5.

Modalități specifice de realizare a activităților

didactice în educația timpurie: memorizare,
convorbire, povestire și repovestire, lectura după
imagini, observarea, joc didactic, exercițiu cu material
individual, joc-exercițiu, joc de rol, joc logico-
matematic, joc cu text și cânt, joc muzical, joc de
mișcare, joc de creație, lectura educatoarei,
dramatizare, audiție, pictură, desen, modelaj, colaj
 Memorizarea

Memorizarea este o activitate de educare a limbajului a carei valoare

formativa se centreaza pe dezvoltarea memoriei logice voluntare a copiilor
in corelatie cu procesele psihice ale varstei lor.

Memoria este un proces psihic care are urmatoarele trei faze succesive:
faza de achizitie (memorare), faza de retinere (pastrare) si faza de
reactivare (actualizare) cu cele doua momente: recunoasterea si
reproducerea. Alaturi de gandire, memoria sta la baza procesului de
invatare.

Memoria prescolarilor se caracterizeaza prin:

-Caracterul concret – intuitiv;

-Mare plasticitate;
-Usurinta memorizarii, pastrarii si reproducerii celor cu rezonanta afectiva
pentru el;
-Tendinta memorarii pasive, involuntare;
-Memorarea este deci procesul psihic care consta in inregistrarea si retinerea
in memorie a informatiilor primite din lumea inconjuratoare.
 Memorarea poate fi:

1. Mecanica si logica – in functie de gradul de intelegere a informatiilor retinute;

2. Involuntara si voluntara – in functie de existenta/inexistenta vointei, intentiei de
memorare.

1.a. Memorarea mecanica consta in fixarea, conservarea si reproducerea

cunostintelor fara prelucrarea lor, fara cunoasterea cauzalitatilor si fara inchegarea
cunostintelor intr-un sistem.

1.b. Memorarea logica presupune intelegerea relatiilor rationale, a cauzalitatii, a

legilor referitoare la cunostintele procurate si inmagazinate in memorie. Bazandu-se
pe gandire logica, memorarea logica realizeaza asociatii intre date si le integreaza
in sisteme de cunostinte, priceperi si deprinderi.

2.a. Memorarea involuntara (neintentionata) este o forma de memorare prin care

elementele perceptive sunt retinute fara a exista vreo intentie expresa in acest sens,
doar forta de impresionare a continutului de memorat si proprietatile sensibile ale
acestuia constituindu-se in factorii motivationali ai memorarii.

2.b. Memorarea voluntara (intentionata), in contradictie cu cea involuntara, se

caracterizeaza prin prezenta intentiei de fixare a cunostintelor, este o activitate
orientata constient spre realizarea unui obiectiv, fara un efort intelectual excesiv.
 Scopul memorizarii consta in:

-Dezvoltarea gandirii logice a copilului,

-Dezvoltarea atentiei si a puterii de concentrare,
-Dezvoltarea memoriei voluntare prin comunicarea unor obiective urmarite,
prin constientizarea unui efort intelectual minim necesar pentru fixare, prin
insusirea unor scheme mnemice;
-Dezvoltarea auzului fonematic al copiilor;
-Dezvoltzarea capacitatii de in magazinare si de reproducere a cunostintelor;
-Formarea si dezvoltarea deprinderii de a recita corect si expresiv;
-Sensibilizarea copiilor la expresivitatea limbajului prin insusirea unor cuvinte
si expresii cu valoare emotiva.
 Tipurile de activitati de memorare sunt intotdeauna determinate de
sarcinile didactice propuse si urmarite. Astfel, putem vorbi de:

1. Activitati de predare – invatare;

2. Activitati de fixare (repetare), orientate spre o conservare temeinica a

celor transmise la activitati de predare – invatare si spre dezvoltarea
deprinderii de reproducere corecta, constienta si expresiva;

3. Activitati de verificare a insusirii cunostintelor, a corectitudinii

reproducerii.
 Convorbirea

Convorbirea este o activitate prin care copiii prescolari ajung in situatia de a

se exprima in mod independent, folosind cuvinte din vocabularul lor activ, in
urma unor activitati de observare, povestire, jocuri didactice, lectura pe
baza de imagini sau in contactul lor direct cu obiectele si fenomenele
inconjuratoare. Caracteristicile acestei forme de activitati sunt:
- este o activitate complexa de evaluare a limbajului; presupune folosirea
cunostintelor asimilate in activitati anterioare;

- se foloseste cu precadere metoda conversatiei, pe o durata mai lunga, fara

suport intuitiv;
- se organizeaza in numar relativ redus si cu precadere in grupa mare,
pregatitoare;
- se actualizeaza si se sistematizeaza cunostintele, se formeaza capacitatea de
a-si ordona si sistematiza reprezentarile despre lumea reala;
- contribuie la exersarea capacitatilor de exprimare; pentru a raspunde corect
la intrebari, copiii trebuie sa selecteze lexicul adecvat, sa utilizeze anumite
structuri gramaticale;
 Eficienta convorbirii este conditionata de:

- planificarea activitatii din timp;

- alegerea temei, care trebuie sa fie accesibila si atractiva, sa corespunda
intereselor si preferintelor copiilor;
- crearea unor diverse situatii de viata;
- accentuarea caracterului formativ;
- elaborarea unui plan de intrebari adecvat temei.

Convorbirile se pot clasifica astfel:

1. Dupa scopul didactic:
a. convorbiri pentru fixarea cunostintelor, realizate dupa anumite evenimente:
o observare, o
plimbare in parc, o excursie, etc.;
b. convorbiri pentru sistematizarea cunostintelor, cand tema permite
sistematizari si generalizari;
c. convorbiri pentru verificarea cunostintelor.
 2. Dupa tematica:
a. tematica referitoare la natura: anotimpurile, animale, plante, etc.;
b. teme din viata cotidiana: comportarea copilului la gradinita, in familie, in societate,
etc.;
c. teme referitoare la viata sociala, care sunt interesante si captivante pentru copii;
d. teme abordate in unele opere literare (povesti, povestiri despre vietuitoare, etc.)

Structura activitatii de convorbire

Organizarea si desfasurarea activitatii de convorbire presupune:
- pregatirea temeinica a educatoarei;
- planificarea convorbirii la intervale optime de timp;
- elaborarea planului de discutie sub forma de intrebari si raspunsuri; alegerea
procedeelor, care sa asigure participarea activa a copiilor pe tot parcursul activitatii.

Momentele activitatii de convorbire sunt identice cu cele ale celorlalte forme de

activitate, dar pot interveni si elemente specifice in functie de tema abordata si in
functie de obiectivele propuse.
 Organizarea activitatii – consta in asigurarea cadrului adecvat.

Desfasurarea activitatii – cu cele doua momente distincte:

Introducere in activitate – care este orientata spre evocarea unor impresii, a

unor trairi afective puternice, care creeaza motivatia participarii active a
copiilor. Se recomanda utilizarea unor materiale emotionale: ghicitori,
proiectii, poezii, povestire scurta, urmate de comentarii care fac
introducerea in tema abordata. Alte posibilitat i de atragere a copiilor la
activitate pot fi: proiectia unor dispozitive, auditii muzicale, jocul pe roluri,
urmate de scurte discutii.
 Convorbirea propriu-zisa – secventa principala a activitatii – se realizeaza
pe baza intrebarilor succesive ale educatoarei si a raspunsurilor copiilor.
Aceasta convorbire trebuie sa se desfasoare pe baza unui plan de idei
avand urmatoarele caracteristici:
- sa contina intrebari principale, carora li se pot adauga intrebari ajutatoare;
- intrebarile trebuie sa vizeze: scopul activitatii, continutul convorbirii,
complexitatea tematicii, volumul de cunostunte actualizat.

Intrebarile difera in functie de scopul activitatii. Astfel, in cazul convorbirii de

verificare, care solicita in primul rand memoria, se poate cere copiilor sa
enumere diferite obiecte, fenomene, culori; sa reproduca diferite evenimente
si actiuni din viata copiilor, etc. In cazul convorbirilor de sistematizare – care
solicita in primul rand gandirea – intrebarile trebuie sa faca apel la
cunostintele acumulate anterior si la gandirea logica a copiilor. De exemplu:
De ce ingheata apa iarna? De ce cad frunzele copacilor toamna? (analiza –
sinteza) Cum sunt zilele si noptile vara? Cum sunt iarna? (comparatie) Cum
putem numi cu un singur cuvant ploaia, zapada, vantul, bruma? Cum se
numesc animalele care traiesc la casa omului? (generalizare).
 Intrebarile trebuie sa satisfaca urmatoarele cerinte:

- sa fie accesibile copiilor;

- sa vizeze experienta de viata a copiilor;
- sa fie formulate simplu, concis si corect.

Pe parcursul convorbirii se pot face sublinieri si repetari ale aspectelor

principale care stau la baza evidentierii concluziilor partiale si finale.
Concluziile se realizeaza de catre educatoare, dar se accepta si observatiile
corecte ale copiilor.

