Capitolul 6

STUDIUL DE FEZABILITATE – INSTRUMENT UTILIZAT ÎN FINDAMENTAREA

DECIZIEI DE INVESTIȚII

6.1. Rolul studiilor de fezabilitate în fundamentarea deciziei de investiţii

Evoluţia din ce în ce mai accentuată a economiei contemporane, în ansamblul ei,

a fost susţinută atât de progresul ştiinţei şi tehnologiei, pe de o parte, cât şi de apariţia
unor idei de afaceri noi sau prin dezvoltarea celor existente deja, prin apariţia unor
oportunităţi de afaceri şi a unor abordări investiţionale inexistente până în prezent, pe
de altă parte.
Dată fiind complexitatea şi incertitudinea, succesul, în economia de azi,
presupune evitarea obstacolelor şi riscurilor şi implică, pe lângă o bază solidă de
cunoştinţe şi informaţii dintre cele mai diverse. Datorită acestor considerente nu trebuie
supraestimată valoarea ideii de afacere căci nu ideea în sine conduce la o afacere
reuşită ci munca asiduă şi capacitatea de a previziona şi planifica etapele fundamentale
ale afacerii. Pentru aceasta sunt necesare cunoştinţe şi informaţii solide din domeniul în
care se va desfăşura afacerea, cunoştinţe care nu pot fi dobândite decât în urma
realizării studiilor de prefezabilitate, fezabilitate şi în final al unui plan de afaceri
complet, complex şi coerent.
Primul pas în realizarea unui proiect de investiţii îl constituie studiul de
oportunitate ce are drept scop identificarea şi analiza oportunităţilor de investiţii într-o
anumită industrie, zonă geografică sau afacere concretă. Studiul de oportunitate
presupune:
a. la nivel macroeconomic:
- potenţialul de investiţii: - studiul ariei geografice;
- studiul sectorului industrial;
- studiul resurselor disponibile;
- interesul economic general: - studiul situaţiei actuale a economiei naţionale;
- depistarea eventualelor probleme structurale ale
domeniului;
b. la nivel microeconomic:
- identificarea condiţiilor ce trebuie îndeplinite;
- trecerea în revistă a perspectivelor de afaceri;
- identificarea autorităţilor de promovare a investiţiilor;
- identificarea surselor potenţiale de finanţare.
În cadrul studiului de oportunitate:
- se folosesc estimări;
- nu se face o analiză detaliată;
- costurile se preiau din proiecte comparabile existente sau în curs de
implementare.
Al doilea pas: studiul de prefezabilitate.
Studiul de prefezabilitate permite analiza alternativelor din cadrul proiectului de
investiţii precum şi a atractivităţii de ansamblu a acestuia. Studiul de prefezabilitate are
aceeaşi structură cu cel de fezabilitate dar este mai puţin riguros. Studiul de
prefezabilitate trebuie să acopere:
- analiza tuturor alternativelor;
- prezentarea ideii de afaceri şi a argumentelor pro;
- determinarea aspectelor cruciale pentru fezabilitatea proiectului;
- identificarea şi prezentarea investitorilor potenţiali;
- evaluarea impactului asupra mediului.

69
 Studiul de prefezabilitate este necesar, în primul rând, pentru a alege din mai
multe scenarii posibile numai pe acelea care merită să facă obiectul unei analize mai
amănunţite, analiză ce se realizează în pasul 3.

Studiul de fezabilitate
Studiul de fezabilitate arată cum ar opera afacerea luând în calcul un set de
ipoteze referitoare la:
- tehnologia utilizată (clădiri, echipamente, procese tehnologice etc.);
- piaţă (mărime, structură, clienţi potenţiali, reţea de distribuţie etc.);
- aspectele financiare (nevoile de capital, volum, costul bunurilor, salarii etc.).
Studiul de fezabilitate „asamblează” toate informaţiile disponibile pentru a vedea
dacă „părţile componente” pot funcţiona corect astfel încât să rezulte un concept viabil
atât din punct de vedere tehnic cât şi economic.
Totodată prin studiul de fezabilitate se arată cum este influenţată dezvoltarea
afacerii dacă se modifică ipotezele de bază. Studiul de fezabilitate trebuie să facă
totdeauna distincţie clară între informaţiile certe, concrete şi presupuneri. Dacă proiectul
de afaceri necesită construcţia unui obiectiv (fabrică, seră, pensiune turistică etc.) atunci
trebuie să intervină obligatoriu consultarea specialiştilor din domeniu (ingineri
constructori, arhitecţi etc.) iar expertiza acestora trebuie descrisă în studiul de
fezabilitate care va include şi schiţele proiectului construcţiei.
Studiul de fezabilitate îndeplineşte următoarele funcţii:
- arată dacă ideea de afacere este viabilă sau nu;
- arată care sunt informaţiile şi cifrele necesare în procesul decizional;
- permite analiza diferitelor alternative şi soluţii pentru transformarea ideii în
realitate.
În esenţă studiul de fezabilitate este un plan mai simplu care include:
- ideea de afacere (în rezumat);
- obiective;
- analiza sumară a pieţei;
- analize preliminare ale costurilor, preţurilor şi altor cheltuieli probabile.
Studiile de fezabilitate conţin atât componente tehnice cât şi financiare, iar
structura lor diferă funcţie de: industria studiată, factorii critici ai proiectului, metodele de
studiu, buget.
Concluziile studiilor de fezabilitate trebuie să prezinte clar scenariile analizate
împreună cu implicaţiile, punctele forte şi punctele slabe ale fiecăruia.
Dezvoltarea unui proiect de la ideea iniţială până la stadiul operaţional este un
proces complex care necesită mult timp şi efort. Foarte multe idei nu ajung la stadiul
operaţional şi peste 80% dintre cele care ajung eşuează în primii doi ani.
Din această cauză, înainte ca potenţialii parteneri ai unei afaceri să investească
timp şi bani, aceştia trebuie să decidă dacă proiectul este viabil din punct de vedere
economic şi dacă avantajele scontate depăşesc considerabil riscurile asociate.
Studiile de fezabilitate vor permite planificatorilor să dezvolte ideile pe hârtie
înainte de implementarea propriu-zisă. Aparent costurile realizării studiului de
fezabilitate pot părea ridicate dar în comparaţie cu costul total al proiectului sunt
nesemnificative şi aceasta cu atât mai mult cu cât multe informaţii din studiul de
fezabilitate vor fi preluate în planul de afaceri. Cel mai important lucru este acela că
studiul de fezabilitate ajută la protejarea împotriva unor investiţii majore şi inutile de
capital.
În concluzie, studiul de fezabilitate ce precede planul de afaceri:
- diminuează numărul alternativelor;
- prezintă şi analizează alternativele ideii de afaceri;
- prin procesul de investigare analizează oportunităţi noi;

