ANALIZATORI

Analizatorii reprezintă sisteme formate din 3 segmente:

 un segment periferic;
 un segment de conducere;
 un segment central.
Segmentul periferic
Cuprinde receptorul şi corespunde organului de simţ. Receptorii nu recepţionează
excitanţii întâmplători din mediu, ci numai anumiţi excitanţi, excitanţii adecvaţi. Aceşti
excitanţi sunt transformaţi în influx nervos.
Segmentul de conducere
Este reprezentat de nervul respectiv şi de calea nervoasă. Are rolul să conducă influxul
nervos de la segmentul periferic la segmentul central.
Segmentul central
Este reprezentat de o anumită parte a scoarţei cerebrale, un centru senzitiv. Acesta
analizează excitaţia şi o transformă în senzaţie.   
Funcţionarea analizatorului este condiţionată de integritatea anatomică şi funcţională a
fiecărui segment. Dacă unul din segmentele analizatorului este lezat, întregul analizator nu
poate funcţiona.

ANALIZATORUL ACUSTICOVESTIBULAR 
   
Urechea reprezintă segmentul periferic al analizatorului acusticovestibular. Este
alcătuită din 3 compartimente: urechea externă, urechea medie şi urechea internă. Primele 2
compartimente indeplinesc exclusiv funcţia auditivă, în timp ce ultimul conţine şi organe
specializate în realizarea funcţiei de echilibru.

URECHEA EXTERNĂ
Este alcătuită din două segmente care se continuă unul cu celălalt: pavilionul urechii şi
conductul auditiv extern. Îndeplineşte funcţia de captare şi dirijare a undelor sonore spre
membrana timpanică care, sub acţiunea, lor intră în vibraţie.
PAVILIONUL URECHII
Este situat pe părţile laterale ale capului între procesul mastoidian şi articulaţia
temporomandibulară. Are un aspect reniform şi este îndreptat oblic dinapoi-înainte şi
dinafară-înăuntru.
Pavilionul urechii este o formaţiune cartilaginoasă acoperită de piele ce prezintă:
a. o faţă antero-laterală;
b. o faţă postero-medială;
c. o circumferinţă.
Faţa antero-laterală este alcătuită din 4 proeminenţe care se dispun concentric în jurul
excavaţiei profunde numită conca, care conduce sunetele în conductul auditiv extern.
1. Helixul porneşte printr-o rădăcină de la nivelul concăi şi se termină printr-o coadă la
nivelul lobulului urechii. Punctul superior de pe helix se numeşte vârful urechii.
2. Antehelixul se găseşte în aria circumscrisă de helix, fiind separat de acesta prin şanţul
helixului. 
3. Tragusul este o proeminenţă triunghiulară aplatizată, situată anterior de concă şi
inferior de rădăcina helixului.
4. Antitragusul este o mică proeminenţă situată posterior de tragus şi inferior de
antehelix.
 Între tragus şi antitragus se găseşte incizura intertragică.
Faţa postero-medială prezintă aceleaşi elemente cu faţa anterolaterală, dar mult mai
puţin vizibile şi având aspectul de mulaj negativ (proeminenţele apar ca depresiuni şi invers).
c) Circumferinţa este formată: 
 anterior de tragus; 
 superior şi posterior de helix;
 inferior de lobulul urechii, o prelungire mobilă alcătuită din ţesut adipos şi din
piele.
Fixarea pavilionului pe craniu se face prin:
 piele; 
 continuitatea cu conductul auditiv extern;
 ligamente extrinseci: 
 muşchi extrinseci:      
- M. auricular anterior;
- M.auricular posterior;
- M.auricular superior.
Pavilionul urechii mai prezintă şi o musculatură intrinsecă, formată din mici fascicule
musculare care se inseră pe proeminenţele cartilajului.
CONDUCTUL AUDITIV EXTERN 
Conductul auditiv extern se întinde între orificiul extern şi peretele lateral al urechii
medii. Are o direcţie oblică dinafară-înăuntru şi un traiect ondulat datorită unei curburi în plan
vertical (cu concavitatea inferior) şi a 3 curburi în formă de S culcat, în plan orizontal.
Calibrul său este neuniform prin apariţia unei zone îngustate numite istm, situată la unirea
celor 2/3 externe cu treimea internă.
Conductul auditiv extern este alcătuit dintr-o porţiune fibrocartilaginoasă  situată
lateral şi o porţiune osoasă situată medial.

URECHEA MEDIE 
Este alcătuită dintr-o cavitate situată în grosimea osului temporal numită casa
timpanului şi din anexele acesteia:
 tuba auditivă sau trompa lui Eustachio;
 celulele mastoidiene;
Urechea medie reprezintă un releu mecanic de transmitere a vibraţiilor sonore spre
urechea internă.
CASA TIMPANULUI 
Casa timpanului este o cavitate plină de aer ce prezintă 6 pereţi şi un lanţ de oscioare,
întinse între peretele lateral şi cel medial.Ventilarea cu aer a casei timpanului  se face din
rinofaringe prin intermediul tubei auditive.
Pereţii casei timpanului:
I. Peretele lateral sau membranos este format din: 
a. membrana timpanică;
b. un cadru osos.

II.  Peretele medial sau labirintic: 

Corespunde urechii interne şi este constituit integral din baza stâncii temporalului. Pe
suprafaţa sa se găsesc elemente osoase de mare importanţă:
 Promontoriul;
 Fereastra ovală. Ea este obturată de baza scăriţei;
 Fereastra rotundă;
 Proeminenţa porţiunii a II- a a canalului facialului.
 III.  Peretele anterior sau tubocarotidian:
Este cel mai mic dintre toţi pereţii casei timpanului. În porţiunea superioară prezintă
orificiul timpanic al tubei auditive.

IV.  Peretele posterior sau mastoidian:

Este de două ori mai mare ca peretele anterior. La nivelul lui se află:
 orificiul de intrare în aditus ad antrum, un canal ce conduce spre celulele
mastoidiene;
 piramida, o proeminenţă osoasă ce conţine un canal ocupat de muşchiul
scăriţei;
 porţiunea a III- a descendentă a canalului facialului.

V. Peretele superior sau tegmental:

Este alcătuit dintr-o lamă osoasă foarte subţire numită tegmen tympani. Prin
intermediul acestei lame osoase casa timpanului vine în raport apropiat cu meningele şi
encefalul explicând complicaţiile grave ale infecţiilor otice netratate la timp.

VI.  Peretele inferior sau jugular:

Vine în raport cu golful venei jugulare interne permiţând astfel diseminarea infecţiilor
otice.

OSCIOARELE AUZULUI
Alcătuiesc un lanţ de piese osoase care transmit vibraţiile membranei timpanice
lichidului perilimfatic din urechea internă.

CIOCANUL este un os mic de 7-8 mm lungime. Prezintă:

a. un cap pentru  articulaţia cu nicovala;
b. un col de pe care se desprind doua apofize (mica si mare);
c. un mâner înglobat în grosimea membranei timpanice.
NICOVALA este osul intermediar între ciocanul fixat pe peretele lateral şi scăriţă
fixată pe peretele medial. Prezintă:
a. un corp pentru articulaţia cu ciocanul;
b. apofiza lungă sau verticală, care serveşte la articulaţia cu scăriţa;
c. apofiza scurtă sau orizontală.
SCĂRIŢA se aseamănă cu o scăriţă de călărie.  Prezintă:
a. un cap ce se articulează cu nicovala;
b. ansă compusă dintr-o ramură anterioară şi o ramură posterioară;
c. placă bazală ce este fixată în fereastra ovală.

Întregul lanţ al oscioarelor funcţionează ca un arc elastic pus în mişcare de muşchi cu

acţiune antagonistă, regland intensitatea undei sonore:
 m. scăriţei (muşchiul care ascultă, amplifica vibratiile sonore slabe);
 m. ciocanului (diminueaza vibratiile sonore puternice, rol protector contra
zgomotelor).

CAVITĂŢILE MASTOIDIENE
Sunt reprezentate de o serie de cavităţi pneumatice săpate în grosimea mastoidei, care
comunică cu casa timpanului prin intermediul unui coridor îngust numit aditus ad antrum.
Mucoasa cavităţilor este în continuitate cu mucoasa urechii medii, fapt ce explică propagarea
infecţiilor otice la mastoidă.

TUBA AUDITIVĂ sau TROMPA LUI EUSTACHIO

Este un conduct de 3,5-4 cm lungime care leagă casa timpanului de rinofaringe. Prin
intermediul ei se realizează egalizarea presiunilor la nivelul ambelor suprafeţe ale membranei
timpanice.  Este alcătuită din:
a. un segment osos, situat posterior, la nivelul stâncii temporalului. Reprezintă
1/3 din lungimea tubei auditive;
b. un segment fibrocartilaginos, situat anterior, care se deschide în rinofaringe şi
reprezintă 2/3 din lungimea tubei auditive.
La locul de unire al celor 2 segmente se află porţiunea cea mai îngustă a calibrului
tubei auditive numită istm.

URECHEA INTERNĂ
 Reprezintă al treilea compartiment al urechii la nivelul căruia se găsesc formaţiuni
specializate în realizarea funcţiei auditive şi a echilibrului, ce alcătuiesc organul acustico-
vestibular.
 Este formată dintr-o serie de cavităţi săpate în grosimea stâncii temporalului ce
împreună formează labirintul osos, în interiorul căruia se află labirintul membranos.

LABIRINTUL OSOS
Este alcătuit din 3 părţi:
a. Melcul osos situat anterior;
b. Vestibulul osos situat mijlociu;
c. Canalele semicirculare osoase situate posterosuperior.

Melcul osos este situat anterior de vestibul și prezintă oo formă conică cu un ax osos
central, numit columelă, în jurul căruia melcul osos realizează 21/2 ture.
Pe columelă se prinde lama spirală osoasă, care este completată de membrana bazilară
a labirintului membranos și membrana vestibulară Reissner. Aceste membrane
compartimentează lumenul osos în rampa vestibulară, situată deasupra membranei
vestibulare, rampa timpanică, situată sub membrana bazilară și canalul cohlear (melcul
membranos) situat între membrana bazilară, membrana vestibulară și peretele extern al
melcului osos. Cele 2 rampe, vestibulară și timpanică, conțin perilimfă, iar canalul cohlear,
endolimfă. La vârful melcului, lama spirală lasă un spațiu liber, numit helicotremă. 
Cele 3 canale semicirculare osoase (anterior, posterior și lateral) sunt situate în planuri
perpendiculare unul pe celălalt. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa
printr-o dilatație ce poartă numele de ampulă. La cealaltă extremitate, canalul anterior se
unește cu cel posterior într-un canal comun înainte de a se deschide în vestibul.

LABIRINTUL MEMBRANOS este format dintr-un sistem de camere situate în

interiorul labirintului osos.
Datorită diferenţelor de dimensiuni dintre cele două formaţiuni între ele apare un
spaţiu numit perilimfatic umplut cu un lichid clar, perilimfa. Lumenul labirintului
membranos, complet închis, este plin cu un alt lichid, endolimfa.
Vestibulul membranos este format din două cavități, utricula, situată superior și sacula
situată sub utriculă. Din utriculă pleacă cele 3 canale semicirculare membranoase. Din
porțiunea inferioară a saculei pornește canalul cohlear care conține organul Corti, cu
receptorii acustici, așezat pe membrana bazilară. 
 Organul lui Corti reprezintă porţiunea esenţială a aparatului auditiv la nivelul căreia
are loc receptarea excitaţiilor auditive şi transformarea lor în influx nervos. Este alcătuit din
celule senzoriale şi celule de susţinere. 
Printre celulele de susţinere se fixează celulele senzoriale auditive sau ciliate. Ele sunt
de talie mică, nu ating membrana spirală ci se sprijină pe celulele de susţinere. 
Extremitatea lor superficială, plană este acoperită de o placă cuticulară de pe care
emerg o serie de cili.
Peste extremitatea liberă a componentelor organului lui CORTI se aplică membrana
reticulară care este  străpunsă de cilii epiteliului senzorial. Mai la distanţă în endolimfă, se află
membrana lui CORTI sau membrana tectoria.
Nervii senzoriali care conduc influxurile culese de la celulele senzoriale aparţin
nervului cohlear. Ganglionul anexat acestui nerv este ganglinul lui Corti ce se găseşte în
canalul spiral. El conţine în mare majoritate celule nervoase bipolare. Prelungirile periferice
ale acestora abordează celulele senzoriale ale organului Corti. Prelungirile centrale se unesc
formând nervul auditiv ce părăseşte urechea internă prin canalul auditiv intern.
Suprafeţele receptoare din utriculă şi saculă poartă numele de macule. Sunt formate
dintr-un epiteliu înalt  şi o membrană otolitică.
Epiteliul este format din celule de susţinere şi celule senzoriale care nu ating
membrana bazală şi sunt prevăzute cu cili. Aceşti cili sunt rigizi şi străbat cuticula care
acoperă suprafaţa liberă a epiteliului pătrunzând în membrana otolitică.
Celulele senzoriale sunt cuprinse într-o reţea de neurofibrile care conduce influxul
nervos spre nervul vestibular.
Membrana otolitică este o pătură gelatinoasă formată din mucusul secretat de celulele
maculare. În porţiunea ei superficială se găsesc otolitele, de natură calcaroasă. Datorită
faptului că au  o greutate specifică ridicată, ele exercită o acţiune de presiune sau de tracţiune
asupra cililor în funcţie de modificarea poziţiei capului. Astfel “macula utriculi” situată
orizontal va fi impresionată prin presiune, iar “macula sacculi” situată vertical va fi
impresionată prin tracţiune.
Nervii senzoriali care conduc impulsurile receptate aparţin nervului vestibular.
Ganglionul anexat acestui nerv este ganglionul lui SCARPA situat în conductul auditiv intern
şi alcătuit din celule bipolare. Prelungirea lor periferică merge la celulele senzoriale, iar
prelungirile centrale se alătură alcătuind nervul vestibular.

CALEA AUDITIVĂ
Este o cale senzorială alcătuită din succesiunea a 3 neuroni ce pleacă de la nivelul
urechii interne unde sunt captate influxurile auditive produse de vibraţiile sonore ale mediului
extern şi care ajung la nivelul cortexului cohlear unde are loc interpretarea şi analiza
senzaţiilor auditive.
Primul neuron (protoneuronul) este reprezentat de celula bipolară situată în ganglionul
spiral Corti din canalul spiral al columelei. Dendritele protoneuronului fac sinapsă cu celulele
senzoriale ale organului lui Corti. Axonii protoneuronului străbat conductul auditiv intern şi
se grupează pentru a forma nervul cohlear (componentă a nervului vestibulocohlear) ce se
termină în trunchi.
Al 2-lea neuron (deutoneuronul) se găseşte în nucleii cohleari anterior şi posterior al
trunchiului cerebral. Axonii acestuia se încrucișează și urmează un traiect ascendent, se
distribuie parţial coliculilor inferiori ca ulterior să ajungă la corpul geniculat medial de partea
respectivă.
Al 3-lea neuron este situat la nivelul corpului geniculat medial. Axonii lui constituie
fibrele talamocorticale ce se termină la nivelul girusului temporal superior în ariile 41
(primară) 42 (psihosenzorială) şi aria 22 cu rol gnozic (prelucrarea integrativă şi interpretativă
a  sunetelor).

CALEA VESTIBULARĂ 
Vehiculează informaţiile referitoare la orientarea în spaţiu, stabilizarea privirii şi
corectarea poziţiei corpului, informaţii recepţionate la nivelul aparatului vestibular localizat în
urechea internă.
 Primul neuron (protoneuronul) este situat în ganglinul lui Scarpa anexat ramurii
vestibulare a nervului VIII. Dendritele sale fac sinapsă cu celulele senzoriale, iar axonii
formează ramura vestibulară a nervului acusticovestibular care străbate conductul auditiv
intern şi pătrunde în trunchi unde face sinapsă cu cel de-al doilea neuron situat în nucleii
vestibulari. Axonii deutoneuronilor se grupează în mai multe tracturi ce realizează legături cu
cerebelul, nucleii oculomotori şi măduva spinării. Există şi fibre ascendente care merg la
talamus şi de aici spre cortex la girusul temporal superior.

ANALIZATORUL VIZUAL

Ochiul reprezintă segmentul periferic al analizatorului vizual

Globul ocular este un organ pereche şi simetric situat în partea anterioară a orbitei
unde este menţinut în poziţie normală de o capsulă conjunctivă (capsula lui Tenon), muşchi,
vase, nervi şi ţesut adipos.
Pentru a-şi putea îndeplini funcţia ochiul este prevăzut cu o serie de anexe, unele cu
rol protector (sprâncenele, pleoapele, aparatul lacrimal, conjunctiva şi orbita) şi altele cu rol
motor (muşchii drepţi şi oblici).
În plan frontal între cei 2 poli, perpendicular pe axa sa anteroposterioară se găseşte
ecuatorul (equator) ochiului sau circumferinţa. 
 Peretele globului este constituit din 3 membrane concentrice, care delimitează un
spaţiu ocupat de mediile transparente şi refringente (care reprezintă aparatul dioptric).
ANEXELE GLOBULUI OCULAR (Structurae oculi accessoria)
Sunt reprezentate de:
 capsula lui Tenon;
 pleoape;
 conjunctivă;
 sprâncene;
 aparatul lacrimal;
 muşchii extrinseci.

Capsula lui Tenon

Este o formaţiune fibroelastică ce îmbracă toată porţiunea sclerală a globului ocular de
la nivelul orificiului nervului optic până la limbul sclerocorneean.
Pleoapele
Sunt cute ale tegumentelor care acoperă globii oculari, în număr de două pentru fiecare
ochi, una superioară şi alta inferioară. Prezintă:
 o faţă anterioară sau cutanată;
 o faţă posterioară sau conjunctivală;
 o margine aderentă;
 o margine liberă;
 o extremitate laterală;
 o extremitate medială.
Prin unirea extremităţilor omonime ale pleoapelor se formează comisurile palpebrale.
 Conjunctiva   
Este o membrană netedă, subţire şi transparentă ce uneşte pleaoapele cu globul ocular.
Alcătuieşte un sac mucos deschis anterior la nivelul fantei palpebrale. Prezintă 3 porţiuni:
 conjunctiva palpebrală;
 conjunctiva fundului de sac, porţiune de trecere între conjunctiva palpebrală şi
conjunctiva bulbară; 
 conjunctiva bulbară.
Sprâncenele
Sunt două proeminenţe musculocutanate, acoperite cu păr situate la limita dintre frunte
şi pleoapele superioare.
Aparatul lacrimal
Este alcătuit din  glanda lacrimală şi căile lacrimale.
Căile lacrimale sunt alcătuite din:
 lacul lacrimal;
 punctele lacrimale;
 canaliculele lacrimale;
 sacul lacrimal;
 canalul nazolacrimal.
Muşchii extrinseci
Muşchii extrinseci ai globului ocular sunt în număr de 7. Dintre aceştia 6 acţionează
asupra globului ocular, al 7-lea asupra pleoapei superioare. Patru au direcţia anteroposterioară
şi se numesc muşchi drepţi (M. drept superior, M. drept inferior, m. drept medial, M. drept
lateral). Ceilalţi 2 au o direcţie oblică faţă de axul sagital al ochiului şi se numesc muşchi
oblici (M. oblic superior, M. oblic inferior). M. ridicător al pleoapei superioare are tot o
direcţie anteroposterioară, la fel ca drepţii.
Asigură motilitatea globilor oculari. Toate mişcările globilor oculari rezultă din
combinarea mişcărilor care se execută în jurul a 3 axe convenţionale, orientate în cele 3
planuri principale ale spaţiului.
Muşchiul drept superior, drept medial şi drept inferior sunt inervaţi de nervul
oculomotor.
Muşchiul drept lateral este inervat de nervul abducens.
Muşchiul oblic superior este inervat de nervul trohlear.
Muşchiul oblic inferior este inervat de nervul oculomotor.
Muşchiul ridicător al pleoapei superioare este inervat de nervul oculomotor.

MEMBRANELE (TUNICILE) GLOBULUI OCULAR

I. Membrana fibroasă
Este opacă în cea mai mare parte a întinderii sale numindu-se sclerotică şi transparentă
în porţiunea sa anterioară unde se numeşte cornee.
I.a. Sclerotica
Are aspect de sferă goală căreia i se descriu o suprafaţă plată exterioară şi una
interioară, un orificiu anterior mare  la nivelul căruia se continuă cu corneea şi unul mai mic
posterior determinat de trecerea nervului optic.
Rol. Menţine forma şi conţinutul globului ocular.
I.b. Corneea  
Alcătuieşte porţiunea anterioară a tunicii fibroase. Se prezintă ca o lentilă subţire,
perfect transparentă, cu o faţă anterioară convexă, o faţă posterioară concavă şi o
circumferinţă reprezentată de limbul sclerocorneean
Limbul sclerocorneean este situat anterior, între sclerotică şi cornee.
 Rol. Permite razelor luminoase s-o traverseze cu uşurinţă. Epiteliul corneean este
punctul de plecare a unui reflex care provocat de atingerea sa determină închiderea
pleoapelor.

II. Membrana vasculară

Este tunica mijlocie a globului ocular. Se împarte în 3 porţiuni: coroida, corpul ciliar şi
irisul.
II.a. Coroida
Este o membrană fină, pigmentată, ceva mai groasă posterior (0,5 mm) decât anterior
(0,3 mm). Căptuşeşte partea posterioară a globului ocular. Anterior se întinde până la ora
serrata şi are o coloraţie brună.
Are rol:
 nutritiv, în special pentru straturile externe ale retinei;
 tensional la menţinerea şi reglarea oftalmotonusului;
 de protecţie şi apărare mecanică şi biologică;
 termic, în menţinerea temperaturii optime;
 în funcţia optică, constituind camera obscură.
II.b. Corpul ciliar 
Se întinde între ora serrata şi circumferinţa mare a irisului. Pe secţiune sagitală are
formă triunghiulară cu baza spre iris şi vârful spre ora serrata. 
Corpul ciliar este format din muşchiul ciliar, situat în grosimea corpului şi procesele
ciliare proeminente la nivelul feţei posterioare.
Rol:
 Muşchiul ciliar participă la procesele de acomodare.
Procesele ciliare asigură formarea umorii apoase. Au rol capital în nutriţia segmentului
anterior al ochiului.
II.c. Irisul
Are forma unui disc perforat la mijloc prezentând:
 o faţă anterioară; 
 o faţă posterioară;
 o circumferinţă mare;
 o circumferinţă mică.
Faţa anterioară, diferit colorată prezintă două inele colorate (intern şi extern) cu striaţii
radiare separate printr-o linie festonată.
Faţa posterioară este concavă având o coloraţie închisă.
Prezintă mușchiul sfincter al irisului dispus circular în jurul orificiului pupilar şi
mușchiul dilatator al pupilei.
Rol:
 Acţionează ca un diafragm.
 Protejează retina.
 Are rol în absorbţia umorii apoase.

