CAPITOLUL I

NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI
FIZIOLOGIE A URECHII

Urechea este porțiunea periferică a analizatorului acustico-vestibular, organ cu funcție

capitală în viața de relație, mijloc de comunicare esențial prin funcția de recepționare a mesajelor
sonore din mediul ambiant.
Ea este alcătuită din trei
segmente :
 Urechea externă;
 Urechea medie;
 Urechea internă.

Urechea externă – este

alcătuită din pavilionul
auricular și conductul
auditiv extern.
Anatomia pavilionului urechii
Pavilionul este o formațiune anatomică de formă ovală, cu axul mare vertical și ușor
oblică în jos și anterior cu extremitatea mai voluminoasă situată superior. Se inseră pe peretele
lateral al craniului, înaintea regiunii mastoidiene, înapoia articulației temporo-mandibulare și
dedesubtul regiunii temporale, la jumătatea distanței între unghiul extern al ochiului și
protuberanța occipitala externă.
Pavilionul reprezintă o față externă, cu numeroase reliefuri și depresiuni și anue ;
- o cavitate centrală numită conca, ce se continuă medial cu conductul
auditiv extern;
- un relief periferic numit helix, separat de următorul relief numit
antehelix printr-un șant (șanțul scafoid).
Pavilionul este inserat pe craniu, prin partea interioară a feței interne, formând cu acesta
șanțul retroauricular, unghiul format între el și craniu (unghiul cefaloauricular) fiind de
28-30 la subiectul normal.

1
 Pavilionul este format dintr-un fibrocartilaj sub forma unei lame elastice, învelit de un
pericondru gros, ce se continuă medial cu cartilajul conductului auditiv extern, învelit la exterior
de tegumente și elemente musculare.
Tegumentul aderă intim la pericondru pe fața externă a pavilionului și este mobil pe
cartilaj pe fața externă.
Vascularizația și inervația pavilionului
Arterele sunt reprezentate de : - artera temporală superficială (arterele auriculare
anterioare) și artera auriculară posterioară (ramura din carotida externă). Venele drenează în
vena temporală superficială, venele auriculare posterioare, vena emisă mastoidiană și vena
jugulară externă.
Nervii motori pentru musculatura extrinsecă sunt reprezentați de filete din nervul facial.
Nervii senzitivi provin din :
- trigemen;
- plexul cervical
superficial;
- ramura senzitivă din
nervul facial;
- vagul.
Anatomia conductului auditiv extern
Conductul auditiv extern, are forma unui cilindru, cu direcția transversală, ușor aplatizată
anteroposterior, formând o curbă cu concavitatea inferioară în plan vertical și un traiect în formă
de ”S” în plan orizontal, cu porțiunea externă oblică anterior, cu porțiunea transversală și
porțiunea internă oblică anterior.
La extremitatea sa mediană formează împreuna cu membrana timpanică un unghi deschis
în sus și în afară numit sinusul conductului auditiv extern. Este lung de 25 mm, pereții săi sunt
inegali datorită înclinării membranei timpanice, cel inferior fiind mai lung cu 5 mm față de cel
superior. Diametrul este de 8-10 mm, cu o porțiune mai strâmtă la unirea ¼ internă cu cele ¾
externe, numită istm.
Este alcătuit dintr-o porțiune fibrocartilaginoasă externă și o porțiune osoasă 2/3 internă,
formata din solzul osului temporar, apofiza mastoidă și osul timpanal. Învelișul cutanat din
porțiunea fibrocartilaginoasă este gros, acoperit de foliculi piloși, glande sebacee și glande
apocrine (glande sudoripare modificate), numite glande ceruminoase, a căror secreții se amestecă

2
în canalele secretoare comune, formând o substanță păstoasă cu aspect ceros (cerumenul) cu PH
acid, higroscopică, cu rol în protecția urechii.
Vascularizația arterială este asigurată de artera auriculară posterioară și artera temporală
superficială, în zona exterioară istmului și de arterele stilomasidiană și timpanică anterioară,
pentru porțiunea medială a istmului.
Inervația este asigurată de nervul auriculo-temporal și o ramură din facial, ce conține
fibre din intermediarul lui Wrisberg și fibre din nervul vag.
Urechea medie
Este formată din căsuța timpanului și anexele sale – celulele mastoidiene și trompa lui
Eustachio. E forma unei lentile biconcave, casa timpanului este orientată oblic înainte medial, și
puțin caudal. Este lungă de 13 mm, înaltă de 15 mm și 7 mm înainte, cu o lărgime maximă de 5
mm la nivelul peretelui superior și
minimă la nivelul promontoriului, în
jur de 2 mm. În interior este învelită
de o mucoasă subțire, ederentă la os,
formată dintr-o pătură epitelială cu
epiteliu de tip ciliat respirator cu
celule mucipare și celule nerciliate,
situate pe o membrană bazală și o
pătură conjunctivă (lamina proprie
groasa de 0,3 mm), variabilă ca grosime, în funcție de sediu și de vărstă (la copil este extrem de
groasă) ce găzduiește vasele și nervii mucoasei.
Peretele extern al casei cuprinde în porțiunea superioară așa zisul zid atical, format din
înclinarea medială a peretelui superior al conductului, ce alcătuiește astfel peretele extern al
etajului superior sau atica.
Membrana timpanică are o grosime de 0,1 mm, este situată imediat sub zidul atical, este
de formă ovalară, dispusă ca o pâlnie, înfundată spre centrul cel mic de 9 mm. Este alcătuit din
trei straturi :
- un strat extern cutanat case se continuă cu pielea conductului auditiv extern;
- un strat intern mucos (mucoasa casei);
- un strat intermediar fibros alcătuit din :
- fibre radiale;
- fibre circulare;
- fibre parabolice.

