Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2
raţional al agenţilor economici (în modelul Markowitz) îl determină pe Sharpe3 să propună un
model explicativ unifactorial. Acest model consideră că rentabilitatea (Ri) a oricărui titlu
financiar, este într-o relaţie liniară cu un factor macroeconomic explicativ (I), plus o influenţă
reziduală neexplicată de acest factor (εi):
Ri = αi + βi I + εi (relaţia 1)
în care:
αi - o constantă de proporţionalitate (valoarea Ri atunci când I=0);
I – valoarea unui factor macroeconomic (rentabilitatea portofoliului de piaţă – Rm,
produsul naţional brut – PNB, un indice de preţuri sau oricare alt factor macroeconomic cu cea
mai mare influenţă asupra Ri);
εi - variabila reziduală specifică titlului analizat, cu speranţa matematică E ( ε i ) = 0 şi
cu covarianţa σεiεj = 0 pentru i ≠ j
La rândul său, I = αn +1 + εn +1 = 1 în care αn +1 este un parametru egal cu speranţa E(I),
iar εn +1 o variabilă aleatoare cu E ( ε n +1 ) = 0 şi σ 2 ( ε n +1 ) = σ 2 ( I ) - constantă. Aceste condiţii ale
relaţiei liniare de mai sus sunt îndeplinite atunci când Ri şi I evoluează conform cu legea
normală (comună) bivariabilă. Pentru a scrie complet această lege normală bivariabilă este
nevoie de cinci parametrii: E (R i ), σ2 (R i ), E( I), σ 2 (I ), ρiM , unde vom considera că factorul
macroeconomic I, este egal cu rentabilitatea portofoliului de piaţă RM (M= market în engleză).
Dacă RM şi Ri urmează o lege normală bivariabilă, atunci cea mai bună estimare a
realităţii titlului financiar Ei în raport cu RM presupusă cunoscută ,este funcţia liniară:
E = α +β E
i i i M (relaţia 2)
Prin metoda celor mai mici pătrate obţinem parametrii ecuaţiei asupra cărora se face
ipoteza că rămân constanţi în timp:
β =σ /σ 2M = ρ σ /σ (relaţia 3)
i iM iM i M
α = E −β E
i i i M (relaţia 4)
În aceste condiţii, dispersia rentabilităţii titlului financiar este egală cu:
i i
( i
) i
(
σ2 = E R − E 2 = E α + β R + ε − α −β E − E =
i M i i i M εi
)
( (
= E β R −E
i M M
+ ε −E
i
) (
εi
2 2 ))
2 2
= β σ + σ + 2σ
i M εi εi, M
prin ipoteză 2σ = 0 , rezultă că:
εi, M
σ 2 = β 2σ 2 + σ 2
i i M iM (relaţia 5)
cu: σ2M = σi2 1 −ρiM
2
Similar se obţine:
σ =β β σ 2
ij i j M (relaţia 6)
Relaţiile (1), (2) şi (6) sunt acum generalizabile pentru gestiunea unui portofoliu,
conducând astfel spre „modelul diagonal”4 al selecţiei portofoliilor eficiente (frontiera
eficientă):
R p = ∑X R
i i (relaţia 7)
σ2 2 2
p = β pσ M +∑Xi +σεi
2 2
(relaţia 8)
în care: β2 2
pσ M - riscul sistematic al portofoliului (riscul de piaţă);
3
4
2 =σ 2
∑Xi2σε 1 −σ 2
i p pM
- riscul specific (diversificabil).
R = ∑xi Ri
∑x i =1