70
 - identifică motive pentru a nu demara afacerea;
- creşte probabilitatea de succes a afacerii prin identificarea factorilor care ar
putea afecta proiectul şi înlăturarea lor;
- oferă informaţii de calitate pentru procesul decizional.
Un studiu de fezabilitate nu este un plan de afaceri, după cum sunt frecvent
asociate în mod greşit. Studiul de fezabilitate este un instrument de investigaţie şi
răspunde la întrebarea „este aceasta o afacere viabilă?”, în timp ce planul de afaceri
este un instrument de planificare. Un plan de afaceri este rezultatul unui studiu de
fezabilitate pozitiv, evidenţiind mai departe măsurile ce trebuie luate pentru a
transforma ideea în realitate.
Studiul de fezabilitate este realizat în timpul etapei de deliberare asupra unui
proiect, înainte de o investiţie propriu-zisă în termeni de bani, timp şi efort pentru a
vedea dacă afacerea este sau nu viabilă. Acest instrument analitic include diferite
scenarii pentru ca întreprinzătorul să poată decide dacă va continua sau nu proiectul.
Dacă, în urma unui studiu de fezabilitate, întreprinzătorul decide să nu implementeze
afacerea, atunci dispare şi nevoia redactării unui plan de afaceri.
Dacă însă antreprenorul decide să meargă mai departe, studiul de fezabilitate
oferă baza realizării planului de afaceri. Acesta va servi ca un ghid pentru
implementarea proiectului ales şi va accentua mai puţin scenariile posibile. În general,
planul de afaceri va conţine un singur scenariu, cel ales de antreprenor ca fiind cel
mai promiţător pe baza informaţiilor oferite de studiul de fezabilitate. Planul de afaceri
este concentrat mai mult asupra acţiunilor ce vor fi făcute în timpul şi după
implementarea proiectului.
Foarte multe resurse pot fi salvate în momentul în care se ştie ce trebuie făcut şi
mai ales ordinea în care trebuie realizate toate activităţile corelate cu demararea şi
conducerea unei afaceri.
În această perspectivă, o regulă ce nu ar trebui niciodată ignorată este că un
plan de afaceri nu trebuie început înainte de a fi realizat un studiu de fezabilitate.
Dovada conceptului de afaceri, studiul de fezabilitate, costă de obicei mai puţin de 20%
din costul planului de afaceri şi, deşi nu este la fel de aprofundat şi detaliat ca un plan
de afaceri, acesta va realiza exact ceea ce spune şi numele său – va arăta dacă
proiectul ar trebui sau nu implementat.
Planul de afaceri este creat ulterior studiului de fezabilitate, când detaliile
proiectului au fost deja hotărâte.
Studiul de fezabilitate prezintă o imagine generală, independentă asupra
proiectului, deoarece de multe ori este realizat de persoane externe firmei. În opoziţie,
planul de afaceri este de multe ori realizat de către antreprenor sau de echipa de
management, cu alte cuvinte de cineva intern firmei (care poate fi ajutat de un consilier
extern). În momentul în care situaţia proiectului de afaceri devine mai clară,
antreprenorul va adăuga rezultatelor obţinute detalii necesare bancherilor, creditorilor
sau celorlalţi destinatari.
Un plan de afaceri este o hartă care va ghida antreprenorul şi potenţialii
investitori în demararea afacerii. Un plan de afaceri conţine tot ceea ce conţine şi un
studiu de fezabilitate, plus date concrete, bugete detaliate cu previzionări, o scrisoare
de intenţie pentru investitorul potenţial, CV-uri ale managerilor – cheie, istoric,
concurenţă, puncte slabe şi puncte forte şi anexe cu copii ale documentelor-cheie.
Un plan de afaceri bine redactat va arăta exact ce venituri pot fi aşteptate şi când
să fie aşteptate, ce costuri fixe şi variabile apar, ce sume trebuie plătite şi când sunt
scadente. Va arăta, de asemenea, nivelurile salariilor şi ale structurii personalului
împreună cu costurile angajării, nivelul vânzărilor cu trend-uri lunare şi sezoniere,
costurile de finanţare, costurile utilităţilor, costuri legate de asigurare şi de contabilitate,
echipamentul de birou şi o mulţime de alte costuri şi proiecte.

71
 Studiile de fezabilitate sunt aplicabile doar în etapa de dezvoltare a unui proiect,
în timp ce planurile de afaceri sunt folosite şi modificate şi după ce proiectul a fost
implementat. În timp ce studiul de fezabilitate analizează ideea iniţială, planul de afaceri
foloseşte informaţiile din studiu pentru a pregăti evoluţia proiectului într-o afacere
operaţională.

6.2. Conţinutul cadru al studiilor de fezabilitate

Studiul de fezabilitate reprezintă o documentaţie tehnico-economică prin care se

stabilesc principalii indicatori tehnico-economici aferenţi obiectivului de investiţii pe baza
necesităţii şi oportunităţii realizării acestuia si care cuprinde soluţiile funcţionale,
tehnologice, constructive si economice ce urmează a fi supuse aprobării. Întocmirea
SF-ului este necesară cu ocazia proiectării lucrărilor de construcţii pentru obiective de
investiţii noi, inclusiv extinderi.
Astfel, proiectarea lucrărilor de construcţii pentru obiective de investiţii noi,
inclusiv extinderi, se elaborează în următoarele faze:
a) studiu de fezabilitate;
b) proiect tehnic;
c) detalii de execuţie.
Pentru obiectivele de investiţii noi, inclusiv extinderi, ale căror documentaţii
tehnico-economice intră în competenţa de aprobare a Guvernului, se elaborează un
studiu de prefezabilitate anterior elaborării studiului de fezabilitate.
Studiul de prefezabilitate reprezintă documentaţia tehnico-economică prin care
se fundamentează necesitatea si oportunitatea investiţiei pe bază de date tehnice si
economice.

Pentru proiectarea lucrărilor de construcţii pentru intervenţii la construcţii

existente, inclusiv instalaţiile aferente, se elaborează în următoarele faze:
a) expertiză tehnică si, după caz, audit energetic;
b) documentaţie de avizare a lucrărilor de intervenţii;
c) proiect tehnic;
d) detalii de execuţie.

Conţinutul cadru al SF-ului are următoarea structură.

CAPITOLUL A: Piese scrise

(1) Date generale:

(2) Informaţii generale privind proiectul
(3) Costurile estimative ale investiţiei
(4) Analiza cost-beneficiu:
(5) Sursele de finanţare a investiţiei
(6) Estimări privind forţa de muncă ocupată prin realizarea investiţiei
(7) Principalii indicatori tehnico-economici ai investiţiei
(8) Avize si acorduri de principiu

CAPITOLUL B: Piese desenate:

72
 6.3. Analiza cost-beneficiu

6.3.1. Rolul analizei cost-beneficiu în fundamentarea proiectelor de

investiţii

Analiza Cost - Beneficiu reprezintă un instrument aflat la dispoziţia factorilor de

decizie, având rolul de a facilita repartiţia mai eficientă a resurselor societăţii. Ea
reprezintă o evaluare economică prin care se compară costurile şi rezultatele a două
sau mai multor alternative de realizare a unei investiţii, în care atât costurile cât şi
rezultatele sunt convertite în unităţi monetare. Costurile trebuie să includă atât costul cu
achiziţia echipamentului, costurile de operare (mentenanţă, instruirea utilizatorilor,
consumabile etc.), dar şi costul de oportunitate. Beneficiile pot fi cuantificabile (profit
suplimentar, reducerea pierderilor), dar pot fi şi unele beneficii mai greu de cuantificat.
De exemplu, economie de timp, creşterea satisfacţiei angajaţilor, creşterea nivelului de
trai al populaţiei din regiune etc., sunt mai greu de transpus în valori băneşti.
În mod tradiţional, costurile şi beneficiile sunt evaluate prin analizarea diferenţei
dintre scenariul „cu proiect” şi alternativa acestui scenariu: scenariul „fără proiect” (aşa
numita “abordare incrementală”). În continuare, rezultatele sunt cumulate pentru a
identifica beneficiile nete şi a stabili dacă proiectul este oportun şi merită să fie
implementat. Astfel, ACB poate fi utilizată ca instrument de decizie pentru evaluarea
utilităţii investiţiilor ce urmează a fi finanţate din resurse publice.
În România sunt necesare investiţii foarte mari în dezvoltarea infrastructurii
existente pentru a reduce decalajele faţă de ţările membre ale Uniunii Europene. O
parte din resursele necesare vor provenii din Fondurile Structurale alocate de Uniunea
Europeană. Analiza Cost – Beneficiu vine în ajutorul decidentului public să identifice
proiectele care vor maximiza beneficiile sociale şi astfel să stabilească ordinea
priorităţilor conform căreia se vor realiza lucrările de infrastructură. De aceea, prin HG
28/2008 privind aprobarea conţinutului-cadru al documentaţiei tehnico-economice
aferente investiţiilor publice, se prevede obligativitatea realizării Analizei Cost Beneficiu
pentru investiţiile publice, în conţinutul Studiului de Fezabilitate.
Obiectivele unei Analize Cost – Beneficiu pentru o investiţie publică finanţată prin
fonduri europene sunt:
- de a stabili măsura în care proiectul contribuie la politica de dezvoltare regionala
şi în mod special la atingerea obiectivelor axei prioritare în cadrul căreia se
solicită fonduri;
- de a stabili măsura în care proiectul are nevoie de co-finanţare din FEDR pentru
a fi viabil financiar.
În principal, în contextul de pregătire şi evaluare a proiectelor finanţate din fonduri
europene, Comisia Europeană solicită realizarea Analizei Cost - Beneficiu:
(1) Pentru a stabili dacă proiectul merită să fie cofinanţat. Scopul este de a
răspunde la următoarele întrebări: Proiectul contribuie la îndeplinirea obiectivelor politicii
regionale a Uniunii Europene? Încurajează creşterea economică şi stimulează ocuparea
forţei de muncă? Regula este simplă: dacă beneficiile nete pentru societate ale
proiectului (beneficii minus costuri) sunt pozitive, atunci societatea este avantajată de
proiect deoarece beneficiile sale depăşesc costurile. Prin urmare, proiectul ar trebui să
primească asistenţă din Fonduri şi să fie cofinanţat. Dacă nu, proiectul va fi respins.
Această decizie este luată utilizând analiză economică a analizei cost-beneficiu.
(2) Pentru a stabili dacă proiectul necesită cofinanţare. Pe lângă faptul de a fi
oportun din punct de vedere economic, un proiect poate fi şi din punct de vedere
financiar profitabil, caz în care nu ar trebui cofinanţat din fonduri europene. Pentru a
verifica dacă un proiect ar trebui să fie cofinanţat, se utilizează analiză financiară a
analizei cost-beneficiu: dacă valoarea financiară a investiţiei (veniturile proiectului minus