3
 Peretele medial al casei sau peretele labirintic prezintă în centru un relief mamelonat
numit promontoriu, care corespunde primului tur de spiră al cohleei, deasupra lui și înapoi fiind
plasată nișa ferestrei ovale în care se articulează scărița (articulația scapedovestibulară), iar
înapoia lui și inferior nișa ferestrei rotunde sau fereastra timpanică închisă de membrana fibroasă
ce separă prelimfa din rampa timpanică de mediul aerian al urechii mijlocii.
Peretele anterior sau turbocarotidian este ocupat în partea superioară de orificiul tubar, de
formă epitelică cu axul mare vertical și în partea inferioară de o lamă osoasă (segmentul
intercarotico-timpanic) ce separă căsuța timpanică de canlul arterei carotide interne.
Peretele posterior sau mastoidian, cel mai înalt (14mm) prezintă o porțiune superioară
sub forma unei deschideri triunghiulare cu vârful inferior, orificiul timpanic al canalului său
adital (sau additus ad antram), ce leagă porțiunea superioară a casei timpanice sau atica cu celula
constantă a mastoidei (antrum mastoidian).
Din punct de vedere topografic căsuța :
- timpanului prezintă un etaj superior, atica sau epitimpanul, un etaj mijlociu,
atrium sau mezotimpan, corespunzând în mare zonei parstensa din timpan și
un etaj inferior, hipotimpanul, între timpan și fereastra ovală se află un lanț de
trei oscioare articulate;
- ciocan;
- nicovală;
- scăriță.
Vascularizația lanțului osicular este destul de precară, ”Călcâiul lui Achile”
reprezentându-l ramura descendentă a nicovalei, al cărei deficit circulator se evidențiază ușor
prin rapiditatea osteolizei, atât în procesele infecțioase cât și în cele traumatice.
Arterele casei timpanice provin din :
- artera carotico-timpanică (din carotida internă);
- artera timpanică inferioară;
- artera stilomastidiană;
- artera menigee inferioară;
- artera auriculară profundă;
- artera tubară.
Inervația senzitivă și vegetativă parasimpatică este asigurată de nervul timpanic Jacobs,
simpatică de nervul caroticotimpanic, ram al plexului pericarotidian.
Mastoida
Conține în interiorul său sistemul cavităților osoase umplute cu aer, numit sistemul
celular mastoidian.

4
 Raporturile anatomice ale mastoidei sunt:
- la bază porțiunea situată deasupra crestei pietroase ce corespunde zonei
supratentoriale are relații cu fosa temporală;
- fața internă a mastoidei are raporturi anterioare cu facialul și baza apofizei stiloidei,
iar anterior și medial cu golful venei jugulare și ramura externă a spinalului;
- fața externă (chirurgicală) este acoperită de piele și limitată anterior de lanțul
retroauricular.
Vscularizația mastoidei este asigurată de :
- ramuri din artera menigee mijlocie și artera stilomastoidiană;
- artera auriculară posterioară și artera occipitală pentru planurile moi.
Trompa lui Eustachio
Este un canal osteocartilaginos între peretele anteior al casei timpanului și peretele lateral
al faringelui, înapoia cozii cornetului inferior lung de 31-38 mm. Prezintă la unirea treimii
externe osoase cu cele două treimi interne
fibrocartilaginoase, o porțiune îngustă numită istm.
Porțiunea cartilaginoasă este alcătuită dintr-o lamă de
forma unui cârlig cartilaginos completat cu țesutul
conjunctiv fibros, este înconjurată de perastifilinul
extern și peristafilinul intern, ambii cu rol în dinamica
funcției tubare.
Vascularizația trompei este asigurată de:
- ramuri ale arterei maxilare interne și arterei faringiene ascendente;
- ramuri ale arterei palatine ascendente;
- artera timpanică superioara;
- artera canalului pterigoidian.
Inervația tunei este asigurată de plexul timpanic (glosofaringian) și în partea de trigemen
printr-o ramură faringiană a ganglionului pterigopalatin.
Urechea internă
Este alcătuită din două porțiuni:
- o serie de cavități săpate în interiorul porțiunii pietroase a osului temporal,
formând spațiile perilimfatice sau periotice numite și labirint osos;
- în interiorul acestuia labirintul membranos.
Labirintul osos este învelit în interior de un strat fin de perios numit endosteum și este
traversat de trabecule delicate, similare cu trabecule arahnoidiene ale spațiului
subarahnoidian. El conține lichidul perilimfatic, spre deosebire de labirintul membranos