III. Membrana internă

Are forma unei sfere goale ce prezintă:
 o suprafaţă externă;
 o suprafaţă internă;
 un orificiu anterior.
Nu are orificiu posterior.
III.a. Retina propriuzisă
 Este perfect întinsă prezentându-se ca un segment de sferă. Este puternic colorată în
brun închis, doar vasele văzându-se cu claritate în grosimea ei.
La nivelul extremităţii posterioare a globului ocular suprafaţa interioară a retinei
prezintă două formaţiuni ce diferă de restul retinei: papila nervului optic şi pata galbenă.
Papila nervului optic reprezintă zona de unde fibrele nervului optic iau naştere din
retină, părăsesc globul ocular, pentru ca îmbrăcate de o teacă de mielină să formeze nervul
optic.
Pata galbenă corespunde aproape axului optic al ochiului. Are o coloraţie galbenă,
fiind ovală, cu diametrul mare transversal. În centru prezintă o fosetă punctiformă - foseta
centrală (fovea centralis) locul celei mai clare vederi.
Funcţional retina este alcătuită din înlănţuirea a două tipuri celulare, ce alcătuiesc
stratul neuroepitelial  (primele 4 straturi ale retinei) şi stratul neurocerebral (ultimele 6
straturi). 
Rol:
 Epiteliul pigmentar are rol nutritiv pentru fotoreceptori. Izolând elementele
fotosensibile între ele favorizează localizarea spaţială a obiectelor; claritatea
percepţiei luminoase.
 Conurile recepţionează excitaţiile optice în legătură cu culoarea şi forma
obiectelor (acuitatea vizuală şi percepţia cromatică).
 Bastonaşele recepţionează luminozitatea în general, diferenţele în intensitatea
razelor luminoase fiind adaptate pentru vederea nocturnă (percepţia acuităţii
luminoase).
III.b. Retina ciliară
Dincolo de ora serrata retina se subţiază brusc. Este alcătuită dintr-o parte optică şi un
strat pigmentar.
III.c. Retina iridiană
Alcătuieşte împreună cu retina ciliară porţiunea oarbă a retinei și căptuseşte faţa
posterioară a irisului. Este formată dintr-un strat pigmentar şi dintr-un strat epitelial ce nu
conţine nici un element vizual.
Retina ciliară și retina iridiană nu au funcție optică.

MEDIILE TRANSPARENTE ŞI REFRINGENTE

Cristalinul
Este o lentilă biconvexă. I se descriu:
 o faţă anterioară;
 o faţă posterioară;
 o circumferinţă.
Cristalinul se găseşte înapoia irisului şi a orificiului pupilar. Este menţinut în poziţie şi
fixat de zonula lui Zinn.
Rol. Este un mediu transparent ce intervine în acomodaţie.
Afecţiunile cristalinului sunt reprezentate de tulburările de transparenţă (cataracte),
modificările de formă şi de curbură.

Zonula lui Zinn

Este un inel membranos întins între corpul ciliar şi ecuatorul cristalinului.
Rol. Menţine cristalinul în poziţia sa normală şi-i transmite impulsurile muşchiului
ciliar.

Compartimentul anterior şi umoarea apoasă

 Compartimentul anterior este alcătuit din camera anterioară şi camera posterioară.
Camera anterioară este delimitată anterior de faţa posterioară a corneei şi posterior de
faţa anterioară a irisului.
Camera posterioară se găseşte între iris şi cristalin. 
Umoarea apoasă este un lichid clar, ce reprezintă un mediu refringent. Ia naştere la
nivelul feţei posterioare a corpului ciliar şi a irisului.
Rol:
Umoarea apoasă are următoarele funcţii:
 aduce substanţele nutritive;
 elimină deşeurile;
 reglează tensiunea oculară.

Compartimentul posterior
Este situat între porţiunea optică a retinei, cristalin şi zonula lui Zinn, fiind ocupat de
umoarea vitroasă. Protejează retina de variaţiile de temperatură.

CALEA OPTICĂ
Are ca punct de plecare retina optică şi conduce excitaţiile captate de retină până în
scoarţa lobului occipital prin înlănţuirea a 3 neuroni: protoneuronul reprezentat de neuronul
bipolar, deutoneuronul reprezentat de celula ganglionară şi cel de al 3-lea neuron
diencefalocortical (metatalamocortical).
Vederea normală presupune percepţia senzaţiilor de lumină, a nuanţelor de culoare,
sistematizarea spaţială a câmpului vizual, discriminarea formelor şi a noţiunii de relief.
Modificările patologice ce apar pe traseul căii optice se pun în evidenţă cu ajutorul
câmpului vizual.
Câmpul vizual este spaţiul vizibil când ochiul are o poziţie fixă- câmpul monocular.
Spaţiul vizibil simultan de ambii ochi când aceştia au o poziţie fixă constituie câmpul
binocular. Perimetria este metoda determinării precise a câmpului vizual.
Hemianopsia reprezintă pierderea unei jumătăţi a câmpului vizual al fiecăruia din cei 2
ochi. Hemianopsia este heteronimă sau omonimă.
Hemianopsia omonimă se manifestă prin pierderea vederii în jumătăţi simetrice la cei
doi ochi.
Hemianopsia heteronimă se manifestă prin pierderea vederii în jumătăţi opuse a
ochiului drept şi stîng.

Acuitatea vizuală (AV) reprezintă capacitatea analizatorului vizual de a aprecia forma

şi detaliile spaţiale ale obiectelor.
Ambliopia funcţională este definită ca o scădere a vederii în absenţa unor cauze
organice vizibile, sau când leziunile organice prezente sunt insuficiente pentru a explica pe
deplin reducerea vederii.
Cecitatea reprezintă pierderea totală a acuității vizuale fiind definită prin termenul de
cecitate absolută, care semnifică absenţa percepţiei luminoase.

În funcție de distanța la care se află retina față de centrul optic, există ochiul:
a. emetrop (vedere normală) – imaginea obiectelor plasate la infinit este clară, fără
acomodare.
b. hipermetrop – persoana depărtează obiectele de ochi pentru a le vedea clar;
hipermetropia se corectează cu lentile convergente. Hipermetropia apare cand
diametrul antero-posterior al globului ocular este mai mic decat normal. Acest lucru
 face ca razele de lumina care patrund in ochi sa nu fie focalizate pe retina, ci in spatele
acesteia.
c. miop – persoana apropie obiectele de ochi pentru a le vedea clar; miopia se corectează
cu lentile divergente. Miopia apare cand globul ocular are un diamteru antero-
posterior mai mare decat normal. Ca urmare a acestei alungiri a globului ocular,
lumina care patrunde in ochi nu se focalizeaza pe retina, ci in fata acesteia.
Astigmatismu este un viciu de refracție datorat existenței mai multor raze de curbură
ale suprafeței corneei. Astigmatismul se corectează cu lentile cilindrice.
APARATUL EXCRETOR

Aparatul excretor este format din rinichi şi din căile urinare:

 Calicele mici;
 Calicele mari;
 Pelvisul renal;
 Uretere;
 Vezica urinara;
 Uretra.

RINICHIUL
Rinichii sunt organe pereche, situați retroperitoneal, de o parte și de alta a
coloanei vertebrale, în dreptul vertebrelor T11-L3, în nişte spaţii numite loje renale.
Au un rol esenţial în funcţia de excreţie. 
Fiecare lojă renală este delimitată de o formaţiune conjunctivo-fibroasă numită
fascia renală. Fascia renală este formată din două foițe: una anterioară, numită
fascia prerenală care vine în raport cu peritoneul parietal posterior şi una posterioară,
numită numită fascia retrorenală, care vine în raport cu peretele abdomenului.
Lateral de rinichi cele două fascii fuzioneză; superior de rinichi învelesc glanda
suprarenală; medial, fascia renală anterioară trece peste vena cavă inferioară şi
aortă şi se uneşte cu cea din partea opusă. Între fascia renală şi rinichi se află
capsula adipoasă a rinichiului. Rinichiul este fixat în loja renală prin fascia renală,
peritoneul parietal posterior şi vasele renale, la care se adaugă presiunea
abdominală.

Configurația externă
Forma - bob de fasole cu lungime de 11-12 cm , lațime de 5-6 cm si grosime de 3
cm.
Rinichiul prezintă:
 2 fețe;
 2 margini;
 2 extremități sau poli.
Faţa anterioară - orientată supero-lateral, este ușor bombată și vine în raport cu
viscerele abdominale (în dreapta cu duodenul, ficatul și colonul, iar în stânga cu
stomacul, pancreasul și splina). 
Faţa posterioară - orientată postero-medial, este relativ plană și este aplicată pe
peretele abdominal posterior, fiind intersectată de coasta a 12-a. 
Marginea medială este concavă și prezintă hilul renal în care pătrund elementele
pediculului renal constituit din vena renală, artera renală, pelvisul renal, vasele
limfatice, plexul nervos renal; hilul prezintă o buză anterioară şi una posterioară. 
Hilul renal se continuă spre interiorul rinichiului cu o escavație numită sinusul renal.
Marginea laterală este convexă și prezintă şanţul longitudinal. 
Extremitatea superioară numită polul superior.
Extremitatea inferioară numită polul inferior.

Structura rinichiului
La exterior se afla capsula renala, iar spre interior parenchimul renal in cadrul
caruia se disting 2 zone : una corticala (spre exterior ) si alta medulara ( spre
interior ).
 Zona medulara este formata din piramidele renale  Malpighi care au baza spre
corticala si varful spre sinusul renal. Pe suprafata lor se observa striatiuni ce
corespund tubilor colectori Bellini . Varful piramidelor Malpighi prezinta papilele
renale care au niste mici orificii care reprezinta deschiderea tubilor colectori.
Intre piramidele Malpighi patrund prelungiri ale corticalei reprezentate de
coloanele BERTIN.
Zona corticala este prevazuta cu numeroase mici piramide Ferrein, cu baza la
baza piramidelor Malpighi si varful spre exterior. Intre piramidele Ferrein se afla
labirintul renal in care sunt situati nefronii.

NEFRONUL  este unitatea morfofunctionala a rinichiului.

Prezinta capsula lui Bowmann care are forma unei cupe si in interiorul ei se
gaseste un ghem de capilare numit glomerulul renal Malpighi. La acest nivel se face
filtrarea in urma careia rezulta urina primara. In continuarea capsulei lui Bowmann se
afla tubul contort proximal, urmat de ansa lui Henle si tubul contort distal care se
deschide in tubul colector Bellini. Tubul colector Bellini co-lecteaza urina de la mai
multi nefroni si se deschide la nivelul papilei renale.

Pediculul renal
Este format din suprapunerea venei renale (plan anterior), a arterei renale
(plan mijlociu) şi a pelvisului renal (plan posterior). Acestora li se adaugă vasele
limfatice şi plexul nervos renal. Pelvisul renal are o situaţie constantă, fiind aşezat
înapoia vaselor.

Segmentaţia rinichiului
Urmărind modul de ramificaţie şi teritoriile pe care artera renală le
vascularizează, se constată o distribuţie segmentară a acestora. Fiecare rinichi are
din acest punct de vedere cinci segmente:
 segmentul polar superior;
 segmentul prepielic superior;
 segmentul prepielic inferior;
 segmentul polar inferior;
 segmentul retropielic.
Fiecare segment are un pedicul segmentar.

Vascularizația și inervația rinichiului

Arterială
Rinichiul primeşte sânge funcţional şi nutritiv prin artera renală, care, înainte de a
pătrunde în hil, se împarte în patru ramuri prepielice şi o ramură retropielică.
Arterele renale provin direct din artera aortă abdominală. 
Prin hilul renal pătrunde artera renală. Aceasta se ramifică în artere interlobare, care
străbat coloanele renale printre piramide. La baza piramidei renale se împart în
artere arcuate. Acestea se ramifică în artere interlobulare. Arterele interlobulare dau
naştere arteriolelor aferente care se capilarizează şi formează  glomerulul renal.
Glomerulul renal se continuă cu arteriola eferentă.
Aceasta se capilarizează din nou în jurul tubului nefronului formând capilarele
peritubulare şi se continuă cu vene interlobulare, vene arcuate, vene interlobare,
venă renală. 
Venoasă
Venele renale părăsesc rinichiul și se varsă direct în vena cavă inferioară.
 Limfatice
Limfaticele sunt superficiale şi profunde. Se adună în mai multe trunchiuri şi merg la
ganglionii hilari şi la ganglionii lombari. 
Inervația
Inervaţia rinichiului este dată de fibre simpatice, cu originea în măduva spinării, la
nivelul vertebrelor T - L , care ajung la rinichi pe calea nervilor splanhnici şi a plexului
4 4

renal, şi de fibre parasimpatice ale vagului care vin din plexul celiac. Cea mai mare
parte a fibrelor abordează rinichiul împreună cu artera renală sub forma plexului
renal.

CĂILE URINARE
Urina, eliminată prin orificiile papilare, trece în caliciile mici, caliciile mari,
pelvisul renal şi de aici în ureter; acesta o conduce la vezica urinară. 
Calicele mici sunt tuburi musculo-membranoase situate în sinusul renal, care
se inseră cu una dintre extremităţi pe papilele renale, iar cu cealaltă extremitate se
unesc cu alte calice mici şi formează calicele mari. Numărul caliciilor mici este în
general egal cu cel al papilelor renale (6 – 12).
Calicele mari sunt două sau trei pâlnii musculo-membranoase situate în
sinusul renal, care rezultă din unirea celor 6 – 12 calice mici. Ele se unesc la rândul
lor şi formează pelvisul renal. 
Pelvisul renal sau bazinetul este o formaţiune musculo-membranoasă
dilatată, în formă de pâlnie turtită dinainte înapoi. Prin bază, pâlnia primeşte caliciile
mari, iar prin vârf se continuă cu ureterul. Pelvisul renal are o porţiune intrarenală –
sinusul renal în care se deschid caliciile mari şi o porţiune extrarenală, de la hil până
la locul unde se continuă cu ureterul.

Ureterul este un tub lung de 25 – 30 cm, cu un calibru inegal, care face

legătura între bazinet şi vezica urinară. Coboară întâi vertical spre unghiul de
bifurcaţie al arterei iliace comune, şi apoi, intrând în micul bazin, se îndreaptă spre
vezica urinară în care se deschide. Are două porţiuni:
 una abdominală, de la bazinet până la intrarea în micul bazin;
 una pelvină, de la intrarea în micul bazin şi până la vezică.
Pătrunderea ureterului în vezica urinară este oblică pe o distanţă de 1-2 cm,
acesta formând cu peretele vezicii un unghi ascuţit. Peretele ureterului este alcătuit
din trei tunici: mucoasă, musculară şi adventicea.
Vascularizația şi inervația ureterului:
 Arterele: ureterul este vascularizat de artera renală, artera spermatică internă,
artera vezicală inferioară şi de artera hipogastrică.
 Venele merg spre vena hipogastrică.  
 Limfaticele merg la ganglionii lombari.
 Inervaţia. Ureterul primeşte o inervaţie simpatică, prin fibre provenite de la
plexul renal şi hipogastric; şi o inervaţie parasimpatică, prin fibre provenite din
plexul pelvin.

Vezica urinară 
Vezica urinară este un organ cavitar cu rol în depozitarea urinei între micțiuni. 
Aşezare.  E situată în micul bazin, în loja vezicală, posterior de simfiza
pubiană și anterior de rect şi este învelită numai în parte de peritoneu. La bărbat,
inferior de vezica urinară este situată prostata.
 Configuraţie externă. Forma vezicii diferă, în funcție de cantitatea de urină
pe care o conține. Are o formă ovoidă, când e plină, şi o formă turtită, piramidală,
când este goală. Vezica urinară prezintă:
 Apexul sau vârful vezicii urinare situat pe linia mediană. 
 Fundul vezicii (faţa postero-inferioară) 
 Colul vezicii 
 Corpul vezicii (acesta are o faţă postero-superioară,  o faţă anterioară şi
două feţe laterale). 
Pe fundul vezicii se deschid orificiile celor două uretere şi orificiul intern al uretrei;
porţiunea care corespunde orificiului intern al uretrei se numeşte colul vezicii. Aceste
trei orificii determină vârfurile trigonului vezical.

Raporturi 
1. Faţa postero-superioară: la bărbat (excavaţia recto-vezicală, ansele intestinale şi
colonul sigmoid); la femeie (excavaţia vezico-uterină, ansele intestinale şi colonul
sigmoid); 
2. Faţa anterioară: fascia ombilicoprevezicală, spaţiul retropubian, ligamentele
puboprostatice, ligamentele pubovezicale şi plexul venos prevezical. 
3. Faţa laterală: muşchiul obturator intern şi muşchiul ridicător anal;
4. Fundul vezicii:la bărbat (excavaţia recto-vezicală, rectul, veziculele seminale,
canalele deferente şi prostata; la femeie (colul uterin, vagina şi septul vezico-
vaginal); 
5. Colul vezicii vine în raport inferior cu prostata.

Structura vezicii urinare

Pereţii vezicii sunt formaţi din patru tunici:
 tunica mucoasă este continuarea mucoasei din uretere şi căptuşeşte vezica
urinară. Distensia mare a vezicii este posibilă datorită existenţei unor pliuri ale
mucoasei, care pot fi văzute când vezica este goală. Excepție, la nivelul
trigonului vezical, mucoasa rămâne netedă, fără pliuri.
 tunica submucoasă separă tunica musculară de cea mucoasă. Ea facilitează
mobilizarea mucoasei pe musculară.
 tunica musculară este formată din fibre muscular netede dispuse în trei
straturi: 
 muscular extern, format din fibre longitudinale;
 muscular mijlociu, format din fibre circulare; 
 muscular intern, format tot din fibre longitudinale.
 tunica seroasă este peritoneul, care nu acoperă vezica decât pe faţa
posterioară, în rest fiind un strat de ţesut conjunctiv lax şi adipos = adventice.
Rolul tunicii musculare este acela de a evacua urina și se mai numeşte şi
muşchiul detrusor vezical. Fibrele circulare ale stratului mijlociu formează, la originea
ureterei, un inel muscular, sfincterul vezical sau sfincterul uretral intern, care este
involuntar. 

Vascularizația și inervația vezicii urinare

Arterială
Vascularizația arterială este asigurată prin artere ce iau naștere din vasele
invecinate, cele mai importante fiind artera vezicală superioară ce se desprinde din
artera ombilicală și artera vezicală inferioară din artera iliacă internă. Arterele vezicii
urinare se anastomozează între ele și formează un plex perivezical.
Arterele vezicale superioare irigă fețele postero-superioară, anterioară, laterale și
apexul, iar arterele vezicale inferioare vascularizează fundul vezicii urinare (fața
postero-inferioară).
Venoasă
Sângele venos este colectat de plexul vezical care se anastomozează cu plexurile
venoase ale organelor vecine (prostatic la bărbați și vaginal la femeie). Plexul venos
vezical este drenat prin trunchiuri colectoare în venele iliace interne.
Limfatice
Limfaticele drenează inițial în nodurile perivezicale și apoi în ganglionii iliaci interni și
externi (pereții postero-inferior, laterali, postero-superior și colul în ganglionii iliaci
interni, iar peretele anterior și apexul în ganglionii iliaci externi).
Inervația
Este asigurată prin fibre simpatice, parasimpatice, somatice și senzitive.
 Fibrele simpatice contractă mușchiul sfincterului intern vezical și mușchiul
trigonului vezical, relaxînd detrusorul,rezultatul fiind reţinerea urinii în vezică;
 Fibrele parasimpatice relaxează mușchiul sfincterului intern vezical și
contractă detrusorul, rezultatul fiind eliminarea urinii în vezică;
 Inervația somatică se realizează prin nervul rușinos , care intervine voluntar
asupra mușchiului sfincter striat al uretrei, putând întrerupe micțiunea.
 Inervația senzitivă este realizată prin fibre simpatice și parasimpatice.

URETRA
Uretra este un conduct prin care urina este expulzată din vezica urinară la exterior.
Uretra diferă în funcție de sex, la femeie servește doar organ urinar, iar la bărbat ca
organ genito-urinar.

Uretra masculină
Descrie un traiect de forma literei ”S” italic, începe la orificiul uretral al vezicii
urinare și se deschide la exterior prin orificiul extern al uretrei sau meatul urinar,
situat la vârful penisului.
Are rol fie de transport al urinii, fie de expulzare a spermei in timpul ejacularii.
În traiectul sau descrie două curburi:
 una posterioară sau subpubiană (concavă antero-superior), constantă.
 una anterioară sau prepubiană (concavă infero-posterior), acesta dispare în
erecție, precum și la efectuarea unui cateterism uretral.
Prezintă două unghiuri:
 unghiul subpubian reprezentat de vârful curburii posterioare;
 unghiul prepubian reprezentat de vârful curburii anterioare.

Diviziunile uretrei
A. Anatomic, după organele pe care le traversează, descriem 3 porțiuni:
 uretra prostatică,
 uretra membranoasă sau diafragmatică;
 uretra spongioasă (peniană).
B. Clinic, după situare, descriem 2 porțiuni:
 uretra posterioară sau superioară sau intrapelvină;
 uretra anterioară sau inferioară sau etrapelvină (porțiunea spongioasă).
Separatia dintre ele este data de muschiul sfincter extern al uretrei. 
C. După gradul de mobilitate, descriem 2 porțiuni:
  uretra fixă (prostatică și membranoasă);
 uretra mobilă (peniană). 

Uretra prostatică 
Străbate prostata de la bază spre vârf, având un traiect aproape vertical, cu o
ușoară concavitate situată spre anterior. Pe peretele posterior prezinta o plica
longitudinala, creasta uretrala ce se intinde de la colul vezicii pana la portiunea
membranoasa. Aceasta creasta este mai proeminenta in portiunea mijlocie formand
coliculul seminal sau verum montanum.
Coliculul seminal imparte uretra prostatica in doua portiuni: superioara, cu rol
in expulzia urinii si una inferiora, cu rol comun pentru expulzia urinii si a spermei.
În varful colicului seminal se deschide utriculul prostatic, iar lateral de el
orificiile ductelor ejaculatoare.
De o parte si de alta a crestei prostatice se afla sinusurile prostatice in care
se gasesc orificiile de deschidere ale ductelor prostatice.

Uretra membranoasă 
Se întinde de la vârful prostatei până la fața superioară a bulbului spongios și
deoarece străbate diafragma urogenitala se mai numește și uretra diafragmatică. 
La acest nivel uretra este inconjurata de muschiul sfincter extern al uretrei si
de cele doua lame ale fasciei perineale mijlocii.
Prezinta mai multe plici rezultate din bifurcarea crestei uretrale si orificiile
glandelor uretrale, aceste glande fiind mai numeroase la nivelul peretelui anterior. 
Este portiunea cea mai putin mobila si cea mai ingusta a uretrei masculine. 