73
costurile proiectului), fără contribuţia fondurilor europene, este negativă, atunci proiectul
poate fi cofinanţat. În acest caz, contribuţia UE nu trebuie să depăşească suma de bani
care face proiectul rentabil, pentru ca să nu apară suprafinanţarea.
Analiza cost-beneficiu estimează şi însumează echivalentul bănesc al costurilor
şi beneficiilor prezente şi viitoare, din punct de vedere al cetăţenilor, aferente proiectelor
de investiţii, pentru a se decide dacă acestea sunt în interesul societăţii.
La prima vedere, analiza cost-beneficiu pare un simplu exerciţiu de contabilitate
care presupune compararea costurilor şi a beneficiilor prezente şi viitoare, actualizate şi
agregate, şi alegerea proiectului de investiţii dacă valoarea prezentă netă este pozitivă
sau alegerea proiectului cu cea mai mare valoarea prezentă netă pozitivă, atunci când
trebuie implementat doar unul dintre proiecte. În practică însă, analiza implică mai multe
calcule economice şi financiare complexe, economiştii recurgând uneori şi la metode de
studiu empirice. Una dintre problemele analizei cost-beneficiu este că agregarea multor
componente de cost şi beneficiu este uneori intuitivă, iar pentru alte componente nici
măcar intuiţia nu poate sugera metode de măsurare.
O cerinţă ce trebuie respectată cu ocazia realizării unei analize cost-beneficiu o
reprezintă asigurarea aceleaşi unităţi de măsură pentru elementele comparate. Astfel,
pentru a ajunge la o concluzie relevantă legată de utilitatea unui proiect, toate costurile
şi beneficiile acestuia trebuie să fie exprimate într-o unitate de măsură comună, cea mai
convenabilă fiind banii, lucru adesea dificil de realizat.
Analiza Cost – Beneficiu nu trebuie confundată cu analiza venit – cost, care
permite alegerea variantei optime de proiect din considerente financiare. Ea trebuie să
ţină seama atât de efectele în plan financiar, cât şi de efectele economice, ecologice,
sociale şi tehnologice. De aceea, Analiza Cost – Beneficiu are mai multe etape,
respectiv:
- identificarea investiţiei şi definirea obiectivelor;
- analiza opţiunilor;
- analiză financiară;
- analiză economică şi socială;
- analiză de risc şi senzitivitate.
Atunci când se elaborează şi se transmite o cerere pentru obţinerea finanţării din
Fondul de Coeziune şi Fondul European pentru Dezvoltare Regională, sunt solicitate
rezultatele tuturor etapelor analizei cost - beneficiu numai pentru proiectele majore.
Proiectele majore se definesc ca operaţiuni ce îndeplinesc sarcini precise şi indivizibile
şi ale căror costuri totale depăşesc următoarele valori:
- 25 milioane EUR pentru proiectele din sectorul mediu;
- 50 milioane EUR pentru proiectele din alte sectoare.
Pentru proiectele care nu depăşesc valorile prezentate mai sus, în conformitate
cu prevederile HG 28/2008, analiza economică, ca etapă a analizei cost – beneficiu, nu
este obligatorie. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte proiectele „mici” care nu fac
subiectul aprobării Comisiei Europene, autoritatea de management relevantă ar putea
decide ca rezultatele analizei economice să fie evaluate în procesul de selecţie a
proiectelor.

6.3.2. Identificarea investiţiei şi definirea obiectivelor

Documentele strategice de bază pentru implementarea acţiunilor care vor fi

cofinanţate din FC şi FEDR sunt Cadrul Strategic Naţional de Referinţă şi Programele
Operaţionale relevante.
La fel ca toate statele membre, România a pregătit Cadrul Strategic Naţional de
Referinţă în concordanţă cu Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea, care

74
prezintă dimensiunea strategică a fondurilor în acord cu priorităţile Uniunii Europene.
CSNR este documentul care defineşte strategia aleasă de România pentru a contribui
la îndeplinirea acestor priorităţi, precum şi lista programelor operaţionale care asigură
implementarea acestuia. Programele Operaţionale cuprind priorităţile României, precum
şi modul în care se vor îndeplini aceste priorităţi.
Fiecare program operaţional cuprinde obiectivele generale şi ţintele aşteptate la
nivel de sector. Acesta de asemenea identifică domeniile de intervenţie prioritare (axe
prioritare), care la rândul lor includ obiective specifice.
Odată ce a fost identificată nevoia unei investiţii sau o problemă care necesită
rezolvare prin realizarea unei investiţii, obiectivele generale şi specifice ale acesteia vor
fi definite astfel încât să existe coerenţă cu obiectivele politicilor de investiţii naţionale,
sectoriale, regionale şi/sau locale relevante, inclusiv măsura în care obiectivele
specifice ale investiţiei propuse vor contribui la atingerea rezultatelor acestor politici.
După ce s-a identificat o acţiune sau o problemă ce trebuie rezolvată, obiectivele
acţiunii propuse vor fi definite în mod coerent cu obiectivele generale şi axele prioritare
ale programelor operaţionale relevante, inclusiv determinarea măsurii în care proiectele
propuse vor contribui la atingerea rezultatelor aşteptate ale programului operaţional.

Exemplu de stabilire a obiectivelor1:

Pentru un proiect în domeniul managementului deşeurilor (proiect din sectorul
mediu), obiectivul general poate fi formulat astfel: „dezvoltarea unui sistem sustenabil
de management al deşeurilor în judeţul […] prin îmbunătăţirea serviciilor de
management al deşeurilor şi reducerea numărului de situri contaminate istoric în
conformitate cu practicile şi politicile UE şi în contextul Axei Prioritare 2 a POS Mediu”.
Având obiectivul general definit, obiectivele specifice ale proiectului vor fi
formulate în concordanţă cu obiectivele specifice ale Axei Prioritare corespunzătoare.

valoarea aşteptată după

Obiectiv specific
1. Creşterea acoperirii cu servicii
de management al deşeurilor
2. Reducerea cantităţii de
deşeuri depozitate
3. Creşterea cantităţii de deşeuri
reciclate sau reutilizate
4. Stabilirea structurilor de
management eficient
deşeurilor
5. reducerea numărului de situri
contaminate istoric
(*) Nu se referă la situaţia curentă, ci la situaţia proiectată la data finalizării prevăzute a
proiectului, în cazul în care proiectul nu este implementat
fără proiect (*)
finalizare
[tone/an de deşeuri totale [tone/an de deşeuri totale
generate în judeţul beneficiarului generate în judeţul beneficiarului
care este depozitat în care este depozitat în
conformitate Directivele UE conformitate Directivele UE
relevante] relevante]
[% din totalul deşeurilor generate [% din totalul deşeurilor generate
în judeţul beneficiarului şi care nu în judeţul beneficiarului şi care nu
este reciclat sau reutilizat] este reciclat sau reutilizat]
[tone/an de deşeuri reciclate sau [tone/an de deşeuri reciclate sau
reutilizate în judeţul reutilizate în judeţul
beneficiarului] beneficiarului]
[indicarea dacă va exista un nivel [indicarea dacă va exista un nivel
adecvat al aranjamentelor adecvat al aranjamentelor
instituţionale pentru funcţionarea instituţionale pentru funcţionarea
al
durabilă a sistemului de durabilă a sistemului de
management al deşeurilor, DA management al deşeurilor, DA
sau NU] sau NU]
[număr de depozite de deşeuri [număr de depozite de deşeuri
neconforme din judeţul neconforme din judeţul
beneficiarului] beneficiarului]

1
Vezi „Ghidul Naţional pentru Analiza Cost Beneficiu a proiectelor finanţate din instrumente structurale”,
Ministerul Economiei şi Finanţelor, Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale.