5
 care conține lichidul endolimfatic. Vestibulul este porțiunea centrală a labirintului osos,
cavitate de formă ovoidală cu diametrul de aproximativ 4 mm. El conține utricola și
sacula din labirintul membranos plasate în două recesuri, pe podeaua acestuia (utricula
posterior și sacula anterior). Pe peretele lateral se află fereastra ovală, acoperită de platină
(talpa) scăriței. Pe peretele medial și podeaua sa se găsește fundul conductului auditiv
inter, pe unde pătrund ramurile nervilor vestibulari.
Canalele semicirculare osoase, în număr de trei conțin în interior canalele
semicirculare membranoase. Ele încep în vestibul (porțiunea neampulară); canalul
semicircular superior și posterior au o deschidere comună. Canalele anterior (superior) și
posterior sunt plasate
în unghi de 45 cu
planul medio-sagital.
Cohleea sau
melcul comunică cu
cavitatea vestibulului
fiind alcătuită din
două ture și trei
sferturi de spiră care
diminuează ca dimensiune de la bază spre vârf.
Baza este situată pe peretele artero-medial al vestibulului, spira bazata a cohleei
proiectandu-se în urechea medie la nivelul promontorului.
Labirintul membranos formează cavitatea endolimfatică ce conține endolimfa. El
este format posterior de canalele semicirculare membranoase ce conțin receptorii
senzoriali sub forma crestelor ampulare.
Utricula și sacula unite între ele prin canalul utricolosacular ce comunică cu
duetul endolimfatic.
Canalul cohlear sau scala medie este formată din:
- porțiunea din scala vestibulară cuprinsă între membrana bazilară, scala osoasă
și ligamentul spiral-posterior;
- membrana Reissner-anterior;
- peretele lateral al spirei care, la acest nivel prezintă stria vasculară. Pe
membrana bazilară se află dispus organul spiral Corti, format dintr-un epiteliu
specializat senzorial.
Vascularizația arterială a urechii interne este asigurată de artera auditivă internă sau
labirintică, ramura arterei bazilare sau a arterei cerebeloase antero-inferioare. Artera vestibulară

6
anterioară se distribuie la uticulă, la o parte din saculă și capătul terminal anterior al canalului
semicircular lateral și superior.
Inervația urechii interne este reprezentată din nervul vestibulocohlear sau perechea a opta
a nervilor cranieni care la capătul extern al conductului auditiv intern se împarte în două ramuri,
una vestibulară și una cohleară.
Perilimfa are ca sursă principală de formare rețeaua vasculară suprastrială, produsă
printr-un proces de ultrafiltrare plasmatică, iar ca sursă secundară lichidul cefalorahidian ce
comunică cu rampa timpanică prin intermediul apeductului cohlear. Cortilimfa conținută în
tunelul Corti are o compoziție similară perilimfei (bogată în sodiu și săracă în potasiu).
FIZIOLOGIA URECHII
Funcția auditivă a urechii
Urechea externă are rol de protecție a timpanului împotriva agresiunilor de la exterior.
Pavilionul auricular ajută la localizarea sursei sonore. Presiunea de intrare a undei sonore în
conductul auditiv extern depinde de incidența cu care acesta cade, maximum de amplificare fiind
de 12 decibeli, 1700 Hz când sunetul este în axa conductului auditiv extern. De asemenea,
urechea externă ajută la amplificarea sunetului, aceasta fiind sporită în intensitate cu 10-150
decibeli pentru sunetele cuprinse între 1500-1000 Hz. Contribuție separată a pavilionului atinge
nivelul maxim la frecvența de 1000 Hz, iar cea a conductorului auditiv extern la 2500 Hz.
De la urechea externă, prin timpan, sunetele se transmit la urechea internă prin
intermediul lanțului timpanooscicular.
Urechea medie acționează ca un mecanism de adaptare a impetantelor, de compensare a
pierderii energiei onore prin amplificarea forței acesteia prin două mecanisme:
- prin efectul de pârghie al lanțului oscicular;
- prin amplificarea presiunii datorită diferenței de mărime între suprafața
membranei timpanice și platina scăriței (așa zisul raport hidraulic).
La om esențială este contracția mușchiului scăriței, motiv pentru care reflexul se numește
stapedian. Pragul de declanșare a reflexului este la 70-90 decibeli, deasupra pragului auditiv
minim.
Pentru frecvențele cuprinse între 500-4000 Hz este mai ridicat la copilul mic și la bătrâni
și este mai mic pentru stimularea de aceeași parte față de stimularea contralaterală. Reflexul
stapedian are rol de sporire a câmpului dinamic al audiției, respectiv al cantității de energie
sonoră tolerat de sistemul auditiv, permițând o discriminare ușoară a sunetelor.
Maximum de eficiență al acestui mecanism este atins pentru frecvențele sub 2000 Hz și
este mai putin activ pentru cele superioare ale acestei valori. Contracția reflexă a mușchiului
stapedian prin atenuarea selectivă a sunetelor grave diminuează efectul de mascare pe care