3. Incheierea activitatii – este inclusa in concluzii. Pentru diversificarea

activitatii si pentru antrenarea tuturor copiilor in activitate se pot utiliza
elemente de joc, cantec, dramatizarea unor actiuni discutate, audierea –
vizionarea unor programe artistice, etc.
 Povestirea

Povestirea este una dintre cele mai indragite activitati dirijate din grădinita care
satisface nevoia de cunoastere si de afectivitate a copiilor, le stimuleaza imaginatia si
le creeaza cadrul optim de comunicare.
Ca activitate specifica invatamantului prescolar si scolar, povestirea dezvolta
urmatoarele procese psihice:
-Gandirea logica – datorita descoperirii succesiunii logice a evenimentelor din
povestire;
-Memoria voluntara – prin fixarea desfasurarii evenimentelor si prin redarea lor in
succesiunea lor logica cu ajutorul educatoarei si al mijloacelor didactice utilizate;
-Imaginatia – prin crearea unor imagini noi in baza prelucrarii reprezentarilor si a
experientei cognitive anterioare;
-Limbajul – ca mijloc fundamental de comunicare. Limbajul si gandirea se
interactioneaza, se constituie ca ca unitate intre comunicational (transmitere de
informatii) si cognitiv. Gandirea se dezvolta avand ca suport limbajul, iar nivelul de
dezvoltare al limbajului reflecta nivelul de dezvoltare al gandirii.
-Atentia – datorita careia copiii memoreaza numele personajelor, fragmente ale
povestirii, retin succesiunea evenimentelor, trasaturi comportamentale ale
personajelor, etc.
In gradinita si in clasele primare se utilizeaza doua tipuri de povestiri:
- Povestirile educatoarei
- Povestirile copiilor
 Povestirile educatoarei

Sunt expuneri ale unor opere literare (povesti, povestiri) realizate de catre
educatoare cu intreaga grupa, ca activitate obligatorie sau in timpul jocurilor
sau activitatilor alese de catre copii. Prin continutul lor, aceste opere literare
contribuie la largirea sferei de cunostinte ale copiilor prin :
- urmarirea atenta a continutului operei respective;
- urmarirea si descoperirea trasaturilor si comportamentelor personajelor;
- descoperirea relatii lor dintre personaje.

Povestirile educatoarei contribuie totodata la familiarizarea copiilor cu

structura limbii, cu bogatia si expresivitatea ei; isi insusesc cuvinte si expresii
noi, plastice, constructii ritmate si rimate, zicale, proverbe si structuri
gramaticale corecte.
Povestile si basmele povestite copiilor au valoare formativ -educativa,
contribuind la formarea unor trasaturi etice si morale. Copiii isi aleg modele
de comportament si de viata, cunosc intruchiparile binelui si ale raului.
 Structura activitatii de povestire

Aceste activitati trebuie planificate in conformitate cu finalitatile didactice

propuse de educatoare pe parcursul unui an de invatamant si trebuie
esalonate in relatie cu celelalte activitati de dezvoltare a limbajului. Trebuie
selectate judicios continuturile in functie de obiectivele-cadru si de referinta.
Pe langa planificarea calendaristica, pregatirea activitatii de povestire mai
cuprinde:

- stabilirea obiectivelor;
- selectarea continuturilor;
- studierea atenta a textului literar de povestit si adaptarea acestuia la
particularitatile de varsta ale copiilor;
- alcatuirea planului povestirii: succesiunea episoadelor, identificarea
trasaturilor personajelor, stabilirea pasajelor de memorat;
- pregatirea materialului didactic.
 Etapele activitatii de povestire sunt:
1. Organizarea activitatii, care cuprinde:

- asigurarea cadrului adecvat povestirii;

- pregatirea si expunerea materialului didactic si a mijloacelor audio-vizuale.
2. Desfasurarea activitatii, care se compune din mai multe secvente:

a.Introducere in activitate – este o parte foarte importanta pentru succesul

povestirii.
Captarea atentiei copiilor influenteaza in mod hotarator realizarea obiectivelor
propuse. Metodele si procedeele propuse spre utilizare trebuie sa fie variate: in
functie de varsta copiilor, de complexitatea continutului. Se pot utiliza jucarii, siluete,
marionete, papusi, un cadru din povestire, desene, tablouri sau ilustratii mai ales
atunci, cand copiii trebuie pregatiti pentru intelegerea cat mai profunda a continutului.

b.Expunerea povestii / povestirii de catre educatoare:

- anuntarea titlului si a autorului povestii/povestirii;
- expunerea continutului trebuie sa fie clara si accesibila copiilor, trebuie sa fie
expresiva pentru a mentine treaz interesul copiilor si pentru a asigura motivatia
invatarii.
 Expresivitatea expunerii se obtine prin:

- modularea vocii;
- schimbarea ritmului vorbirii pe parcursul expunerii;
- respectarea pauzelor logice, psihologice si gramaticale;
- schimbarea intonatiei in functie de continutul povestit;
- repetitii;
- mimica si gestuculatie adecvate, mijloace intuitive si imitative adecvate;

- utilizarea materialelor didactice: marionete, papusi, jucarii, machete, etc

Expunerea poate alterna cu dialoguri scurte adresate copiilor pentru a le sonda

opiniile sau a le intretine atentia, pentru a crea starea emotionala corespunzatoare
continutului. Educatoarea trebuie sa se transpuna in rolul personajelor despre care
povesteste pentru a transmite permanent emotii copiilor.
Pe durata expunerii, educatoarea trebuie sa arate copiilor imagini ce sugereaza
diferite momente ale continutului, facilitand astfel asimilarea acestuia, sa manuiasca
marionete sau diferite siluete, papusi, sau sa foloseasca alte mijloace. Expunerea
trebuie sa se desfasoare intr-un ritm normal, nici prea lent, nici precipitat, trebuie sa
se adapteze stilului autorului, cu conditia ca aceasta sa nu ingreuneze intelegerea
continutului.
3.Incheierea activitatii are ca scop fixarea continutului povestirii/povestii si
se realizeaza prin:

- retinerea momentelor principale (pe baza de intrebari si imagini intuitive)

fara intentia repovestirii continutului;
integrarea noilor cunostinte in sistemul celor insusite anterior prin realizarea
transferului.
Pentru realizarea acestei integrari, educatoarea poate face trimiteri la povesti
cu mesaj asemanator, cu personaje sau intamplari asemanatoare.

- Mimarea unor gesturi si actiuni ce definesc unele personaje preferate de

copii;
- Redarea prin desen, la alegere, a unui personaj sau a unui eveniment care i-
a impresionat din continutul ascultat.
 Povestirile copiilor
Povestirile copiilor se realizeaza in doua forme:
A. repovestire
B. povestiri create de copii.

A. Repovestirea

Prin aceasta forma de povestire se dezvolta gandirea logica, memoria si capacitatea

de
comunicare libera a copiilor. Copiii trebuie:
- sa redea intamplari reale sau imaginare in succesiunea lor;
- sa desprinda trasaturi ale personajelor;
- sa aprecieze fapte ale acestora;
- sa comunice ganduri si sentimente legate de personaje si intamplari;
- sa aleaga personajul preferat, considerat model si sa-si motiveze alegerea.

In repovestire contributia proprie a copiilor este restransa; ei redau, mai simplu sau
mai dezvoltat, continutul unui text spus de catre educatoare. Reusita repovestirii
depinde de gradul de intelegere si insusire a povestirii de catre copii, adica de:

- insusirea constienta si
- insusirea temeinica a povestirii.
 Atat reproducerea unui text literar, cat si povestirile create de educatoare se pot
realiza in forme diferite:

a. Repovestirea pe baza unor tablouri / ilustratii ce redau episoadele intamplarii din

povestire;

b. Repovestirea pe baza unui plan verbal corespunzator fragmentelor logice ale

povestirii;
c. Repovestire pe baza unui text citit.
d. Repovestire libera;

B. Povestirile create de copii

Povestirile create de copii au valoare formativa, fiindca contribuie la dezvoltarea
gandirii logice si creative, la dezvoltarea imaginatiei, a exprimarii fluente si corecte.
Povestirile acestea se pot realiza sub diferite forme:
a. Povestiri create pe baza unui sir de ilustratii
b. Povestire cu inceput dat
c. Povestire pe baza unui plan dat
d. Povestire dupa modelul educatoarei.

Cele mai frecvente forme de povestiri create de copii sunt cele realizate pe baza unui
sir de ilustratii si povestirile cu inceput dat.
 Lectura dupa imagini
Lectura pe baza de imagini este o activitate de educare a limbajului specifica
invatamantului prescolar . Aceasta activitate are doua componente de baza:
- observarea dirijata a imaginilor si
- dezvoltarea capacitatilor de receptare si de exprimare a mesajelor.

