea investiţiilor directe atrase în perioada 1991-2000 să fie de numai
5000 mil. USD. Tocmai de aceea guvernul a iniţiat o serie de acţiuni menite
să atragă într-un ritm mai mare capitalul străin. Noua Lege a investiţiilor
asigură investitorilor străini condiţii egale cu cei români. Sunt stabilite
garanţii guvernamentale pentru ca investitorii să poată transfera în
străinătate profitul sub formă valutară şi să repatrieze capitalul investit şi
produsul lichidării sau vânzării investiţiei.
Creditele externe sunt de mai multe feluri:
- credite guvernamentale care, deşi sunt acordate de bănci, au garanţie
guvernamentală în baza unei convenţii încheiate între guvernul ţării care
creditează şi guvernul ţării beneficiare;
- credite bancare care se acordă de bănci pe propriul risc;
- credite acordate de instituţiile financiare internaţionale cum sunt: FMI,
BERD,BIRD, BEI etc.
Creditele acordate de băncile din străinătate sunt, în general, garanţii la
importul utilajelor şi instalaţiilor de producţie, pe care le achiziţionează
agenţii economici ce solicită creditul. Garanţia restituirii creditelor este
prezentată în studiile de fezabilitate în care se demonstrează solvabilitatea
proiectului.
Creditele acordate de organismele financiare internaţionale pe termen
mediu şi lung nu sunt garantate material, dar se află sub incidenţa unor
măsuri şi restricţii de politică economică. În acest context se încadrează toate
împrumuturile oferite ţării noastre de Banca Europeană pentru Investiţii,
Fondul Monetar Internaţional, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare etc.
Banca Europeană pentru Investiţii
Acţionarii băncii sunt statele membre, ale căror ministere de finanţe au
constituit Consiliul de Guvernatori ai BEI. Banca are misiunea de a favoriza
realizarea obiectivelor Uniunii Europene atât prin acordarea de resurse
financiare pe termen lung pentru efectuarea unor investiţii viabile, cât şi prin
serviciile pe care le oferă pe linia evaluării proiectelor.
Pentru a-şi atinge scopul, proiectele şi programele trebuie să fie viabile
în patru domenii esenţiale: economic, tehnic, ecologic şi financiar. Fiecare
proiect de investiţii este evaluat şi urmărit până la
atingerea scopului stabilit.
Prin operaţiile de împrumut şi capacitatea de a atrage şi alţi colaboratori
financiari, BEI permite lărgirea sferei posibilităţilor de finanţare.
Împrumuturile sale favorizează dezvoltarea pieţelor financiare din Uniunea
Europeană. Soliditatea financiară a BEI provine din forţa şi angajamentul
acţionarilor săi, din independenţa profesională şi din reuşitele sale
precedente.
Orientările BEI sunt definite în strânsă colaborare cu statele membre şi
cu alte instituţii ale Uniunii Europene. Pe de altă parte, BEI cooperează cu
lumea de afaceri şi sectorul bancar. BEI finanţează şi proiecte ale ţărilor din
Uniunii Europene şi în interiorul acesteia, finanţările sunt posibile prin diverse
acorduri în vigoare.
Împrumutul nu depăşeşte, în linii generale, 50% din costurile de
investiţii şi poate fi utilizat alături de subvenţiile naţionale. BEI finanţează
investiţii de mari dimensiuni (pornind de la 25 milioane euro) prin
împrumuturi individuale în colaborare cu iniţiatorul proiectului. Proiectele de
dimensiune medie şi mică sunt susţinute indirect sau prin împrumutarea
băncilor care operează la nivel naţional sau regional.
Criteriile de aprobare a creditelor se referă la:
- investiţiile se încadrează în politicile Uniunii Europene;
- viabilitatea tehnică şi financiară a proiectului de investiţii;
- respectarea regulilor de protecţie a mediului înconjurător;
- situaţia financiară a iniţiatorului, perspectivele de cash-flow şi garanţiile
oferite.
Durata împrumutului poate ajunge până la 20 de ani şi chiar mai mult în
funcţie de tipul şi durata de viaţă tehnologică a proiectului. Scăderea rolului
statului în dezvoltarea economică, odată cu demararea procesului de
privatizare, precum şi deficitele bugetare ale multor ţări, constituie motivul
pentru care băncile comerciale, instituţiile financiare multilaterale (Banca
Mondială, BERD), precum şi agenţiile de creditare se bazează din ce în ce mai
puţin pe garanţiile date de stat în sprijinul unor proiecte, fiind interesate mai
mult de viabilitatea proiectului în cauză din punct de vedere comercial şi de
structura sa solidă din punct de vedere financiar.