7
acestea îl exercită asupra sunetelor acute, ceea ce permite o mai bună discriminare a sunetelor la
niveluri de intensitate ridicată.
Cohleea este organul urechii interne la nivelul careia are loc transformarea energiei
mecanice a undei sonore în influx nervos, car este conduc pe caile auditive spre scoarța cerebrală
(lobul temporal, circumvoluțiunea Heschl, unde se produce analiza și sinteza sunetului, respectiv
integrarea acestuia sub formă de senzație sonoră).
Fiecare fibră nervoasă auditivă inervează o singură celulă auditivă. Fibrele nervoase
auditive prezintă în majoritate o activitate spontană de circa 100-120 de potențiale de actiune pe
secundă, în afara oricărei stimulări sonore exterioare.
Potențialul de acțiune compus al nervului auditiv poate fi înregistrat la om cu ajutorul
unui electrod plasat în conductul auditiv extern sau mai bine cu un câștig de 10 mV, printr-un
electrod transtimpanic, sprijinit de promontoriu. Metoda numită electrocohleografie permite
investigarea obiectivă a funcției auditive. La omul normal, pragul de răspuns este de aproape 0
decibeli, latentă în jur de 4 m/s, ea traducând timpul necesar propagării undei până la zona cea
mai sensibilă a cohleei, care este singura stimulată de stimulul prag, la care se adaugă timpul de
răspuns a filetelor cohleare. La om și la primate cortexul auditiv reprezintă o organizare
tonotopică similară cu cea a pisicii.
Localizarea sunetelor este realizată la nivelul trunchiului cerebral, respectiv la nivelul
complexului olivei superioare și necesită integritatea comisurilor, care asigură venirea
informațiilor de la ambele urechi.
Examenul urechii
Examenul obiectiv al urechii pe care trebuie să-l cunoască orice medic, indiferent de
specialitate inclusiv medicul de medicină generală, trebuie întotdeauna precedat de o discuție cu
bolnava, respectiv o anamneză foarte detaliată care va preciza motivele, suferințele pentru care
aceasta consultă medicul, neomițând niciun amănunt relatat de bolnav care se pote dovedi
extrem de util în aprecierea diagnosticului.
Se va reține:
- momentul debutului afecțiunii otice;
- semnele de debut reprezentate de apariția durerilor în regiunea auriculară;
- caracterul acestora (continuu, intermitent, pulsații, cu paroxisme pe un fond
dureros continuu, mai exacerbat în timpul nopții sau la anumite manevre, cum ar fi
mișcările de masticație);
- prezența sau absența secreției auriculare, caracterul acesteia – seros, purulent, de culoare
verzuie și miros specific care orientează spre un anumit microb (secreția verzuie cu
miros de urină de șoarece, specifică pentru infecția cu bacil piocianic);

8
 - existența tulburărilor funcționale auditive. Acestea pot apărea sub forma unei simple
senzații de înfundare a auzului sau a unei surdități, mai mult sau mai puțin
accentută ce jenează pacientul în recepționarea mesajelor sonore din mediul ambiant;
- existența tulburărilor vestibulare de tipul enzației vertiginoase, obiective (senzația că
obiectele din jur se rotesc) sau subiective (senzația că subiectul se învârtește în raport
cu obiectele din jur care rămân pe loc);
- prezența fenomenelor eventuale de tip vegetativ-vestibular, cum ar fi greața, voma sau
chiar vărsătura, paloarea tegumentelor, transpirațiile, senzația de slăbiciune, de rău.
Examenul propriu-zis fizic și funcțional al urechii necesită, pe lângă cunoașterea tehnicii
lui, existența unor condiții minime materiale, respectiv a unui sistem de iluminat (vizualizarea
conductului auditiv extern și a timpanului fiind greu de realizat la lumina zilei), existența unei
lămpi, fie de tipul oglinzii frontale cu o sursă de lumină superioară (un bec incandescent la o
lampă sau o veioză sau o lampă de tip Clar, prevăzută cu un bec și alimentare de la o rețea cu
transformator). De asemenea sunt necesare specule de diferite dimensiuni captate dimensiunii
conductului (în funcție și de vârsta pacientului), precum și o trusă de diapazoane necesară
examenului funcțional al auzului, a unui specul auricular tip Siegle, eventual a microscopului
O.R.L.
Funcția de echilibru
Sub raport funcțional, labirintul vestibular, constituie un complex fiziologic, asigurând
printr-un mecanism reflex prin intermediul scoarței cerebrale mișcările corpului – funcția
kinetică - și a echilibrului în spațiu.
Aceste funcții se exercită prin excitarea crestelor din ampulele canalelor semicirculare –
organe senzoriale kinetice - și maculelor utricolosaculare – organe senzoriale statice – de unde
pleacă un reflux pe ramura vestibulară a nervului auditiv – calea centripetă către centrul bulbo-
protuberanțial și de aici la creer.
Datorită acestui reflex coordonator al tonusului diferitelor grupuri musculare, omul poate
efectua mișcările, mersul, alergările, aplecările, păstrându-și echilibrul.
Dacă excitația depășește anumite limite, fie din cauza unui proces patologic, fie a unei
experimentări, apare o gamă întreagă de reacții anormale, unele subiective altele obiective,
traduse clinic prin diferite manifestări:
- reacții subiective – greață, vărsături, lipotimie;
- reacții obictive – nistagmus, tulburări de tonus muscular.
La menținerea echilibrului și coordonării diferitelor grupe musculare pe lângă aparatul
vestibular și cerebral mai contribuie :
- scoarța cerebrală; - vederea;