Prima componenta a activitatii se realizeaza prin perceperea organizata si dirijata de

catre educatoare a imaginilor pe baza analizei, sintezei si a generalizarii datelor din
imagine.
Perceperea se realizeaza prin metoda conversatiei, pornind de la elementele
cunoscute de copii, de la experienta lor cognitiva. Componenta verbala a activitatii
se realizeaza concomitent cu perceperea imaginilor: copiii trebuie sa analizeze
imaginile, sa le descrie, sa le interpreteze si sa le compare, folosind un limbaj
propriu.
Materialul intuitiv are un continut variat si duce la dezvoltarea gandirii copiilor.
Activitatea de lectura pe baza de imagini are urmatoarele sarcini:
- dezvoltarea capacitatilor intelectuale;
- dezvoltarea proceselor psihice;
- exersarea si imbunatatirea deprinderilor de exprimare corecta si fluenta;
- dezvoltarea unor trairi afective, morale si estetice.
Metodica lecturii pe baza de imagini este determinata de particularitatile de varsta ale
copiilor, printre care trebuie sa amintim:
- atentie de scurta durata;
- perceptie nesistematica, izolata a unor elemente nesemnificative, incapacitatea de
a recepta esentialul; de aceea este nevoie de activitatea de dirijare a educatoarei;
- experienta de viata redusa.

Materialul intuitiv trebuie sa satisfaca urmatoarele cerinte:

a. Sub aspect tematic:
- sa corespunda programei, fiind accesibil si interesant;
- sa asigure realizarea obiectivelor cognitive si afective;
- sa indeplineasca cerinte didactice: claritate, vizibilitate, accesibilitate, atractivitate;
- sa aiba valoare estetica.
b. Din perspectiva scopului didactic:
- sa asigure unele reprezentari corecte;
- sa contribuie la exersarea capacitatii de comunicare orala prin prezentarea unor
actiuni, prin prezentarea unor relatii dintre personaje;
- sa aiba dimensiuni corespunzatoare pentru a permite analiza si compararea
elementelor componente, sa permita perceperea fara dificultate a imaginii.
 La lectura pe baza de imagini nu trebuie folosite multe imagini pentru a nu
dispersa atentia copiilor. Ilustratiile trebuie sa fie studiate in prealabil de catre
educatoare pentru a alcatui un plan de intrebari si planul de idei la care vrea
sa se ajunga. Planul de intrebari trebuie sa dirijeze atent ia copiilor spre
perceperea elementelor semnificative. Intrebarile trebuie formulate in asa fel,
incat sa conduca la concluzii partiale si finale. Ele trebuie sa creeze situatii-
problema, sa aiba functii cognitive si educativ -formative si trebuie sa fie:
clare, precise, accesibile, sa nu sugereze raspunsul prin “da” sau “nu”.
Raspunsurile copiilor trebuie sa fie, de asemenea: clare, precise, corecte,
concise, sa fie o formulare constienta bazata pe intelegerea aspectelor
principale ale ilustratiei.
 Structura activitatii pe baza de imagini
Si aceasta activitate cu prescolarii presupune:
1. Organizarea activitatii
- pregatirea salii: aerisire, asezarea mobilierului ca ilustratiile sa fie vizibile
pentru fiecare copil;
- pregatirea si asezarea materialului intuitiv in mod corespunzator;
- asezarea copiilor in mod optim.
2. Desfasurarea activitatii contine urmatoarele secvente:
a. Introducerea in activitate – prin anuntarea temei, prezentarea imaginilor
si pregatirea pentru perceperea acestora.

In aceasta secventa se pot folosi mai multe procedee pentru captarea si

mentinerea atentiei copiilor. Este recomandabil sa se foloseasca elemente -
surpriza, ca: imagini aflate pe stativ /tabla acoperite sau intoarse,
dezvaluindu-se treptat la momentul potrivit. Se poate initia o convorbire, se
pot utiliza poezii sau ghicitori. Folosirea unor papusi creeaza dispozitii
afective optime pentru desfasurarea activitatii, determina motivatia copiilor
din moment ce in cazul unor participari active se pot juca cu jucariile
respective.
b. Perceperea / intuirea ilustratiilor – prin analiza, descrierea, compararea
si interpretarea acestora, prin convorbire dintre educatoare si copii si prin
prezentarea concluziilor partiale la care se ajunge. Dupa acest prim contact
cu imaginea, educatoarea dirijeaza perceperea tabloului catre planul
central, apoi catre planul secundar. In perceperea fiecarui plan copiii
trebuie sa recunoasca ( sa identifice) componentele, sa le denumeasca, sa
enumere, sa relateze actiuni, sa descopere relatii, cauze si efecte, sa
evalueze, pana se ajunge la concluzia finala.

c. Fixarea continutului principal al imaginilor si sinteza finala

Cea mai frecventa si mai placuta forma de concluzionare este povestirea prin
care se releva semnificatia ansamblului. Dupa sinteza finala se poate cere
copiilor sa dea un titlu semnificativ pentru fiecare ilustratie.
3. Incheierea activitatii – consta in integrarea noilor cunostinte in sistemul
celor asimilate anterior si asigurarea retentiei.
 Observarea
Observarea constituie principalul mijloc de a transmite copiilor cunoștințele despre
lumea înconjurătoare. Principalul obiectiv al observărilor este acela de a îmbogăți
cunoștințele copiilor, de a le forma reprezentări clare și precise, de a le dezvolta și
organiza gândirea punând bazele formării deprinderilor de muncă intelectuală. De
asemenea ele trebuie astfel îndrumate din punct de vedere metodic, încât să dezvolte
la copii curiozitatea științifică manifestată la această vârstă prin dorința lor de a
cunoaște tot mai multe și tot mai adânc elementele lumii înconjurătoare și
raporturile dintre ele.
Cunoașterea pentru copiii preșcolari trebuie să pornească întotdeauna de la senzații
și percepții. De aceea, ceea ce vrem să-i învățăm pe copii trebuie să înceapă nu prin
cuvinte, ci prin observare, pe cale intuitivă.
La vârsta de 3 – 5 ani percepția vizuală și cea haptică (prin apucare) au un rol
predominant. Deoarece în perceperea spațialității un rol deosebit îl joacă senzațiile
chinestezice și senzațiile vizuale, educatoarea va stimula în timpul observărilor nu
numai perceperea pe cale vizuală a obiectelor de către copii ci, în măsura posibilității,
și pe cea haptică.
Este important ca la începutul observării să se facă mai întâi o prezentare vizuală
globală, copilul să privească obiectul, iar apoi să se treacă la o percepere haptică:
copilul să pipăie, să apuce și să manipuleze obiectele.
În continuare, educatoarea trebuie să urmărească coordonarea percepției haptice cu
cea vizuală. De exemplu, ea va cere copiilor să-i arate mâinile păpușii, picioarele ei, să
Începând cu vârsta de 5 ani este deja consolidată coordonarea între mișcările
mâinii și ale ochiului în procesul de explorare și cunoaștere a obiectului
cercetat. Cu cât copilul înaintează în vârstă, percepția vizuală capătă o mai
mare preponderență putând chiar suplini pe cea haptică în numeroase cazuri.

Pentru o cunoaștere cât mai corespunzătoare a lumii înconjurătoare, nu este

de ajuns să punem pe copii în contact direct cu ea, cu obiectele, cu ființele
sau fenomenele ei, ci este necesar să le dirijăm observarea orientându-i spre
esențial, spre semnificativ. Această dirijare se realizează prin cuvântul
educatoarei, care organizează percepția și conduce observarea prin indicații,
explicații, întrebări.
Educatoarea va avea grijă să nu realizeze două observări într-o singură zi,
indiferent de felul observării. Materialul întrebuințat în observări trebuie
diferențiat după subiectul observării și după împărțirea lor în observări după
natură și după imagini.
În cazul observărilor după imagini se recomandă ca ilustrația să fie clară și să
prindă aspectul cel mai caracteristic astfel încât să permită o analiză cât mai
completă.
Având în vedere că atenția preșcolarilor, în special la grupele mici, este foarte
împrăștiată, anunțarea activității trebuie să fie facută astfel încât să capteze
și să mobilizeze atenția copiilor.
 Pentru aceasta se pot întrebuința diferite procedee: la grupele mici se poate
face sub formă de surpriză, printr-o ghicitoare, prin mimica educatoarei, prin
prezentarea ca pe un spectacol de teatru de masă sau teatru de păpuși sau
prin crearea unei stări afective pozitive, de exemplu, printr-o exclamație a
educatoarei.
Metodele întrebuințate în activitățile de observare sunt metoda expozitivă și
cea interogativă. Prin metoda expozitivă educatoarea transmite copiilor
cunoștințele noi expunându-le în fața lor. Prin metoda interogativă
educatoarea pune copilului întrebări asupra unui anumit lucru; copiii
realizează astfel diferite operații mintale în mod organizat care contribuie la
dezvoltarea gândirii.
În activitatea instructiv educativă observările au un rol dublu: cognitiv și
formativ.
Prin observări, copiii dobândesc cunoștințe elementare despre unele
fenomene din natură legate de succesiunea anotimpurilor, cum ar fi: căderea
frunzelor, ploaia, ceața, înghețarea apei, ninsoarea, promoroaca, înghețul,
topirea zăpezii etc. Astfel, copiii încep să înțeleagă pe cale directă, intuitivă,
unele relații de cauzalitate.
 Jocul didactic
Jocul didactic este o activitate dirijata in gradinita, dar si o metoda didactica, daca
este utilizat in structura unei alte activitati obligatorii. Jocul didactic implica
urmatoarele procese psihice:
-Gandirea cu operatiile ei: analiza, sinteza, comparatia, generalizarea;
-Memoria;
-Atentia si spiritul de observatie;
-Vointa;
-Imaginatia;
-Limbajul;
Prin joc didactic educatoarea are ocazia de a consolida, de a preciza si de a verifica
cunostintele copiilor, le imbogateste sfera de cunostinte.Jocul didactice are:
· o componenta informativa si
· una formativa.