Uretra spongioasa (peniana)

Patrunde in corpul spongios pe fata sa superioara, schimbandu-si directia de
la vertical spre anterior si superior.
Pe peretele posterior se gasesc orificiile glandelor bulbouretrale ale lui Cowper
(doua).
Prezintă 2 dilatații: una la nivelul bulbului penisului și una la nivelul glandului
penisului numită fosa naviculară. Aceasta este delimitata superior de valvula fosei
naviculare, un pliu al mucoasei uretrale care impreuna cu peretele superior al fosei
naviculare delimiteaza sinusul Guerrin (obstacol in timpul cateterismului uretral).
Meatul urinar sau ostiul uretral extern se afla la nivelul glandului, in varful
acestuia, avand aspect de fanta verticala care devine eliptica in mictiune.

Vascularizația și inervația uretrei masculine

Uretra prostatică
Arterele provin din artera rectala mijlocie si artera vezicala inferioara.
Venele dreneaza in plexul venos prostatic, iar in final in vena iliaca interna. 
Limfaticele merg in ganglionii iliaci externi si hipogastrici.

Uretra membranoasă
Arterele provin din artera bulbului penisului si artera uretrala.
Venele dreneaza in venele bulbului penisului, apoi in vena rusinoasa interna, iar in
final in vena iliaca interna. 
Limfaticele merg in ganglionii iliaci externi si hipogastrici.
Uretra spongioasă
Arterele provin din artera bulbului penisului, artera uretrala si artera dorsala a
penisului.
Venele dreneaza in vena dorsala profunda a penisului, apoi in plexul venos prostatic,
iar in final in vena iliaca interna. 
Limfaticele merg in ganglionii iliaci externi si inghinali.

Inervatia: fibre senzitive si motorii din nervii spinali si fibre vegetative din plexul
hipogastric superior.

Uretra feminină
Uretra feminină are exclusiv funcţie excretorie (eliminarea urinii), este foarte
elastică şi se poate dilata cu uşurinţă.
Uretra la femeie prezintă un traiect oblic inferior și anterior, avand aproximativ
aceeasi directie cu vagina. Este rectilinie sau descrie o usoara curbura cu
concavitatea anterioara. Începe prin orificiul intern al uretrei, străbate diafragma
urogenitală și se termină la exterior prin orificiul extern al uretrei sau meatul urinar
situat la nivelul vestibului vaginei.
Uretra feminină în traiectul său străbate cavitatea pelvină și perineul. Va prezenta
stfel 2 segmente separate de diafragma urogenitală:
 Segmentul pelvin;
 Segmentul perineal.

Vascularizația și inervația uretrei feminine

Arterele provin din artera vezicala inferioara si artera vaginala.
Venele se varsa in plexurile vezical si vaginal.
Limfaticele dreneaza in nodurile iliace interne si inghinale.
Inervatia: din nrvul rusinos (fibrele senzitive si cele destinate sfincterului striat al
uretrei) si din plexul hipogastric superior (musculatura neteda).

PERICARDUL

Pericardul este sacul fibro-seros care înconjoară inima, venele cave, porțiunea
terminală a venelor pulmonare, arterele pulmonare și aorta până la nivelul originii trunchiului
arterial brahiocefalic. Este format din doua straturi: intern (pericardul seros) și extern
(pericardul fibros).
Pericardului seros i se descriu: o foiţă viscerală şi alta parietală, care se continuă între
ele la nivelul vaselor mari ce vin sau pleacă de la baza inimii. 
Între cele două foiţe se găseşte cavitatea pericardică, ce conţine o fină lamă de lichid
pericardic, care facilitează dinamica inimii. Cavitatea pericardică este o cavitate virtuală, ce
poate deveni reală în cazuri patologice (pericardita exudativă).
Foiţa viscerală înveleşte inima, aderând intim la suprafaţa ei, de unde şi numele de
epicard, foiţa parietală căptuşeşte pericardul fibros, fiind alipită acestuia.
Pericardul fibros. Are forma unui sac cu baza la diafragmă şi cu vârful orientat
superior spre arcul aortic. Pericardul fibros este ancorat de organele din jur prin intermediul
unor condensări conjunctive care constituie ligamentele pericardului. 
 INIMA

Inima face parte din aparatul circulator, în cadrul căruia joacă rolul unei pompe
aspiratoare-respingătoare (Benninghoff), care asigură circulaţia sângelui.
 Aşezare: este situată în compartimentul mijlociu al mediastinului inferior
(compartimentul pericardic), imediat deasupra diafragmei, între cei doi plămâni, 1/3
la dreaptă şi 2/3 la stânga liniei mediane;
 Culoarea: roşietică;
 Consistenţă: fermă;
 Capacitate: 500-600 cm ; 3

 Greutate: 270-300 g;
 Dimensiuni:
 diametrul longitudinal = 133 mm;
 diametrul transversal = 103 mm.
Parametrii morfologici ai inimii variază în funcţie de vârstă, sex, anumite stări normale
sau patologice.
 Forma: poate fi comparată cu un con turtit al cărui ax este orientat oblic de la dreapta
spre stânga, de sus în jos şi dinspre posterior spre anterior.

Limite:
 Superior – dreapta – cartilajul costal III
                        – stânga – spaţiul II intercostal
 Inferior – de la extremitatea inferioară a sternului, la nivelul cartilajului costal VI
spre vârf, în spaţiul V intercostal
 La dreapta – de la cartilajul costal III până la cartilajul costal VI
 La stânga – de la spaţiul II intercostal până la spaţiul V intercostal, lângă linia
medioclaviculară

Morfologie externă 
Având forma unui con turtit inimii i se descriu: o bază, un vârf, două feţe şi două
margini.
 baza: este orientată spre dreapta, posterior şi superior.  Prezintă două segmente:
unul drept şi altul stâng.
 segmentul drept prezintă superior orificiul venei cave superioare şi inferior
orificiul venei cave inferioare. Corespunde atriului drept.
 segmentul stâng este prevăzut cu orificiile celor patru vene pulmonare, două
drepte (superioară şi inferioară) şi două stângi (superioară şi inferioară).
Corespunde atriului stâng.
 vârful: este orientat spre stânga, anterior şi inferior. Vine în raport cu spaţiului V
intercostal stâng şi muşchiul intercostal cu pachetul vasculo-nervos intercostal
corespunzător. Corespunde spaţiului V intercostal stâng pe linia medio-claviculară
stângă, la 7-9 cm de stern, nivel la care se poate observa şocul apexian. Imediat la
dreapta vârfului inimii se află o mică scobitură, numită incizura vârfului inimii,
unde se întâlnesc şanţurile interventriculare, anterior şi posterior;
 faţa sterno-costală: este orientată anterior. Prezintă două segmente: unul superior
şi altul inferior, separate între ele printr-un şanţ transversal, numit şanţul coronar
sau atrio-ventricular anterior. Acest şanţ este întrerupt în porţiunea sa mijlocie de
emergenţa trunchiului arterei pulmonare.
  faţa diafragmatică: este orientată inferior şi posterior. La limita ce separă faţa
diafragmatică de baza inimii se află un  şanţ transversal, şanţul coronar (atrio-
ventricular) posterior. Acesta este străbătut de sinusul coronar. 
 marginea stângă: este lăţită şi rotunjită (unii autori o consideră faţa pulmonară). 
 marginea dreaptă: este ascuţită, prezintă o porţiune verticală şi o porţiune
orizontală, ce formează între ele un unghi obtuz, de unde şi numele de marginea
obtuză a inimii. În imediata vecinătate a vârfului inimii, pe marginea ei dreaptă se
găseşte o mică scobitură, numită incizura vârfului inimii.
Şanţurile coronare (atrio-ventriculare) anterior şi posterior se continuă unul cu celălalt
la nivelul marginilor inimii.
Şanţurile interventriculare, anterior şi posterior, se continuă între ele la nivelul
incizurii vârfului inimii.
Şanţurile coronare şi interventriculare sunt străbătute de traiectul sinuos al vaselor
coronare şi al principalelor lor ramuri.
 

Morfologie internă 
Inima este împăţită în două jumătăţi: inima dreaptă, venoasă şi inima stângă, arterială,
de un sept longitudinal care la exterior corespunde şanţurilor interventriculare.
Fiecare jumătate este împărţită la rândul ei de un sept transversal sau atrio-ventricular,
care la exterior corespunde şanţurilor coronare (atrio-ventriculare), într-un atriu spre baza
inimii şi un ventricul spre vârful inimii. Porţiunea septului longitudinal ce separă atriile se
numeşte sept interatrial, iar porţiunea ce separă ventriculele, poartă numele de sept
interventricular.
Atriile sunt separate de ventricule prin septul atrio-ventricular, la nivelul căruia se
găsesc orificiile atrio-ventriculare (orificiul drept: tricuspid şi orificiul stâng: bicuspid),
precum şi orificiile arteriale (în dreapta orificiul trunchiului arterei pulmonare, iar în stânga
orificiul arterei aorte).
Orificiile atrio-ventriculare permit comunicarea fiecărui atriu cu ventriculul, de partea
respectivă. 
Atât orificiile atrio-ventriculare, cât şi cele arteriale sunt prevăzute cu un aparat
valvular, cu rol de a regla sensul circulaţiei sângelui. În concluzie, inima este un organ
tetracameral, prezentând două atrii şi două ventricule. 

Atriile
Atriile sunt situate spre baza inimii, fiind separate de ventricule prin septul atrio-
ventricular, iar între ele prin septul interatrial. 
Pereţii atriilor sunt foarte subţiri, miocardul atrial fiind slab reprezentat, deoarece şi
rolul său funcţional este de minoră importanţă (sângele trece din atrii în ventricule, nu atât
datorită contracţiei miocardului atrial din sistola atrială, cât mai ales datorită aspiraţiei
exercitate de relaxarea miocardului ventricular în timpul diastolei ventriculare). 
Atriile au o formă cubică astfel încât fiecăruia i se descriu şase pereţi. Fiecare atriu
prezintă câte o prelungire în formă de fund de sac, ce poartă denumirea de auricul (anexă a
atriului).   

Atriul drept
Atriul drept prezintă şase pereţi.
Pereţii:
  posterior;
 intern (septal);
 inferior.
 peretele posterior este presărat cu micile orificii ale venelor cardiace accesorii şi
prezintă în porţiunea sa mijlocie o proeminenţă numită tuberculul intercav al lui
Lower. Acesta este determinat de reflexia pericardului la nivelul venelor pulmonare
drepte şi are rolul de a reflecta spre interiorul atriului curentele sanguine ce vin prin
cele două vene cave (superioară şi inferioară). La întâlnirea peretelui posterior cu
peretele extern se află un relief vertical, numit creasta terminală a lui His;
 peretele intern sau septal corespunde septului interatrial. În porţiunea sa mijlocie se
află o zona subţire, fosa ovală, care este înconjurată de un inel incomplet, ce poartă
denumirea de inelul lui Vieussens. În perioada prenatală fosa ovală corespunde găurii
lui Botal, prin care cele două atrii comunică între ele. La naştere acest orificiu se
închide, persistenţa lui dând naştere „maladiei albastre”;
 peretele inferior prezintă în porţiunea sa posterioară orificiul venei cave inferioare.
Anterior de acest orificiu, spre peretele septal, se situează orificiul sinusului coronar.
Pereţii:
 superior;
 extern;
 anterior.
 peretele superior prezintă spre posterior orificiul venei cave superioare;
 peretele extern are la întâlnirea sa cu peretele posterior creasta terminală a lui Hiss, de
la care se îndreaptă spre anterior o mulţime de fascicule musculare, muşchii pectinaţi.
 peretele anterior este prevăzut cu două orificii:
 orificiul atrio-ventricular drept, prevăzut cu valvula tricuspidă;
 orificiul de comunicare cu auriculul drept, situat la întâlnirea peretelui anterior,
cu peretele extern şi peretele superior. Auriculul drept este un diverticul (anexă)
a atriului drept, o prelungire în formă de fund de sac, prin care se poate pătrunde
în intervenţiile chirurgicale.   

Atriul stâng 
 pereţii superior, extern şi inferior sunt netezi; 
 peretele posterior este prevăzut cu orificiile celor patru vene pulmonare, două drepte
(superioară şi inferioară) şi două stângi (superioară şi inferioară);
 peretele intern sau septal corespunde septului interatrial. Prezintă în porţiunea sa
postero-inferioară o plică semilunară, numită şi falx septi, a cărei concavitate priveşte
anterior şi superior şi corespunde limitei postero-inferioare a fosei ovale de pe peretele
septal al atriului drept;
 peretele anterior este prevăzut cu două orificii:
 orificiul atrio-ventricular stâng, prevăzut cu valvula bicuspidă (mitrală);
 orificiul de comunicare cu auriculul stâng, situat la locul de întâlnire al peretelui
anterior cu peretele extern. Auriculul stâng este un diverticul în formă de fund de
sac al atriului stâng, mai mic decât cel drept şi îmbrăţişează parţial faţa
anterioară a  trunchiului arterei pulmonare. 

Ventriculele
Sunt situate cu baza la septul atrio-ventricular, ce separă ventriculele de atrii, şi cu
vârful spre vârful inimii. Sunt separate prin septul interventricular, căruia i se descriu: o mică
porţiune membranoasă situată la locul de întâlnire a septului interventricular cu cel atrio-
ventricular şi o întinsă porţiune musculară.
 Pereţii ventriculelor sunt mult mai groşi comparativ cu cei ai atriilor, miocardul
ventricular reprezentând forţa motrice a inimii. Datorită rolului său major în circulaţia
sanguină, peretele miocardic al ventriculului stâng este de trei ori mai gros faţă de cel al
ventriculului drept. 
La baza fiecărui ventricul se află două orificii: 
 unul atrio-ventricular, prin care ventriculul comunică cu atriul de partea respectivă; 
 altul arterial (al arterei pulmonare în dreapta respectiv al aortei în stânga), prin el
sângele din ventricul este împins în torentul circulator. 
Fiecărui ventricul i se disting două compartimente: 
 compartimentul de recepţie, prin care sângele din atriu ajunge în ventricul;
 compartimentul de evacuare, prin care sângele din ventricul trece în artere.
În interiorul ventriculelor se remarcă prezenţa unor numeroase şi variate reliefuri
musculare, numite coloane musculare sau trabecule cărnoase, grupate în 3 ordine (I-muschii
papilari, II-arcuri musculare, III-reliefuri musculare).
La vârful inimii se observă un conglomerat de trabecule cărnoase de ordinul II şi III,
ce se întrepătrund şi în ansamblul lor constituie „zona cavernoasă”.

Ventriculul drept
Ventriculul drept are forma unei piramide triunghiulare, cu baza la septul atrio-
ventricular, cu vârful spre vârful inimii şi cu trei pereţi: 
 baza: prezintă inferior orificiul atrio-ventricular drept cu valvula tricuspidă şi
superior orificiul arterei pulmonare străjuit de trei valvule semilunare. Între cele
două orificii se află o proeminenţă, numită creasta supraventriculară;
 vârful: se găseşte imediat la dreapta vârfului inimii, prezentând zona cavernoasă;
 peretele anterior: concav spre interiorul ventriculului şi prezintă muşchiul papilar
anterior;
 peretele inferior: concav spre interior, este prevăzut cu muşchiul papilar inferior;
 peretele intern sau septal: convex, corespunde septului interventricular şi este
prevăzut cu muşchiul papilar intern sau septal. 

Ventriculul stâng
Ventriculul stâng are forma unui con turtit transversal cu o bază la septul atrio-
ventricular, un vârf şi doi pereţi:
 baza: prezintă superior orificiul arterei aorte, cu trei valvule semilunare şi inferior
orificiul atrio-ventricular stâng, cu valvula bicuspidă (mitrală);
 vârful: este corespunzător vârfului inimii şi prezintă zona cavernoasă;
 pereţii interior sau septal şi extern, sunt ambii concavi. La locul de întâlnire a
celor doi pereţi se situează muşchii papilari, unul anterior, altul posterior, care sunt
mai puternici decât muşchii papilari de la nivelul ventriculului drept.

SCHELETUL FIBROS ŞI APARATUL VALVULAR AL INIMII

Scheletul fibros
Scheletul fibros corespunde septului atrio-ventricular. Dă inserţie atât aparatului
valvular al inimii, cât şi miocardului, pe de o parte celui atrial, pe de alta celui ventricular. 
În constituţia peretelui fibros al inimii intră patru inele fibroase Lower și două
trigonuri fibroase care circumscriu orificiile arteriale (al arterei pulmonare şi al aortei)  şi
orificiile atrio-ventriculare (drept şi stâng). Orificiile atrio-ventriculare sunt prevăzute cu
valvulele atrio-ventriculare, în dreapta valvula tricuspidă, iar în stânga valvula bicuspidă
(mitrală). Orificiile arteriale sunt prevăzute fiecare cu câte trei valvule semilunare, precum şi
două trigonuri fibroase.

Aparatul valvular
Aparatul valvular este reprezentat de valvulele atrio-ventriculare şi valvulele
semilunare, care au rolul de a regla sensul circulaţiei sângelui. Astfel valvulele atrio-
ventriculare permit trecerea sângelui numai dinspre atrii spre ventricule, iar valvulele
semilunare admit doar trecerea sângelui dinspre ventricule spre artere. Afectarea aparatului
valvular poate duce la stenoze (mitrală) sau insuficienţe (aortică).

MIOCARDUL

Miocardul formează peretele inimii. Este învelit la exterior de epicard (foiţa viscerală a
pericardului seros) şi căptuşit de endocard, care la nivelul vaselor mari ce vin sau pleacă de la
inimă se continuă cu endoteliul vascular. Endocardul poate fi afectat patologic (endocardita).
Deosebim un miocard de tip embrionar, reprezentat de împletiri de fibre din care se formează
noduli, fascicule şi reţele şi unul propriu –zis, ce reprezintă forţa motrice a inimii. Deosebim
un miocard atrial şi unul ventricular, cele două porţiuni ale miocardului propriu-zis fiind
separate între ele de septul atrio-ventricular, reprezentat de scheletul fibros al inimii. Această
separare permite contracţia izolată a atriilor faţă de ventricule.
  
VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA INIMII

Arterele 
Inima este irigată de cele două artere coronare, stângă şi dreaptă, care prin traiectul lor
înconjoară inima ca nişte coroane, de unde şi numele lor. Cea stângă irigă 75 % din masa
miocardului.
Artera coronară stângă  ia naştere din bulbul aortei, printr-un orificiu situat imediat
deasupra valvulei semilunare stângi . De la origine se îndreaptă oblic în jos şi spre stânga,
trecând posterior de trunchiul arterei pulmonare. După un scurt traiect, ajunge la sanţul
coronar anterior, unde se bifurcă, dând naştere arterei interventriculare anterioare, ce poartă
numele de „artera morţii subite” datorită frecvenţei cu care este afectată în infarctul
miocardic, şi arterei circumflexe sau atrio-ventriculare.
Artera coronară dreaptă porneşte din bulbul aortei printr-un orificiu situat imediat
deasupra valvulei semilunare drepte. De la origine descinde între auriculul drept şi emergenţa
trunchiului arterei pulmonare. Ajunge la şanţul coronar anterior unde se inflectează spre
dreapta, parcurge porţiunea dreaptă a acestui şanţ, apoi înconjoară marginea dreaptă a inimii,
trece în şanţul coronar posterior, străbate porţiunea dreaptă a acestui şanţ şi, ajungând la
şanţul interventricular posterior, se inflectează din nou, spre a descinde prin acest şanţ spre
vârful inimii. Această ultimă porţiune se mai numeşte şi artera interventriculară posterioară.
Artera coronară dreaptă vascularizează doar 25% din masa miocardului.
O caracteristică a circulaţiei inimii o constituie faptul că ea poate fi considerată ca o
circulaţie de tip terminal. Dacă anatomic între ramurile coronariene există anastomoze,
funcţional ele sunt ca şi inexistente. Obstruarea lumenului unei ramuri duce la necroza tisulară
a teritoriului deservit de această ramură, anastomoza existentă neputând suplini vascularizaţia
teritoriului afectat.

Venele
Vena coronară mare colectează marea majoritate a sângelui venos al inimii. Îşi are
originea la nivelul vârfului inimii, străbate şanţul interventricular anterior la capătul căruia se
inflectează spre stânga, străbate porţiunea stângă a şanţului coronar anterior, înconjoară
marginea stângă a inimii şi, ajungând în şanţul coronar posterior se continuă cu o porţiune
terminală dilatată, numită sinusul coronar. Acest sinus prezintă în porţiunea sa incipientă
valvula lui Vieussens, iar în cea terminală, prin care se deschide în atriul drept un orificiu
prevăzut cu valvula lui Thebesius. 
Vena coronară mică porneşte de la marginea dreaptă a inimii, străbate porţiunea
dreaptă a şanţului coronar posterior şi se varsă în sinusul coronar.
Vena interventriculară posterioară porneşte de la vârful inimii, parcurge şanţul
interventricular posterior şi se termină în sinusul coronar.
Vena atrio-ventriculară anterioară dreaptă îşi are originea la nivelul marginii drepte
a inimii, străbate porţiunea dreaptă a şanţului coronar anterior şi se varsă în vena coronară
mare. 
Pe lângă aceste vene principale, inima mai prezintă şi o serie de vene mai mici, venele
cardiace accesorii, care se varsă direct în atriul drept. 

Limfaticele 
Inima prezintă trei reţele limfatice:
 reţeaua limfatică subendocardică;
 reţeaua limfatică miocardică;
 reţeaua limfatică subpericardică.
  Prin cele trei reţele limfatice limfa se drenează spre două colectoare limfatice, drept şi
stâng, pe traiectul cărora deseori se întâlnesc 1-3 mici noduri limfatice. Colectorul limfatic
drept ajunge la nodurile limfatice mediastinale anterioare, iar cel stâng la nodurile limfatice
traheo-bronhice.

Inervaţia
Inima prezintă o dublă inervaţie, intrinsecă şi extrinsecă:
 inervaţia intrinsecă este dată de sistemul cardionector sau excitoconductor
(miocardul embrionar) care asigură automatismul cardiac;
 inervaţia extrinsecă este dată de fibre nervoase vegetative simpatice şi
parasimpatice provenite din plexul cardiac, constituit din fibre nervoase
vegetative parasimpatice provenite din nervii vagi şi simpatice ce iau naştere
din simpaticul cervical.