75
 Perioada de referinţă se referă la numărul maxim de ani pentru care se
realizează previziuni în cadrul analizei cost-beneficiu. Previziunile vor fi realizate pentru
o perioadă apropiată de viaţa economică a investiţiei, dar suficient de îndelungată
pentru a permite manifestarea impactului pe termen mediu şi lung al acesteia.

6.3.3. Analiza opţiunilor

Pentru transmiterea unei propuneri de proiect pentru obţinerea cofinanţării din

FC şi FDER se solicită pregătirea unui studiu de fezabilitate complet care să justifice
dacă proiectul cuprinde seria de lucrări, activităţi şi servicii menite să asigure realizarea
obiectivelor menţionate anterior. Rezultatele studiilor de fezabilitate vor fi prezentate ca
parte a cererilor de finanţare în temeiul articolului 40(c) al Regulamentului 1083/2006 şi
HG 28/ 2008.
În timp ce studiile menţionate nu fac parte din structura standard a ACB,
rezultatele studiilor de fezabilitate reprezintă baza de realizare a Analizei Cost -
Beneficiu. În particular, după cum este menţionat în Documentul de Lucru nr. 4 “Trebuie
puse la dispoziţie dovezi conform cărora proiectul selectat este alternativa cea mai
potrivită dintre variantele luate în considerare”.
Identificarea opţiunilor urmăreşte găsirea diferitelor alternative de atingere a
obiectivelor specifice (şi a standardelor, după finalizare) ale proiectului, care au fost
stabilite în secţiunea precedentă. În mod obişnuit această identificare este cuprinsă în
partea tehnică a studiului de fezabilitate. În cazul în care această identificare este corect
realizată, nu este necesară reluarea ei în ACB.
Analiza opţiunilor se realizează parcurgându-se următoarele etape:
a) stabilirea unei liste lungi de alternative care fac posibilă atingerea obiectivelor
specifice;
b) analizarea listei lungi în funcţie de o serie de criterii calitative (care vor fi
stabilite pe baza orientărilor politicilor de investiţii şi/sau a consideraţiilor tehnice) şi
stabilirea unei liste scurte de alternative potrivite şi fezabile;
c) ierarhizarea alternativelor din lista scurtă, utilizându-se analiza economică sau
metodologia celui mai scăzut cost. În cazul în care în cadrul analizei opţiunilor va fi
utilizată metodologia celui mai scăzut cost, trebuie realizaţi următorii paşi adiţionali:
d) analizarea faptului dacă alternativele diferă între ele în ceea ce priveşte
impactul extern posibil asupra societăţii (de exemplu, perturbarea traficului la
reabilitarea drumurilor);
e) dacă sunt identificate diferenţe ale impactului extern al alternativelor, se va
ajusta metodologia celui mai scăzut cost pentru a încorpora externalităţile identificate.
Pentru a stabili o ierarhie finală a alternativelor, impactul extern identificat va trebui
monetizat.
HG 28/2008 se prevede ca cel puţin trei opţiuni să fie luate în considerare:
- Varianta zero (variantă fără investiţie), reprezintă alternativa de continuare a
activităţii fără nici o intervenţie;
- Varianta medie (variantă cu investiţie minimă), care include toate costurile
realiste necesare pentru întreţinere/mentenanţă plus o valoare minimă a costurilor de
investiţie sau de îmbunătăţiri necesare evitării sau întârzierii deteriorării sau atingerii
unui nivel minim în respectarea conformităţii cu standardele de securitate.
- Varianta maximă (variantă cu investiţie maximă), implică implementarea
integrală a investiţiei propuse în vederea atingerii obiectivelor aşteptate;
Analiza opţiunilor astfel realizată va identifica alternativa care asigură atingerea
obiectivelor stabilite la un cost total minim pentru societate.

76
 6.3.4. Analiza financiară

Obiectivul analizei financiare este de a calcula performanţa şi sustenabilitatea

financiară a investiţiei propuse pe parcursul perioadei de referinţă, cu scopul de a stabili
cea mai potrivită structură de finanţare a acesteia.
Analiza financiară trebuie să parcurgă următoarele etape:
a) Estimarea veniturilor şi costurilor generate de investiţie, precum şi implicaţiile
acestora din punctul de vedere al fluxului de numerar;
b) Determinarea diferenţei de finanţat pentru opţiunea selectată şi calcularea în
consecinţă a cheltuielilor eligibile ce pot fi cofinanţate din Fonduri;
c) Definirea structurii de finanţare a investiţiei şi profitabilitatea sa financiară.
Acest lucru este realizat prin luarea în considerare a nivelului de finanţare care poate fi
obţinut din FC/FEDR, precum şi din orice alte surse de finanţare (surse naţionale,
obligaţiuni, împrumuturi);
d) Verificarea capacităţii fluxului de numerar proiectat pentru a se asigura
funcţionarea adecvată a investiţiei şi îndeplinirea obligaţiilor. Un proiect este considerat
sustenabil din punct de vedere financiar, atunci când acesta nu prezintă riscul de a
rămâne fără numerar în viitor. Un element important îl reprezintă planificarea intrărilor şi
ieşirilor de numerar. Analiza trebuie să demonstreze capacitatea de a acoperi plăţile an
de an prin sursele de finanţare (inclusiv veniturile, precum şi orice fel de transferuri de
numerar), pentru întreaga perioadă de referinţă a proiectului. Sustenabilitatea are loc în
cazul în care fluxul de numerar net cumulat este pozitiv pentru toţi anii de analiză.

6.3.4.1. Estimarea veniturilor şi costurilor generate de investiţie

Pentru estimarea costurilor şi a beneficiilor generate de investiţie, trebuie avută

în vedere structura acestora. Într-o analiză de tip cost-beneficiu se au în vedere
următoarele categorii de costuri:
• Costuri directe (exemplu: costul consultanţei, costul terenului, costul
construcţiei, costul echipamentelor, costuri de operare, costul finanţării etc.);
• Costuri indirecte din externalităţi care pot fi la rândul lor abordate din punctul de
vedere al:
a) Preţului de piaţă (descreşterea valorii proprietăţii, costuri de reabilitare
ecologică, costuri de prevenire a poluării (CP), costuri de reciclare, costuri de
transmutare sau reaşezare a populaţiilor, costuri de sănătate cauzate de poluare sau
mediu ostil, costuri de înlocuire (CI) a pierderilor de productivitate din turism sau
agricultură etc.);
b) Preţului umbră (pierderi de specii de floră şi faună, afectarea imagisticii,
dispariţia habitatelor naturale unice - delte, rezervaţii, estuare, mangrove etc.).
În cadrul analizei financiare sunt estimate costurile directe ale investiţiei, urmând
ca cele indirecte, din externalităţi să fie estimate în analiza economică şi socială.
Costurile cu investiţia sunt estimate prin Devizul general al proiectului.
Costurile de operare cuprind toate plăţile prevăzute pentru achiziţionarea de
bunuri şi servicii care nu sunt de natură investiţională, întrucât acestea sunt realizate în
fiecare exerciţiu financiar. Aceste costuri pot să includă: cheltuielile directe de producţie
(consumul de materiale şi servicii, personal, întreţinere, costuri generale de producţie),
cheltuieli administrative şi generale, cheltuieli de vânzare şi distribuţie. În calculul
costurilor de operare, vor fi excluse toate elementele care nu generează o cheltuială
monetară efectivă, chiar dacă acestea sunt elemente incluse în mod normal în