Fondul Monetar Internaţional


Fondul Monetar Internaţional a fost creat în 1947, cu scopul de a ajuta la
dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale, prin facilitarea schimburilor
valutare, echilibrarea şi armonizarea balanţelor de plăţi externe şi stabilirea
cursurilor valutare.
Pe baza respectării anumitor reguli stabilite, FMI poate acorda credite
membrilor săi pentru ca aceştia să depăşească dificultăţile temporare ale
balanţei de plăţi, să nu fie nevoiţi să apeleze la măsuri restrictive sau
discriminatorii care să aducă prejudicii altor ţări.
Acest program internaţional se prezintă ca o instituţie de asigurare unde
fiecare cotizează, după posibilităţile sale, pentru a beneficia de ajutoare
substanţiale. FMI intervine, la solicitarea guvernului unei ţării pentru
ajustarea balanţelor de plăţi şi asigurarea dezvoltării prin mecanismele
specifice de credit.
Creditul acordat de FMI este guvernamental sau cu garanţie
guvernamentală, chiar dacă se acordă prin bănci. Creditul este pe termen
lung, condiţionat de angajarea ţărilor împrumutate la îndeplinirea anumitor
obiective. Principalele forme de împrumut utilizate de FMI şi de care România
a beneficiat începând din 1990 sunt:
- aranjamentele de tip stand-by, care se acordă ţărilor member în scopul
depăşirii unor dificultăţi temporare privind balanţa de plăţi;
- sprijinirea ţărilor cu venituri foarte scăzute în finanţarea programelor
macroeconomice pe termen mediu şi a programelor de ajustare structurală;
- facilităţi de finanţare compensatorie, adică de acoperire a pierderilor
înregistrate de ţările membre în cazul creşterii excesive a preţurilor la ţiţeiul
de import.
Prin orientarea eforturilor spre ţările în curs de dezvoltare şi cele din
Centrul şi Estul Europei, FMI îşi asumă o nouă sarcină şi anume, restabilirea
economiei de piaţă şi a democraţiei în ţările respective. Urmărirea realizării
acestor obiective, prin aplicarea programelor stabilite de guvern, are loc în
condiţiile respectării de către FMI a suveranităţii naţionale a ţărilor
respective.
Mijloacele prin care acţionează FMI sunt:
- monitorizarea politicii economice stabilite de ţările membre, în urma
recomandărilor primite şi a dialogului detaliat cu reprezentanţii FMI;
- intervenţia într-o manieră hotărâtă atunci când o ţară cu balanţa de plăţi
deficitară îi solicită ajutorul.
Asistenţa financiară de tip multilateral, acordată ţărilor membre, în
scopul relansării economice, este de preferat unei asistenţe bilaterale, pentru
că garantează neutralitatea politică a sprijinului acordat şi, în acelaşi timp,
favorizează atenuarea practicii împrumuturilor legate, adică condiţionate de
unele avantaje ce ar putea fi cerute în schimb.
FMI îşi asumă riscul în susţinerea financiară a ţărilor member prin sume
importante acordate ca împrumut, dar şi prin rolul de catalizator, în sensul că
aprobarea programelor pentru ţările member constituie prima condiţie pentru
punerea în aplicare a altor forme de sprijin internaţional. Deci, o ţara care a
primit sprijinul FMI, are credibilitate pe piaţa financiară internaţională.

