Din experienta noastra militara

LUKOVITA

Celor morti pe campul de onoare

Lukovița inseamna pentru noi, acei camarazi raposati departe de brazda lor, purtatori vajnici ai
cinstei tarii noastre, mucenicii viitorului nostru.

Era intr-o zi ploioasa, cand l-au dus cu targa pe bietul Radu, cel dintai atins dintre ai nostri. Apoi
un altul si altii si inca altii. Si zilele treceau grele sip line de durere, iar ceața deznadajdii cata sa puan
stapanire pe suflete.

Si cat de grea e lupta cu moartea cand esti departe de tarisoara ta. Cata incapatanare de-a trait i
se trezeste in suflet la gandul ca o glie straina iti va astupa lumina ochilor sic a pasi neprieteni vor sa
rasune de-apururi deasupra-ti!

Au fost momente de epopee.

Unul zvarcolindu-se in chinurile trupesti si sufletesti, premergatoare mortii, isi cere arma „sa
moara ostaseste”. Un altul se roaga de camarazi sa-l impuste „sa moara incaltea de glont”.

Lukovița parea a noastra.

Aveam acolo corturile noastre prispuite cu piatra. Aveam acolo spitalul nostrum, in care suflet
de camarazi, de crestini, de romani, doctorii nostril,indurau aceleasi chinuri sufletesti cu noi. Aeam acolo
cimitirul nosru romanesc, cimitirul nostrum ostasesc.

Si mai aveam acolo si monumentul nostrum, piramida noastra pe care soldatii au durat-o intr-o
buna zi punand piatra peste piatra din belsugul de piatra ce se gasea pe acolo.

Purtatorii pacii trecut-au pe aci! Aceasta este inscriptia.

Veti zice poate: de ce monumentul sa fie pentru purtatorii pacii cand se cade mai vartos ca el sa
fie pentru cei cazuti? Da! Pentru cei cazuti. Au varsat lacrimi multe pentru cei cazuti camarazii si cu
inimile infrante de durere s-au departat de Lukovita, insa monumentul era marturia ideii care a miscat
pe toti fiii tarii noastre, era in cinstea tarisoarei noastre in fata careia tot osteanul este un numar,
numarul de pe cruciulita.

In fiecare zi cand ne sculam, ochii ni se indreptau fara de voe spre monument si in fiecare seara
ne luam buna seara dela el.

De cate ori nu i-am incredintat lui dorurile noastre!

De cate ori, de langa el, cu fata spre tara noastra care n-o vedeam, nu ne-am marturisit noi, ca
aerul nu este ca la noi, c alumina nu e cala noi, ca soarele si luna nu sunt ca pe la noi!
 LUkovita, Lukovita, nume bland si mangaios, Lukovita tu ne sfasii inimile.

Ca si apa Panegei tale, cea cuminte, te mangaie in sufletele noastre aducerile aminte.

Lukovita, tu esti a sufletelor noastre si framanta-te-vor cu piciorul lor nepreitenii si cata vor ei sa
stearga in tine, orice urma a noastra, Lukovita tu esti a sufletelor noastre, caci tu ai pe camarazii nostril.

P Vultur Gazeta Ilustrata, ANul II, No . 40, 14 Septembrei 1913