Vizand caracterul informativ, structura jocului didactic consta din:

1. Continutul jocului
2. Sarcina didactica
3. Regulile jocului
4. Actiunile de joc
 1. Continutul jocului reprezinta cunostintele, in marea lor majoritate
asimilate anterior, in grade diferite, in functie de care jocul are menirea de
a le consolida si de a le verifica. Exista insa si jocuri care au ca sarcina
achizitionarea de noi cunostinte referitoare la culori, la relatii dimensionale,
la orientarea in spatiu si in timp, etc.
2. Sarcina didactica este problema intelectuala centrala pe care copiii
trebuie sa o rezolve. Ea declanseaza operatii intelectuale precum:
recunoasterea, descrierea, reconstituirea, comparatia, etc.
3. Sarcina didactica se concretizeaza prin regulile de joc. Ele arata cum
trebuie rezolvata o problema, caile de organizare ale actiunii ludice; prin
ele se exprima cerintele care dirijeaza actiunile copiilor, indica actiunile de
joc si succesiunea lor, reglementeaza distribuirea rolurilor si relatiile dintre
copii, stimuleaza manifestarile comportamentale ale participantilor la joc.

4. Actiunile de joc (elementele sau procedeele de joc) sunt miloacele prin

care jocul devine o actiune placuta, distractiva si relaxanta. Ele antreneaza
copiii la o activitate intelectuala care nu se constientizeaza ca efort, ele
dinamizeaza participarea si favorizeaza realizarea performantelor.
 Caracterul formativ al jocului didactic consta in:
- exersarea si perfectionarea senzatiilor si a perceptiilor,
- antrenarea memoriei,
- dezvoltarea gandirii,
- exersarea limbajului.

Jocul didactic are si valente educative ca:

- influenteaza comportamentul copiilor; mai ales prin respectarea regulilor,
acestia invata conduita civilizata,
- se realizeaza o forma de socializare a copiilor.

Cerintele jocului didactic sunt:

- rezolvarea corecta a sarcinilor,
- puterea de stapanire,
- spirit disciplinat,
- respectarea partenerului,
- spirit critic si cooperant.
 Structura jocurilor didactice

Ca activitate didactica dirijata, jocul didactic impune urmatoarele:

- proiectarea judicioasa, intr-o succesiune de activitati care asigura insusirea
cunostintelor ce vizeaza continutul jocului;
-cunoasterea tuturor aspectelor ale jocului;
- procurarea si/sau confectionarea materialului didactic necesar si adecvat.

Selectarea jocului se face in functie de obiectivele propuse si de

caracteristicile grupei de copii. In functie de acestea trebuie alese si
materialele didactice, care trebuie sa satisfaca urmatoarele cerinte:

- accesibilitate, adecvare la continutul jocului, simplitate, claritate,

atractivitate, vizibilitate din orice pozitie,, valoare artistica, etc.
 Etapele jocului didactic sunt urmatoarele:
1.Organizarea jocului: presupune asigurarea unui cadru adecvat
continutului jocului si actiunilor copiilor. Totodata acum se face pregatirea
si antrenarea copiilor pentru jocul ce urmeaza.
2.Desfasurarea jocului contine o serie de secvente in care este prezentat
jocul, se realizeaza familiarizarea copiilor cu jocul si antrenarea lor la o
participare activa, efectiva. Principalele momente organizatorice ale
desfasurarii jocului sunt:
a) Introducerea in activitate consta in: captarea atentiei copiilor, utilizandu-
se un element surpriza, o noutate, un scurt dialog care le mobilizeaza
imaginatia, o jucarie care va avea rol specific in desfasurarea propriu-zisa a
jocului.
b) Familiarizarea copiilor cu jocul ( jocul de proba)
c)Desfasurarea propriu-zisa a acestuia.
3. Incheierea jocului didactic
 Exercițiu cu material individual
Activitații pe baza de exercițiu cu material individual. Acestea sunt forme
de organizare specifice ce permit realizarea tuturor tipurilor fundamentale
de activitați matematice prin exerciții .
Specificul acestei forme de activitate este dat de urmatoarele caracteristici :
- include un sistem de exerciții ce se bazeaza pe obiectivele operaționale ale
activității ;
- imbina activitatea frontală cu cea diferentiata și individuala ;
- solicită prezenta unui model , dau nu cu necesitate ;
- impune folosirea materialului individual ;
- exercițiile sunt structurate pe secvente didactice ;
- asigură invățarea constientă, activa și progresiva a continutului notional
matematic ;
- asigură insusirea și folosirea unui limbaj matematic corect , prin motivarea
actiunii ;
- foloseste ca metode explicatia, demonstratia, exercitiul ;
- introduce elemente de algoritmizare .
 Exercițiile cu material individual solicita existenta unui material didactic variat,
constand in seturi de jetoane, cifre, material natural si sunt cerute de specificul
gandirii concret-intuitive a copilului preșcolar . De aceea prin acțiunea nemijlocita a
preșcolarului cu obiectele, se dezvolta gandirea logica a copiilor . Daca in formarea
reprezentarilor despre multimi, de exemplu, la ordonarea in sir crescator si
descrescator s-ar lucra numai cu materialul demonstrativ in fața grupei la
flanelograf, fara materialul distributiv, rezultatele ar fi aproape nule, deoarece
copilul nu ar putea proba modul de intelegere a sarcinii.
Caracteristica acestei forme de activitate impune respectarea unor conditii
pedagogice in conceperea sub forma de exercitiu a unei activitati matematice :
- sa asigure manipularea obiectelor ce simbolizeaza elementele multimilor de catre
fiecare copil ;
- sa asigure gradarea efortului intelectual in cadrul aceleiași activitați , de la o
activitate la alta și de la o grupa la alta;
- asigurarea unei structuri variate de activitati prin combinare de exercitii pentru
realizarea obiectivelor propuse;
- realizarea corelatiei interdisciplinare , pentru ca aceste cunostinte matematice sa
dobandeasca functionalitate ;
- sistemul de exerciții ales trebuie sa asigure acțiunea pe materialul didactic dupa
model, apoi individual , apoi evidentierea rezultatelor actiunii;
- să se utilizeze un limbaj matematic adecvat, pe care copiii să-l insuseasca treptat și
integral ;
- pregatirea din timp a mijloacelor didactice ( demonstrativ si individual ).
Sistemul de exercitii utilizat in astfel de activitati ( sarcina didactica ) au la
baza exercițiul ca metoda . In cadrul activitaților de baza de exercitiu cu
material individual se folosesc și fise de munca independenta . Diversitatea
materialului didactic folosit in aceste activitați , coloritul acestuia,
frumusețea lui , contribuie la formarea legaturilor temporare la nivelul
reprezentarilor matematice
 Jocul – exercițiu
J. Pioget atestă că jocul – exercițiu constă în repetarea pentru plăcerea activității
însușite pe alte căi în scopul adaptării.
El îndeplinește o funcție fonetică, dar și informativă, fiind acela ce organizează plenar
copilul, o angajare atât pe verticală, cât și pe orizontală a activităților psihice.

Exercițiile – joc se desfășoară în grupuri mici de copii și în muncă individuală, chiar

și frontal, în scopul pregătirii verbale a activităților dirijate. Ele au caliatea de a
putea fi adaptate nivelului de dezvoltare a limbajului fiecărui copil și de a permite
repetarea exercițiului de atâtea ori cât este necesar pentru a se obține saltul
calitativ pe o treaptă superioară de dezvoltare a copilului.