MUŞCHII ABDOMENULUI
Se împart în:
a) muşchi longitudinali aşezaţi în partea anterioară, de o parte şi de alta a liniei
mediane (m.drepţi abdominali) şi în partea posterioară, de o parte şi de alta a coloanei
vertebrale (m.pătraţi lombari).
b) muşchi laţi, care alcătuiesc partea laterală a peretelui abdominal şi sunt aşezaţi în
trei planuri:
- superficial, m.oblic extern al abdomenului;
- mijlociu, m.oblic intern al abdomenului
- profund, m.transvers al abdomenului cu fibre transversale.
 M.drept al abdomenului. Muşchi lung, turtit, situat în partea anterioară a peretelui
abdominal.
Corpul muscular este întrerupt de 3-4 intersecţii tendinoase. Invelit de o teacă aponevrotică
formată din aponevrozele celor trei muşchi laţi numită teaca dreptului abdominal. Medial este
despărţit de muşchiul opus prin linia albă.
M.piramidal – mic, triunghiular, inconstant, situat deasupra pubisului, anterior de
muşchiul drept abdominal, în teaca acestuia.
M.oblic extern al abdomenului. Situat pe partea laterală şi anterioară a abdomenului.
M.oblic intern al abdomenului. Este acoperit superficial de m.oblic extern; profund
acoperă m.transvers abdominal.
M.transvers abdominal. Situat în planul profund al peretelui anterolateral al
abdomenului.
M.pătrat lombar. Aşezat în partea posterioară a peretelui abdominal, între pelvis şi
arcul costal. 

MUŞCHII SPATELUI
Sunt dispusi in 5 planuri. Se împart în:
- muşchii superficiali care leagă membrul superior de coloana vertebrală
- muşchii profunzi, proprii ai coloanei vertebrale.
Planul I
M.trapez. Muşchi lat, triunghiular care acoperă ceafa, umărul şi regiunea superioară a
spatelui:
M.latissim Muşchi lat triunghiular, acoperă regiunea lombară şi toracală inferioară.
Planul II
M.romboid mare
M.romboid mic:
M.ridicător al scapulei: Aşezat în partea posterioară şi laterală a gâtului.
M.dinţat superior posterior
M.dinţat inferior posterior

MUŞCHII TORACELUI  se împart în:

- M.intrinseci (proprii peretelui toracic) situaţi în acelaşi plan cu coastele.
- M.extrinseci care leagă toracele de membrul superior şi acoperă m.proprii peretelui
toracic.
A. Mm. extrinseci
M.pectoral mare, de forma triunghiulara aşezat în partea anterioară şi superioară a
toracelui.
M. pectoral mic. Aşezat profund de m.pectoral mare, inferior şi lateral de
m.subclavicular. 
M.subclavicular. Mic, triunghiular aşezat între claviculă şi prima coastă.
Aceşti 3 muşchi alcătuiesc peretele anterior al axilei.
M.dinţat anterior. Lat, aşezat între coaste şi scapulă în partea superolaterală a
toracelui.

B. Mm. intrinseci ai toracelui

M. ridicători ai coastelor. Sunt 12 fascicole musculare situate în partea posterioară a
peretelui toracic.
M.intercostali externi. Formează planul muscular superficial al spaţiilor intercostale
(sunt în număr de 11).
M.intercostali interni. Formează planul muscular mijlociu al spaţiilor intercostale.
 Pătura musculară profundă a peretelui toracic este reprezentată de 3 muşchi:
a) M.subcostali. Situaţi în partea posterioară a peretelui toracic
b) M.intercostali intimi. Ocupă 1/3 mijlocie a spaţiilor intercostale. Sunt mai bine
individualizaţi ca şi precedenţii în partea inferioară a toracelui.
c) M.transvers al toracelui. Se află în partea anterioară a cavităţii toracice:
Acţiunea: - intercostalii externi sunt ridicători ai coastelor (inspiratori);
    - intercostalii interni, intimi şi transversul toracelui ca şi subcostalii sunt
consideraţi 
coborâtori (expiratori);

MUŞCHII MEMBRULUI SUPERIOR  sunt grupaţi în:

1.muşchii umărului;
2.muşchii braţului;
3.muşchii antebraţului;
4.muşchii mâinii.

1.MUŞCHII UMĂRULUI. În număr de 6 sunt dispuşi în jurul articulaţiei scapulohumerale:

M. deltoid. Are formă triunghiulară, convexă fiind situat cel mai superficial pe partea
laterală a umărului. Este format din trei fascicule: 
M. supraspinos. Are formă piramidală şi ocupă fosa supraspinoasă a scapulei.
M. infraspinos. Are formă triunghiulară şi ocupă cea mai mare parte a fosei
infraspinoase a scapulei.
M. rotund mic. Muşchi alungit, situat lateral de muşchiul infraspinos, posterior de
articulaţi aumărului.
M. rotund mare.  Este un muşchi alungit şi voluminos, situat inferior de muşchiul
rotund mic.
M. subscapular. Are formă triunghiulară şi ocupă fosa subscapulară.
2. MUŞCHII BRAŢULUI  sunt dispuşi în două regiuni:
 muşchii regiunii anterioare aşezaţi pe două planuri:
- muşchii planului superficial: muşchiul biceps brahial;
- muşchii planului profund: muşchiul coracobrahial şi muşchiul brahial.
 muşchii regiunii posterioare reprezentaţi de muşchiul triceps brahial.
M. biceps brahial.  Este un muşchi lung, fuziform, dispus în planul superficial al regiunii
anterioare a braţului.
M. coracobrahial. Se situează în porţiunea supero-medială a planului muscular profund
al regiunii anterioare a braţului.
M. brahial. Este un muşchi lat, situat în planul profund al regiunii anterioare a braţului, în
partea antero-inferioară a humerusului şi înaintea articulaţiei cotului.
M. triceps brahial. Este un muşchi voluminos, fiind unicul muşchi al regiunii posterioare
a braţului.
3. MUSCHII ANTEBRAŢULUI
Se împart în:
 muşchii regiunii anterioare sau grupa flexorilor;
 muşchii regiunii posterioare sau grupa extensorilor.
Mm. regiunii anterioare. Sunt dispuşi în două planuri:
 planul superficial, cu originea pe epicondilii humerusului;
 planul profund, cu originea pe scheletul osteofibros al antebraţului. 
Mm. regiunii posterioare. Sunt dispuşi în două planuri:
 planul superficial, reprezentat de 7 muschi;
 planul profund, reprezentat de 5 muschi. 
4.MUŞCHII MÂINII Sunt grupaţi în trei grupe musculare:
- muşchii eminenţei tenare, destinaţi policelui;
- muşchii eminenţei hipoternare, anexaţi degetului mic;
- muşchii regiunii palmare mijlocii: 
- planul superficial: muşchii lombricali
- planul profund: muşchii interosoşi (palmari si dorsali).
MUŞCHII MEMBRULUI INFERIOR

MUŞCHII BAZINULUI
După aşezarea lor faţă de bazin şi articulaţia coxofemurală se împart în două grupe:
anterior sau interior şi posterior sau exterior.

Muşchii anteriori ai bazinului

1. Muşchiul iliopsoas este alcătuit din două porţiuni:
a. Muşchiul psoas mare
b. Muşchiul iliac
2. Muşchiul psoas mic este rudimentar şi inconstant la om.

Muşchii posteriori ai bazinului

1. Muşchiul gluteu mare este cel mai superficial şi cel mai voluminos muşchi al
regiunii. Are formă dreptunghiulară.
2. Muşchiul gluteu mijlociu este un muşchi lat, triunghiular, acoperit în parte de gluteul
mare.
3. Muşchiul gluteu mic este situat sub gluteul mijlociu.
4. Muşchiul tensor al fasciei lata
5. Muşchiul piriform
6. Muşchiul obturator intern
7. Muşchiul gemen superior şi muşchiul gemen inferior
8. Muşchiul pătrat femural
9. Muşchiul obturator extern

MUŞCHII COAPSEI
Muşchii coapsei sunt aşezaţi în jurul femurului în trei grupuri: anterior cu muşchii
extensori, medial cu adductorii şi posterior cu muşchii flexori.

Muşchii regiunii anterioare

1. Muşchiul croitor este cel mai lung muşchi al corpului. Străbate faţa anterioară a
coapsei de sus în jos şi dinafară înăuntru.
2. Muşchiul cvadriceps femural este cel mai voluminos şi puternic muşchi al corpului
şi prezintă patru capete de origine.
Inserţii. 
 dreptul femural: are originea pe spina iliacă anteroinferioară şi deasupra şi
înapoia sprâncenei acetabulare;
 vastul lateral: are originea pe trohanterul mare şi buza laterală a liniei aspre;
 vastul medial: are originea pe toată lungimea liniei aspre a femurului;
 vastul intermediar: are originea în cele două treimi superioare ale feţelor
anterioară şi laterală ale femurului.
Tendoanele de inserţie ale celor patru muşchi se alătură şi formează un tendon comun care se
inseră pe baza şi marginile patelei. După ce au înglobat patela o depăşesc în jos şi formează
ligamentul patelar, care se inseră pe tuberozitatea tibiei.
Muşchii regiunii mediale

Muşchiul pectineu se întinde ca o panglică patrulateră, oblic de la ramura superioară a

pubelui la 
Muşchiul adductor lung
Muşchiul adductor scurt
Muşchiul adductor mare
Muşchiul gracilis este cel mai lung din grupul adductorilor şi singurul ce depăşeşte articulaţia
genunchiului.

Muşchii regiunii posterioare

Muşchiul biceps femural

Muşchiul semitendinos
Muşchiul semimembranos

MUŞCHII GAMBEI

Muşchii regiunii anterioare

Muşchiul tibial anterior

Muşchiul extensor lung al halucelui
Muşchiul extensor lung al degetelor

Muşchii regiunii laterale

Muşchiul peronier lung

Muşchiul peronier scurt

Muşchii regiunii posterioare. Sunt dispuşi pe două planuri:

 Planul superficial
Muşchiul gastrocnemian. Este izolat la origine în două capete:
 capul lateral: are originea pe condilul lateral al femurului;
 capul medial: are originea pe condilul medial al femurului.
Cele două capete fuzionează pe linia mediană într-un singur corp muscular, pentru a se insera
printr-un tendon comun cu muschiul solear (tendonul lui Ahile) pe calcaneu.
Muşchiul solear
Gastrocnemianul, împreună cu solearul formează tricepsul sural.

 Planul profund
Muşchiul popliteu
Muşchiul flexor lung al degetelor
Muşchiul tibial posterior
Muşchiul flexor lung al halucelui

MUŞCHII PICIORULUI
Muşchii piciorului sunt situaţi pe faţa dorsală şi pe faţa plantară.
 muşchii dorsali ai piciorului
 muşchii plantari ai piciorului, impartiti in 3 grupuri:
 grupul medial, cuprinde muşchi destinaţi halucelui:
 grupul lateral, cuprinde muşchi destinaţi degetului mic:
 grupul mijlociu: mm. lombricali si interososi (plantari si dorsali)

MUŞCHII CAPULUI 
I. MUŞCHII MIMICII (PIELOŞI)
A. MM CALVARIEI
1. M. occipitofrontal
2. M. temporoparietal
B. MM PLEOAPELOR
1. M. orbicular al ochiului
2. M. corugator al sprâncenei / M. sprâncenos
3. M. depresor al sprâncenei
4. M. procerus
C. MM NASULUI
1. M. nazal
D. MM OROFACIALI
1. M orbicular al gurii
2. M. buccinator
3. M. ridicător al buzei superioare şi al aripii nasului
4. M. ridicător al buzei superioare
5. M. zigomatic mic
6. M. ridicător al unghiului gurii
7. M. zigomatic mare
8. M. rizorius
9. M. depresor al unghiului gurii
10. M. depresor al buzei inferioare
11. M. mental
II. MUŞCHII MASTICATORI
1. M. temporal
2. M. maseter
3. M. pterigoidian medial
4. M. pterigoidian lateral

MUŞCHII GÂTULUI
I. MM REGIUNII LATERALE
1. M. platisma
2. M. sternocleidomastoidian
3. MM scaleni
4. M. drept lateral al capului
 II. MM REGIUNII MEDIALE
MM suprahioidieni
1. M. digastric
2. M. stilohioidian
3. M. milohioidian
4. M. geniohioidian
MM infrahioidieni
5. M. sternohioidian
6. M. omohioidian
7. M. sternotiroidian
8. M. tirohioidian
III. MM PREVERTEBRALI
1. M. lung al capului
2. M. lung al gâtului
3. M. drept anterior al capului

Aparatul genital masculine

 Alcătuire
 testiculul (gonada masculină)
 căile spermatice
 penisul
 glande anexe
 prostata
 glandele bulbouretrale
 veziculele seminale

TESTICULUL
 produce spermiile şi hormonii androgeni
 se găseşte în scrot
 dezvoltare: initial la nivelul peretelui lombar , ulterior coboară în scrot (descensus
testis)
 are formă ovoidală şi prezintă:
 2 feţe (medială şi laterală), 
 2 margini (anterioară şi posterioară) 
 2 extremităţi (superioară şi inferioară)
 acoperit de albugineea testiculului, mai groasă la nivelul marginii posterioare a
testiculului unde trimite o prelungire în testicul numită mediastinul testiculului.
Fiecare testicul este împărţit în aproximativ 300 de lobuli, fiecare conţinând circa 1-4 tubi
seminiferi contorţi. 
Sunt circa 750 m. de tubi contorţi per testicul şi aceştia conduc în tubii drepţi care se
unesc în mediastinul testiculului unde formează reţeaua testiculară din care vor porni ductele
eferente (15-20 de ducte eferente perforează albugineea pentru a pătrunde în capul
epididimului).

Învelişurile testiculului
1/ pielea scrotului
2/ tunica dartos (compusă din celule musculare netede, fibre elastice şi colagene, aderentă la
piele şi la fascia spermatică externă; se continuă în perineu şi penis)
3/ fascia spermatică externă = provine din aponevroza m.oblic extern abdominal
4/ fascia cremasterică şi m.cremaster (acest muşchi cuprinde fibre din mm.oblic intern şi
transvers abdominal)
5/ fascia spermatică internă = provine din fascia transversalis
6/ tunica vaginală = membrana seroasă care acoperă testiculul şi epididimul
provine din peritoneul evaginat de testicul în cursul coborârii
are 2 lame: parietală şi viscerală între care este cavitatea virtuală a vaginalei

CĂILE SPERMATICE
Clasificare
 CĂI SPERMATICE INTRATESTICULARE
 tubii seminiferi contorţi
 tubii drepţi
 reţeaua testiculară
 CĂI SPERMATICE EXTRATESTICULARE
 canalele eferente
 epididimul
 canalul deferent
 canalul ejaculator

Canalul deferent
 Cale spermatică extratesticulară.
 Continuă epididimul şi se termină la baza prostatei unde se uneşte cu ductul seminal
formând canalul ejaculator.
 Porţiunea terminală dilatată se numeşte ampula canalului deferent.
Are 4 porţiuni: 
 epididimotesticulară, 
 funiculară,
 inghinală,
 pelvină.

FUNICULUL SPERMATIC este alcătuit din canalul deferent şi elementele vasculonervoase

înconjurătoare, în intervalul dintre testicul şi orificiul inghinal profund:
 canalul deferent
 arterele testiculară, cremasterică şi deferenţială
 plexuri venoase 
 vase limfatice
 plexuri nervoase vegetative 
Învelişurile funiculului spermatic sunt:
 fascia spermatică internă
 m.cremaster şi fascia cremasterică
 fascia spermatică externă

Canalul ejaculator
 canal îngust (0,5 mm.) cu perete subţire;
 intraprostatic;
 rezultat din unirea canalului deferent cu segmentul terminal al veziculei seminale;
 străbate parenchimul prostatei şi se deschide în uretra prostatică.
VEZICULELE SEMINALE
Veziculele seminale au aspectul a doi saci lobulaţi de circa 5 cm. fiecare, dispuşi la
bărbat posterior de vezica urinară. 
Pe partea medială a fiecărei vezicule seminale se află canalul deferent. 
Posterior de veziculele seminale este rectul. 
Inferior, fiecare veziculă seminală se uneşte cu canalul deferent de acea parte pentru a
forma canalul ejaculator. 
Funcţia veziculelor seminale este de a produce o secreţie ce se adaugă lichidului
seminal; acest produs de secreţie conţine substanţe esenţiale pentru nutriţia spermiilor.
Veziculele seminale produc fructoză şi colină; fructoza nu mai este produsă de nici un
alt ţesut deci poate servi în medicina legală pentru confirmarea violului. Şi cristalele de
colină  servesc depistării prezenţei lichidului seminal (testul Florence). 
Pereţii veziculelor seminale se contractă în timpul ejaculării şi împing conţinutul
vezicular în ductele ejaculatorii, astfel împingând spermiile spre uretră. 

PROSTATA
 glandă din spaţiul pelvin subperitoneal, situată inferior de vezica urinară; 
 produce un lichid lăptos care constituie cea mai mare parte a spermei;
 Are 2 lobi laterali + 1 lob mijlociu
LOJA PROSTATICĂ
 anterior = oasele pubiene
 posterior = septul recto-vezico-prostatic al lui Denonvillers
 inferior = diafragma urogenitală
 superior = fundul vezicii urinare, canalele  deferente şi veziculele seminale
 lateral = mm.ridicători anali

CONFIGURAŢIA EXTERIOARĂ A PROSTATEI

 faţa anterioară - orientată spre simfiza pubiană
 faţa posterioară - prezintă un şanţ median care o  împarte în 2 lobi laterali  
 feţele infero-laterale - corespund mm.ridicători anali
 baza prostatei = superior, cu un versant anterior (la nivelul colului vezical) şi unul
posterior (la nivelul veziculelor seminale şi canalelor deferente); 
 vârful prostatei se sprijină pe diafragma urogenitală

PROSTATA - anatomie aplicată

 prostatita (inflamaţia prostatei) apare frecvent în cursul uretritelor; evoluează spre
formarea abceselor prostatice şi periprostatice
 adenomul de prostată = hipertrofia glandulară ce apare frecvent la bărbaţii în vârstă
> conduce la stenozarea uretrei prostatice însoţită de tulburări de micţiune
 adenocarcinomul de prostată este o altă afecţiune frecventă a prostatei la vârstnici
 explorarea clinică a prostatei = tuşeul rectal
Aparatul genital feminin
 Aparatul genital feminin cuprinde:
 organe genitale interne;
 organe genitale externe.
 Organele genitale interne se află în pelvisul mic şi sunt:
 ovarele;
 uterul;
 tubele (trompele) uterine;
 vagina.
 Organele genitale externe (vulva) sunt antero-inferior de simfiza pubiană:
 labiile mari şi mici;
 clitorisul;
 bulbul vestibulului;
 glandele vestibulare mari;
 vestibulul.

UTERUL
Organ genital intern al femeii; este:
 pasaj pentru spermiile ce trec dinspre vagin spre tuba uterină;
 sediul nidaţiei;
 sediul dezvoltării fetale (sarcinile intrauterine).
Localizare:
 organ pelvin subperitoneal;
 înaintea rectului;
 înapoia vezicii urinare;
 superior de vagină.

CONFORMAŢIA EXTERNĂ A UTERULUI

fundul uterului – superior;
coarnele uterine – la punctele de intrare ale tubelor uterine;
corpul uterului (2/3 superioare) – inferior de coarnele uterine şi superior de colul uterin;
cuprinde:
 cavitatea uterină – S-L comunică cu lumenul tubelor uterine;
 istmul uterin (1/3 inferioară) este regiunea de trecere de la corp la col; în sarcină
istmul este încorporat la corp şi este segmentul preferat pentru incizia din operaţia
cezariană. 
colul uterin este porţiunea inferioară îngustă a uterului; se proiectează în vagină: colul are o
porţiune supravaginală şi una intravaginală. 
Comunicarea cavităţilor uterină şi vaginală se face prin ostiul uterin.
Peretele uterin constă din:
 seroasă sau perimetru;
 miometru sau tunica medie musculară;
 endometru sau stratul mucos intern în care se implantează (nidează) blastocistul.

LIGAMENTELE LATE ALE UTERULUI

  falduri de peritoneu;
 trec de la marginile uterului la pereţii şi planşeul pelvin;
 menţin uterul în poziţie relativ normală;
 conţin în marginea liberă (superioară) tubele uterine; postero-superior conţin
ligg.proprii ale ovarelor iar antero-superior - ligg.rotunde ale uterului
 fiecare lig.lat are 4 porţiuni:
 lig.suspensor al ovarului – postero-supero-lateral;
 mezosalpingele – segmentul superior al lig.lat, conţinând tuba uterină; 
 mezoovarul – între foaia posterioară a lig.lat şi ovar; 
 mezometrul – partea inferioară a lig.lat – în baza acestuia ureterul ocoleşte inferior
artera uterină (ureterul trebuie protejat în ligaturile arterei uterine din cursul
histerectomiilor).
 lig.lat al uterului conţine:
 ţesut conjunctiv numit parametru;
 a.uterină. ram al a.iliace interne (a.hipogastrică)
 în bază – ureterul;
 plexuri venoase şi nervoase.

RAPORTURILE UTERULUI
 rectul
POSTERIO  recesul rectouterin (fundul de sac peritoneal DOUGLAS) 
R  anse subţiri
 colonul sigmoid

 vezica urinară
ANTERIOR  recesul peritoneal vezicouterin (! peritoneul nu coboară pe
faţa anterioară a colului)
fundul uterului are raporturi cu: peritoneul, ansele subţiri, colonul
SUPERIOR
sigmoid
 marginile laterale ale uterului au raport cu ligamentele late
(largi) ale uterului şi conţinutul acestora;
LATERAL  ureterul se află la circa 1 cm.lateral de colul supravaginal

OVARUL

CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
 ovoid turtit
 axul mare vertical
 prezintă: 
 2 feţe (medială şi laterală), 
 2 margini (anterioară sau mezoovariană şi posterioară sau liberă) 
 2 extremităţi (tubară şi uterină)
SITUAŢIE: în foaia posterioară a lig.lat al uterului , în fosa ovariană. 
 Ovarul evaginează către posterior foaia posterioară a lig.lat al uterului formând
mezoovarul apoi „perforează” seroasa – breşa peritoneală respectivă corespunde liniei
Farre – Waldeyer şi astfel ovarul devine singurul organ real intraperitoneal.
FOSA OVARIANĂ este la nivelul peretelui pelvin lateral iar limitele acesteia diferă la
nulipare faţă de multipare. 
La nulipare ovarul se află între ramurile arterei iliace comune. 
La multipare e deplasat posterior de artera iliaca interna. 
MIJLOACELE DE FIXARE ALE OVARULUI
 mezoovarul 
 lig suspensor al ovarului (lig.lomboovarian) 
 lig.ovarian propriu (uteroovarian) 
 lig.tuboovarian

TUBA UTERINĂ
 Tubele uterine se întind de la coarnele uterului către lateral; 
 extremitatea distală (ovariană) prezintă un ostiu ce comunică liber cu cavitatea
peritoneală şi capturează ovocitul 2 rezultat prin ovulaţie. 
 În tuba uterină are loc fecundaţia, doar în situaţia în care ovocitul 2 întâlneşte spermii; 
 prin fecundaţie rezultă zigotul sau celula-ou care:
 parcurge tuba (mucoasa tubară cuprinde un epiteliu cilindric ciliat; zigotul este
deplasat spre uter prin acţiunea cililor şi mişcări peristaltice) 
 este segmentat >> celule-fiice >> blastocist.
 Tuba uterină este conţinută în marginea superioară a lig.lat al uterului; mezosalpinxul
este porţiunea ligamentului lat dintre tuba uterină şi mezoovar.
 Salpingita este probabil cea mai frecventă cauză de sterilitate la femei. 
 Uterosalpingografia poate determina permeabilitatea tubei uterine.