9
 - simțul tactil; - voința.
- starea somatică a sistemului nervos;

CAPITOLUL II
OTITA MEDIE ACUTĂ SUPURATĂ

2.1 Definiție
Otita este o inflamație acută
supurată a casei timpanului, constituind
așazisul abces endotimpanic. Este mai
frecventă la copii, asociată de obicei cu
infecții acute rinofaringiene și
amigdaliene. Alteori, complică evoluția
unei febre eruptive (rujeolă, rubeolă,
scarlatină). Cu incidență maximă în
perioada de iarnă, atinge cu precădere
copii provenind din familii cu condiții
precare d viață.
2.2 Etiologie
Este cel mai frecvent precedată de infecția nazală, prin puseele inflamatorii acute
rinofaringiene în cursul bolilor infecto-contagioase la copil, în sindroamele de obstrucție nazală
întreținute de prezența unor vegetații adenoide voluminoase la copil, adăugându-se totodată și
manevrele de evacuare incorectă a secrețiilor din fosele nazale ce proiectează infecția din
rinofaringe prin trompă în urechea medie. Infecțiile virale de tip gripal și suprainfecția bacteriană
cu coci piogeni sunt factori etiologici determinanți în apariția supurației acute auriculare. Mai
rar, această supurație poate surveni în urma unei leziuni traumatice, cu efracția membranei
timpanice în care infecția se propagă de la exterior fiind vehiculată uneori de soluții
medicamentoase recomandate de unii medici sau prin pătrunderea apei prin perforație timpanică
traumatică, cu ocazia spălatului pe cap sau a înotului în piscină sau în lac. Mai rar supurația acută
auriculară poate fi consecința unui process septicopioemic cu punctual de plecare de la un organ,
ea reprezentând de fapt o metastază septică a acestuia.
2.3 Patologia
Căsuța timpanică în mod fiziologic este sterilă. Ea se infectează prin intermediul trompei
Eustache din rezervorul infecțios situate în faringe.

10
 Otita medie supurată acută poate lua naștere și pe cale vasculară cu deosebire în cursul
bolilor infecto-contagioase și al tuberculozei, ea constituind o boală însoțitoare.
Patologia otitei medii acute supurate relevă prezența unor substanțe chimice, metaboliți ai
acidului arahidonic. Odată eliberat, acidul arahidonic este metabolizat pe două căi:
- calea ciclooxigenazei ce-l transformă în endoperoxizi intabili prin
incorporarea de oxigen, acțiune inhibată de antiinflamatoarele nesteroidiene tip
aspirină sau indometacin;
- calea lipooxigenazei transformă acidul rahidonic în acid
hidroxiperoxieicosatetraenoic.
Până la introducerea pe scară largă a antibioterapiei, agenții etiologici predominanți erau
cocii, respectiv streptococul viridans, pneumococul, stafilococul. Actualmente raporturile dintre
acestea s-au schimbat, streptococul viridans, stafilococul pathogen (teste de patogenitate
pozitive), pneumococul și Haemophilus influenzae, care sunt dominanți la copilul sub 5 ani.
2.4 Anatomia Patologică
Modificarea anatomopatologică interesează țesuturile tuturor sectoarelor urechii mijlocii.
În faza inițială leziunile sunt cele caracteristice inflamației banale: hiperemia, congestia și
îngrașarea mucoasei, dilatația vasculară și prezența de serozitate la suprafață.
În faza mai avansată a bolii, epiteliul este distrus parțial sau total, mucoasa prezintă o
puternică îngroșare, secreția seroasă devine purulentă, crește în cantitate formând un adevărat
”abces cald” al căsuței timpanice. Puroiul prezent în toate compartimentele urechii mijlocii, la
început are un aspect seros sau sero-sangvinolent, mai târziu este purulent de culoare galben –
verzui, iar spre sfârșitul bolii, mucos, flant, dispărând odată cu vindecarea otitei.
2.5 Simptomatologie
Este dependentă de forma evolutivă, vârsta pacientului și agentul etiologic. Tipul classic
simptomatic este acela al otitei acute la copil.
Aceasta începe prin faza congestivă, în care bolnava se plânge de otalgie, este febrilă,
prezintă o hipoacuzie moderată,
fenomenele putând evolua spre stadiul
următor, de otită acută închisă (faza
preperforativă sau abcesul colectat al
cutiei timpanice) ce se instalează de la
câteva ore pâna la 2-3 zile de la debut.