77
contabilitate (amortizarea, orice rezerve pentru costurile de înlocuire viitoare, fonduri de
rulment).
Aceste tipuri de costuri sunt raportate la beneficii cum ar fi:
♦ Beneficii directe grupate în:
a) Beneficii financiare (Profit) - venituri din vânzări de bunuri şi servicii;
b) Beneficii economice (dezvoltarea economică, locală, regională, naţională - în
special la proiectele de dezvoltare a infrastructurii, economii de resurse utilizate in
producţie, imaginea de marcă şi consolidarea poziţiei pe piaţa internă şi externă faţă de
clienţi şi funizori);
c) Beneficii sociale (creşterea numărului de locuri de muncă şi stabilitatea socială
cu efecte în stabilitatea economică şi politică).
♦ Beneficii indirecte din externalităţi grupate în:
d) Preţ de piaţă (creşterea valorii proprietăţii, beneficii de sănătate - scăderea
cheltuielilor cu sănătatea populaţiei, beneficii din educaţie şi calificare ecologică,
evitarea costurilor de prevenire a poluării, creşterea productivităţii unor sectoare ca:
turism, agricultura, piscicultura, economia din costuri realizată de micşorarea nivelului
taxelor ecologice);
e) Preţului umbră (conservarea mediului şi a eco-sistemului, reducerea poluării
prin zgomot, emisii şi efluenţii; conservarea imagisticii naturale, conservarea locurilor
istorice, culturale şi recreaţionale, creşterea calităţii serviciilor publice şi private etc.)
În cadrul analizei financiare sunt estimate numai beneficiile financiare, celelalte
tipuri de beneficii fiind estimate în analiza economică şi socială.
Proiectele generează propriile lor venituri din vânzarea de bunuri şi servicii; de
exemplu, tarife pentru alimentarea cu apă, taxa pentru lucrări publice sau acces pe
autostradă. Aceste venituri se vor determina prin previzionarea cantităţilor de produse/
servicii furnizate şi a preţurilor lor (analiza cererii). În general, transferurile sau
subvenţiile, TVA sau alte taxe indirecte percepute de la consumator nu sunt incluse în
determinarea veniturilor viitoare.

O problemă ce trebuie rezolvată cu ocazia realizării analizei financiare o

reprezintă “alegerea ratei de actualizare”.
De regulă, costurile şi beneficiile se manifestă în timp, astfel încât pentru ca
acestea să poată fi agregate şi comparate, cu scopul de a obţine un rezultat net
relevant cu privire la finanţarea proiectului de investiţii, fluxurile de venituri şi cheltuieli
trebuie actualizate toate la un anumit moment.
Valoarea prezentă a unei sume viitoare de bani, reprezentată de suma maximă
pe care o persoană este dispusă să o plătească în prezent pentru a avea dreptul să o
primească în viitor, se face aplicând un simplu calcul de algebră, însă cea care prezintă
dificultăţi este alegerea ratei de actualizare. Rata de actualizare aleasă de sectorul
privat trebuie să reflecte o rată a investiţiilor existentă pentru proiecte de investiţii
alternative, sau un cost de oportunitate al capitalului. Dacă există o investiţie care are o
rentabilitate anuală sigură de 10%, iar impozitul este de 50%, atunci acea investiţie
aduce întreprinderii un câştig net de 5% pe an. Costul de oportunitate al direcţionării
banilor către un nou proiect va fi reprezentat de rata de 5%, cea care ar trebui să fie
utilizată drept rată de actualizare pentru orice investiţie nouă. Din punct de vedere
conceptual, costul de oportunitate al firmei furnizează o valoare corectă a ratei de
actualizare pentru aceasta. Se pune întrebarea dacă această rată poate fi de asemenea
folosită şi de către sectorul public. Dacă guvernul îşi bazează calculele pe costul de
oportunitate al sectorului privat, cea mai bună alternativă posibilă ar fi plasarea banilor
în sectorul privat. Spre deosebire de sectorul privat, sectorul public nu îşi ghidează
decizia numai după câştigul obţinut în urma achitării impozitului, de vreme ce acesta
este cel care îl colectează. Costul social al renunţării de a investi în sectorul privat este

78
de 10% pentru guvern: 5% net şi 5% venit din impozit, deci aceasta ar trebui să fie rata
folosită pentru actualizare.
Un alt punct de vedere este ca evaluarea cheltuielilor publice să ia în calcul rata
socială de actualizare, care măsoară valoarea pe care societatea o atribuie consumului
care este sacrificat în prezent. Rata socială de actualizare este mai redusă, din mai
multe motive.
În primul rând, la nivel teoretic, statul este preocupat de generaţiile viitoare.
Sectorul privat alocă prea puţine resurse pentru economisire, aplicând o rată de
actualizare prea mare pe veniturile viitoare. În al doilea rând, statul ar trebui să
folosească acea rată de actualizare pe care oamenii ar folosi-o, dacă ar şti ceea ce este
mai bine pentru ei. Acesta este rolul paternalist al statului, obligând cetăţenii să
consume mai puţin în prezent şi, în schimb, să aibă mai mult în viitor, moment la care
se presupune că îi vor mulţumi acestuia.
Pentru o alegere cât mai riguroasă a ratei de actualizare, de regulă, se apelează
şi la analiza de senzitivitate, pentru a vedea modul în care diferite rate de actualizare
influenţează decizia. Astfel, în analiza cost-beneficiu a fost inclus riscul şi incertitudinea.
Guvernele au folosit în timp o varietate de rate de actualizare, în funcţie de tipul de
proiect de investiţii publice ce se dorea a fi implementat. În Statele Unite ale Americii,
Oficiul pentru Management şi Buget a emis noi reguli, potrivit cărora agenţiilor federale
li se cere să realizeze două analize separate la evaluarea proiectelor: una utilizând o
rată reală de actualizare de 7%, iar cealaltă o rată de actualizare de 3%. 7% reprezintă
rata de investire estimată de sectorul privat, fiind deci o rată de actualizare adecvată
pentru proiectele care obţin resurse din investiţii private, iar 3% este o estimare a ratei
la care societatea actualizează consumul viitor, fiind cea adecvată pentru proiectele
care îşi iau resursele din consumul privat. Recomandările Oficiului de a utiliza ambele
rate duc la observarea rezultatelor şi a diferenţelor considerabile sau nu ale acestora.
În plus, costurile şi beneficiile trebuie măsurate în preţurile la nivelul unui singur
an, valoarea reală a acestora fiind cea luată în calculul analizei-cost beneficiu, deoarece
aceasta nu reflectă modificările cauzate numai de alterarea nivelului preţurilor.
Pentru perioada de programare 2007-2013, CE recomandă în Documentul de
Lucru nr. 4 o rată de actualizare de 5% în termeni reali ca parametru de referinţă pentru
costul de oportunitate al capitalului pe termen lung. Asta se bazează pe interpretarea că
fondurile provin de la contribuabilul mediu al UE. Ceea ce înseamnă că, chiar dacă
proiectul este specific regiunii sau beneficiarului, costul relevant de oportunitate al
capitalului trebuie să se bazeze pe un portofoliu european. Mai mult, integrarea pieţelor
financiare trebuie să conducă la o valoare unică din moment ce, pe termen lung, este
aşteptată convergenţa ratei inflaţiei şi cea a dobânzii în toate statele UE.
Este recomandată utilizarea unei rate de 5% în termeni reali pentru toate
proiectele, mai puţin în cazul în care se poate justifica temeinic că în anumite situaţii
specifice, rentabilitatea medie aşteptată în termeni reali trebuie să fie mai mare decât
valoarea de referinţă recomandată, datorită naturii investitorului (pentru a se asigura
rentabilitatea corespunzătoare a capitalului privat, de ex. în proiecte PPP) sau datorită
rentabilităţii medii obţinute în sectorul/ sub-sectoarele specifice. Oricum, în acest din
urmă caz, va fi utilizată aceeaşi valoare a ratei de actualizare pentru toate proiectele din
sectorul/sub-sectorul avut în vedere.
Nu în cele din urmă, când rata de actualizare este exprimată în termeni reali,
analiza va fi realizată în preţuri constante, atunci când analiza este realizată în preţuri
curente (care se observă la un moment dat şi includ efectele inflaţiei generale), atunci
va fi utilizată rata de actualizare nominală (care include inflaţia).