Tuba uterină are 4 porţiuni; dinspre lateral spre medial sunt:

 infundibulul (pavilion) – la capătul distal, marginea acestuia prezintă franjuri numite
fimbrii dintre care cea mai bine reprezentată este fimbria ovariană (Richard); fimbriile
au rol în captarea ovocitului 2. Infundibulul prezintă orificiul abdominal al tubei
uterine.
 ampula tubei uterine – urmează infundibulului, este cea mai dilatată şi lungă
porţiune a tubei; de regulă aici are loc fecundaţia;
 istmul – îngust, abordează cornul uterului;
 porţiunea uterină a tubei – în grosimea peretelui uterin; tuba uterină se deschide în
cavitatea uterină prin orificiul uterin.
Deoarece tubele uterine comunică cu cavitatea peritoneală un ovul poate fi fecundat în afara
tubei uterine atunci când tuba nu captează ovocitul. De asemenea se poate produce fecundaţie
chiar şi în ovar. Dacă zigotul nu va urma una dintre tubele uterine el se va implanta ectopic.
Cea mai frecventă implantaţie ectopică rămâne însă cea tubară (faţă de cele abdominală şi
ovariană).

Aparatul locomotor
Aparatul locomotor cuprinde oasele, articulaţiile şi muşchii. Oasele, care în ansamblul
lor constituie scheletul, împreună cu articulaţiile ce leagă oasele între ele reprezintă
componenta pasivă a aparatului locomotor, în timp ce componenta activă o constituie
muşchii, care asigură dinamica.
 SCHELETUL
Reprezintă totalitatea oaselor din organism. 
Rol:
 de protecţie (ex: craniul protejază creierul, coloana vertebrală protejează măduva
spinării, coastele şi sternul protejază viscerele toracice şi pe cele abdominale
superioare), 
 de pârghie (oasele lungi ale membrelor), 
 reprezintă un depozit de calciu al organismului şi conţine măduva osoasă hematogenă. 

Clasificarea structurală: 
1. Os compact 
2. Os trabecular 

Clasificarea morfologică: 
1. Oase lungi – se găsesc la nivelul membrelor (humerus, femur, metacarpiene, metatarsiene,
falange, etc). Lungimea este mai mare decât lăţimea. Prezintă un ax tubular – diafiza şi 2
extremităţi numite epifize. În perioada de creştere, între diafiză şi epifiză se află cartilajul
epifizar. Diafiza este alcătuită la exterior din os compact, iar la interior prezintă cavitatea
medulară ce conţine măduvă osoasă. 
2. Oase scurte – se află la nivelul mâinii şi piciorului (scafoid, talus, calcaneu, etc). Sunt de
formă cuboidală, cele trei dimensiuni fiind aproximativ egale 
3. Oase late – sunt incluse în bolta craniană (frontal, parietal, etc). Scapula, deşi este un os
neregulat, este inclusă în această categorie. Lungimea si latimea sunt aproximativ egale.
4. Oase neregulate – sunt oasele neincluse în nicio categorie de mai sus (oasele craniului,
vertebrele, coxal). 
5. Oasele sesamoide – mici noduli osoşi localizaţi tendinos, la nivelul suprafeţei de frecare a
tendonelor pe un versant osos. Osul sesamoid este îngropat în mare parte în tendon, iar
suprafaţa liberă este acoperită de cartilaj. Cel mai mare os sesamoid este patela.

 COLOANA VERTEBRALA
Coloana vertebrală este formată din 33 – 34 de vertebre suprapuse, care în funcţie de
localizarea lor se împart în:
 7 cervicale;
 12 toracale;
 5 lombare;
 5 sacrale, care prin sudură formează sacrul;
 4 – 5 coccigiene, rudimentare, care sudate constituie coccigele.
Vertebrele cervicale, toracale şi lombare, fiind piese osoase independente şi mobile au
fost denumite vertebre adevărate, iar vertebrele sacrale şi coccigiene, fiind sudate între ele
poartă numele de vertebre false. Este flexibilă datorită alcătuirii din vertebre, segmentaţiei şi
prezenţei discurilor intervertebrale.

Caracteristici generale ale unei vertebre

Vertebra clasică prezintă corpul vertebral anterior şi arcul vertebral, posterior. Corpul
şi arcul vertebral delimitează gaura vertebrală. Arcul vertebral este alcătuit dintr-o pereche de
pediculi cilindrici dispuşi către corpul vertebral şi două perechi de lame care completează
arcul vertebral posterior. 
Arcul vertebral prezintă: 1 proces spinos - spina, 2 procese transverse şi 4 procese
articulare. Procesul spinos emerge de la unirea lamelor arcului vertebral şi are direcţie
posterioară. Procesul transvers are traiect lateral de la joncţiunea lamelei cu pediculul de
aceeaşi parte. Procesele articulare sunt verticale şi sunt alcătuite din 2 procese superioare şi 2
procese inferioare. Au originea la joncţiunea lamelelor cu pediculii. Cele 2 procese articulare
superioare ale unui arc vertebral se articulează cu cele 2 procese articulare ale vretebrei
superioare. Pediculii prezintă incizuri la marginea superioară şi inferioară, incizurile
vertebrale superioară şi inferioară. De aceeaşi parte, incizura superioară a unei vertebre
formează cu incizura inferioară a vertebrei suprajacente gaura intervertebrală, străbătută de n.
spinal şi vase de sânge. Rădăcinile anterioară şi posterioară a n. spinal se unesc la acest nivel.

Coloana vertebrală în totalitate are rol în statică şi dinamică, precum şi în protejarea

măduvei spinării. În general este mai lungă la bărbat (73 cm), decât la femeie (63 cm).
Coloanei vertebrale i se descriu curburi în plan sagital şi în plan frontal, care apar şi se
dezvoltă odată cu dezvoltarea organismului. Cele în plan sagital, în număr de patru, sunt: 
 cervicală, convexă anterior;
 toracală, convexă posterior;
 lombară, convexă anterior;
 sacro-coccigiană, convexă posterior.
Cele în plan frontal, mai puţin evidente, diferă de la dreptaci la stângaci. La dreptaci sunt una
cervicală, convexă spre stânga, una toracală, convexă spre dreapta şi una lombară, convexă
spre stânga, în timp ce la stângaci orientarea acestor curburi este inversă.

STERNUL 
Este situat pe linia mediană anterioară a peretelui toracic. Este un os lat alcătuit din 3
părţi: manubriu, corp şi apendice xifoid. 
Manubriul sternal este porţiunea superioară a sternului. Se articulează cu corpul
sternului la nivelul articulaţiei manubriosternale. Se articulează cu claviculele, cu cartilajul
primei coaste şi cu porţiunea superioară a celui de-al doilea cartilaj costal. Superior prezintă
incizura suprasternală. 
Corpul sternal se articulează superior cu manubriul, iar inferior cu procesul xifoid. Se
articulează de fiecare parte cu cartilajele costale 2-7. 
Procesul xifoid este porţiunea cartilaginoasă inferioară a sternului, îngustă, care se
osifică începând din zona proximală în viaţa adultă. De procesul xifoid nu se ataşează coaste
sau cartilaje costale. 
Unghiul sternal (Louis) este format de articulaţia manubriului şi corpului sternal.
Poate fi recunoscut prin prezenţa unei creste transversale de pe faţa anterioară sternală,
localizată în dreptul cartilajului costal 2, nivel de la care se numără cartilajele costale. 
NOTE CLINICE 
1. Sternul conţine măduvă roşie hematogenă; de aceea reprezintă un sediu frecvent al biopsiei
medulare. Aceasta se efectuează sub anestezie, cu un ac gros introdus prin faţa anterioară
sternală. 
2. În intervenţiile chirurgicale pe cord, vasele mari de la baza cordului şi timus, sternul poate
fi clivat. 

COASTELE 
Există 12 perechi de coaste. Toate se articulează posterior cu vertebrele toracice. Sunt
împărţite în 3 categorii: 
1. Coaste adevărate: primele 7 perechi de coaste. Se ataşează anterior la stern prin
cartilajele costale. 
2. Coaste false: perechile 8,9 şi 10 prin cartilajele costale se ataşează anterior una de alta
dar şi de coasta 7, ajungand astfel la stern. 
 3. Coaste flotante: perechile 11 şi 12 nu se ataşează anterior, nu ajung la stern. 

Coasta tipică 
Este un os lung, curb ce prezintă un corp şi două extremităţi. Corpul prezinta două
feţe, una laterală convexă şi alta medială concavă şi două margini, o margine superioară,
rotunjită, netedă şi o margine inferioară, ascuţită. Marginea inferioară prezintă şanţul costal
sub forma unui jgheab prin care au traiect vasele şi nervul intercostal. Extremitatea anterioară
a fiecărei coaste se ataşează cartilajului costal corespunzător, în timp ce extremitatea
posterioară prezintă un cap pentru articulaţia cu corpul vertebrelor toracale, un col şi un
tubercul ce serveşte la articulaţia cu procesul transvers al vertebrelor toracale. Mai prezinta
unghiurile costale, posterior și anterior, regiunile în care arcul costal își schimba direcția. 

Coasta 1 
Are importanţă clinică deosebită prin relaţia anatomică cu nervii plexului brahial şi cu vasele
principale ale membrului superior: a. şi v. subclavie. Această coastă este turtită supero-
inferior. 

NOTE CLINICE CUTIA TORACICĂ 

1. Fractura sternală se produce rar, sternul fiind fixat de cartilajele costale şi coaste. Se poate
produce în accidente rutiere. Contuzia cardiacă trebuie avută în vedere obligatoriu, în cazul
fracturii sternale. 
2. Contuzia costală este cea mai frecventă leziune costală. 
3. Fractura costală este rară la copii. Cel mai frecvent fractura costală apare la nivelul
unghiului costal. Incidenţa fracturilor costale este crescută în cazul coastelor fixe şi cu
expunere ridicată; coastele 5-10 sunt cel mai recvent fracturate. Primele 4 perechi de coaste
sunt protejate anterior de claviculă şi mm. pectorali iar posterior de scapulă şi mm. cu inserţie
scapulară. Coasta fracturată poate penetra pulmonar producând pneumotorax. Fractura costală
se manifestă prin durere ce poate împiedica pacientul să respire, fiind necesar uneori blocul
nervos intercostal. 
4. Peretele posterior toracic este format pe linie mediană de coloana vertebrală. În
traumatismele toracice posterioare trebuie avută în vedere fractura vertebrală ce poate asocia
lezarea măduvei. 
5. Traumatismul toracic inferior de linia bimamelonară poate determina şi leziuni ale
organelor abdominale superioare: ficat, stomac şi splină. 

Scheletul membrului superior

Scheletul membrului superior este alcătuit din scheletul centurii scapulare şi scheletul
membrului superior liber. 
Centura scapulară, este formată din scapulă şi claviculă şi este completată anterior
prin manubriul sternal (se articulează extremităţile mediale ale claviculelor). Posterior,
scapulele sunt separate una de alta şi la distanţă între ele, având doar legături musculare cu
trunchiul, ceea ce conferă o mai mare mobilitate centurii scapulare faţă de cea pelvină. 
Scheletul membrului superior liber este format astfel: 
1. scheletul braţului = osul humerus 
2. scheletul antebraţului: 
 osul radius 
 osul ulna 
3. scheletul mâinii: 
 scheletul gâtului mâinii = oasele carpului 
 scheletul palmei = oasele metacarpului 
  scheletul degetelor = falangele 

CLAVICULA 
Clavicula este un os lung şi subţire dispus orizontal, subcutanat, la limita dintre gât și
torace. Se articulează medial cu sternul şi primul cartilaj costal iar lateral cu procesul acromial
al scapulei. Prezintă: un corp și două extremități, laterală sau acromială și medială sau
sternală. 
Are rolul de a transmite forţe de la nivelul membrului superior la scheletul axial. 

NOTE CLINICE 
1. Fractura de claviculă este frecventă și se produce cel mai frecvent în treimea mijlocie a
osului. Fragmentul lateral este coborât prin greutatea braţului şi împins anterior şi medial prin
muşchii adductori ai centurii scapulare, mai ales m. pectoral mare. Fragemntul medial este
tras superior de m. sternocleidomastoidian. 
2. N. supraclavicular poate fi inclus în formarea calusului după fractura osoasă, cu durere
persistentă în regiunea cervicală. 
3. Spațiul dintre claviculă si prima coastă poate fi îngust la anumiţi subiecţi, ducând la
compresie vasculo-nervoasă. 

SCAPULA 
Este un os lat de formă triunghiulară localizat la nivelul peretelui posterior toracic în
dreptul coastelor 2-7. 
De pe faţa posterioară se proiectează posterior spina scapulei. Spina scapulei împarte
faţa posterioară în fosa supraspinoasă localizată superior şi fosa infraspinoasă localizată
inferior. Marginea laterală a spinei scapulei este liberă, formează acromionul care se
articulează cu clavicula. Unghiul supero-lateral al scapulei formează cavitatea sau fosa
glenoidă, de formă piriformă care se articulează cu capul humeral pentru formarea articulaţiei
umărului. Deasupra cavităţii glenoide se proiectează înspre superior şi anterior procesul
coracoid care dă inserţie unor muşchi şi ligamente. Faţa anterioară a scapulei este concavă şi
formează fosa subscapulară. Unghiul inferior al scapulei poate fi palpat cu uşurinţă şi
corespunde coastei 7 şi spinei vertebrei toracice 7. 

NOTE CLINICE 
1. Fractura scapulei este rară şi este rezultatul unei traume severe. De obicei nu necesită
tratament deoarce muşchii ataşaţi scapulei fixează fragmentele osoase. 

HUMERUSUL 
Humerusul se articulează cu scapula la nivelul articulaţiei umărului şi cu radiusul şi ulna în
articulaţia cotului. Este un os lung, prezintă o diafiză și două epifize.
Epifiza proximală prezintă capul humeral, de forma unei treimi dintr-o sferă ce se
articulează cu cavitatea glenoidă a scapulei. Imediat inferior de capul humerusului se află
colul anatomic. Inferior de acesta se găsesc tuberculii himerali mare și mic, separați prin
şanţul bicipital. 
Aproximativ la jumătatea feţei laterale a diafizei, se află o suprafaţă rugoasă,
tuberozitatea deltoidiană. Deasupra şi dedesubtul acesteia există un şanţ în spirală, prin care
trece n. radial. 
Epifiza distală, inferioară, prezintă un condil și 2 epicondili – lateral şi medial ce dau
inserţii musculare şi ligamentare. Condilul este format din capitulum, rotunjit, pentru
articulaţia cu capul radiusului şi trohlea, de forma unui scripete, pentru articularea cu incizura
trohleară a ulnei. Deasupra capitului se află fosa radială ce primeşte capul radiusului în flexia
antebraţului pe braţ. Superior de trohlee, anterior, se găseşte fosa coronoidă, în care pătrunde
în aceeaşi mişcare de flexie a antebraţului, procesul coronoid al ulnei. Superior de trohlee, dar
posterior, se află fosa olecraniană, ce primeşte în extensia antebraţului procesul olecranian al
ulnei. 

NOTE CLINICE 
1. Fracturile capului humeral apar în dislocările anterioare sau posterioare ale umărului.
Labrumul glenoidian fibrocartilaginos poate pătrunde în fractură, astfel încăt reducerea
fracturii devine dificilă. 
2. Fracturile tuberculului mare se produc prin traumă directă, deplasarea sub acţiunea
labrumului glenoidian în dislocarea umărului sau contracţia violentă a m. supraspinos.
Fragmentul osos va ataşa m. supraspinos, m. infraspinos şi m. romboid mic. 
3. Fracturile tuberculului mic apar ocazional în dislocarea posterioară a umărului. Pe
fragmentul osos se inseră tendonul subscapular. 
4. Fracturile colului chirurgical apar prin contuzie directă sau prin cădere pe membru
superior. 
5. Fracturile diafizei humerale sunt frecvente. Dacă linia de fractură este proximală faţă de
inserţia deltoidiană, fragmentul proximal suferă adducţie sub acţiunea m. pectoral mare, m.
marele dorsal şi m. rotund mare, iar fragmentul distal este tras proximal de m. deltoid, m.
biceps şi m. triceps. Când linia de fractură este localizată distal de inserţia deltoidiană,
fragmentul proximal este deplasat în abducţie de m. deltoid iar fragmentul distal este tras
proximal de m. triceps şi m. biceps. Nervul radial poate fi lezat în traiectul său prin şanţul
radial de pe faţa posterioară a humerusului. 
6. Fracturile epifizei distale humerale – fracturile supracondilare sunt frecvente la copii.
Asociază frecvent lezarea n. ulnar, radial şi median. Lezarea sau compresia pe a. brahială
apare prin mecanism direct sau prin edemul tisular. Circulaţia la nivelul antebraţului poate fi
afectată. Fracturile epicondilului medial pot fi însoţite de lezarea n. ulnar care poate fi ulterior
înglobat în calus. 

RADIUSUL 
Radisuul este un os lung, prezintă o diafiză și două epifize și este osul lateral al
antebraţului. Epifiza proximală se articulează cu humerusul în articulaţia cotului şi cu ulna, în
articulaţia radioulnară proximală. Distal, se articulează cu oasele scafoid şi semilunar ale
mâinii, în articulaţia pumnului şi cu ulna, în articulaţia radioulnară distală. 
Epifiza proximală, radiusul prezintă capul radial, circular. Faţa superioară a capului
radial este concavă şi se articulează cu capitulum-ul humeral, convex. La nivelul
circumferinţa capului humeral, se articulează cu incizura radială a ulnei. Inferior de capul
radial se află o zonă îngustă, colul radiusului, iar inferior de col se găseşte tuberozitatea
radiusului. 
Diafiza radială, spre deosebire de cea ulnară, este mai largă inferior decât superior.
Prezintă o margine ascuţită medial - marginea interosoasă – pe care se ataşează mebrana
interosoasă ce uneşte cele două oase ale antebraţului. 
Epifiza distală radială prezintă procesul stiloid care se proiectează distal de la nivelul
marginii laterale, se poate palpa. Pe suprafaţa medială a acestei epifize se află incizura ulnară
care se articulează cu capul rotund ulnar. 

ULNA 
Ulna este un os lung, prezintă o diafiză și două epifize și este osul medial al
antebraţului. Epifiza proximală se articulează cu humerusul în articulaţia cotului şi cu capul
radiusului, formând articulaţia radioulnară. Epifiza distală se articulează cu radiusul în
articulaţia radioulnară distală, însă este exclusă din articulaţia pumnului prin prezenţa discului
articular. 
Epifiza proximală a ulnei este voluminoasă şi se numeşte proces olecranian. Anterior
prezintă o incizură – incizura trohleară – care se articulează cu trohleea humerală. Inferior de
incizura trohleară se află procesul coronoid, triunghiular, care prezintă o incizura pe faţa
laterală – incizura radială – pentru articularea cu capul radiusului. 
Diafiza prezintă o margine ascuţită lateral – marginea interosoasă – pentru ataşarea
membranei interosoase. Marginea posterioară este rotunjită şi poate fi palpată pe toată
lungimea. 
La nivelul epifizei distale, ulna prezintă capul ulnar, rotund şi de mici dimensiuni, care
proiectează medial procesul stiloid, se poate palpa. 

NOTE CLINICE
1. Fractura capului radial implică frecvent împingerea acestuia către capitulum. 
2. Fractura colului radial apare frecvent la copii. 
3. Fractura diafizelor radiale şi ulnare pot sa se producă împreună sau separat. Antebraţul este
scurtat şi angulat sub acţiunea m. brahioradial şi a m. extensor radial al carpului. În fracturile
ulnei, aceasta se angulează posterior. 
4. Fractura unuia dintre oasele antebraţului poate fi însoţită de deplasarea celuilalt os. În
fractura Monteggia a diafizei ulnare, diafiza ulnară este împinsă anterior şi este însoţită de
dislocarea capului radial. Fractura Galeazzi a treimii proximale radiale dislocă extremitatea
distală a ulnei din articulaţia radioulnară distală. 
5. Fractura procesului olecranian poate deplasa fragmentul osos sub acţiunea m. triceps. 
6. Fractura Colles este fractura epifizei distale radiale şi este frecventă la pacienţii vârstnici.
Fragmentul distal este împins posterior şi superior iar suprafaţa articulară distală este înclinată
posterior, determinând poziţia „în furculiţă”. 
7. Fractura Smith este fractura epifizei distale radiale cu deplasarea anterioară a fragmentului
osos distal. 

SCHELETUL MÂINII 
OASELE CARPIENE – în număr de 8, aşezate pe 2 rânduri. Rândul proximal conţine,
dinspre lateral spre medial oasele: scafoid, semilunar, piramidal şi pisiform. Rândul distal
deţine, dinspre lateral spre medial oasele: trapez, trapezoid, osul mare şi osul cu cârlig. 
Oasele carpiene, împreună, determină anterior o concavitate. Pe marginea laterală şi medială a
acesteia este ataşată o bandă membranoasă numită retinaculul flexorilor. Astfel se formează
un tunel osteo-fascial, tunelul carpian, pentru traiectul nervului median şi tendoanele m.
flexori ai degetelor. 
NOTE CLINICE - osul scafoid este frecevnt sediul fracturilor mâinii. 

OASELE METACARPIENE sunt in număr de 5. Fiecare prezintă o bază, o diafiză şi un cap.

Primul metacarpian, al policelui, este cel mai scurt şi mai mobil. Nu este în acelaşi plan cu
celelalte, ci mai anterior. De asemenea, este rotat medial. 
Baza oaselor metacarpiene se articulează cu şirul distal al oaselor carpiene iar capul, cu
falangele proximale. 
FALANGELE
Fiecare deget prezintă câte 3 falange, cu excepţia policelui care are 2 falange.

Scheletul membrului inferior

 Este alcătuit din: scheletul centurii pelvine şi scheletul membrului inferior liber. 

Scheletul centurii pelvine este format din cele două oase coxale şi osul sacru. Oasele coxale
se articulează anterior între ele (simfiza pubiană) iar posterior cu osul sacru, formând
articulaţiile sacroiliace. La nivelul centurii pelvine predomină legăturile articulare, astfel că
mişcările în centura pelvină vor fi mai puţin ample decât cele de la nivelul centurii scapulare. 