Metodica desfășurării acestor exerciții este următoarea:

copiii sunt introduși în mod atractiv în exercițiul – joc prin trezirea și menținerea
interesului pentru el;
educatoarea explică și demonstrează exercițiul pe care copiii îl au de realizat;
copiii execută exercițiul sub supraveghera educatoarei;
educatoarea sintetizează materialul verbal exersat, analizează și apreciază munca
preșcolarilor.
De obicei, jocurile – exercițiu precedă jocurile didactice, pentru familiarizarea copiilor
cu expresiile, cuvintele sau imaginile folosite în timpul jocului didactic.
 Pentru formarea limbajului și a capacităților de comunicare verbală un loc
important îl au jocurile – exercițiu care sporesc numărul de cuvinte
cunoscute și folosite activ, precum și jocurile – exercițiu de întrebuințare a
cuvintelor în contexte noi, neinvățate, dar care concordă cu sistemul limbii,
pentru că vorbirea poate avea atât caracter reproductiv cât și creator.
Copiilor le place să se amuze jucându-se cu vorbele, schimbând cuvintele
între ele, ori sunetele și silabele din interiorul cuvântului. Le place să
alcătuiască structuri verbale absurde și să se amuze de rezultat.
Ca să realizăm această metodă, ne folosim – după caz – de explicația sumară
pentru a le atrage atenția, de demonstrație, din partea cadrului didactic,
precum și de imitație din partea copiilor. Sistemul de exerciții trebuie însușit
temeinic de educatoare și aplicat selectiv, în funcție de vârstă și
particularitățile individuale ale copiilor.
Exemple:
Copiii imită glasul animalelor, apoi în grup imită glasul și mișcările
corespunzătoare: Cum face câinele? (ham, ham) Cum face pisica? (miau,
miau), etc.
Educatoarea spune un sunet, iar copiii vor spune mai multe cuvinte care încep
cu același sunet: a) Ana, ac, ardei, așa; b) babă, bot, bar, bondar; c) cucu,
cară, casă, car;
 Joc de rol
Jocul de rol este o metodă derivată din psihodramă, metodă terapeutică creată de J.L.
Moreno în 1921, prin care se urmărește, în principal, formarea modului de a gândi, de
a simți și acționa. Un alt obiectiv al acestei metode este dezvoltarea capacităților
empatice, a capacității de a rezolva situații problematice, dar și verificarea
corectitudinii și eficienței comportamentelor formate la preșcolari și înlăturarea
comportamentelor inadecvate, ineficiente.
Jocurile de rol sunt puternic influențate de mediul de proveniență, de rutinele,
obiceiurile tradiționale și modalitățile de exprimare ale familiei. În jocul de rol, copiii
trebuie lăsați să utilizeze limbajul care le este familiar. De exemplu, când se joacă „De-
a familia‖, copiii vor imita comportamentul și limbajul propriei familii. Educatoarea
poate arăta și alte forme de comportament și de vorbire, utilizate în diferite situații:
cum vorbește și se poartă un doctor sau conducătorul de tren, șoferul de autobuz,
vânzătorul sau profesorul. Educatoarea poate interpreta o serie de situații care
implică aceste personaje, fie jucându-le împreună cu copiii, fie utilizând păpuși sau
imagini.
Se poate iniția un joc de rol utilizând desene, fotografii, o carte, pentru a povesti
întâmplări simple. Se discută cu copiii despre ce personaj ar dori să fie, precum și ce
lucruri le-ar trebui pentru ca ei să interpreteze rolul personajului ales. Discuțiile
trebuie purtate energic, vioi, pentru a impulsiona copiii. După aceea, aceștia pot fi
direcționați la centrul „Joc de rol‖ iar educatoarea îi va observa, fiind pregătită să
intervină dacă preșcolarii au pierdut ideile de la care s-a pornit sau dacă au intrat în
impas.
Din punct de vedere metodic se impun câteva reguli legate de distribuirea și
interpretarea rolurilor:

1. Nu este adecvată modalitatea impunerii rolurilor, ci alegerea lor, oferind

copiilor posibilitatea de a opta voluntar în a interpreta anumite roluri, altfel
poate să apară pericolul unor blocaje emoționale;

2. Jocul de rol va fi precedat de prezentarea unor situații relativ

asemănătoare cu aceea ce va fi simulată și a modurilor de rezolvare a lor;

3. Atmosfera de joc trebuie să fie relaxată, lipsită de exagerări care să

îngreuneze interpretarea rolurilor și concentrarea asupra situației;

4. Interpretarea rolurilor va putea fi reluată cu aceiași copii sau cu copii

diferiți, pentru însușirea comportamentelor de rol;

5. Analiza jocului de rol trebuie să fie condusă cu tact și pricepere de către

conducătorul jocului, evidențiindu-se aspectele adecvate/ inadecvate,
deciziile corecte/ incorecte, atitudinile mai mult sau mai puțin adecvate ale
personajelor aflate în anumite situații.
 Jocul de rol oferă o varietate de situații în care copiii primesc și transmit
mesaje orale. Colțul căsuței, în care se desfășoară marea majoritate a
jocurilor de rol, reprezintă mediul cel mai adecvat, iar telefonul de jucărie,
cel mai potrivit instrument. Educatoarea propune un subiect – „de-a
doctorul‖. Jocul se desfășoară „acasă‖, iar personajul care cade bolnav
poate fi copilul, păpușa, cățelul, pisica, un vecin. Pentru a veni în ajutor
pacientului, trebuie telefola doctor și la Salvare. În așteptarea mașinii Salvării,
doctorul indică la telefon ce trebuie să se facă, ce prim ajutor trebuie să i se
acorde pacientului, astfel că există în mod logic o repetare a secvențelor de
transmitere-recepționare-îndeplinire a mesajelor.
Educatoarea trebuie să răspundă în primul rând solicitărilor societății de
astăzi, de avansare pe scara modernismului, care conduc la schimbări și în
modul de joacă al copiilor. Astfel, jocuri de rol de genul: „De-a familia‖, „De-a
mama‖, „De-a grădinița‖ și-au mai pierdut din atractivitate, mai ales la
grupele mari, în favoarea celor de genul: „Economiștii‖, „Informaticienii”, „La
gară”, „La bancă”, „De-a roboții”, „De-a stiliștii”, „Automobiliștii”
Inspirat din teoriile psihodramei, dezvoltate de către Moreno, jocul de rol se
desfășoară în patru etape:

Descrierea situației;
Repartizarea rolurilor (descrierea rolului ce va trebui urmat);
Role-playing-ul propriu-zis (jocul de rol);
Analiza activității, reliefarea concluziilor.