79
 6.3.4.2. Definirea structurii de finanţare a investiţiei şi profitabilitatea sa
financiară

În cadrul analizei financiare a proiectului de investiţii se urmăreşte:

- Profitabilitatea financiară a investiţiei determinată cu indicatorii: VNAF/C (venitul
net actualizat calculat la total valoare investiţie) şi RIRF/C (rata internă de
rentabilitate calculată la total valoare investiţie);
- Profitabilitatea contribuţiei proprii investite în proiect determinată considerând
numai contribuţia proprie la proiect şi măsurată prin VNAF/K şi RIRF/K;
Pentru analiza profitabilităţii financiare a proiectului de investiţii se utilizează
trei indicatori:
o Venitul net actualizat calculat la total valoare investiţie (VNAF/C);
o Rata internă a rentabilităţii financiare calculată la total valoare investiţie
(RIRF/C);
o Rata cost beneficiu (RCB).
Venitul net actualizat al investiţiei (VNAF/C) este indicatorul cel mai des
utilizat pentru caracterizarea eficienţei investiţiei. Se stabileşte ca diferenţă între fluxurile
de numerar actualizate şi costul total al investiţiei:
n Ft
VNAF / C  
t 1 1  it
unde: t – orizontul de previziune considerat;
Ft – fluxul de trezorerie aferent anului t. De precizat că fluxul de trezorerie aferent
perioadei de realizare a investiţiei cuprinde şi plăţile pentru realizarea acesteia ;
i – rata de actualizare utilizată.
Rata internă de rentabilitate financiară a investiţiei (RIRF/C) este definită ca
acea rată de actualizare pentru care venitul net actualizat este egal cu zero. Nivelul său
se determină utilizând funcţia IRR din cadrul pachetului de programe Microsoft Office –
Excel.
Este utilizata in vederea stabilirii gradului de profitabilitate a investiţiei si trebuie
permanent raportata la valoarea ratei de actualizare.
RRF/C măsoară capacitatea proiectului de a genera fonduri care să asigure o
rentabilitate adecvată a tuturor surselor utilizate pentru finanţare (de exemplu capitalul
propriu sau împrumuturi). RRF/C se calculează pornind de la proiecţia fluxului de
numerar care acoperă viaţa economică a proiectului şi include investiţia iniţială,
costurile de înlocuire, costuri de operare şi întreţinere, taxele - ca ieşiri, iar încasările din
veniturile proiectelor şi valoarea reziduală a proiectului la sfârşitul vieţii economice - ca
intrări.
Rata beneficiu-cost (RBC) compară pentru fiecare an al orizontului previzional
veniturile generate de proiect cu costurile operaţionale. Nivelul său se calculează cu
relaţia:
Venituri
RBC 
Cheltuieli
O situaţie favorabilă se înregistrează atunci când această rată este mai mare
decât 1, semnificând capacitatea obiectivului de a genera venituri financiare suficiente
pentru acoperirea costurilor operaţionale, şi chiar obţinerea unui excedent financiar.
Pentru analiza profitabilităţii financiare a contribuţiei proprii investită în
proiect se utilizează doi indicatori:
o Venitul net actualizat calculat pentru contribuţia proprie (VNAF/K);
o Rata internă a rentabilităţii financiare calculată pentru contribuţia proprie
(RIRF/K);
Rata de rentabilitate financiară a capitalului propriu (RRF/K) măsoară
capacitatea proiectului de a asigura o rentabilitate adecvată contribuţiei capitalului

80
privat, dacă este relevant. (RRF/K) se calculează pornind de la acelaşi flux de numerar
dar prin deducerea din costurile de investiţie ale proiectului, a împrumuturilor externe şi
contribuţia UE. RRF/K după subvenţie nu trebuie să depăşească o anumită limită (CE
recomandă 8%) pentru a evita o rentabilitate excesivă pentru beneficiarului proiectului
pe cheltuiala contribuabilului european. Această limită trebuie să fie justificată, ţinând
cont de profitabilitatea aşteptată în mod normal de la proiectele de investiţii similare în
sectorul avut în vedere pentru proiect.

Metoda utilizată pentru calculul acestor indicatori este cea a „fluxului net de
numerar actualizat” care utilizează o metodă incrementală prin care se compară
scenariul „cu proiect” cu scenariul „fără proiect”. Pentru aceasta, mai întâi se
procedează la prognoza costurilor cu investiţia, a costurilor de operare şi a veniturilor
financiare generate de proiect, după care se face o prognoză a fluxului de numerar net
generat de proiect. Metoda fluxului net de numerar actualizat are următoarele
caracteristici:
- sunt luate în considerare doar fluxurile de numerar; adică suma de bani plătită
sau primită de proiect. Elementele contabile fără numerar cum sunt amortizarea şi
rezervele nu vor fi incluse. Fluxul de numerar va fi considerat din anul în care este
generat, pentru perioada de referinţă dată;
- când fluxul de numerar generat în ani diferiţi este adăugat sau dedus, valoarea
în timp a banilor va fi luată în considerare prin utilizarea unei rate de actualizare
predeterminate.
Metoda incrementală se aplică după cum urmează:
1. Se pregătesc proiecţii ale fluxului de numerar al operaţiunii (din punct de
vedere al veniturilor aşteptate şi costurilor, precum şi alte investiţii planificate sau
necesare, pentru fiecare an de funcţionare) în absenţa proiectului propus (scenariul
“fără proiect”). În cazul în care proiectul propus este complet nou, scenariul “fără
proiect” este un scenariu “fără operaţiuni”.
2. Proiecţii similare ale fluxului de numerar sunt pregătite având în vedere
proiectul propus şi impactul acestuia din punct de vedere al operaţiunilor (scenariul “cu
proiect”). Beneficiarul proiectului trebuie să ia în considerare întregul plan de investiţie,
să ţină seama de modificările în costurile de operare şi întreţinere şi să ajusteze tarifele
(dacă este relevant), luând în considerare disponibilitatea de a plăti pentru servicii.
3. Fluxul de numerar pentru investiţie reprezintă diferenţa dintre fluxul de
numerar în scenariul “cu proiect” şi “scenariul fără proiect”. Dacă proiectul propus este
complet nou, scenariul “fără proiect” este baza pentru fluxul de numerar incremental.
Rezultatul procesului prezentat mai sus reprezintă impactul adiţional al
proiectului propus din punct de vedere al fluxului de numerar financiar pentru toţi anii de
operare. Fluxul de numerar identificat este utilizat pentru calcularea indicatorilor de
performanţă financiară a proiectului (adică valoarea financiară netă actualizată VFNA/C
şi rata de rentabilitate financiară a investiţiei RRF/C) în absenţa cofinanţării din Fonduri.
În afară de proiectele care se supun normelor de ajutor de stat, cofinanţarea se
solicită numai dacă proiectul propus nu este profitabil financiar. Astfel, un proiect va fi
eligibil pentru cofinanţare numai dacă, înainte de intervenţiile UE, VNAF/C este mai
mica decât zero, şi RRF/C este mai mică decât rata de actualizare aleasă.

6.3.4.4. Sustenabilitatea financiară

Capacitatea beneficiarului proiectului de a gestiona implementarea investiţiei

propuse este critică pentru succesul intervenţiei şi, în final, pentru garantarea atingerii
obiectivelor stabilite. Din această perspectivă, beneficiarul proiectului trebuie să

81
demonstreze că intervenţia propusă este sustenabilă din punct de vedere financiar şi nu
va pune în pericol capacitatea sa de a îndeplini toate obligaţiile financiare pe parcursul
perioadei de referinţă.
Sustenabilitatea financiară implică existenţa unui flux de numerar cumulat
pozitiv pentru fiecare an al proiecţiilor (mai simplu, suficient numerar pentru
desfăşurarea fără probleme a operaţiunilor în fiecare an). Deficitele temporare pot fi
acoperite eventual printr-un credit revolving (care apoi va fi luat în considerare la
determinarea fluxului de numerar), având în vedere că ipotezele referitoare la acest
credit revolving sunt rezonabile în relaţie cu pieţele financiare locale. De asemenea,
când în structura financiară a proiectului este cuprins un împrumut pe termen lung ce va
fi achitat din venituri în scopul realizării proiecţiilor financiare, se va solicita o rată de
acoperire a serviciului datoriei de cel puţin 1,2 pentru fiecare an al perioadei de
rambursare a împrumutului.
Dacă din motive specifice sustenabilitatea financiară nu poate fi justificată în
relaţie cu liniile analizei propuse (de ex. în cazul activităţilor care nu sunt generatoare
de venituri, fără taxe de drum), o indicaţie clară asupra surselor potenţiale care vor
acoperi necesarul de subvenţii trebuie inclusă ca parte a analizei. Se aşteaptă ca
autorităţile finanţatoare sa solicite o confirmare formală a surselor identificate în acest
sens.