Scheletul membrului inferior liber este format astfel: 

1. scheletul coapsei = osul femur 
2. scheletul gambei = osul tibia (medial) şi osul fibula (lateral) 
3. scheletul piciorului: 
a. segmentul posterior (proximal) = tarsul 
b. segmentul mijlociu = metatarsul
c. segmentul anterior (distal) = falangele
4. la acestea se adaugă patela (rotula): 
- este cel mai voluminos os sesamoid al corpului uman 
- se află în grosimea tendonului m.cvadriceps femural, anterior de articulaţia
genunchiului 

OSUL COXAL 
Osul coxal este un os lat, voluminos şi torsionat ca o elice. La formarea coxalului
participă trei oase care se sudează între ele la nivelul cavităţii cotiloide, numită şi acetabul.
Cele trei oase sunt: ilionul, componenta cea mai mare, situată în porţiunea superioară a
coxalului; ischionul, aşezat în porţiunea posterosuperioară; pubele, dispus în porţiunea
anteroinferioară. Ischionul se uneşte cu pubele prin ramura ischiopubiană.
Coxalului i se descriu: 
 două feţe; 
 patru margini; 
 patru unghiuri. 
Faţa laterală prezintă de sus în jos suprafaţa gluteală sau fesieră, cavitatea cotiloidă
sau acetabulul prin care coxalul se articulează cu femurul şi gaura obturată care pe viu este
acoperită de membrana obturatoare. Faţa medială este străbătută în diagonală de linia arcuată.
Deasupra acestei linii se află fosa iliacă, iar dedesubt se remarcă, de sus în jos şi dinspre
posterior spre anterior, tuberozitatea iliacă, faţa auriculară ce serveşte la articulaţia cu sacrul,
o suprafaţă netedă care pe faţa laterală corespunde acetabulului şi gaura obturatoare ce apare
pe ambele feţe ale coxalului. 
Marginea anterioară prezintă o porţiune verticală corespunzătoare ilionului şi o
porţiune orizontală ce corespunde pubelui. Marginea posterioară, aproape verticală, prezintă
două scobituri ischiadice, una mare şi alta mică, separate între ele printr-o proeminenţă,
numită spina ischiadică. La formarea acestei margini participă ilionul şi ischionul. Marginea
superioară, groasă, proeminentă şi arcuită, aparţine ilionului. Marginea inferioară corespunde
ramurii ischiopubiene.
Unghiurile coxalului sunt: anterosuperior, ce corespunde spinei iliace
anterosuperioare; posterosuperior, corespunzător spinei iliace posterosuperioare;
anteroinferior, de la care se întinde în jos simfiza pubiană ce leagă cele două coxale;
posteroinferior, reprezentat de tuberozitatea ischiadică. 
În poziţie anatomică, simfiza pubiană şi spinele iliace antero-superioare se află în
acelaşi plan vertical.

FEMURULUL 
 Osul femur, cel mai lung os al scheletului, formează singur scheletul coapsei. 
Prezintă:
 o diafiză sau corp;
 două epifize sau extremităţi.
Diafiza, uşor concavă spre posterior, are o formă prismatică triunghiulară, cu trei feţe,
respectiv anterioară, medială şi laterală, precum şi cu trei margini, medială, laterală şi
posterioară. În timp ce marginile medială şi laterală sunt slab conturate, marginea posterioară
este groasă şi rugoasă, motiv pentru care poartă numele de linia aspră. 
Epifiza superioară prezintă: capul ce constituie două treimi dintr-o sferă şi se
articulează cu cavitatea cotiloidă a coxalului (acetabulul); colul ce este reprezentat de o
coloană osoasă oblică dinspre medial spre lateral şi de sus în jos; trohanterul mare şi
trohanterul mic.
Epifiza inferioară, recurbată spre posterior, este formată din doi condili, unul medial şi
altul lateral, fiecare având şi câte o mică proeminenţă, numită epicondil. Cei doi condili
converg spre anterior formând o suprafaţă articulară pentru patelă şi diverg spre posterior,
fiind separaţi între ei prin fosa intercondiliană. Feţele articulare ale condililor, situate în
continuarea suprafeţei articulare patelare, servesc la articulaţia cu tibia. 

NOTE CLINICE 
1. Porţiunea extrarticulară a capului femural se poate palpa pe faţa anterioară a coapsei,
inferior de ligamentul inghinal şi lateral de pulsaţiile a. femurale. Durerea la palpare în
această zonă indică prezenţa coxartrozei. 
2. Unghiul dintre colul femural şi diafiza femurală este de 120º. Dacă unghiul este mai mare
de această valoare, situaţia poartă numele de COXA VALGA. Apare în luxaţia congenitală de
şold. În coxa valga apare limitarea adducţiei coapsei. COXA VARA apare în cazul unui unghi
mai mic de 120º. Apare în fractura de col femural şi deplasarea epifizei proximale femurale.
În COXA VARA, abducţia coapsei este limitată. 
4. Fracturile femurale 
a) Fracturile de col femural sunt frecvente. Sunt de 2 tipuri: subcapitale şi trohanteriene.
Fractura subcapitală apare la persoane în vârstă, mai ales de sex feminin, după un traumatism
minor. Necroza avasculară de cap femural este frecventă. Dacă fragmentele osoase nu sunt
impactate, apare deplasarea importantă a acestora.
b) Fracturile trohanteriene apar la tineri şi adulţi. Linia de fractură este extracapsulară. Dacă
fragmentele osoase nu sunt impactate, forţele musculare determină scurtarea şi rotaţia laterală
a membrului inferior. 
c) Fracturile diafizei femurale apar cel mai frecvent la tineri. 

PATELA 
Patela este cel mai mare os sesamoid. Are formă triunghiulară, vârful este orientat
inferior. Este localizată subcutanat şi poate fi palpată. Ligamentul patelar conectează vârful
patelei cu tuberozitatea tibiei. Suprafaţa posterioară se articulează cu cei 2 condili femurali.
Marginile laterală, medială şi superioară a patelei dau inserţii musculare pentru diferite
componente ale m. cvadriceps femural. 

NOTE CLINICE 
1. Dislocarea patelară laterală este împiedicată de fibrele orizontale inferioare ale m. vast
medial şi de dimensiunile condilului lateral. Dislocarea congenitală recurentă patelară este
cauzată de dezvoltarea insuficientă a condilului lateral. Dislocarea patelară traumatică apare
în contuzia inserţiei patelare a m. cvadriceps femural. 
2. Fractura patelară 
a) poate fi rezultatul unui traumatism direct intens. Pot rezulta multiple fragmente osoase care
de obicei nu se deplasează, datorită prezenţei tendonului m. cvadriceps femural. Localizarea
patelei în contact direct cu tegumentul, determină uneori o fractură deschisă. 
b) Fractura patelară necontuzivă este determinată de contracţia importantă a m. cvadriceps
femural ce izbeşte patela de condilii femurali. Linia de fractură este transversală iar
fragmentele osoase se deplasează frecvent. 

TIBIA
Tibia, os lung, împreună cu fibula sau peroneul formează scheletul gambei, în cadrul
căruia este situată medial. De menţionat că greutatea corpului este transmisă de la femur spre
scheletul piciorului doar prin tibie. Ca şi la celelalte oase lungi, tibiei i se descriu:
 diafiza sau corpul;
 două epifize sau extremităţi.
Diafiza, prismatic triunghiulară, prezintă trei feţe şi trei margini. Feţele sunt: medială,
laterală şi posterioară pe care se remarcă prezenţa unei linii oblice numită linia solearului.
Marginile sunt: medială, laterală sau interosoasă şi anterioară, ascuţită, numită creasta tibiei
care se termină în sus cu tuberozitatea tibiei pe care se ataşează ligamentul patelar. 
Epifiza superioară, voluminoasă este formată din doi condili, unul medial şi altul
lateral, ambii având o faţă superioară comună şi o circumferinţă. Faţa superioară sau platoul
tibiei prezintă două suprafeţe articulare separate printr-o eminenţă intercondiliană. Suprafeţele
articulare servesc la articulaţia cu condilii femurului. Pe partea laterală a circumferinţei se
găseşte o suprafaţă articulară pentru fibulă. 
Epifiza inferioară, de formă cuboidală se articulează inferior cu talusul sau astragalul,
lateral prezintă o suprafaţă articulară pentru fibulă şi medial se prelungeşte cu maleola
medială sau tibială, subcutanată.

FIBULA
Fibula sau peroneul, osul lateral, subţire, al gambei. Nu participă în articulaţia genunchiului.
Prezintă:
 o diafiză sau corpul;
 două epifize sau extremităţi.
Epifiza proximală, capul fibulei, prezintă procesul stiloid. Această epifiză prezintă o
suprafaţă articulară pentru articulaţia cu condilul lateral tibial. 
Diafiza fibulei este lungă şi îngustă. Are 4 margini şi 4 feţe. Marginea medială sau
interosoasă ataşează membrana interosoasă. Marginea anterioară și fața medială sunt
subcutanate.
Epifiza distală formează maleola laterală, triunghiulară, subcutanată. Pe faţa medială a
maleolei laterale se află o faţetă articulară pentru articularea cu versantul lateral al talusului.
Infero-posterior de faţeta articulară se localizează o depresiune numită fosa maleolară.

NOTE CLINICE 
1. Fracturile tibiei şi fibulei sunt frecvente. Dacă doar unul dintre cele 2 oase se fracturează,
celălalt joacă rolul de atelă, iar deplasaresa este minimă. 
2. Fracturile epifizei proximale tibiale, la nivelul condililor tibiali (platou tibial) sunt
frrecvente la bătrâni. 
3. Fracturile diafizei tibiale sunt frecvent deschise deoarece întreaga faţă medială este
subcutanată. 

SCHELETUL PICIORULUI
 Scheletul piciorului cuprinde 26 de oase, grupate în oasele tarsului, oasele metatarsului
şi oasele degetelor sau falangele.

Oasele tarsului sau tarsienele, în număr de şapte, sunt dispuse pe două rânduri, unul posterior
şi altul anterior. În rândul posterior se găsesc două oase suprapuse, talusul sau astragalul
deasupra şi calcaneul dedesubt. Talusul, situat în vârful masivului osos al tarsului, se
articulează în sus cu tibia. Rândul anterior este format din cinci oase, respectiv navicularul,
cuboidul şi cele trei oase cuneiforme.
Oasele metatarsului sau metatarsienele sunt în număr de cinci, dinspre medial spre lateral
fiind numerotate de la I la V. Fiecărui metatarsian i se descriu o bază ce se articulează cu
tarsienele, un corp şi un cap pentru articulaţia cu falanga proximală.
Oasele degetelor sau falangele sunt în număr de 14, câte trei pentru fiecare deget cu excepţia
degetului mare, numit şi haluce care are doar două falange. 

OASELE CRANIULUI

Scheletul craniului este format din:

- neurocraniul
- viscerocraniul
Oasele neurocraniului:- osul frontal
- osul sfenoidal
- osul occipital
- osul parietal
- osul temporal
- osul etmoidal

Oasele viscerocraniului:
- vomerul
- mandibula
- maxila
- osul nazal
- osul lacrimal
- conca nazală inferioară
- osul palatin
- osul zigomatic

OSUL FRONTAL
Este situat în partea anterioară a craniului, nepereche.
Este format din: - scuama frontală
- partea orbitală
- partea nazală
- sinusul frontal
Sinusul frontal format din cavităţi pneumatice: - septul intersinusal frontal
- apertura sinusului frontal

OSUL PARIETAL
Este os pereche, situat în partea laterală a calvariei
Are formă patrulateră cu 2 feţe, 4 margini şi 4 unghiuri.
Marginile: - marginea sagitală formează cu parietalul de partea opusă sutura sagitală.
- marginea frontală formează cu osul frontal sutura coronală
 - marginea occipitală formează cu occipitalul sutura lambdoidă.
- marginea scuamoasă formează cu temporalul sutura scuamoasă.
Unghiuri: - frontal, antero-superior
- sfenoidal, antero-inferior
- occipital, postero-superior
- mastoidian, postero-inferior

OSUL OCCIPITAL
Os nepereche, situat în partea postero-inferioară a craniului.
Este format din 4 părţi situate în raport cu gaura mare a osului: - partea bazilară (anterior)
- părţile laterale
- scuama occipitală
(posterior)
Scuama occipitală
- faţa externă, prezintă: - protuberanţa occipitală externă
- creasta occipitală externă
- linia nucală superioară
- linia nucală supremă
- linia nucală inferioară
- faţa internă împărţită în 4 fose de eminenţa cruciformă:
- protuberanţa occipitală internă
- creasta occipitală internă
- şanţul sinusului sagital superior
- şanţul sinsului transvers.

OSUL TEMPORAL
Este os pereche, situat în partea mijlocie a craniului.
Este format din: - partea pietroasă
- partea mastoidiană
- partea scuamoasă
- partea timpanică

OSUL SFENOIDAL
Este os nepereche situat în partea de mijloc a bazei craniului
Este format din: - corpul 
- aripile mici
- aripile mari
- procesele pterigoidiene
Corpul are 6 feţe:
- faţa superioară prezintă şaua turcească cu: - fosa hipofizară
- dosul şeii
- tuberculul şeii
- şanţul prechiasmatic
- faţa anterioară cu: - creasta sfenoidală
- aperturile sinusurilor sfenoidale
- faţa inferioară: - ciocul sfenoidului
- faţa posterioară sudată de partea bazilară a occipitalului cu care formează clivusul.
- feţele laterale prezintă şanţul carotic.

OSUL ETMOIDAL 
Este un os nepereche situat în partea anteromediană a bazei craniului.
Este format din lama cribrosa, lama perpendiculară şi labirintele etmoidale.
Lama cribrosa sau lama ciuruită intră în incizura etmoidală a frontalului, prezintă găurile
cribroase pentru filetele nervului olfactiv.
Lama perpendiculară - porţiunea superioară - crista galli ce se continuă cu aripile cristei galli
- porţiunea inferioară participă la formarea septului nazal

OSUL NAZAL
Este os pereche, mic, formează scheletul nasului extern.

OSUL LACRIMAL
Este un os pereche situat în partea anterioară a peretelui medial al orbitei.

CONCA NAZALĂ INFERIOARĂ SAU CORNETUL INFERIOR

Este un os pereche, recurbat pe peretele lateral al cavităţilor nazale fixat de creasta concală a
maxilei şi a palatinului.

VOMERUL 
Este un os nepereche  de forma unui fier de plug.
Feţele  participă la formarea peretelui medial al cavităţilor nazale.

OSUL PALATIN
Este un os pereche, posterior de maxilă, participă la delimitarea cavităţilor nazale, a orbitei şi
a fosei pterigopalatine. Are forma „L”  
Prezintă. - lama orizontală, participă la formarea palatului osos
- lama perpendiculară.

OSUL ZIGOMATIC
Os pereche situat în partea supero-laterală a feţei
Prezintă: 3 feţe şi 3 procese, iar în interior este străbătut de canalul zigomatic.
Procese: - frontal
- temporal
- maxilar

MAXILA
Este un os pereche intercalat între cavitatea bucală, orbită şi cavitatea nazală.
Este formată din: - corpul maxilei
- procesele maxilei: frontal, zigomatic, palatin, alveolar
- sinusul maxilar

MANDIBULA
Este un os nepereche, mobil, formează maxilarul inferior.
Este format din: -  corpul
- ramura mandibulei
- canalul mandibular
Canalul mandibulei pleacă de la gaura mandibulei (situată pe fața medială a ramurii) şi se
termină sub rădăcina incisivilor.

HIOIDUL
Este un os median şi nepereche situat în partea anterioară şi superioară a gâtului. Are forma
„U”.
Este format din: - corp
- 4 prelungiri – coarne

ŢESUTUL NERVOS
Ţesutul nervos, unul din cele 4 ţesuturi fundamentale ale organismului intră în
alcătuirea organelor sistemului nervos central (SNC) şi sistemului nervos periferic (SNP)
împreună cu ţesutul conjunctiv suport pentru vase.
 SNC (nevrax) cuprinde encefalul, nucleii bazali, cerebelul, trunchiul cerebral şi
măduva spinării. Cu excepţia cerebelului, organele SNC au cavităţi pline cu LCR,
delimitate de un epiteliu specializat format din celule ependimare.
 SNP cuprinde: ganglionii nervoşi, nervii (cranieni, spinali), terminaţiile nervoase
(libere şi incapsulate). Se subdivide în - sistemul nervos autonom, vegetativ.

SISTEMUL NERVOS

A. SISTEMUL NERVOS CENTRAL (ax cerebrospinal sau nevrax)

MĂDUVA SPINĂRII

ENCEFAL
Trunchi cerebral
 bulb rahidian
 puntea lui Varolio
 mezencefal
Cerebel
Diencefal
 talamus
 hipotalamus
 metatalamus
 epitalamus
Emisfere Cerebrale

B. SISTEMUL NERVOS PERIFERIC

NERVI
Cranieni
 senzitivi
 motori
 micşti
Spinali
 micşti
GANGLIONI
 Spinali şi omologii lor cranieni
Vegetativi
 laterovertebrali
 previscerali
 intramurali

Receptorul – structură excitabilă care răspunde la stimuli prin variaţii de potenţial gradate
proporţional cu intensitatea stimulului; la nivelul receptorului are loc transformarea energiei
stimulului în impuls nervos.

 celule epiteliale diferenţiate şi specializate în celule senzoriale;

 corpusculi senzitivi – mici organe pluricelulare alcătuite din celule, fibre conjunctive
şi terminaţii nervoase dendritice (proprioceptorii, receptorii tegumentari);
 terminaţiile butonate ale dendritelor (neuronul receptorului olfactiv, receptorii
dureroşi).

În funcţie de tipul excitantului:

 mecanoreceptori – detectează deformările mecanice ale receptorului sau ale celulelor
vecine acestuia;
 termoreceptori – sesizează schimbările de temperatură;
 nociceptori (receptori ai durerii) – detectează leziuni tisulare;
 receptori electromagnetici – detectează lumina de la nivelul retinei;
 chemoreceptori – detectează gustul/mirosul/nivelul oxigenului în sângele
arterial/concentraţia dioxidului de carbon şi a altor substanţe;

În funcţie de provenienţa stimulului:

 exteroceptori – primesc stimuli din afara organsimului;
 interoceptori (visceroceptori) – primesc stimuli din interiorul organismului
(baroreceptori, chemoreceptori).

În funcţie de tipul de senzaţie:

 proprioreceptori – informează despre poziţia corpului şi permit controlul mişcării;
 receptorii cutanaţi – includ receptorii pentru presiune, tact, vibraţii, cald, rece, durere;
 receptorii simţurilor speciale – văz, auz, echilibru.

În funcţie de tipul de energie pe care o prelucrează:

 chemoreceptori (nociceptorii sunt consideraţi ca făcând parte din această categorie,
deoarece sunt stimulaţi de substanţe chimice eliberate de celulele distruse);
 fotoreceptori ex. celulele cu con şi bastonaş;
 termoreceptori;:
 mecanoreceptori.

MĂDUVA SPINĂRII
GENERALITĂŢI  
    Măduva spinării reprezintă cea mai veche componentă a SNC din punct de vedere
filogenetic  Provine din porţiunea inferioară a tubului neural. Reprezintă porţiunea nevraxului
care diferă cel mai puţin de tubul neural primitiv. Este situată în canalul vertebral fiind
învelită de cele 3 foiţe ale meningelui spinal.
 MENINGELE
Organele SNC-ului sunt acoperite de sistemul meningian, format din trei membrane,
care se succed de la interior spre exterior, astfel: piamater, arahnoida  şi duramater.
Spaţiul cuprins între arahnoidă şi piamater conţine lichid cefalorahidian, care
amortizează şocurile produse asupra SNC-ului în timpul activităţilor motorii.
Dura mater este o membrană fibroconjunctivă, rezistentă, situată la suprafaţă, numită
şi pahimeninge sau meningele dur.
Arahnoida este o membrană delicată situată între dura mater şi pia mater.
Pia mater este o membrană conjunctivă, translucidă, aşezată cel mai profund, care
aderă de axul cerebrospinal , urmărindu-i toate sinuozităţile.
Arahnoida şi pia mater au structuri similare şi formează împreună meningele moale.
Ele sunt separate prin spaţiul subarahnoidian unde se găseşte lichid cefalorahidian (LCR).
LCR este un lichid clar, secretat la nivelul plexurilor coroidiene în sistemul
ventricular. Conţine cantităţi mici de proteine, glucoză şi potasiu şi o cantitate relativ mare de
clorură de sodiu.
Fiind un lichid biologic, apără sistemul nervos de acţiunea directă a unor agenţi
patogeni veniţi prin sânge. Mai are rol în nutriţia SNC precum şi în îndepărtarea unor produse
de catabolism neuronal. Asigură protecţie termică pentru buna funcţionare a sistemului
nervos. Atenuează forţa traumatismelor craniene.
Din ventriculii laterali LCR ajunge în ventriculul III prin găurile lui Monro, apoi prin
apeductul lui Sylvius în ventriculul IV şi canalul ependimar al măduvei spinării. Din
ventriculul IV prin găurile Magendie şi respectiv Luschka trece în cisterna cerebelomedulară
şi apoi în tot spaţiul subarahnoidian, scăldând atât encefalul cât şi măduva spinării.
Volumul LCR este condiţionat de ritmul secreţiei sale care este de 600-700 ml pe zi. O
secreţie în exces sau un drenaj deficitar printr-o obstrucţie cel mai adesea de natură tumorală
duce la hidrocefalie internă (în cazul acumulării sale în sistemul ventricular) sau la
hidrocefalie externă (în cazul acumulării sale în spaţiul subarahnoidian).
Între sânge şi ţesutul nervos există 3 bariere: hematoencefalică (sânge-encefal), sânge-
LCR şi encefal- LCR.
Bariera sânge-LCR este permeabilă selectiv doar în direcţia sânge-LCR.