Jocul de rol dezvoltă limbajul, exersează memoria, încurajează copiii să-și

exprime singuri trăirile, ideile, chiar să utilizeze texte gata construite,
urmărind socializarea, formarea spiritului de echipă, empatia. Prin
intermediul jocurilor de rol, copiii redau aspecte ale realității fizice și
sociale, impresii acumulate în urma unor experiențe directe sau imaginare
ale acestora. Sunt identificate două variante de joc: jocurile cu subiecte
alese din viața cotidiană (jocurile de conviețuire socială – de-a mama, de-a
magazinul, de-a gospodinele, de-a poștașul) și jocurile cu subiecte din
basme și povești.
 Dramatizarea
O variantă a jocului de rol este dramatizarea, metodă care valorifică
tehnicile artei dramatice (dialog, gest, mimică, pantomimică, decor) prin
care se urmărește în special, adâncirea înțelegerii unor aspecte studiate și
fixarea lor, pe un fond afectiv intens.
Dramatizarea este o metodă/ strategie de mare actualitate, folosită în
grădiniță la activitățile de educarea limbajului, ce presupune o activitate
de grup. Pentru început copiii trebuie să interpreteze un personaj sau altul
în scurte momente și mimica în diverse contexte (fericit, supărat, furios,
trist, vesel); apoi să mimeze activități simple (suflă precum lupul din „Cei
trei purceluși‖ pentru a dărâma casele purcelușilor); preșcolarii sunt
încurajați apoi să poarte un scurt dialog – rolurile nu se impun, ci sunt alese
de copii pentru început. Pregătirea pentru dramatizare se face cu întreaga
grupă de copii, dar dramatizarea propriu-zisă, pe grupuri mai mici.
Dramatizarea poate fi privită în cadrul activităților din grădinița de copii ca
o activitate complementară, un opțional și/ sau ca o metodă sau mijloc de
realizare a unei activități. Indiferent de tipul său, dramatizarea place
copiilor preșcolari.
 În cadrul activităților de educarea limbajului, dramatizarea urmărește următoarele
aspecte:
- Dezvoltarea capacității de exprimare orală și de receptare a mesajului oral;
- Exprimarea clară, coerentă, expresivă, respectarea pauzelor gramaticale, logice sau
psihologice din textele interpretate;
- Dezvoltarea capacității de exprimare a unor sentimente prin mișcare scenică,
mimică și gestică.
Văzută ca o activitate opțională, desfășurată pe parcursul unui an școlar sau unui
semestru, dramatizarea presupune urmărirea unor pași, a unor obiective care au ca
finalitate prezentarea unui program în cadrul unei serbări, cunoscând faptul că
dramaturgia constituie punctul forte în reușita unei serbări.
Educatoarea trebuie să aleagă cu grijă textul ce urmează a fi pus în scenă, ținând cont
de particularitățile de vârstă și de cele individuale ale preșcolarilor. Copiii
recepționează mesajul etic al textului literar cu o mare rapiditate, așadar
dramatizările realizate în versuri scurte sau povești scurte au succes.
Primul pas în realizarea dramatizărilor îl presupun audițiile sau vizionările pe tema
poveștii respective. Această etapă are o importanță deosebită, având funcții multiple:
dezvoltarea atenției de lungă durată, cunoașterea în amănunt a poveștii,
surprinderea momentelor poveștii, desprinderea trăsăturilor de caracter ale
personajelor.
Educatoarea poate aduce completări și explicații suplimentare pentru o mai bună
înțelegere a conținutului. În cadrul vizionărilor, copiii dispun și de modele de
interpretare. Acest moment poate fi urmat de convorbiri pe baza cărora se
caracterizează personajele, se clasifică personajele, se surprinde cadrul în care se
 Dramatizarea, prin bucuria de „a face ca‖, de „a trăi ca‖ un personaj de
poveste, contribuie la dizolvarea egocentrismului infantil. Îl ajută pe copil
să-și descentreze viziunea, să se pună în locul altuia, să se închipuie un alt
„eu‖, contopindu-se cu personajul. El trăiește imaginar acte asemenea
eroilor săi preferați, într-o lume în care virtuțile sunt răsplătite, iar
ticăloșiile sunt pedepsite.
Stabilirea și distribuirea rolurilor este un moment cheie în care pot fi
implicați și copiii, punându-se în valoare și dezvoltând în același timp
capacitățile acestora de a fi obiectivi și selectivi, dramatizarea oferindu-le
satisfacții imediate, dar și exemple pozitive de comportament.
Exercițiile de mișcare scenică, sugerate de muzică sau de versuri,
compunerea de expresii faciale sau comportamentale duc la dezvoltarea
capacității de exprimare nonverbală a sentimentelor. Aceste exerciții însoțite
de repetarea rolului până la memorare are alt beneficiu: stimularea memoriei
de lungă durată, dar și volumul acesteia (nu de puține ori suntem surprinși
să constatăm că micii actori au memorat și versurile celorlalte personaje).
 Jocul logico-matematic
În activitățile matematice, jocurile logice fundamentează primele cunoștințe
matematice ale copiilor și elementele de logică matematică. În organizarea lor se
pune accent deosebit pe metodele active caretimulează spiritul de inițiativă,
inventivitate, independență a gândirii, metoda descoperirii, lucrul în echipă, păstrând
caracteristicile jocului didactic.
Scopul principal al introducerii jocurilor logice în sistemul activităților educative din
grădiniță este de a-i înzestra pe copii cu noțiuni logice simple și polivalente care să le
permită să se orienteze în problemele realității înconjurătoare, să exprime judecăți și
raționamente printr-un limbaj simplu, familiar. În jocurile logice accentul cade pe
latura formativă a activității. Jocul logic la nivelul II este subordonat, integrat în
activități mai complexe de învățare , în cadrul activităților matematice. În joc copiii
trebuie să țină seamă de respectarea unor cerințe, deci trebuie să lucreze ținând
seamă de principiile logice și să opereze cu structuri logice.
În organizarea jocului se are în vedere experiența acumulată cu copiii în constituirea
unor mulțimi formate din obiecte luate din mediul înconjurător: bețișoare, mărgele,
jucării, etc. Pe baza unor proprietăți: formă, mărime, culoare etc.
Jocurile logice constituie una din modalitățile de realizare a unui învățământ activ,
care, acordând un rol dinamic intuiției, pune accent pe acțiunea copilului asupra
obiectelor înseși.
 Conceptele care exprimă operațiile cu mulțimi și operațiile logice
corespunzătoare sunt: reuniunea și disjuncția logică, intersecția și conjuncția
logică, complementarierea și negația, incluziunea și implicația logică,
egalitatea și echivalența logică.
În desfășurarea jocurilor, termenii aferenți operațiilor logice nu sunt folosiți
nici de către copii nici de către educatoare, ei sunt înlocuiți cu unele expresii
uzuale din limbajul cotidian, care redau în mod fidel conținutul acestora:
- sau (albastru) sau (mare) – pentru disjuncția logică, corespunzătoare
reuniunii;
- și (albastru) și (mare) – pentru conjuncția logică, corespunzătoare
intersecției;
- nici (albastru) nici (mare) – pentru negația disjuncției logice, ceea ce
corespunde complementarei reuniunii sau intersecției complementarelor;
Prin practicare jocurilor logice se acumulează o serie de experiențe care
permit copiilor să integreze într-un sistem organic grupele de obiecte de
aceleași fel, concepte logice și, în final, numerele.
În desfășurarea jocurilor, esențială este activitatea conștientă a copilului , de
continuă căutare, de descoperire a soluțiilor, verbalizarea acțiunilor,
exprimarea rezultatelor obținute, deși sunt importante, nu se situează pe
același plan cu însăși activitatea. Putem folosi vocabularul comun, care
suplinește o terminologia riguroasă.
 Relația „educatoare-copil” se va manifesta în favoarea personalității copilului.
Educatoarea nu mai are rolul de a „preda‖ cunoștințe sau de a prezenta gata
soluționate problemele; ea provoacă doar anumite probleme/situații în fața cărora
sunt puși copiii. Educatoarea nu trebuie să impună copiilor un anumit sistem de lucru.
Jocurile logice se pot clasifica astfel:
1. jocuri libere, de construcții (pregătitoare) se practică de fiecare grupă la
începutul anului școlar, în cadrul activităților de liberă alegere. Scopul lor este de a-
i familiariza pe copii cu componența trusei și cu determinarea atributelor pieselor.
2. jocurile de construire a mulțimilor sunt foarte importante, de aceea și timpul
afectat este de 35-50% din cel rezervat tuturor jocurilor logice. Scopul lor este de a-i
face pe copii să înțeleagă procesul de formare a mulțimilor pe baza unor
proprietăți date de a intui complementarele acestora.
3. jocurile pentru aranjarea pieselor în tablou îi ajută pe copii să se obișnuiască cu
ordinea și succesiunea pieselor trusei. Prin intermediul acestor jocuri copiii se
familiarizează cu intersecția mulțimilor și cu folosirea conjuncției logice.
4. jocurile de diferențe pot fi organizate la finalul grupei mijlocii și la grupa mare
pentru că se urmărește sesizarea deosebirilor dintre două piese/mulțimi, precum
și alcătuirea unei construcții în care piesele consecutive au același număr de
deosebiri.
 5. jocurile cu cercuri au scopul de a-i familiariza pe copiii din toate grupele,
la nivelul lor de înțelegere, cu operațiile matematice (intersecția, reuniunea,
diferența, coplementara reuniunii), precum și cu operațiile logice ce decurg
din acestea.
6. jocurile de formare a perechilor contribuie la însușirea procedeului de
stabilire a corespondenței biunivoce între două mulțimi.
7. jocurile de transformări facilitează copiilor intuirea noțiuni de funcție de
transformare.
8. jocurile cu mulțimi echivalente (echipotente) încheie gradarea jocurilor
logice, prin introducerea copiilor în secretele unor operații, folosind în acest
scop proprietățile relației de echivalență.
O condiție importantă a folosiri eficiente a jocului logic în sensul dezvoltării
intelectuale a preșcolarilor este îmbinarea aspectului de exersare cu cel de
testare.
Valoarea formativă a jocului logic constă tocmai în posibilitățile pe care le
oferă, respectiv de a acționa asupra capacității însăși de învățare a copiilor,
prin transpunerea sarcinilor în formă de activitate conducătoare în
dezvoltarea preșcolarului: jocul.
 În perspectiva funcției majore a grădiniței, aceea de a pregăti copilul pentru școală,
contribuția pe care o au jocurile logice în dezvoltarea intelectuală a preșcolarilor le
conferă acestora un loc deosebit de important în sistemul activităților din grădiniță.

Joc cu text și cânt

Muzica impresionează de timpuriu pe copii. Ea le produce emoții placute și puternice.
Structurile sonore si ritmice intuite in primii ani sunt continuate în grădinița în cadrul
procesului instructiv-educativ.
Grădinița acorda pe tot parcursul preșcolaritații o atenție deosebită cultivarii vocii
copiilor, dezvoltarii auzului muzical, a simțului ritmic și melodic .
Muzica are deosebite valente formative, învățarea și practicarea ei constituind o
adevarată ―terapie‖ pentru intelectul copilului preșcolar. Ea educa și dezvoltă o
serie de procese psihice : gândirea, memoria, atenția, afectivitatea, voința .