6.3.5. Analiza economică şi socială

Analiza financiară nu este suficientă pentru a releva în mod complet utilitatea şi

beneficiile reale ale proiectului, aportul său la bunăstarea unei regiuni sau comunităţii
locale, precum şi efectele sale de antrenare. Pentru a surprinde aceste aspecte ea
trebuie completată cu analiza economică, având rolul de a identifica beneficiarii indirecţi
ai proiectului şi a cuantifica efectele asupra acestora. Obiectivul analizei economice
este de a demonstra că investiţia are o contribuţie pozitivă netă pentru societate şi, în
consecinţă, aceasta merită să fie finanţată din fonduri publice. Pentru alternativa
selectată, beneficiile investiţiei trebuie să depăşească costurile acesteia şi, mai specific,
valoarea actualizată a beneficiilor sale economice trebuie să depăşească valoarea
actualizată a costurilor economice.
Punctul de start în analiza economică este fluxul de numerar calculat pentru
analiza financiară la care sunt introduse trei tipuri de corecţii:
- Corecţii fiscale;
- Conversia preţurilor de piaţă în preţuri contabile.
- Corecţii ale externalităţilor;
Fluxul costurilor şi beneficiilor economice va fi actualizat şi se vor determina
indicatorii de performanţă economică pentru investiţie:
▪ valoarea economică actuală netă (VNAE);
▪ rata internă de rentabilitate economică (RIRE);
▪ raportul cost-beneficiu (RCBE).
Pentru determinarea acestor indicatori se recomandă utilizarea unei rate de
actualizare socială de 5.5%, aşa cum este propus de Comisia Europeană în
Documentul de Lucru nr. 4.

Faza 1: Corecţii fiscale

Această fază are în vedere eliminarea unor distorsiuni de natură fiscală

(impozite, subvenţii) ce afectează preţurile intrărilor şi ieşirilor, respectiv:

82
 - eliminarea taxei pe valoarea adăugată şi a altor impozite indirecte din preţurile
intrărilor şi ieşirilor. În privinţa impozitelor directe incluse în preţurile intrărilor ele
vor fi menţinute;
- eliminarea operaţiunilor de transfer către persoane fizice (ex. plăţile pentru
securitatea socială)

Faza 2: Conversia preţurilor de piaţă în preţuri contabile

Îşi propune să stabilească factorii de conversie pentru transformarea preţurilor de

piaţă în preţuri contabile. O asemenea conversie se impune datorită faptului că preţurile
curente ale intrărilor şi ieşirilor nu pot reflecta valoarea lor socială datorită distorsiunilor
pieţei (regim de monopol, bariere comerciale etc.) afectând rezultatele analizei.
Preţurile contabile vin să rezolve o asemenea problemă, deoarece elimină asemenea
distorsiuni reflectând costurile de oportunitate socială ale resurselor. Ele pot fi
reprezentate de costul marginal al bunurilor necomercializabile pe plan internaţional,
respectiv de preţul în vamă pentru bunurile comercializabile pe plan internaţional.
Trecerea de la preţurile de piaţă la preţurile contabile se face cu ajutorul
factorului de conversie.
Factorul de conversie standard se determină cu relaţia:
I (CIF )  E ( FOB)
FCS 
[ I (CIF )  Ti ]  [ E ( FOB)  Tx ]
unde: I(CIF) – importurile CIF;
E(FOB) – exporturile FOB;
Ti – taxe vamale de import;
Tx – taxe vamale de export.

În această etapă trebuie evidenţiate şi distorsiunile intervenite în nivelul salariilor

datorită imperfecţiunilor pieţei muncii. Angajarea de personal suplimentar în proiect este
la prima vedere un cost social, deoarece presupune utilizarea de către proiect a
resurselor de forţă de muncă, care devin astfel indisponibile pentru alte activităţi
alternative. În acelaşi timp, noile locuri de muncă vor genera un venit suplimentar ce
trebuie luat în calcul la evaluarea ieşirilor. De aceea, pentru a estima efectele sociale
ale creării de noi locuri de muncă se poate apela la două modalităţi:
- fie se utilizează un salariu contabilizat inferior salariului actual plătit de proiect,
justificată prin faptul că în condiţiile subutilizării forţei de muncă salariile plătite
sunt mai mari decât costul de oportunitate a muncii;
- fie se poate încerca estimarea venitului multiplicator al ieşirii datorită impactului
extern pozitiv.
Manualul pentru identificarea, pregătirea, selecţia şi evaluarea proiectelor mari
de infrastructură regională recomandă utilizarea valorilor contabile în care salariile
efective sunt reduse proporţional cu rata şomajului.

Faza 3: Corecţii ale externalităţilor

Are drept obiectiv determinarea beneficiilor externe şi a costurilor externe, care

nu au fost luate în considerare în cadrul analizei financiare. Deşi pot fi uşor identificate,
acestea sunt foarte greu de cuantificat, caz în care ele trebuie enumerate pentru a oferii
decidentului elemente suplimentare pentru a formula decizia. Ca regulă generală orice
cost sau beneficiu social care se propagă de la proiect spre alţi subiecţi fără
compensaţie, trebuie contabilizate în această etapă.
Trebuie precizat că aceste beneficii pot apare nu doar pentru utilizatorii direcţi ai
proiectului ci şi pentru terţe părţi care nu au fost luate iniţial în considerare.

83
 Un exemplu tipic este îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor care locuiesc în
zona care beneficiază de un proiect de mediu. Calitatea vieţii poate fi îmbunătăţită ca
rezultat, spre exemplu, al schimbărilor aşteptate în starea de sănătate a populaţiei din
zonă (urmare a reducerii poluării), sau creşterea atractivităţii zonei care face subiectul
intervenţiei (datorită îmbunătăţirii condiţiilor de mediu, spre exemplu cursuri de apă mai
curate, râuri şi lacuri).
Dacă ne uităm la proiectele din domeniul transportului, beneficiile care nu sunt
cuprinse în analiza financiară pot fi identificate ca timp economisit pentru
transfer/transport (datorită unui drum nou sau îmbunătăţirii condiţiilor existente) sau
reducerea riscului şi a numărului de accidente. Printre beneficiile care pot fi atribuite
proiectelor din sectorul energie se numără reducerea emisiilor nocive de gaze (inclusiv
CO2 şi SO2), şi particule fine.
Este de reţinut faptul că proiectul poate avea şi externalităţi negative care nu se
reflectă în costurile de oportunitate şi care este necesar să fie luate în considerare în
analiza economică. Externalităţile negative pot avea forma unor posibile impacturi
asupra mediului (distrugerea peisajului, impactul natural, pierderea din suprafaţa şi
valoarea imobiliară a terenului datorită unor efecte negative asupra ambientului, cum ar
fi zgomotul sau mirosul), impact negativ datorită deschiderii zonelor de construcţie
(efect temporar) sau creşterea emisiilor datorită intensificării activităţilor de transport
induse de proiect (de ex. ca rezultat al stabilirii staţiilor de transfer pentru transportarea
deşeurilor la zona de depozitare)
Externalităţile (pozitive şi negative) sunt prezente în toate acţiunile propuse şi
depind de caracteristicile specifice proiectelor. În acest sens, se recomandă
identificarea externalităţile caz cu caz atunci când se pregăteşte analiza economică.
Se anticipează că, o dată identificate externalităţile potenţiale, partea dificilă este
cuprinderea acestora în analiza economică, având în vedere că asta va însemna
transformarea lor în termeni economici prin atribuirea unui “preţ” (sau cost). Acest pas
se poate dovedi a fi complicat deoarece, prin definiţie, externalităţile nu au un preţ
stabilit de piaţă, de aceea este necesară utilizarea aproximărilor pentru conversia lor în
termeni economici.
Recomandarea generală este de a limita analiza externalităţilor în analiza
economică la cele pentru care un argument economic solid poate fi prezentat şi pentru
care o monetizare sau estimare este realist posibilă. În astfel de cazuri când
monetizarea este dificil de justificat, externalităţile identificate pot fi introduse ca parte a
analizei multicriteriale, spre exemplu în cadrul selectării opţiunilor.