11
Ea se manifestă prin dureri auriculare intense, pulsatile, stare generală alterată, insomnie,
inapetență, transpirații, tahicardie.
În faza de otită supurată deschisă sau postperforativă se constată diminuarea otalgiei și
retrocedarea fenomenelor infecțioase generale dacă drenajul supurației endotimpanice este
suficient.
Urmează apoi etapa de vindecare cu închiderea perforației timpanice, reapariția reperelor
acestuia și revenirea treptată a auzului.
Semnele generale cuprind febra ridicată (400C), transpirații abundente, agitație uneori
delir sau semne meningeale (meningism), vărsături. Alteori acestea sunt foarte discrete, respectiv
febra moderată (370C), paloare, inapetență, transpirații. Se pot asocia semne abdominale ce
pretează la confuzii cu apendicita acută, semne urinare (oliguria, urinihipercrome). Otita precoce
survine concomitent cu o rinofaringită, iar otita întârziată apare la 3-4 zile după debutul infecției
rinofaringiene cu care ocazie pacientul face un nou croșet febril.
Semnele funcționale sunt reprezentate în principal de durere, sub forma otalgiei violente,
pulsațiile cu iradiere craniofacială, lancinantă, ritmată de bătăile inimii; apare în crize separate de
perioade din ce în ce mai scurte de timp de acalmie. În perioada de criză dureroasă, copilul este
agitat, plânge, țipă. Durerea este deseori nocturnă, accentuată în decubit dorsal , provoacă
insomnie care cedează parțial la aplicarea de căldură locala sub forme de cataplasme, ulei cald
instilat în ureche, antitermice (aspirină și paracetamol), sedative (luminai). Sediul durerii este în
fndul conductului auditiv extern, copilul ducând mâna la urechea care îl doare, cu iradiere în
mastoidă, hemifață și hemicraniul respectiv. Durerea poate lipsi în otita latentă pe care numai
examenul timpanului o poate releva (copilul bolnav este palid și indispus).
Reapariția otalgiei după o perioadă de liniște semnalizează retenția puroiului în urechea
medie și impune evaluarea datelor examenului fizic (aspectul timpanului) pentru a diferenția
această eventuală retenție de infecția mastoidiană, apariția unui furuncul auricular sau a unei
otite externe cu adenopatie ce complică o otită acută în faza postperforatică.
Subiectiv pacientul acuză senzație de ureche astupată, autofonie, acufene de tonalitate
gravă (vâjâituri), rareori vertije.
Semnele obiective fizice esențiale pentru diagnostice sunt :
1. Aspectul timpanului, după toaleta conductului auditiv extern poate fi :
- în faza congestivă: timpan roșu cu vasele superficiale dilatate, triunghiul luminos mai
putin net;
- în faza de otită supurată perforativă: timpanul îngroșat, edemațiat sub forma unei mase
roșii generalizate, cu dispariția reperelor normale (scurtă apofiză, mânerul ciocanului,
triunghiul luminos); uneori timpanul este palid, abia edemațiat, ce dă totuși impresia de

12
 colecție ce trebuie evacuată; alteori timpanul este bombat ceea ce impune timpanotomia
sau alteori în vârful zonei ce bombează se constată o pată galbuie cu peretele subțiat,
unde urmează să se perforeze spontan;
- în stadiul de otită deschisă postperforativă se observă prezența puroiului în conductul
auditiv extern. După îndepărtarea acestuia cu ajutorul unui stilet portvată și prin aspirație sau
prin spălătură cu soluție de apă oxigenată simplă sau combinată cu acid boric soluție 3%, se
constată aspectul timpanului și sediul perforației care apare ca un punct strălucitor pulsatil,
animat de mișcări sincrone cu pulsul. Caracterul otoreii poate fi seros, serosanguinolent sau
purulent, nemirositor cu excepția cazurilor când prezintă o fetiditate datorată infecției cu
bacili coli sau germeni anaerobi. Secreția este pulsatilă. Durata supurației este de 1-2
săptămâni, peste acest interval suspicionând apariția unei complicații mastoidiene sau
tendința la cronicizare.
2. Aspectul conductului auditiv extern arată: bombarea peretelui postsuperior al acestuia care
indică posiblitatea unei complicații mastoidiene acute (otomastoidită);
3. Examenul mastoidian: ne poate evidenția la palpare reacția mastoidiană precoce (durere la
palpare în punctele mastoidiene: punctul antral, punctul vârfului și punctul marginii posterioare
a mastoidei) care în faza perforativă alături de bombarea timpanului impune timpanotomia ;
4. Examenul auzului: esențial pentru decelarea unei atingeri labirintice, tradusă prin inversarea
Weber-ului de partea sănătoasă este un semn de mare valoare;
5. Examenele complementare: respectiv examenul O.R.L complet relevă cauza otitei, prezența
vegetațiilor adenoide, starea foselor nazale, a dinților, a amigdalelor, prezența adenopatiilor la
nivelul regiunii cervile.
Examenele de laborator arată prezența in hemoleucogramă a unei hiperleucocitoze, cu
deviere la stânga a formulei leucocitare sau limfomonoctoză, când otita complică o infecție
virala (mononucleoză infecțioasă), VSH-ul este crescut.
2.6 Evoluție
Otita tratată medical poate evolua spre remisiune sau spre complicații. Ea se poate
bilateraliza, se poate asocia cu fenomene de infecție mastoidiană. Aceasta poate fi:
- precoce, mai rară datorită infecției cu un germen osteofil tradusă prin
dureri retroauriculare, edem al regiunii mastoidiene și în păstrare locală, reacție
febrilă și stare generală alterată;
- tardivă (după a zecea, a doisprezecea zi sau în a treia săptămână) când
otoreea devine intensă, abundentă.
Alteori atingerea mastoidiană este latentă, semnele generale fiind acelea care
suspicionează apariția aceste complicații.