Scop
- Formarea capacitaților de exprimare prin muzica
- Formarea capacitații de receptare a muzicii
- Cunoașterea marilor valori ale creației artistice naționale și universale
- Formarea capacitații creatoare prin cultivarea imaginației
Jocul cu text și cânt îmbină elemente de mișcare cu textul și melodia unui
cântec, miscarea fiind subordonata direct conținutului cântecului.
Diferă în funcție de participarea copiilor in joc: mișcările sunt executate de
catre toți copiii și sunt executate pe grupe de copii, pe roluri sau individual.
Jocul cu text asigura intr-o mai mare masura coordonarea mișcărilor
copiilor, concordanța acestora cu caracterul muzicii, înlesnesc intelegerea
conținutului unui cântec de catre copii, a unitatii dintre text si melodie.
Jocurile cu text si cant- cu toata grupa- unele indica precis miscarile: ‖bat din
palme‖ unele sugereaza miscarile: ‖bate vantul frunzele‖ ,altele sugereaza
mișcarile care se executa când se canta refrenul: “la padure”, ―”cate unul pe
carare”
Jocuri cu text si cant - pe grupe mici, pe roluri, individual- copiii împărtiti pe
grupe cântă si execută mișcările sugerate de text : “Zi din fluier”,
In unele jocuri cu text si cant rolurile sunt interpretate individual, numai de
catre copiii alesi de educatoare: “Buna dimineata, draga gradinita”,
―”Casuta din padure”
 Jocul muzical
In viata copilului, jocul indeplinește acelasi rol ca și munca in viata adultului.
In educatia muzicala a prescolarilor, jocurile muzicale ocupa un loc de frunte ,
alaturi de cantece, deoarece prin structura lor deosebita, pot rezolva cu mare
eficienta majoritatea obiectivelor prevazute in programa instructiv- educative
din gradinitele de copii.
Jocurile muzicale imbina in mod specific elementele din joc cu melodia si
trec de la simpla executare motorie la o stare afectivă.
Muzica le ridica tonusul, activeaza si provoaca dorinta de miscare. Adesea se
intampla ca veselia copiilor să se nască independent de intenția educatoarei,
numai la auzul muzicii.
Pentru formarea unor deprinderi de a executa miscari dupa textul cantecului
și in ritmul melodiei sunt prevazute in programa instructiv- educative jocuri
muzicale, in așa fel incat in toate grupele – mica, mijlocie, mare - copilul să
poata executa mișcari in ritmul melodiei și al textului.
 Jocurile muzicale se apropie prin structură de jocurile didactice. Ele
presupun sarcini precise ( sarcini muzicale), unele reguli de desfășurare și
elemente specifice jocului: mișcarea, intrecerea, ghicirea, surpriza.
Prin jocurile muzicale se urmareste pe de o parte, fixarea și consolidarea
deprinderilor și pe de alta parte insusirea de noi cunostinte care se realizeaza
nu numai prin cantare, ci și prin mișcare.
In concluzie, jocurile muzicale exercita o puternica influenta asupra copiilor,
contribuind la dezvoltarea simtului lor ritmic ( la formarea capacitatii de a
percepe ritmul și a-l respecta in cantece și jocuri) și melodic.
Materiale folosite pentru Joc cu text și cânt și joc muzical
- Instrumente muzicale: fluier, toba, tamburina, clopotel, etc.
- Mijloace audio-vizuale: Casete audio sau CD-uri cu diferite genuri de muzica:
usoara, clasica, populara, colinde;Casete audio sau CD-uri ale negativelor
cantecelor pentru copii;Casete audio sau CD-uri cu jocuri muzicale, jocuri cu
text si cant cu ilustrarea miscarilor sugestive;Complex audio vizual
performant pentru activitatile de invatare;Casete video cu activitati
demonstrative deosebite;
- Program calculator de compozitie muzicala.
 Material grafic pentru Joc cu text și cânt și joc muzical:

- Portrete ale compozitorilor romani si straini cunoscuti in domeniul creatiilor

muzicale pentru copii, dar și in domeniul creatiilor de referinta ale muzicii
nationale si universale

- Planse de prezentare a continuturilor cantecelor

- Jetoane reprezentand diferite instrumente muzicale

- Culegeri de cantece si jocuri muzicale si cu text si cant

- Albume cu: muzicieni, interpreti, instrumente muzicale, Sali de spectacol,

etc.
 Joc de mișcare
Jocurile în care rolul mișcărilor este clar exprimat poartă, în general, denumirea
convențională de „jocuri de mișcare‖ (dinamice).
Jocul de mișcare este o variantă a activității de joc. Baza ei o constituie diferitele
acțiuni motrice active, motivate de un subiect (temă, idee) și parțial îngrădite de
reguli. Totodată, ele urmăresc învingerea, în condiții mereu schimbătoare ale
mediului de joc, a diferitelor dificultăți sau obstacole ivite în calea atingerii scopului
propus.
Acțiunile motrice, de exemplu, pot fi legate de executarea unor mișcări de imitare;
în cadrul jocurilor putem întâlni scurte părți de alergare, acțiuni de „viteză‖, de
„îndemânare‖, de învingere a obstacolelor prin săritură, rezistență și forță.
Alte acțiuni cer folosirea diferitelor mișcări legate de orientare, observație sau auz și
toate acestea – în diferite forme și combinații.
Sarcina jocului determină stabilirea acțiunilor jucătorilor conform scopului propus,
caracterul și dezvoltarea conflictului de joc. Această latură a jocului – existența unui
sens – înviorează, pe de o parte, acțiunile complexe ale jucătorilor, iar, pe de altă
parte, dă un colorit emoțional folosirii diferitelor procedee tehnice sau elemente de
tactică.
Regulile determină în cadrul fiecărui joc elementele cele mai constante în așezarea
jucătorilor și cele mai tipice în deplasarea acestora, precizează caracterul
comportării, drepturilor și obligațiile jucătorilor, stabilesc mijloacele de conducerea
a jocului și procedeele și condițiile de stabilire a rezultatului.
Conținutul jocului de mișcare (acțiunile motrice și subiectul) determină forma lui,
cu alte cuvinte caracterul tipic de organizare a participanților.
Caracteristica jocului de mișcare este organizarea acțiunilor participanților,
care să le permită o largă inițiativă creatoare în alegerea mijloacelor
pentru atingerea scopului propus.

Particularitățile constituente ale conținutului și formei caracterizează jocul

de mijloace ca fiind unul dintre mijloacele educației fizice, care poate fi
folosit însă și ca o metodă de dezvoltare fizică generală.
Datorită multitudinii efectelor pe care jocurile de mișcare le au asupra
copiilor din punct de vedere formativ-instructiv-educativ, ele sunt folosite în
toate formele organizate prin care educația fizică este realizată în școală, în
lecție, în pauzele organizate, în excursii sau plimbări.
Cu ajutorul jocului de mișcare formăm cunoștințe, priceperi și deprinderi
motrice de bază ca: mersul corect, alergarea economică, săritura și
aruncarea, și dezvoltăm în același timp și calitățile motrice de bază
necesare în viața de relație (V.I.R.F.) într-o formă plăcută și ușor accesibilă.

Jocul de mișcare contribuie la:

1. formarea și perfecționarea deprinderilor motrice de bază
2. dezvoltarea calităților motrice de bază;
3. formarea și dezvoltarea calităților psihice
Clasificarea jocului .Practica și literatura de specialitate stabilește mai multe criterii
de clasificare, unele legate de forma jocului, altele de conținutul jocului, altele de
efectivul de joc sau de anotimpul în care se practică. Astfel, A. D. Novikov și L. P.
Matveev, în „Teoria și metodica educației fizice‖, în capitolul „Jocul de mișcare‖,
stabilesc următoarele criterii și clasificări ale acestuia:

a) după efectiv: jocuri individuale, colective, de masă – propriu-zise, jocuri sportive;

b) după relațiile reciproce: fără împărțire pe echipe, cu trecere la cele pe echipe, cu
împărțire pe echipe (joc sportiv);
c) după caracterul relațiilor dintre participanți: jocuri fără contact direct cu
adversarul, jocuri cu contact direct cu adversarul.