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD)


Un alt organism din sistemul ONU între ale cărui principalele obiective
este acela de a facilita şi de a promova noile investiţii de capital în ţările în
curs de dezvoltare este PNUD, care are reprezentanţe permanente în 166 de
ţări de pe Glob. Programul finanţează activităţi preinvestiţionale cum sunt:
prospecţiuni geologice şi activităţi de utilizare îmbunătăţită a resurselor
locale; analize ale sectoarelor de bază ale economiei naţionale în scopul
formulării de programe investiţionale armonizate sau al definirii priorităţilor;
studii de fezabilitate pentru proiecte de investiţii; cercetare aplicativă;
pregătirea cadrelor; educaţie tehnică etc.
PNUD este organizată în cinci birouri regionale, fiecare dintre ele
conduse de un administrator asistent. Birourile regionale au competenţe şi
responsabilităţi complete la nivelul operaţiunilor şi al planificării în ţările ce
fac parte din zonele arondate: Africa, Asia de Sud-est, Statele Arabe, America
Latină şi Insulele Caraibe, Europa Centrală şi de Est şi Comunitatea Statelor
Independente.
Începând cu anul 1972 PNUD realizează o proiecţie a utilizării resurselor
pe o perioadă de cinci ani, după care împarte fondul total disponibil între
ţările în curs de dezvoltare, astfel încât fiecare dintre acestea să dispună de o
proiecţie pe o perioadă de cinci ani din disponibilul de resurse.
Pe baza acestei proiecţii se aşteaptă ca fiecare ţară să dezvolte un
Program de Ţară PNUD, incluzând o listă cu proiectele pentru care se
aşteaptă asistenţă în cadrul unui Acord Stand-By cu PNUD în care sunt fixaţi
termenii şi condiţiile viitoare aplicabile tuturor activităţilor finanţate. Pentru
fiecare activitate specifică este pregătit un document tripartit denumit Plan
de Operaţiuni care este agreat de ţara beneficiară, PNUD şi Agenţia de
Participare şi Executare.
Acesta specifică aranjamentele pentru executarea activităţii, detalii
privind obligaţiile părţilor, detalii ale rapoartelor ce vor fi realizate, clauze de
suspendare sau încheiere şi detalii ale contribuţiilor financiare ale Guvernului
ţării beneficiare.
Pentru fiecare activitate realizată în cadrul unei ţări, PNUD alocă, în
general, o sumă care să acopere necesarul de fonduri în valută şi o parte din
costurile locale. Guvernul ţării beneficiare contribuie cu o parte din suma
necesară în monedă naţională şi, în anumite cazuri, cu o parte din necesarul
în valută. Pentru a putea cere şi beneficia de asistenţă PNUD, ţara trebuie să
fie membră a ONU.
România este membră a PNUD începând cu anul 1971 (dată la care a
luat fiinţă un birou naţional permanent al acestei organizaţii la Bucureşti),
calitate în care ţara noastră a beneficiat de o asistenţă substanţială. La sediul
PNUD din New York sunt disponibile spre consultare rapoarte a numeroase
studii de prefezabilitate şi de fezabilitate care se constituie într-o sursă de
exemple pentru ţările interesate.

Conceptul de eficienţa investiţiilor


Eficienţa este o noţiune complexă, care exprimă raporturile ce se
stabilesc între resursele consumate pentru desfăşurarea unei activităţi şi
efectele rezultate. Eficienţa a devenit în condiţiile impuse de economia de
piaţă, criteriul fundamental de apreciere a oricărei activităţi umane, fiind
determinată de caracterul limitat al resurselor şi existenţa a mai multor
variante prin care se poate realiza o acţiune.
Într-adevăr, orice agent economic şi chiar societatea în totalitatea ei nu-
şi pote permite să aloce investiţii în acţiuni care nu conferă garanţia
recuperării acestora şi obţinerii unor avantaje. Realizarea acestui deziderat
necesită însă calcule de eficienţă, care să permită analiza diferitelor variante
de proiect astfel încât, pe baza criteriului adoptat, să se poată alege varianta
care aduce profiturile cele mai mari. Analiza variantelor de investiţii
presupune, în esenţă, compararea eforturilor (Ef) făcute pentru obţinerea
activelor fixe cu efectele (Eff) ce se vor realiza în procesul utilizării acestora,
după relaţia:

Ei = Eff /Ef

Pentru a putea însă calcula acest raport este necesar să se cunoască


conţinutul celor două elemente. Pornind de la etimologia termenului (a
produce efectul aşteptat) se poate spune că eficienţa este un atribut al
activităţii umane de a produce efectul util preconizat. Eficienţa economică
presupune, deci, obţinerea efectelor utile dorite în condiţiile cheltuirii
raţionale a resurselor de orice natură, folosind în acest scop modele ştiinţifice
de conducere şi organizare a activităţilor desfăşurate.
În activitatea de producţie, materializarea eficienţei se face prin
creşterea productivităţii muncii şi a calităţii produselor, reducerea
consumurilor unitare, a cheltuielilor de transport, creşterea rentabilităţii etc.
şi se poate exprima atât prin formele specifice acesteia (eficienţa cercetării,
eficienţa tehnică, eficienţa muncii etc.), cât şi prin agregarea lor sub forma
eficienţei economice, dat fiind că în final toate celelalte forme se
materializează în rezultate economice.
În activitatea de investiţii eficienţa economică poate fi definită ca o
categorie complexă care exprimă raporturile ce se stabilesc între volumul şi
structura resurselor investiţionale consumate pentru realizarea unui proiect
şi volumul şi calitatea efectelor utile obţinute. Eficienţa se determină pe baza
relaţiei:

Ei = Effi / Efi

unde:
Ei - eficienţa economică a variantei “i”;
Effi – efectele preconizate pentru varianta “i”;
Efi - efortul investiţional al variantei “i”;
i - numărul de variante prin care se poate realiza proiectul.
Din relaţia de mai sus rezultă că pentru a determina correct nivelul
eficienţei unei variante de investiţii este necesar să stabilim cu precizie
componenţa celor două elemente ale raportului.
A. Eforturile investiţionale înglobează toate cheltuielile de muncă
socială necesară pentru realizarea obiectivului de investiţii, precum şi
contravaloarea pierderilor de efecte economice care se înregistrează prin
scoaterea unor terenuri din circuitul agricol şi prin imobilizarea fondurilor de
investiţii pe perioada executării obiectivului. În mod concret în structura
efortului investiţional “It “ intră:

It=Id+Icol+Eim+Y+NFR+TV+D

Investiţiile directe (Id) sunt calculate cu ajutorul devizelor pe articole de


calculaţie, devizelor pe categorii de lucrări şi înregistrate apoi în devizul
general al proiectului tehnic la capitolele I-IV şi cuprind:
a)Investiţiile pentru realizarea propriu-zisă a obiectivului:
- cheltuieli pentru studii şi cercetări de teren;
- cheltuieli pentru elaborarea studiului de fezabilitate;
- cheltuieli pentru proiectare şi elaborarea detaliilor de execuţie;
- cheltuieli pentru procurarea de obiecte de instalaţii şi utilaje pentru
realizarea proiectului;
- cheltuieli necesare executării lucrărilor de constucţii-montaj pe şantier.
Investiţii colaterale (Icol), reprezintă acea parte a investiţiei totale care
se alocă pentru asigurarea utilităţilor necesare bunei funcţionări a viitorului
obiectiv. Caracteristica fundamentală a acestei categorii de investiţii constă
în faptul că sunt legate teritorial de noul obiectiv, sunt deci realizate în
legătură cu obiectivul, iar o parte dintre acestea pot fi legate direct de
procesul tehnologic folosit în producţie.
Corespunzător acestei dependenţe, investiţiile colaterale se pot clasifica
în productive, cele care condiţionează desfăşurarea procesului de producţie
( racordul la conducta de gaze, de apă, o centrală termică când acestea sunt
folosite ca resurse în procesul de producţie, un nod de cale ferată care
serveşte pentru aprovizionaredesfacere etc.) şi neproductive, când sunt
alocate pentru active care condiţionează în mod indirect desfăşurarea
producţiei (o cantină restaurant, o grădiniţă pentru copii salariaţilor etc.).
Efectul imobilizării (Eim), reprezintă pierderea de venit net pe care
agentul economic o înregistrează ca urmare a imobilizării fondurilor de
investiţii pe perioada edificării proiectului. Aceste pierderi sunt incluse în
efortul total şi recuperate odată cu investiţia.
Valoarea terenurilor(Y) scoase definitiv sau temporar din circuitul agricol
prin ocuparea acestora. Pentru determinarea valorii terenurilor se stabileşte
mai întâi suprafaţa agricolă ocupată definitiv, la care apoi se aplică preţul de
vânzare pe metrul pătrat corespunzător zonei sau, după caz, se calculează
pierderea de venit net agricol, la care se adaugă cheltuielile pentru redarea
terenului în circuitul agricol după desfiinţarea obiectivului, în cazul când
acesta are o durată de viaţă limitată.
Valoarea pierderilor de venituri la terenurile scoase temporar din
circuitul agricol se stabileşte pe baza chiriei plătite pentru aceste terenuri pe
durata executării lucrărilor, la care se adaugă eventualele pierderi de
producţie agricolă, dacă au fost distruse culturi prin deschiderea şantierului.
De asemenea, se pot aplica cele două relaţii prezentate mai înainte.
Taxe vamale (TV), intră în structura efortului investiţional atunci când se
fac importuri pentru construirea obiectivului.
Dobânzi (D), apar în cazul în care beneficiarul contractează credite
pentru efectuarea investiţiei. Ultimele două elemente ale efortului total nu
apar, de obicei, în mod distinct în deviz, ci sunt incluse în investiţia directă.
B. Efectele investiţionale, cuprind rezultatele financiare, economice şi
sociale prevăzute a se obţine prin realizarea obiectivului şi funcţionarea sa.
Efectele se manifestă în primul rând ca o consecinţă a eforturilor
investiţionale, care sunt factori purtători de efecte economice şi sociale, de
care va profita beneficiarul investiţiei şi societatea în perioada de funcţionare
a obiectivului.
O clasificare a efectelor unui proiect de investiţii după natura acestora
evidenţiază mai multe categorii, incluzând alături de efectele economice şi
efectele sociale concretizate în crearea de locuri de muncă, îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă, de protecţia şi igiena muncii, creşterea gradului de
asistenţă socială, creşterea ofertei de bunuri pe piaţă etc., efecte politice care
constau în intensificarea participării ţării la circuitul mondial de valori,
creşterea independenţei economice şi politice a ţării etc., efecte ecologice
care vizează conservarea mediului prin diminuarea poluării, degradării
solului, a infestării apelor ş.a.
Unele efecte investiţionale nu sunt cuantificabile valoric şi de aceea este
necesar să se ţină seama de ele în etapa de analiză pentru alegerea variantei
optime şi luarea deciziei de investiţie.