13
2.7 Complicații
Complicațiile otitei medii acute supurate pot fi;
- mastoidita;
- labirintele (seroasă și supurată);
- infecția sinuso-venoasă (tromboflebita, sinuso-golfajugulară);
- meningita otică;
- supurațiile encefalice;
- convulsiile.
Alte complicații pot fi:
- complicația
encefalică, sub forma
abcesului cerebral sau a
abcesului cerebelos;
- complicația
meningeană în care
semnelor meningee clasice
li se adaugă puncția
lombară pozitivă, cu identificarea lichidului cefalorahidian a aceluiași germen ca în
secreția auriculară;
- complicațiile nervoase sub forma paraliziei precoce, care impune
mastoidectomia rapidă, paralizia oculomotorului extern cu apariția strabismului
intern.
Cronicizarea otitei, respectiv situațiile în care după trei săptămâni supurația
auriculară continuă, devine certitudine când aceasta persistă peste două luni.
Otita prost tratată cu antibiotice poate realiza o evoluție mascată cu dispariția
semnelor subiective și generale, cu modificarea aspectului local al timpanului și al
mastoidei care este frecvent generatoare de complicații. Otita corect tratată cu drenaj și
antibiotice, la 2-3 săptămâni după timpanotomie duce la vindecare fără complicații.
Formele clinice ale otitei medii acute supurate se clasifică astfel :
a) după evoluție :
1. otită subacută sau latentă ce produce cel mai mare număr de
cronicizări ;
2. otită supraacută produsă prin infecția cu germeni foarte virulenți .
b) după sediul perforației :

14
 1. perforația în partea cu sediul anterior ;
2. otită închisă a marii cavități ;
3. otită acută cu evoluție latentă, cu semne generale minime, cu surditate mică,
cefalee .
c) după germenul în cauză : se descriu supurații otice monomicrobiene, polimicrobiene
sau mai rar amicrobiene :
1. otita streptococică – pare cea mai frecventă otită întâlnită ;
2. otită cu stafilococ, din ce în ce mai frecventă tinde să ia locul altor germeni;
3. otită cu Proteus, germen foarte rezistent la antibiotice, se asociază frecvent cu
stafilococul ;
4. otită cu pioceanic – prezintă o secreție purulentă verzui-albăstruie, are o evoluție
torpidă și tendință de cronicizare ;
5. otită cu microbi intestinali – enterococ, salmonell paratyphi, este asociată uneori
cu stafilococ ;
6. otită cu anaerobi asociată frecvent cu sinuzita și mastoidita precoce .
d) după vârstă :
1.otita vârstnicului, latentă evoluează cu dureri mici, auzul este foarte compromis cu
risc mare de complicație mastoidiană ;
2. otita adultului care poate evolua uneori cu adenopatii periauriculare și cu apariția
accidentelor cohleare mai frecvent ca la copil ;
3. otita nou-născutului și a sugarului ;
4. otitele bolilor infectocontagioase preeruptive, secundare (în perioada de erupție
sau de convalescență a bolii infectocontagioase) .
e) după teren se descriu :
1. otita diabeticului ;
2, otita la tuberculoși ;
3. otita la dismetabolici .
2.8 Diagnosticul
Diagnosticul pozitiv al otitei medii supurate acute se face pe baza datelor furnizate de
anamneză și examenul de specialitate în care esențiale pentru examenul timpanului sunt :
examenul clinic și paraclinic, audiomettric .
Diagnosticul diferențial al otitei medii acute supurate se face :
1. în faza perforativă cu otită externă, cu eczema conductului auditiv extern și mai ales
cu furunculul cu impastare retroauriculară ; în ultimul caz examenul auditiv și
datele otoscopice, alături de anamneză, prezintă diagnosticul. Otalgia din otita