D. Branga și N. Mujicikov, în cele trei ediții ale culegerilor de jocuri pentru copii și
tineret, prezintă o sistematizare a jocurilor de mișcare colective bazată pe criteriile:

a) relațiile reciproce: fără împărțire pe echipe, cu împărțire pe echipe;

b) materialul folosit: fără obiecte, cu obiecte;
c) pregătitoare pentru jocurile sportive: handbal, baschet, volei.
Apar și alte grupări de jocuri: în apă, jocuri de iarnă, jocuri distrative. Pornind
de la ideea că jocurile de mișcare se folosesc în educația fizică cu scopul
definit arătat mai sus, considerăm că criteriul care ar da o mai corectă și
cuprinzătoare sistematizare a jocurilor este criteriul sarcinilor de rezolvat. Pe
lângă acest criteriu de bază, se mai adaugă și alte criterii care definesc forma
și condițiile de desfășurare a jocurilor:

1. criteriul sarcinii de rezolvat: formarea și perfecționarea deprinderilor

motrice de bază specifice ramurilor sportive de bază; dezvoltarea
sensibilităților motrice și a calităților motrice de bază;

2. criteriul organizatoric: efectiv: individuale; colective: fără împărțire; cu

împărțire: cu contact, fără contact cu adversarul; material folosit: fără
obiecte, cu obiecte: mingi, cercuri, bastoane, corzi; la aparate de gimnastică;

3. criteriul mediului ambiant: jocurile de vară: în aer liber, în apă; jocurile de

iarnă: în sală, în aer liber.
 Clasificarea jocului de mișcare pe baza criteriului sarcinilor pe care le
rezolvă prevede:
1. jocuri pentru formarea și perfecționarea deprinderilor motrice de bază
și aplicative: jocuri pentru alergare; jocuri pentru săritură; jocuri pentru
aruncare; jocuri pentru cățărare; jocuri pentru târâre; jocuri pentru
escaladare;
2. jocuri pentru formarea și perfecționarea deprinderilor motrice specifice
ramurilor sportive:
a. jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive: fotbal, handbal; baschet; volei;
b. jocuri pregătitoare pentru gimnastică la aparate, acrobatică și sărituri;
c. atletism.
3. jocuri pentru educarea sensibilităților motrice și dezvoltarea calităților
motrice de bază: jocuri pentru dezvoltarea simțului de orientare în spațiu;
jocuri pentru dezvoltarea simțului ritmului; jocuri pentru dezvoltarea
simțului echilibrului; jocuri pentru dezvoltarea vitezei; jocuri pentru
dezvoltarea îndemânării; jocuri pentru dezvoltarea forței;
4. jocuri pentru educarea atenției.
 Metodologia folosirii jocurilor de mișcare
Pentru ca jocul de mișcare să contribuie la îndeplinirea sarcinilor educației fizice este
necesar să fie ales cu discernământ, ținându-se seama de anumite cerințe de bază.
Alegerea jocului se va face în funcție de:
- sarcinile pe care vrem să le realizăm;
- locul jocului în lecția de educație fizică, și anume în care parte a acesteia se va folosi;
- vârsta jucătorilor și particularitățile morfo-funcționale și psihice;
- nivelul dezvoltării și pregătirii fizice, starea de sănătate; particularitățile de sex
(dacă este cazul);
- condițiile materiale privind locul de desfășurare și inventarul de materiale de care
dispunem; de condițiile atmosferice, dacă se lucrează în aer liber etc.

Jocul trebuie, de asemenea, să corespundă nivelului mediu de pregătire fizică și

psihică a colectivului cu care se lucrează.
Rolul educatorului în joc este deosebit de important, astfel că se impun anumite
cerințe pe care acesta trebuie să le aibă în vedere, și anume:
- în primul rând, profesorul trebuie să urmărească atent desfășurarea jocului pentru a
putea observa corectitudinea execuției elevilor și respectarea regulilor;
- observarea atentă permite stabilirea greșelilor care vor trebui corectate ulterior;
- urmărirea desfășurării jocului îi crează condiții profesorului pentru cunoașterea mai
completă a comportării și particularităților de manifestare ale elevilor. Astfel va
observa, de exemplu: dacă jucătorii participă cinstit la joc, fără tendință de a fura sau
a împiedica adversarul; dacă luptă pentru victoria comună sau au manifestări de
vedetism; dacă manifestă inițiativă; dacă se ajută între ei.
 Joc de creație
Este stiut faptul ca pe tot globul pamantesc copiii se joaca cu jucarii si obiecte. Daca
ele lipsesc, copiii le inventeaza, ori le mesteresc singuri. Fara jucarie si joc, viata
copilului este lipsita de interes. Jocul nu este pentru copil o simpla distractie, el ocupa
un loc central in viata lui.
Jocurile de creatie sunt acelea in care subiectul si regulile sunt create de copilul
insusi.
In practica, jocul de creatie se intalneste frecvent in trei feluri de variante:
a) jocuri de creatie cu subiecte din viata cotidiana;
b) jocuri de creatie cu subiecte din povesti si basme;
c) jocuri de constructie.
Jocul de creatie, isi face aparitia in forme simple, la inceputul perioadei prescolare,
cunoscand apoi in decursul ei o dezvoltare insemnata.
Prin jocurile cu subiecte si roluri este caracteristica trecerea progresiva de la
transpunerea unor actiuni izolate din activitatea adultilor — specifica prescolarilor
de 3—4 ani — la reflectarea relatiilor si semnificatiei sociale a unor activitati umane.
Jocurile de constructie evolueaza la randul lor in perioada prescolara, incorporand
treptat elemente de activitate organizata si relatii sociale specifice acesteia.
Spontan si vital pentru copil, jocul de creatie este adesea apreciat ca o fereastra larg
deschisa catre influentele societatii, un izvor al autoinvatarii, un rezervor profund si
fecund de energii orientate precumpanitor in directia integrarii sociale.
Copilul imita atitudinile si conduitele adultului pentru a se modela pe sine, creand
jocul se creeaza pe sine.
Continutul jocurilor cu subiecte din viata cotidiana reflecta mediul de viata al copilului.
De mic copilul este atasat de parintii lui, de membrii familiei care ii poarta de grija. El
observa relatiile reciproce dintre adulti, activitatea pe care acestia o desfasoara, viata
sociala pe care o traiesc. Toate acestea, receptiv cum este copilul, le reproduce in joc.
Prin urmare, jocul cu subiecte din viata cotidiana exprima dorinta copilului de a
participa Ia viata si activitatea adultului, de a actiona cu aceleasi unelte de munca
pe care le folosesc adultii. Aceste unelte pentru copil sunt ,,reazemul material‖ pe
care-i folosesc in desfasurarea jocului.
La copilul mic (3—4 ani) baza jocului de creatie este chiar acest reazem material;
inaintand in varsta, respectiv Ia grupa mare, reazemul se reduce simtitor, copilul
putand sa actioneze cu jucarii inchipuite. Un rol important in aceasta ,,substituire‖ il
detine ,,cuvantul‖ care inlocuieste jucaria dorita.
Daca Ia inceput copiii reflecta in jocurile lor fapte singulare, situatii particulare, cu
timpul ei se ridica de la reprezentari la notiuni elementare, pe baza de generalizari.
Astfel li se dezvolta gandirea activa si in aceasta situatie un rol important il exercita
limbajul. Fara comunicare verbala intre copii nu este posibil jocul colectiv.
Comunicand intre ei, copiii isi fixeaza tema jocului, stabilesc de comun acord subiectul,
isi repartizeaza rolurile, isi organizeaza jocul. In felul acesta, la terminarea jocului isi
exprima impresiile, parerile, dorintele, semnalizeaza abaterile survenite de la regulile
jocului, toate acestea ii ajuta sa-si dezvolte limbajul in stransa unitate cu gandirea.
Jocurile de creatie cu subiecte din viata cotidiana sunt numeroase si variate. Cele mai
indragite de copii sunt: jocul ,,De-a familia‖, ,,De-a gradinita‖, ,,De-a doctorul‖, ,,De-a
gospodina‖, ,,De-a circulatia‖.
Indeplinind rolul ,,parintilor‖, prescolarii se ingrijesc de ,,copiii‖ lor , reflectand in jocul
lor relatiile sociale dintre parinti si copii. Jocul ii ofera copilului posibilitatea de a
reconstitui, de a reproduce intr-o forma intuitiv activa o arie cuprinzatoare din
realitatea obiectiva.
De pilda, cu ajutorul miscarilor, actionand cu jucariile, prescolarul reproduce intr-un
mod activ natura si continutul relatiilor sociale.
De exemplu: ingrijirea copiilor, spalatul rufelor, a vaselor, efectuarea curateniei.
Jocul de creatie cu subiecte din povesti sau basme — in acest joc copilul
interpreteaza rolul unui personaj din poveste, (ex.: Harap - Alb) la baza lui sta
reproducerea creatoare a imaginii artistice si a actiunilor personajului. Astfel, copilul
patrunde adanc in lumea sentimentelor si a trairilor eroului.
Copilul transpunandu-se in rolul personajului ia o atitudine, gandeste, simte si
actioneaza la fel cu personajul interpretat.
De aceea interpretand sincer si profund rolul, copiii devin mai comunicativi, li se
dezvolta sociabilitatea, capata incredere in puterile proprii.
Interpretand personaje din basme si povesti, copiii reproduc dialogurile, convorbirile
personajului respectiv.
Exemple de jocuri de creatie cu subiecte din povesti si basme — ,,Casuta din oala‖, ,,
Manusa‖, ,,Capra cu trei iezi‖, ,,Fata mosului si fata babei‖, ,,Alba ca zapada‖, ,,Ridichea
uriasa‖ etc.