Optimul şi eficienţa proiectelor de investiţii


În activitatea de investiţii există întotdeauna mai multe variante pentru
realizarea unui proiect de investiţii, acestea diferenţiindu-se prin nivelul
parametrilor tehnico-economici ce le caracterizează. În majoritatea cazurilor,
una dintre variante realizează nivelul cel mai bun al parametrilor stabiliţi de
beneficiar. Aceasta este varianta cea mai eficientă şi asigură optimizarea
proiectului.
Optimul este aşadar, pragul superior al eficientului. Rezultă că orice
variantă optimă este şi eficientă, dar nu orice variantă eficientă este optimă.
În economie optimul este relativ, are caracter temporar, aflându-se sub
incidenţa progresului, care-l modifică continuu.
Principiile şi criteriile de eficienţă folosite în calculul şi analiza
proiectelor de investiţii
În activitate şi comportamentul lor oamenii se conduc după anumite
principii, care sunt rodul experienţei transmisă din generaţie în generaţie şi
care se află, evident, sub incidenţa gradului de civilizaţie, de cultură al
fiecărui individ şi al societăţii.
Aceeaşi constatare o putem face şi în activitatea de investiţii, unde
calculul şi analiza eficienţei proiectelor se întemeiază pe câteva idei, rezultat
al experienţei în domeniu, care sunt concretizate în următoarele principii:
1. Principiul pluralităţii variantelor de proiect pentru edificarea obiectivului
de investiţii.
Cerinţele acestui principiu impun ca proiectantul să fie elaborat în mai
multe variante de soluţii care să se diferenţieze prin modalităţile tehnice şi
constructive de realizare a obiectivului, nivelul consumului de resurse,
productivitatea muncii previzionată etc.
2. Principiul comparabilităţii variantelor de proiect
Acest principiu presupune ca variantele realizate în vederea luării
deciziei pentru un proiect, să nu difere cel puţin la următoarele elemente:
profilul, volumul şi structura sortimentelor de produse, durata de funcţionare.
Corespunzător principiului este necesar să se asigure o compatibilitate, ca
sferă de cuprindere, între eforturi şi efecte, pe fiecare variantă, şi între
variante. Astfel, în calculul indicatorilor se vor lua în considerare numai
eforturile consummate pentru realizarea efectelor analizate şi, respectiv,
numai efectele care sunt rezultatul efortului analizat . Pentru a le aduce în
stare de comparabilitate, variantele vor fi supuse unor reproiectări sau vor fi
recalculaţi indicatorii ţinând seama de influenţa diferiţilor factori.
Nerespectarea acestui principiu, în special la proiectele de modernizare-
dezvoltare, generează decizii greşite.
3. Principiul optimalităţii soluţiilor de proiect.
Derivă din esenţa conducerii eficiente şi presupune ca atunci când o
variantă diferă de alta prin nivelul superior al valorii efortului investiţional, să
se asigure în mod corespunzător un spor de efecte, care să justifice
cheltuielile suplimentare făcute.
4. Principiul evaluării complexe a fiecărei variante de proiect pe baza
analizei financiare şi a celei economice.
Pentru realizarea acestui principiu sunt necesare informaţii tehnico
economice, sociale, de legislaţie pe fiecare variantă, la nivelul obiectivului şi
pe elementele structurale ale acestuia.
5. Principiul creşterii productivităţii muncii individuale şi sociale.
Investiţiile au prin excelenţă un caracter novator şi de aceea trebuie să
realizeze întotdeauna o economie de timp, ca rezultat al materializării în
producţie a progresului tehnico-ştiinţific. Este de neconceput ca un obiectiv
industrial, de exemplu, construit în prezent să realizeze un randament egal,
şi cu atât mai mult inferior, unuia similar construit cu mai mulţi ani în urmă.

Criteriile folosite în calculul şi analiza eficienţei investiţiilor.


Luarea deciziei pe baza indicatorilor de calcul al eficienţei impune
existenţa unor criterii de analiză a indicatorilor calculaţi în fiecare variantă de
proiect. În practica procesului decizional, pentru aprecierea proiectelor de
investiţii se folosesc criteriile minim de eforturi şi maxim de efecte.
Primul criteriu este impus de insuficienţa resurselor investiţionale pe
fondul creşterii cerinţelor de dezvoltaremodernizare sau de rentabilizare a
activelor fixe, iar cel de al doilea, prin care se urmăreşte maximizarea
rezultatelor financiare, materiale şi de muncă răspunde principiului
optimalităţii atunci când există o creştere a cererii pentru bunuri materiale şi
servicii.
În afara acestor două criterii, care au o exprimare absolută, se mai
folosesc criterii relative, rezultate din raporturile ce se pot stabili între efecte
şi eforturi, cum sunt: maxim de efecte suplimentare obţinute la o unitate de
efort suplimentar, minim de eforturi investiţionale alocate pentru o unitate de
efort suplimentar etc.
Criteriile stabilite trebuie să fie formulate simplu, să poată fi exprimate
printr-o relaţie matematică de unul sau mai mulţi indicatori. La nivelul
agenţilor economici se folosesc criterii cum sunt: minim de cheltuieli totale
actualizate, maxim de flux de numerar, maxim de încasări actualizate la un
leu cheltuieli actualizate etc. La nivel macroeconomic se folosesc criterii cum
sunt maxim de spor de PIB la investiţia totală făcută în economie într-o
perioadă de timp, minim de investiţii totale necesare unui spor de PIB etc.
Analiza financiară este destinată urmăririi distribuţiei nominale a venitului şi a
proprietăţii asupra capitalului şi ţine seama de modul de recuperare a capitalului
prin prisma intereselor investitorului individual.