15
 supurată acută trebuie diferențiată de nevralgia dentară sau de otalgia reflexă,
întâlnită în afecțiuni faringiene, laringiene, atropatii temporomandibulare ;
2. în faza perforativă diagnosticul diferențial se face cu otita externă sau cu otita
cronică reacutizată .
2.9 Tratamentul
1. Tratamentul Profilactic :
- repaus la pat în perioada febrilă într-o cameră liniștită cu temperaturi de 20-220C;
- evitarea frigului și a umezelii ;
- regim igienodietetic – administrare de lichide – ceaiuri neîndulcite ;
- tratarea corectă a rinifaringitei pentru prevenirea otitelor .
2. Tratamentul Curativ :
În faza de otită cugestivă, tratamentul local constă în instilații calde de soluție de
glicerină boraxată sau formele tipizate de tip boramid, 10-15 picături calde aplicate de 3-4 ori pe
zi. Concomitent se face tratamentul rinofaringian, prin vasoconstrictoare si dezinfectante, cum ar
fi soluții de efedrină 1-2%, Rinofug, Bixtonim (contraindicate la hipertensivi și coronarieni),
Colargol sau Argirol 1-2%, sulfamide (sulfatiazol cu ser fiziologic) sau preparate tipizate tip
Fedrocaină , Mentorin, antibiotice sub forma picăturilor din soluții Neomicină sau altele. De
regulă trebuie evitată instalarea în nas a antibioticelor uzuale și valoroase cum ar fi Penicilina sau
Streptomicina care induc reacții alergice ce privează pe bolnav de posibilitatea utilizării lor
ulterioare. Fizioterapia sub forma căldurii locale (solux sau raze ultra scurte) ca și aplicarea
săculețului cu sare încălzită pe ureche sunt utile.
Tratamentul general constă în administrarea de antibiotice (Penicilină, Ampicilină, Gentamicină
sau

Eritromicină), asociate de regulă cu sulfamide (Biseptol, Amoxiclav).

16
În faza perforativă , local se face timpano-paracenteza timpanului sau timpanocenteza. Aceasta
se realizează sub anestezie generală sau sub anestezie locală, prin soluție Bonain, aplicată prin
intermediul unui stilet portvată pe suprafața timpanului, timp de câteva minute, până ce zona
respectivă devine albicioasă. La copil, în acest caz, trebuie să ne asigurăm o bună susținere a
capului de către ajutor. Cu acul de timpanotomie se secționează membrana timpanică la locul de
elecție, în cadrul postero-inferior; la nevoie, în lipsa timpanotomului operația se efectuează cu un
ac de seringă cu bizou bine ascuțit, eventual cudat, pentru a nu jena controlul vizual în timpul
efectuării ei. Datorită înclinării naturale a membranei timpanice, se secționează, se face de jos în
sus, pentru ca vârful instrumentului să nu piardă contactul cu acesta, realizând o secțiune
insuficientă. Se recoltează puroi pentru culturi și antibiogramă. Din acest moment, se pot adopta
două conduite: conduita pansamentelor uscate, repetate de mai multe ori pe zi, aplicate de către
medic, sub forma unor meșe sterile introduse în conductul auditiv extern, sau conduita băilor
auriculare cu soluții de acid boric 3% sau apă oxigenată simplă sau asociate între ele în părți
egale. Instilarea locală de antibiotice în general este o prohibită.
Antibioterapia administrată pe cale generală se continuă, de regulă după efectuarea
timpanotomiei .
Tratamentul infecțiilor rinofaringiene este obligatoriu și constă în instilații nazale
vasoconstrictoare și dezinfectante asociate cu inhalații cu substanțe balsamice și dezinfectante.
Se pregătește preparatul tipizat inhalat soluție 30 picături la 1L apă în clocot, sau alcool mentolat
4%, o linguriță la 1L apă în clocot (contraindicat la copii sub 10 ani, ca și în instilațiile nazale cu
mentorin) .
Examenul timpanului în faza postperforativă a otitei medii supurate acute este esențial pentru
aprecierea calității drenajului. Persistența edemului timpanic, cu absența reperelor alături de
persistența fenomenelor generale (febră, stare septică, inapetență), eventual chiar bombarea
timpanului, traduc insuficiența drenajului, respectiv retenția puroiului, cu amenințarea
complicațiilor, ele impunând refacerea timpanotomiei sau practicarea ei la locul de elecție, în caz
de perforație spontană.
Prevenirea a noi pusee de otită medie acută se realizează prin înlăturarea tuturor cauzelor de
obstrucție nazală și rinofaringiană, ca și a orificiului faringian al trompei Eustache. Deoarece
vegetațiile adenoide la copil sunt cea mai frecventă cauză de obstrucție, adenoidectomia se
impune ca o măsură obligatorie. În cazul în care infecția urechii medii se produce de la exterior
printr-o perforație timpanică (post-traumatică sau sechela unei otite anterioare), se impune
timpanoplastia, ce urmărește închiderea aceste perforații.
3. Tratamentul Simptomatic :
- antiinflamatoare : Indometacin, Diclofenac ;

17
- antitermice : Algocalmin, Aspirină, Nurofen .

18