Cea mai mare dificultate întâlnită cu ocazia analizei economice şi sociale o

reprezintă transformarea beneficiilor şi costurilor identificate în echivalent monetar.
De exemplu, un proiect poate furniza beneficii care nu sunt direct exprimate în
bani, precum timpul economist de călători, creşterea siguranţei şi reducerea riscului de
accidente, salvarea de vieţi omeneşti ca urmare a unui program public de îmbunătăţire
a unei autostrăzi. Se pune problema cum se pot cuantifica în bani aceste beneficii.
Având în vedere expresia atât de adevărată că „timpul înseamnă bani”, pentru a
face analiza cost-beneficiu trebuie să se ştie cât anume. O modalitate de a estima
valoarea timpului este de a face apel la teoria alegerii venit - timp liber. Oamenii care au
control asupra numărului de ore de lucrate vor munci până când valoarea subiectivă a
timpului liber este egală cu venitul net câştigat pe oră. Dacă valorificarea timpului liber
este mai mare decât salariul, atunci s-ar munci mai puţin, reducându-se beneficiul
marginal al recreării. Dacă însă valorificarea timpului liber este mai mică, se munceşte
mai mult, iar beneficiul marginal al activităţii de recreare creşte, deoarece scade timpul
liber. Pe o piaţă perfectă a forţei de muncă, care permite ajustarea liberă a orelor,
cuantificarea timpului se materializează întotdeauna în valoarea salariului.

84
 Evaluarea unei vieţi omeneşti constituie cel mai greu aspect al analizei cost-
beneficiu.
Prima metodă de evaluare este metoda valorii de piaţă sau a câştigurilor
pierdute, care se referă la calcularea valorii prezente a viitoarelor fluxuri de venit. Dacă
o persoană decedează ca urmare a unui anumit proiect, costul pentru societate este
chiar valoarea aşteptată prezentă a veniturilor pe care persoana în cauză le-ar fi
realizat. Această abordare este cel mai adesea folosită în justiţie, pentru a determina
compensaţia pe care rudele victimelor unor accidente ar trebui să o primească.
Problema cu această metodă este că, folosind ca flux de venituri salariul, orice moment
care nu este petrecut la serviciu nu este valorificat, metoda fiind respinsă de mulţi
economişti.
A doua metodă de evaluare a vieţilor omeneşti este cea care are la bază
preferinţa pentru risc, în funcţie de alegerea făcută. Anumite slujbe presupun o
probabilitate de deces mai ridicată decât altele. Comparând doi muncitori care au
calificări identice pentru slujbă, în materie de educaţie, experienţă etc., dar unul are o
slujbă mai riscantă, este de aşteptat ca acesta din urmă să aibă un salariu mai mare
pentru a compensa probabilitatea mai ridicată de deces. Se poate atribui o valoare vieţii
estimând preţul pe care persoanele l-ar plăti pentru a îşi reduce probabilitatea de deces,
acesta fiind dat de diferenţa dintre cele două salarii. Neajunsurile acestei metode sunt
că se fac o serie de presupuneri. Se consideră că oamenii deţin toate informaţiile şi au
capacitatea de a identifica riscurile şi de a îşi exprima preferinţele în funcţie de risc-
compensaţie.
O altă metodă de măsurare a vieţii omeneşti vizează alegerile guvernamentale şi
această nouă abordare nu are la bază valorile atribuite de fiecare persoană în parte, ci
se axează în schimb pe programele guvernamentale în derulare şi pe cât se cheltuieşte
în cadrul acestora pentru salvarea vieţilor omeneşti. Faptul că guvernul este dispus să
cheltuiască sume mari pentru creşterea siguranţei publice sugerează că sectorul public
evaluează vieţile omeneşti la un nivel foarte ridicat.
Guvernul canadian foloseşte o metodă pe bază de date statistice, ce ia în calcul
numărul şi tipul accidentelor, calculează costul cu tratamentul şi costurile privind
pierderea de venit, după care face extrapolări pentru toată populaţia afectată (Treasury
Board of Canada Secretariat, 1998). În literatura de specialitate, estimările empirice ale
vieţii omeneşti variază între $200.000 şi $3.000.000. Departamentul de Transport din
Canada foloseşte următoarele evaluări: pentru deces: $2.500.000; pentru accidente
grave: $66.000 şi pentru răni uşoare: $25.0001.

6.3.6. Analiza risc şi senzitivitate

Obiectivul analizei de risc şi senzitivitate este de a evalua performanţa

indicatorilor de profitabilitate a proiectului. În acest sens, prima parte a analizei (analiza
de senzitivitate) urmăreşte identificarea variabilele critice şi impactul lor potenţial asupra
modificării indicatorii de profitabilitate, cea de a doua parte (analiza riscului) are ca scop
estimarea probabilităţii acestor modificări care au avut loc, rezultatele acestei analize
exprimându-se ca medie estimată şi deviaţie standard ale indicatori menţionaţi.
Indicatori de performanţă relevanţi care se vor considera pentru analiza de risc şi
senzitivitate sunt RRF/C şi VNAF pentru analiza financiară, RRE şi VNAE pentru
analiza economică, care se vor calcula în toate cazurile după contribuţia UE.
Analiza de senzitivitate şi risc se realizează în trei paşi, rezultatul fiecăruia
urmând a fi reflectat în cererea de finanţare:
1. identificarea variabilelor critice: stabilirea acelor variabile care sunt considerate
critice pentru indicatorii de performanţă ai proiectului. Acest lucru se realizează prin

85
modificarea procentuală de +/- 1% a unui set de variabile ale proiectului şi apoi
calcularea valorii indicatorilor de profitabilitate. Orice variabilă a proiectului pentru care
variaţia cu 1% va produce o modificare cu mai mult de 5% în valoarea de bază a VNAF
sau VNAE va fi considerată o variabilă critică;
2. Calcularea valorilor de comutare a variabilelor critice: luând în considerare
rezultatele obţinute la primul pas, orice variabilă a proiectului pentru care variaţia cu 1%
va produce o modificare cu mai mult de 5% în valoarea de bază a VNAF sau VNAE va
fi considerată o variabilă critică. Pentru variabile critice se solicită calcularea aşa numitei
valorii de comutare, care reprezintă variaţia (în procente) a variabilei critice care face ca
indicatorul de performanţă analizat (VNAF sau VNAE) să treacă prin zero.
3. Estimarea distribuţiei probabilităţii pentru indicatorii de profitabilitate: acest pas
implică o evaluarea calitativă a factorilor relevanţi care pot afecta valorile variabilelor
critice, precum şi măsurile incluse deja în proiect pentru a reduce impactul acestor
factori. Spre exemplu, costul total al proiectului poate fi o variabilă; definirea insuficientă
a diferitelor investiţii incluse în proiect şi costul lor pot reprezenta un risc relevant din
punct de vedere la costului total al proiectului, precum şi pregătirea planurilor detaliate
şi documentelor de licitaţie care cuprind estimări de costuri realiste ca parte a studiilor
de fezabilitate pot fi considerate ca măsuri de control al riscului. În consecinţă, sunt
două opţiuni pentru cuantificarea nivelului de siguranţă valorilor calculate pentru
indicatorii profitabilitate:
a. Dacă există informaţie rezonabilă pentru stabilirea distribuţiei probabilităţii
variabilelor critice, atunci este posibilă utilizarea metodei statistice Monte Carlo sau
similar, care atribuie simultan valori întâmplătoare variabilelor critice (în cadrul
distribuţiei aşteptate) pentru un număr sau repetiţii suficient de mari pentru a obţine o
probabilitate a distribuţiei pentru fiecare din indicatorii de profitabilitate. Astfel fiecare
indicator de profitabilitate se va exprima ca medie şi deviaţie standard a variabilelor
obţinute după toate repetiţiile.
b. Dacă nu există informaţie rezonabilă pentru stabilirea distribuţiei probabilităţii
variabilelor critice, atunci analiza riscului se va realiza prin definirea scenariul optimist şi
pesimist care va include toate variabilele critice şi calcularea a două valori extreme
pentru indicatorii de profitabilitate pe baza celor două scenarii.

86