RAPORTURI
    Măduva spinării (medulla spinalis) este localizată în canalul rahidian în care vine în
raport împreună  cu meningele care o înveleşte cu elementele constitutive ale acestui canal.
Anterior se găsesc discurile intervertebrale şi feţele posterioare ale corpilor vertebrali,
posterior lamele vertebrale, baza proceselor spinoase şi ligamentele galbene, iar lateral baza
proceselor articulare, pediculii vertebrali şi găurile de conjugare. Măduva situată doar în
partea centrală a canalului rahidian se întinde de la nivelul găurii occipitale până la nivelul
celei de a 2-a vertebre lombare (L2), deci nu ocupă în întregime canalul vertebral nici în
lungime şi nici în lăţime. Între măduvă învelită de meninge şi pereţii osoşi ai canalului se
delimitează spaţiul peridural în care se întâlnesc plexuri venoase precum şi o cantitate
moderată de grăsime. Măduva rămâne independentã de mişcările coloanei şi nu ajunge
niciodată în contact cu pereţii osoşi înconjurători. La nivel L2 se continuă cu filum terminale.
    Limita superioară a măduvei răspunde planului care trece prin tuberculul anterior al
atlasului, mijlocul apofizei odontoide şi marginea superioară a arcului anterior al atlasului. 
Raporturile măduvei spinării
              RAPORTURI
ANTERIOR -discuri intervertebrale
-faţa posterioară a corpilor vertebrali
POSTERIOR -lamele vertebrale
 -ligamentele galbene
-baza proceselor spinoase
LATERAL -baza proceselor articulare
-pediculii vertebrali
-găurile de conjugare

CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
    Măduva spinării are aspectul unui cilindru aplatizat antero-posterior având o lungime
de aproximativ 45 cm la bărbaţi şi 41 cm la femeie, cu un diametru transversal de 10-12 cm şi
unul antero-posterior de aproximativ 8 cm.
    Urmând curburile coloanei vertebrale ea nu are un traiect rectiliniu, ci va prezenta o
curbură cervicală convexă anterior şi o curbură toracală convexă posterior.
    Măduva spinării are culoare albă mată şi este relativ friabilă, având o greutate de
aproximativ 30 de grame. La nivelul ei există două intumescenţe, una cervicală
(intumescentia cervicalis) cealaltă lombară (intumescentia lumbosacralis), acestea
corespunzând emergenţelor rădăcinilor plexului brahial respectiv plexului lombar. Datorită
acestor intumescenţe putem diviza măduva în 5 porţiuni:
1. o porţiune superioară întinsă de la bulb la intumescenţa cervicală având o lungime de
2 cm din care emerg primele 3 perechi de nervi cervicali;
1. intumescenţa cervicală (umflătura cervicală) întinsă de la vertebra cervicală 3 (C3)
până la a 2-a vertebră toracală (T2) cu aspectul unui fus lung de 10-12 cm din care
emerg ultimii 5 nervi cervicali şi primul toracal;
1. o porţiune toracală (pars thoracica) situată între cea de-a 2-a vertebră toracală (T2) şi
vertebra toracală 10 (T10) din care emerg ultimii 11 nervi toracali;
1. intumescenţa lombară (umflătura lombară) având o lungime de 7-9 cm întinsă între
vertebra toracală 10 (T10) şi vertebra lombară 2 (L2) care emite nervii care vor forma
plexul lombar, care se continuă în jos cu filum terminale;
1. conul terminal sau conul medular.
Filum terminale reprezintă o formaţiune rudimentară  care se dezvoltă sub măduva
spinării. Acesta este un cordon care nu conţine măduvă fiind întins între vertebra a 2-a
lombară (L2) şi baza coccigelui, având o lungime de aproximativ 25 cm. Filum terminale este
înconjurat de nervii cozii de cal şi prezintă două porţiuni: o porţiune intradurală, care se
întinde până la nivelul celei de-a 2-a vertebre sacrate (S2), şi o porţiune extradurală care se
întinde până la coccige.
Măduva spinării este delimitată de o serie de sanţuri verticale în cordoane anterioare,
posterioare şi laterale.
Cordoanele anterioare (funiculus anterior) sunt delimitate de şanţul median anterior (fisura
mediană anterioară; fissura mediana anterior) şi de şanţul lateral anterior (sulcus
anterolateralis). 
   Şanţul median  anterior este situat în partea anterioară a măduvei spinării, este îngust,
adânc, dar nu ajunge până la nivelul comisurii cenuşii.
   Şanţul lateral anterior nu este un şanţ veritabil, el corespunde emergenţei rădăcinilor
anterioare. 
   Cordoanele posterioare (funiculus posterior) sunt delimiate tot de două şanţuri, şi
anume şanţul median posterior (sulcus medianus posterior), care reprezintă o simplă
depresiune, un  sept, ce uneşte suprafaţa măduvei spinării de comisura cenuşie posterioară, şi
cel de-al 2-lea şanţ, şanţul lateral posterior (sulcus posterolateralis) prin care pătrund în
măduvă rădăcinile posterioare ale nervilor spinali.
    Între şanţul lateral anterior şi şanţul lateral posterior se delimitează de fiecare parte
cordoanele laterale (funiculus lateralis).
    În regiunea cervicală a măduvei spinării se găseşte şanţul intermediar posterior (sulcus
intermedius posterior), acesta având rolul de-a separa fasciculele lui Goll (fasciculus gracilis)
şi Burdach (fasciculus cuneatus).
    Rădăcinile anterioare (radix anterior-motoria) şi posterioare (radix posterior sensoria)
ale măduvei spinării se unesc, formând 31 de perechi de nervi spinali care traversează dura
mater: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacraţi şi unul coccigian. Nervii sunt bine fixaţi la
nivelul găurilor de conjugare.

NERVII SPINALI  
Fac legătura între măduva spinării şi receptori, respectiv efectori. Un nerv spinal este
format din rădăcini, trunchi şi ramuri.
    a) Rădăcinile (anterioară şi posterioară) emerg din măduvă sub formă de filete
nervoase orientate vertical atât în şanţul colateral anterior cât şi în cel posterior. Filetele se
înmănunchiază lateral pentru a forma rădăcinile anterioare şi posterioare ale nervilor spinali.
   Rădăcina posterioară (senzitivă) este formată din fibre aferente (ce vin la măduvă) sau
senzitive care transmit informaţiile culese de receptorii din corp spre măduva spinării. Pe
traiectul rădăcinii posterioare se găseşte un ganglion spinal senzitiv.
    Rădăcina anterioară (motorie) este formată din fibre eferente ce transmit informaţii
(comenzi) de la măduva spinării prin trunchiul şi ramurile nervului spinal spre muşchii şi
glandele trunchiului şi membrelor.
   Arahnoida şi duramater formează câte o teacă meningeală pentru fiecare rădăcină
înainte ca aceasta să formeze trunchiul nervului spinal.
   b) Trunchiul nervului spinal părăseşte canalul vertebral printr-o gaură intervertebrală
pentru ca apoi să se distribuie unui segment de corp. În mod excepţional primul nerv cervical
trece între occipital şi atlas. Distal de emergenţa sa din coloana vertebrală fiecare trunchi se
ramifică în  4 ramuri
  c) Ramurile sunt în număr de 4:
- ramura posterioară ce formează nervi care inervează regiunea spatelui;
-ramura anterioară ce formează nervi şi plexuri nervoase (ce rezultă din
înmănuncherea mai multor ramuri anterioare) care inervează regiuni ale pereţilor trunchiului,
membrele şi regiunea perineală;
- ramurile comunicante albă şi cenuşie, conectate cu lanţul simpatic;
- ramura meningeală care inervează meningele spinal şi vasele de sânge ale măduvei
spinării.

CONFIGURAŢIE INTERNĂ
    Măduva spinării este formată din substanţa albă la exterior şi substanţa cenuşie în
interior. Pe o secţiune în plan transversal (secţiune orizontală) se poate observa că substanţa
cenuşie are forma literei H  sau de fluture şi este înconjurată de substanţa albă, între ele
găsindu-se substanţa reticulată.
Substanţa cenuşie conţine corpuri neuronale şi fibre amielinice, iar substanţa albă fibre
mielinice grupate în fascicule
SUBSTANŢA CENUŞIE (substanta grisea) reprezintă suprapunerea unor segmente
comparabile, numite mielomere. Ele cuprind un teritoriu numit metamer format din tegument
(dermatom), muşchi (miotom), vase, viscere, schelet. Metameria este bine conservată prin
reflexe ale vieţii de relaţie, ce includ reflexele tendinoase, cutanate, segmentare etc.
     Prezintă două bare antero-posterioare care sunt unite printr-o porţiune transversală ce
poartă numele de comisura cenusie. În mijlocul substanţei cenuşii se găseşte canalul
ependimar.
 Canalul ependimar (canalis centralis) se întinde pe toată lungimea măduvei spinării.
Reprezintă un vestigiu al cavităţii tubului neural care se deschide în sus în ventriculul IV, iar
în jos se întinde până în partea mijlocie a filumului terminale. Rareori canalul ependimar este
permeabil pe toată întinderea sa, cel mai adesea fiind obliterat de neuroglia de tip ependimar
care-l tapetează. 
    Cele două porţiuni longitudinale prezintă o componentă motorie, anterioară şi o
componentă senzitivă posterioară, componenta motorie fiind situată anterior de o linie
orizontală care trece prin canalul ependimar, iar cea senzitivă găsindu-se posterior de această
linie. Atât componenta motorie cât şi cea senzitivă prezintă două porţiuni: o porţiune somatică
şi o porţiune vegetativă situată înspre canalul ependimar. Zona vegetativă a măduvei se
întinde de la un corn lateral la celălalt cuprinzând şi comisurile cenuşii. Conţine neuroni
visceromotori, situaţi în partea anterioară a porţiunii intermediare, şi neuroni viscerosenzitivi
situaţi în partea posterioară a porţiunii intermediare. 
Extremităţile barelor longitudinale poartă numele pe secţiune transversală de coarne: 2
anterioare (scurte şi groase, cu rol motor), 2 posterioare (lungi şi subţiri, cu rol senzitiv) și 2
laterale, vizibile la nivel toracic şi lombar (cu rol vegetativ).
Bara transversală a H-ului poartă numele de substanţă intermediară (comisura
cenuşie), fiind străbătută de canalul ependimar care conţine lichid cefalorahidian (LCR) (şi
care în sus se dilată şi la nivelul trunchiului cerebral formează ventriculul IV). În substanţa
intermediară se află neuroni visceromotori şi viscerosenzitivi.
SUBSTANŢA RETICULATĂ este dispusă sub formă de insule de celule aşezate în
jurul canalului ependimar, între cornul lateral şi baza cornului posterior.
SUBSTANŢA ALBĂ 
La acest nivel întâlnim o serie de cordoane - anterioare, posterioare şi laterale - care
conţin  fibre lungi ascendente (centripete) şi descendente (centrifuge) cu dispoziţie periferică,
cât şi unele fibre scurte de asociaţie care leagă diferite segmente  apropiate ale măduvei
spinării fără însă  a o părăsi.
    Fibrele lungi au traiect vertical şi conectează măduva cu encefalul sau asociază între
ele mielomere situate la distanţă. 
    Fibrele scurte realizează funcţia de centru reflex al măduvei spinării fiind situate în
imediata vecinătate a substanţei cenuşii.
    Fibrele substanţei albe cu aceeaşi origine, aceeaşi terminaţie şi aceeaşi funcţie ocupă
aceeaşi porţiune din cordon. Originea fibrelor poate să fie:
- encefalică, fiind reprezentată de axoni ai unor neuroni din scoarţa cerebrală sau nucleii
trunchiului cerebral care străbat nevraxul;
- medulară fiind reprezentată de axonii celulelor substanţei cenuşii a măduvei;
- extranevraxială, fiind reprezentată de axonii celulelor situate la nivelul ganglionului spinal.
  După funcţie fasciculele pot fi senzitive (ascendente), motorii (descendente) şi de
asociaţie.
   Fasciculele sau tracturile senzitive sunt formate din fibre lungi verticale care conduc
ascendent spre encefal influxurile plecate de la celulele cordonale sau de la celulele
ganglionului spinal.
Fasciculele sau tracturile motorii sunt formate din fibre lungi verticale ce conduc
descendent influxurile nervoase de la encefal spre celulele motorii ale măduvei.
Fasciculele de asociaţie sunt formate din fibre lungi, mijlocii sau scurte care conduc
ascendent sau descendent influxuri de la un mielomer la mielomerele supra sau subiacente.
 
FUNCŢIILE MĂDUVEI SPINĂRII

Măduva spinării îndeplineşte două funcţii: reflexă şi de conducere a impulsurilor nervoase.

Funcţia reflexă. 
La baza activităţii sistemului nervos stau actele reflexe. 
Actul reflex este răspunsul fiziologic la stimulii care acţionează asupra unui câmp
receptor.
Substratul anatomic al actului reflex îl constituie arcul reflex care cuprinde:
- calea aferentă, constituită din prelungirile periferice (ajung la receptori) şi centrale
(spre centrii nervoşi medulari) ale neuronilor senzitivi, cu originea în ganglionul spinal;
- centrii reflecşi primesc informaţii de la receptori, le prelucrează şi generează impulsuri
nervoase;
- calea eferentă este formată din axonii neuronilor somato- sau visceromotori cu
originea în coarnele (anterior şi lateral) măduvei spinării. Fibrele eferente se îndreaptă spre
organul efector, somatic sau vegetativ.
În centrii nervoşi din măduva spinării se închid arcurile reflexe somatice şi vegetative. 
Reflexele somatice medulare se clasifică după numărul de sinapse din arcul reflex în: 
- monosinaptice (reflex bicipital, tricpital, rotulian, ahilian); 
- polisinaptice (reflex de flexie).
Arcul reflex monosinaptic este format din doi neuroni; perioada de latenţă este foarte
scurtă, deci arcul reflex se realizează pe căi rapide de conducere şi nu iradiază.
Reflexele polisinaptice. Reflexul de flexie este un reflex de apărare, provocat de un
agent nociv (atingerea de un obiect fierbinte, înţepătură, curent electric), care stimulează
receptorii durerii (terminaţiile nervoase libere din tegumentul mâinii, spre exemplu). El constă
într-o contracţie musculară bruscă, ce permite îndepărtarea mâinii de agentul nociv.
Arcul reflex polisinaptic include un număr variabil de neuroni intercalari, situaţi între
neuronul somatosenzitiv şi cel somatomotor; perioada de latenţă este mai lungă şi se supune
legii iradierii.
Reflexele vegetative sau autonome sunt simpatice şi parasimpatice. 
Neuronii visceromotori simpatici din substanţa intermediară a măduvei spinării sunt
grupaţi într-un nucleu în formă de coloană lungă, el fiind cel care determină formarea cornului
lateral. Neuronii viscerosenzitivi se află tot în substanţa intermediară, între canalul ependimar
şi nucleul amintit, de asemenea într-o coloană, dar mai scurtă decât prima.
Neuronii visceromotori ai parasimpaticului sacral sunt mai puţin numeroşi; ei se află
în nucleul parasimpatic, cuprins în măduva sacrală, între segmentele S2 şi S4.

Funcţia de conducere a măduvei spinării

Maduva spinarii conduce:

- excitaţiile sub formă de influx nervos senzitiv de la receptori către centrii
nervoşi (prin căi ascendente);
- comenzile sub formă de influx nervos motor de la centrii nervoşi la organele
efectoare (prin căi descendente).
Fibrele nervoase mielinice intră în componenţa fasciculelor:
- ascendente (ale sensibilităţii) şi
- descendente (ale motilităţii); 
Cele scurte formează fascicule de asociaţie sau intersegmentare.

Căile ascendente 
Transmit informaţii de la receptori (extero-, proprio- şi interoceptori) către centrii
nervoşi.
Sunt de două tipuri:
 A. specifice pentru fiecare tip de sensibilitate (exteroceptivă şi proprioceptivă),
care sunt alcătuite din trei neuroni şi conduc impulsuri cu rol în perceperea şi discriminarea
fină a stimulilor. Proiecţia lor corticală se face într-o zonă limitată.
B. nespecifice (reprezentate de substanţa reticulată din jurul canalului ependimar
şi dintre coarnele posterioare şi laterale, conţin peste trei neuroni. Acestea, împreună cu calea
spinotalamică, conduc sensibilitatea interoceptivă (conduc informatii de la nivelul organelor
interne).
Căile ascendente conduc sensibilităţile: 
- exteroceptivă: 
- tactilă protopatică, 
- termică şi dureroasă, 
- tactilă epicritică; 
- proprioceptivă: 
- conştientă (kinestezică); 
- inconştientă (de reglare a tonusului muscular); 
- interoceptivă.

Căile descendente (ale motilităţii) se clasifică în: 

- căi piramidale ale motilităţii voluntare şi 
- căi extrapiramidale ale motilităţii automate şi semivoluntare.
Căile piramidale au originea în ariile corticale motorii. Axonii neuronilor piramidali
(fibre corticospinale) urmează un traseu descendent spre măduvă. 
- unele fibre corticospinale decusează în partea inferioară a bulbului (80%), trecând în
partea opusă emisferei cerebrale în care îşi au originea, formânf fasciculul piramidal
încrucişat. 
- celelalte fibre corticospinale ajung în cordonul medular anterior, unde formează
fasciculul piramidal direct, apoi fibrele lui decusează, ajungând în cornul anterior opus.
Calea sistemului piramidal are doi neuroni:
- un neuron cortical, central, de comandă;
- un neuron inferior, periferic sau de execuţie, care poate fi situat în măduvă sau în
nucleii motori ai nervilor cranieni.
Căile extrapiramidale au origine corticală şi subcorticală. În traiectul lor descendent
spre măduvă, trec în afara piramidelor bulbare. Căile extrapiramidale descarcă impulsuri pe
motoneuronii medulari, prin fasciculele cu originea în nuclei ai trunchiului cerebral. Aceştia
sunt sub influenţa ariilor corticale şi a corpilor striaţi.
Fibrele întregului sistem motor (piramidal şi extrapiramidal) fac sinapsă în cornul
medular anterior cu neuroni somatomotori ai căror axoni urmează traiectul nervului spinal,
inervând musculatura striată scheletică.

VASCULARIZAŢIA MĂDUVEI SPINĂRII

   Măduva spinării este irigată de un sistem arterial dublu cu origine embrionară
diferită.    Acest sistem dublu este reprezentat de un sistem de vase paralele cu axul măduvei,
care este format din arterele spinale anterioare şi posterioare cu provenienţă din artera
vertebrală, şi un sistem de vase transversale  simetrice cu dispoziţie metamerică, acestea
formând arterele radiculare. Între cele două sisteme vasculare există anastomoze multiple.
Venele spinale anterioare (v. spinales anteriores)  şi cele posterioare (v. spinales
posteriores) constituie o reţea perimedulară ce însoţeşte rădăcinile. Ele drenează în plexul
venos vertebral intern anterior (plexus venosus vertebralis internus anterior) şi plexul venos
vertebral intern posterior (plexus venosus vertebralis internus posterior) situate în spaţiul
epidural. Plexurile prezintă anastomoze bogate pe faţa posterioară a corpilor vertebrali.
 Venele şi mai ales anomaliile lor sunt responsabile de apariţia hemoragiilor
extramedulare, subdurale şi subarahnoidiene posttraumatice.

TRUNCHIUL CEREBRAL

GENERALITĂŢI
    Trunchiul cerebral, porţiunea encefalului ce leagă măduva spinării de emisferele
cerebrale, este format din trei porţiuni. Acestea sunt:
1. bulbul (etajul bulbar);
1. puntea lui Varolio (etajul pontin; etajul protuberanţial); 
1. mezencefalul (etajul mezencefalic).
    Fiecare dintre aceste 3 porţiuni comunică cu cerebelul printr-o pereche de pedunculi
cerebeloşi, inferiori, mijlocii şi superiori.
    Pe suprafaţa exterioară a trunchiului cerebral se remarcă originile aparente ale
ultimilor 10 perechi de nervi cranieni.
Trunchiul cerebral este situat în fosa craniană posterioară. El vine în raport anterior cu
clivusul, lateral cu porţiunea pietroasă a osului temporal,  posterior cu scuama occipitală.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
    Trunchiul cerebral are forma unui trunchi de con aplatizat anteroposterior cu baza
mare în sus. Trunchiul cerebral prezintă o faţă anterolaterală  şi o faţă posterioară.
BULBUL RAHIDIAN, porţiunea inferioară a trunchiului cerebral, este delimitat de
măduva spinării de o zonă uşor strâmtată numită coletul bulbului situată puţin dedesubtul
decusaţiei piramidale şi puţin deasupra emergenţei primului nerv cervical, iar de punte este
separat prin şanţul bulbopontin, care nu are existenţă reală decât pe faţa anterioară şi pe feţele
laterale, din care emerg rădăcinile nervilor cranieni VI, VII şi VII bis, VIII.
Faţa anterolaterală este divizată în două părţi simetrice de fisura mediană anterioară,
care în porţiunea sa mijlocie prezintă decusaţia piramidală. De-o parte şi de alta a fisurii
mediane se găsesc piramidele bulbare despărţite spre lateral de olivele bulbare prin şanţul
preolivar, în care îşi are originea aparentă  nervul cranian XII. Posterior de olivele bulbare
este situat şanţul retroolivar şi o porţiune îngustă din cordonul lateral, iar deasupra olivelor
bulbare se găseşte foseta supraolivară, de unde iese nervul cranian VII. Posterior de cordonul
lateral se întâlneşte şanţul colateral posterior,  la acest nivel avându-şi originea nervii cranieni
IX, X şi XI. 
Faţa posterioară a bulbului prezintă doua porţiuni distincte, şi anume o porţiune
inferioară şi alta superioară.
Porţiunea inferioară sau extraventriculară prezintă şanţul median posterior care este
mărginit de fasciculele lui Goll, situat medial şi Burdach situat lateral. Între fasciculele lui
Goll şi Burdach se găseşte şanţul intermediar. Fasciculul lui Goll va forma piramidele
posterioare care se termină printr-o proeminenţă numita clava.
La nivelul porţiunii superioare sau ventriculare cordoanele se separă între ele, formând
astfel membrana tectoria, care acoperă ventriculul IV. La nivelul bulbului şi al punţii se
găseşte planşeul ventriculului IV, planşeu care are o formă romboidă prezentând un triunghi
inferior, bulbar şi un triunghi superior, pontin. 
PUNTEA (protuberanţa),  porţiunea mijlocie a trunchiului cerebral,  are la fel ca şi
bulbul o faţă anterolaterală şi una posterioară. Faţa anterolaterală prezintă şanţul bazilar
(şanţul median anterior) în care se găseşte trunchiul bazilar. De-o parte şi de alta a şanţului
bazilar sunt situate piramidele pontine, care sunt traversate de şanţuri paralele care se continuă
la nivelul pedunculilor cerebeloşi mijlocii. La nivelul piramidelor pontine îşi are originea
aparentă nervul cranian V, cu cele două rădăcini: lateral rădăcina senzitivă, medial rădăcina
motorie.
   Faţa posterioară a punţii este vizibilă doar prin ridicarea cerebelului şi secţionarea
pedunculilor cerebeloşi. Această faţă corespunde segmentului superior al planşeului
ventriculului IV (triunghiul pontin).
MEZENCEFALUL, porţiunea superioară a trunchiului cerebral nu are superior o
limită netă. Anterior el este slab delimitat, având ca limite superior diencefalul, lateral
tracturile optice, iar posterior marginile superioare ale coliculilor cvadrigeminali superiori.
Inferior mezencefalul este separat de punte prin şanţul pontopeduncular, mai puţin evident
posterior.
   Faţa anterolaterală este formată în porţiunea anterioară de cei doi pedunculi cerebrali
care diverg superior delimitând între ei spaţiul interpeduncular (fosa interpedunculară), care
conţine corpii mamilari. Pe linia mediană este situat tuber cinereum, acesta fiind o zona
cenuşie de la care porneşte tija hipofizară. În porţiunea inferioară, pedunculii cerebrali sunt
înconjuraţi median de perechea a III-a de nervi cranieni, iar lateral de perechea a IV-a de nervi
cranieni, care  vine de pe faţa posterioară a trunchiului cerebral.
   Faţa posterioară prezintă lamina cvadrigemina, formată de coliculii cvadrigemeni
superiori şi inferiori. Coliculii cvadrigeminali sunt despărţiţi de un şanţ cruciform  constituit
dintr-o porţiune orizontală, care separă coliculii superiori de cei inferiori, şi o porţiune
verticală, care separă coliculul stâng de cel drept, porţiunea verticală având o componentă
anterioară lărgită pe care se aşează epifiza (glanda pineală).
  CONFIGURAŢIE INTERNĂ
  Trunchiul cerebral este format la fel ca şi măduva spinării din substanţă cenuşie
dispusă în interior şi substanţă albă formată din fascicule de axoni dispuşi în jurul substanţei
cenuşii. La nivelul substanţei cenuşii avem trei categorii de formaţiuni reprezentate de nucleii
nervilor cranieni, nucleii proprii ai trunchiului cerebral şi formaţia reticulată.
VASCULARIZAŢIA TRUNCHIULUI CEREBRAL
 Arterele aparţin sistemului vertebral. Artera vertebrală se uneşte pe faţa anterioară a
punţii cu artera vertebrală de partea opusă, formând astfel artera bazilară la nivelul marginii
superioare a etajului pontin. Din artera bazilară emerg două artere cerebrale posterioare, care
comunică cu sistemul carotidian prin arterele comunicante posterioare. Artera bazilară dă
trunchiului cerebral ramuri ce pot fi împărţite în ramuri anteromediale, laterale şi posterioare.
Venele punţii şi ale bulbului formează plexuri superficiale care se varsă în sinusurile
adiacente şi comunică liber cu venele longitudinale ale măduvei spinării. Venele din
mezencefal se varsă în vena bazală.
Apariţia tulburărilor de deglutiţie, ale ritmului cardiac şi respirator în cursul
traumatismelor craniene semnifică atingerea trunchiului cerebral prin leziuni hemoragice,
simptom de mare gravitate în evoluţia şi prognosticul comelor posttraumatice.

PEDUNCULII CEREBELOŞI

GENERALITĂŢI
   Sunt şase cordoane de substanţă albă care fac legătura între trunchiul cerebral şi
cerebel. Aceştia sunt dispuşi sub forma a trei perechi simetrice care unesc cerebelul cu cele
trei etaje ale trunchiului cerebral: 
1. pedunculi cerebeloși inferiori, drept si stăng, unesc cerebelul cu bulbul rahidian.
2. pedunculi cerebeloși mijlocii, drept si stâng, unesc cerebelul cu puntea.  
3. pedunculi cerebeloși superiori, drept şi stâng,  unesc cerebelul cu mezencefalul.. 
   Pedunculii cerebeloşi sunt constituiţi din fibre de substanţă albă celulipete sau
celulifuge ce conectează scoarţa cerebelului sau nucleii cerebelului cu axul cenuşiu medular,
nucleii bulbari, pontini şi mezencefalici.
   Pedunculii cerebeloşi superiori şi inferiori încadrează ventriculul IV. Între pedunculii
cerebeloşi se găseşte hilul cerebelului.

CEREBELUL
Este situat în fosele cerebeloase, înapoia bulbului şi a punţii (cu care delimitează
ventriculul IV), sub lobii occipitali ai emisferelor cerebrale, de care este separat printr-o
prelungire a durei mater: cortul cerebelului. Este legat de trunchiul cerebral prin cele 3
perechi de pedunculi cerebelosi.
Joacă rol în reglarea automată a motricităţi: 
4. Tonus muscular,
5. Echilibru,
6. Coordonarea mişcărilor.
    Filogenetic prezintă 3 porţiuni: arhicerebelul, cu rol în menţinerea echilibrului,
paleocerebelul ce intervine în sinergia diferitelor segmente ale corpului şi în sinergia
mişcărilor automate asociate şi neocerebelul cu rol în controlul motilităţii voluntare.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
Cerebelul are o formă ovoidă cu trei porţiuni disticte,  vermisul şi cele două emisfere
cerebeloase. Vermisul. este încadrat între cele două emisfere cerebeloase. Cerebelul prezintă
trei feţe: anterioară, superioară şi inferioară, precum şi o circumferinţă.

 Lobulii cerebelului
VERMIS EMISFERE CEREBELOASE FAŢA
CEREBELULUI
Lingula Frâul lingulei (vinculum lingulae) pe faţa anterioară
lobulul central (lobulus Aripa lobului central (alla lobulus pe faţa superioară
centralis) centralis)
Culmen lobulul patrulater anterior (lobulus pe faţa superioară
quadrangularis)
Declive lobulul patrulater posterior (simplex) pe faţa superioară
Folium lobulul semilunar superior (lobulus pe faţa superioară
semilunaris superior)
Tuber lobulul semilunar inferior (lobulus pe faţa inferioară
semilunaris inferior)
Pyramis lobulul gracilis (lobulus gracillis) pe faţa inferioară
lobulul digastric (lobulus biventer)
Uvula (lueta) Tonsila (amigdala, tonsilla) pe faţa inferioară
Nodulus Floculus (pneumogastric) pe faţa anterioară

CONFIGURAŢIE INTERNĂ
Pe secţiune, cerebelul are trei porţiuni care sunt reprezentate de substanţa periferică
cenuşie (scoarţa cerebeloasă),  substanţa albă şi substanţa cenuşie centrală.
Substanţa cenuşie este dispusă la exterior unde formează scoarţa cerebeloasă cât şi la
interior sub formă de nuclei. Substanţa albă realizează în interiorul cerebelului corpul
medular, iar la exteriorul acestuia formează cele 3 perechi de pedunculi cerebeloşi.
Scoarţa cerebelului (cortexul cerebelos) este alcătuită din trei straturi: molecular, situat
superficial; celulelor lui Purkinje, intermediar; granular, situat profund.
VASCULARIZAŢIA CEREBELULUI
La nivelul cerebelului există şase artere dispuse în trei perechi. Acestea sunt arterele
cerebeloase superioare dreaptă şi stângă, arterele cerebeloase posterioare inferioare dreaptă şi
stângă, şi arterele cerebeloase  anterioare inferioare dreaptă şi stângă.
 Venele cerebelului se împart în vene vermiene, anterioare şi laterale.
Afecţiunile vasculare ale cerebelului sunt mult mai rare decât cele ale emisferelor
cerebrale fiind întâlnite de obicei în hemoragiile şi ramolismentele cerebeloase sau
hematoamele cerebelului. Ele sunt caracterizate de fenomenele vestibulare, greţuri, vărsături,
cefalee cervicooccipitală.

DIENCEFALUL
Diencefalul este constituit din totalitatea formaţiunilor, cu dezvoltare inegală, care se
grupează în jurul ventriculului III, fiind situat în continuarea trunchiului cerebral, sub
emisferele cerebrale. Majoritatea formaţiunilor diencefalice nu pot fi vizualizate decât prin
secţiuni ale emisferelor cerebrale.
    Anatomic derivatele veziculei diencefalice situate în jurul ventriculului III sunt astfel
situate: lateral talamusul, inferior hipotalamusul, posterior epitalamusul, lateral şi inferior
metatalamusul. Funcţional aceste formaţiuni au rol:
1. senzitiv, de filtru şi modelator pe traiectul tuturor căilor senzitive ascendente; 
1. motor prin interpunere pe traiectul principalelor căi descendente şi 
de reglare a principalelor funcţii vegetative.

TALAMUSUL

   Talamusul reprezintă o staţie mare de releu a căilor ascendente. Prin legăturile pe care
le are cu alte formaţiuni subcorticale constituie o verigă funcţională de mare importanţă în
activitatea complexă a sistemului nervos central.
Talamusul are forma unui ovoid cu extremitatea voluminoasă orientată posterior şi cu
axul longitudinal orientat oblic înainte şi medial.
Talamusul este separat de cel de partea opusă prin ventriculul III. Descriptiv prezintă
patru feţe, şi anume o faţă superioară, o faţă internă, o faţă inferioară şi o faţă externă; şi două
extremităţi, anterioară şi posterioară.
Talamusul este acoperit pe faţa superioară şi internă de un strat subţire de substanţă
albă, numit strat zonal, şi de substanţa cenuşie subependimară.
PEDUNCULII TALAMUSULUI  
Talamusul realizează conexiuni în sens aferent sau eferent cu scoarţa cerebrală. Fibrele
ce realizează aceste conexiuni pot fi comparate cu un evantai alcătuind aşa numita coroană
radiată. În funcţie de orientarea spaţială a fibrelor acestei coroane se descriu grupări de fibre
denumite pedunculii talamusului. Pedunculii sunt în număr de 5: anterior, superior, posterior,
posterolateral şi inferolateral.
FUNCŢIILE TALAMUSULUI   
Se pot schematiza în 5 mari categorii:
1. funcţii vegetative prin grupul paraventricular;
2. funcţii integrative sau asociative corticale prin intermediul nucleilor de
asociaţie.Leziunile nucleului mediodorsal provoacă tulburări de comportament,
iritabilitate, tulburări ale vieţii afective;
3. funcţii de menţinere a tonusului şi a stării de vigilenţă corticală sau dimpotrivă de
diminuare a activităţii corticale;
4. funcţia de releu senzitivosenzorial pe traiectul căilor senzitive exteroceptivă,
proprioceptivă conştientă şi pe traiectul căilor senzoriale gustative, optice şi acustice;
5. funcţia de releu pe traiectul căilor motricităţii automate. Talamusul primeşte eferenţe
cerebeloase pe care le modelează şi le proiectează pe scoarţa motorie şi premotorie a
lobului frontal. Pe de altă parte talamusul este inclus în circuitul căilor motorii de
autocontrol cortical.
 CONEXIUNILE TALAMUSULUI   
Talamusul este interpus între cerebel şi trunchiul cerebral pe de o parte şi scoarţa
cerebrală pe de altă parte. Schematic conexiunile talamusului se realizează cu:
1. scoarţa cerebrală;
1. corpii striaţi;
1. hipotalamusul;
1. oliva bulbară;
1. cerebelul;
2. talamusul de partea opusă.

HIPOTALAMUSUL

GENERALITĂŢI
    Hipotalamusul se găseşte în porţiunea mijlocie a bazei creierului, într-o arie limitată
anterior de chiasma optică şi posterior de marginea posterioară a corpilor mamilari. Este
format dintr-un complex de nuclei ce constituie centrii coordonatori ai întregului sistem
nervos organovegetativ. Prezintă conexiuni cu sistemul endocrin la nivelul său realizându-se
întâlnirea dintre sistemele de reglaj nervos şi umoral al vieţii vegetative.
    Activitatea hipotalamusului este controlată şi adaptată în permanenţă la nevoile
organismului prin aferenţe de origine corticală ce joacă un rol de activator sau de inhibator
asupra hipotalamusului. Aferenţele senzoriale au rol în deşfăşurarea reflexelor vegetative.
Hipotalamusul are un rol important în reglarea sistemului cardiovascular, influenţa lui
exercitându-se prin intermediul centrului vasomotor pontobulbar.
    Participarea sa la motilitatea gastrointestinală este demonstrată de Cushing care arată
că excitarea hipotalamusului anterior provoacă o hipermotilitate gastrointestinală.. S-au
obţinut hemoragii sau ulceraţii gastrointestinale prin excitarea cronică a hipotalamusului cu
ajutorul unor electrozi implantaţi.
    Hipotalamusul joacă un rol fundamental în reglările metabolice, în formarea şi
eliberarea hormonilor hipofizari.
    După Arseni hipotalamusul ar avea un rol şi în modificările pigmentare ale
tegumentului şi părului.
    Importanţa funcţiei hipotalamice în reglarea somnului, în emoţii şi în unele stări
psihice este de necontestat.
    Un rol important s-a acordat de asemenea hipotalamusului în comportamentul afectiv
emoţional. Botez ajunge la concluzia că hipotalamusul constituie un important punct de
legătură în circuitul de adaptare.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
    Pe suprafaţa exterioară a encefalului hipotalamusul este reprezentat de formaţiunile
situate în aria rombului interoptopeduncular. Formaţiunile hipotalamice vizibile pe suprafaţa
exterioară a encefalului sunt:
      -    chiasma optică, situată în porţiunea anterioară a hipotalamusului
1. tuber cinereum, lamă de substanţă cenuşie convexă situată  posterior de chiasma optică
şi anterior de corpii mamilari. De pe suprafaţa sa se desprinde tija pituitară care
coboară oblic în jos şi înainte şi se continuă cu lobul posterior al hipofizei.
Convergenţa celor două lame ale tuberului spre baza tijei pituitare realizează o
depresiune numită infundibul.
2. corpii mamilari, două proeminenţe albe rotunjite situate de o parte şi de cealaltă a
liniei mediane. Posterior de corpii mamilari se găseşte o depresiune care corespunde
spaţiului dintre cei 2 pedunculi cerebrali.
 Hipotalamusul şi hipofiza constituie un complex anatomofuncţional caracterizat printr-
o dublă relaţie hipotalamohipofizară: nervoasă pentru lobul posterior, vasculară pentru lobul
anterior.
    Din afecţiunile mai frecvent întâlnite la nivelul hipotalamusului sunt de menţionat:
1. diabetul insipid, prin lezarea nucleilor supraoptic şi paraventricular, caracterizat prin
polidipsie (sete continuă ce duce la ingerarea unei cantităţi mari de lichide), poliurie
(cantitate mare de urină), urină cu densitate scăzută;
1. sindromul adiposogenital caracterizat prin obezitate şi infantilism sexual;
1. tulburările funcţiei somn veghe constând în atacuri repetate de somn ce pot dura de la
câteva minute la câteva săptămâni;
1. epilepsia diencefalică

EPITALAMUSUL
GENERALITĂŢI
    Epitalamusul este constituit din totalitatea formaţiunilor ce rezultă din porţiunea
posterioară a veziculei diencefalice: epifiza, pedunculii epifizari şi formaţiunile învecinate.
EPIFIZA 
   Este considerată un organ neuroglandular cu acţiune gonadoinhibitorie de inhibiţie a
funcţiei corticotrope hipofizare şi de inhibiţie tiroidiană. Produşii de secreţie epifizari sunt
eliberaţi în urma acţiunii sistemului epitalamoepifizar. 

METATALAMUSUL
GENERALITĂŢI 
    Este format din corpii geniculaţi laterali şi din corpii geniculaţi mediali.
CONEXIUNI  
În corpii geniculaţi laterali sosesc fibrele optice provenind de la tracturile optice,
tracturi care se proiectează în lobul occipital.

VASCULARIZAŢIA DIENCEFALULUI
    Principalele surse arteriale ce participă la irigarea talamusului sunt reprezentate de
artera cerebrală posterioară şi artera coroidiană. Artera cerebrală anterioară şi artera
comunicantă posterioară participă în mai mică măsură la irigarea nucleilor talamici.
    Artera coroidiană vascularizează în special pulvinarul, o parte din nucleii mediali şi
nucleii liniei mediane. Foarte rar dă ramuri nucleilor intralaminari, nucleului lateral sau
anterior.
    Artera cerebrală posterioară irigă prin intermediul ramurii sale, artera coroidiană
posteromedială epifiza şi o parte din talamus.
    Artera cerebrală anterioară irigă doar în 7 % din cazuri nucleii anterior şi medial al
talamusului.
Este de reamintit că între hipotalamus şi hipofiză sunt realizate conexiuni vasculare
prin intermediul sistemului port hipofizar descris de Grigore T. Popa. Arterele hipofizare
superioare se ramifică la nivelul extremităţii superioare a tijei pituitare (infundibul) şi la
nivelul porţiunii tuberale a hipofizei într-o reţea capilară extrem de densă care realizează
raporturi cu fibrele fasciculului hipotalamohipofizar. Din această reţea pleacă venele porte
care ajung la hipofiza anterioară unde se varsă în reţeaua capilarelor sinusoide a hipofizei
anterioare formând astfel a doua reţea a sistemului port. Reţeaua capilară a hipofizei
anterioare este drenată prin venele hipofizare laterale în circulaţia generală. Acst dispozitiv
anatomic sugerează o curgere a sângelui de sus în jos în sens hipotalamohipofizar. Produşii de
secreţie hipotalamică au astfel posibilitatea de a trece în circulaţie şi sunt transportaţi prin
venele porte hipofizare spre lobul anterior al hipofizei.
    Diencefalul este drenat de venele cerebrale profunde.

EMISFERELE CEREBRALE
GENERALITĂŢI 
    Emisferele sunt separate între ele prin scizura interemisferică şi de trunchiul cerebral
prin fanta lui Bichat. Emisferele ocupă cea mai mare parte a a cavităţii neurocraniene fiind
unite prin formaţiuni comisurale.
    La nivelul emisferelor se găsesc centrii de integrare a funcţiilor motorii, senzitive,
asociative şi psihice. 
   Sunt formate din substanţă cenuşie care la suprafaţă formează scoarţa cerebrală şi în
profunzime nucleii bazali şi din substanţa albă ce se interpune între scoarţa cerebrală şi nucleii
bazali constituind centrul oval sau formează formaţiunile comisurale ce conectează între ele
cele două emisfere.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ  
Emisferele cerebrale au formă ovoidă, prismatic triunghiulară şi prezintă trei feţe: o
faţă internă plană, o faţă externă convexă şi o faţă inferioară concavă.
   Emisferele prezintă de asemenea 3 margini şi 3 extremităţi sau poli.
   Marginile sunt medială, laterală sau inferioară şi superioară convexă.
   Extremităţile sau polii sunt reprezentaţi de un pol frontal anterior, mai bont, unul
occipital posterior mai ascuţit şi unul temporal.
Emisferele cerbrale sunt separate între ele prin scizura interemisferică şi de trunchiul
cerebral prin fanta lui Bichat. Suprafaţa emisferelor este brăzdată de o serie de depresiuni
profunde, denumite scizuri sau şanţuri, care delimitează lobii, şi de depresiuni mai puţin
profunde, care delimitează circumvoluţiile (girusurile). Lobii şi girusurile pot fi unite prin
diferite pliuri de pasaj.
Scizura lui Sylvius (şanţul lateral) pleacă de pe  faţa inferioară a emisferelor,
înconjoară marginea inferioară a feţei externe, îndreptându-se oblic în sus şi înapoi pe faţa
externă. Se termină pe faţa externă fie printr-o scurtă bifurcaţie, fie printr-un segment recurbat
în sus. Segmentul situat pe faţa inferioară este profund şi prezintă în profunzime un pliu de
trecere între lobul frontal şi cel temporal, pliul falciform. Segmentul de pe faţa laterală este de
asemenea profund şi conţine în profunzimea sa lobul insulei.
Scizura lui Rolando (şanţul central) pleacă de pe faţa internă, imediat deasupra scizurii
calosomarginale, depăşeste marginea superioară a emisferelor, coboară oblic în jos şi înainte
pe faţa externă şi se termină puţin deasupra scizurii lui Sylvius. Pe faţa externă descrie o
curbură convexă anterior, o curbură convexă posterior, şi o a treia curbură, care este convexă
anterior. Aceste trei curburi corespund girusurilor frontal 1, frontal 2 şi frontal 3.
Scizura calcarină se întinde orizontal de la polul occipital spre extremitatea posterioară
a circumvoluţiei corpului calos, unde se uneşte cu scizura parietooccipitală. Datorită
profunzimii sale scizura calcarină realizează o proeminenţă în cavitatea cornului posterior al
ventriculului lateral numită calcar avis.
Scizura parietooccipitală pleacă de pe marginea superioară la 5 cm anterior de polul
posterior şi se întinde în jos şi înainte pe faţa externă şi pe cea internă a celor două emisfere.
Scizura calosomarginală sau subfrontală este situată doar pe faţa internă a emisferelor.
Ea pleacă de sub genuchiul corpului calos şi merge la distanţă egală de acesta şi de marginea
superioară a emisferelor, pentru ca puţin anterior de extremitatea posterioară a corpului calos
să îşi schimbe direcţia în sus, terminându-se pe marginea superioară a emisferelor cerebrale.
La punctul în care scizura calosomarginală îşi schimbă direcţia, aceasta este continuată de
şanţul subparietal.
LOBUL FRONTAL este situat anterior de scizura lui Rolando. Este limitat posterior
de şanţul lui Rolando, în jos de şanţul lui Sylvius şi înăuntru de şanţul calosomarginal. Deşi
relativ bine delimitat prezintă pliuri de trecere care-l unesc de lobul parietal şi de lobul
temporal. Lobul frontal reprezintă 40% din greutatea creierului, având trei feţe şi trei şanţuri.
Şanţul prerolandic este paralel cu scizura lui Rolando, pe lângă acesta mai existând două
şanţuri paralele între ele, acestea fiind reprezentate de şanţul orbitar intern (şanţul olfactiv) şi
şanţul orbitar extern. Datorită acestor trei şanţuri lobul frontal va prezenta patru girusuri.
LOBUL PARIETAL este situat în centrul emisferelor cerebrale între lobii frontal,
temporal  şi occipital. Se găseşte pe feţele laterală şi medială a emisferelor. Lobul parietal este
limitat anterior de scizura lui Rolando, în jos de scizura lui Sylvius, iar posterior de şanţul
parietooccipital. La nivelul acestui lob se întâlneşte un şanţ intraparietal în formă de T culcat,
având o porţiune verticală numită şanţ postcentral (postrolandic) şi o porţiune orizontală
desprinsă din mijlocul şanţului postcentral. Şanţul în formă de T delimitează 3 circumvoluţii
sau girusuri.
LOBUL OCCIPITAL este situat în porţiunea posterioară a emisferelor cerebrale,
având trei feţe şi cinci şanţuri, care delimitează şase girusuri. Şanţurile sunt reprezentate de
şanţurile S1, şi S2 pe faţa externă, S3 şi S4 pe faţa inferioară,  şi şanţul S5 pe faţa internă a
emisferelor cerebrale. După Hecaen reprezintă o zecime din volumul total al creierului.
LOBUL TEMPORAL este situat inferior de lobul frontal şi de lobul parietal şi
anterior de lobul occipital. Ocupă etajul mijlociu al bazei craniului, având ca limite pe faţa
externă scizura lui Sylvius, care delimitează net lobul, iar posterior şanţul parietooccipital,
care delimitează lobul relativ. La nivelul lobului temporal avem cinci şanţuri reprezentate de
şanţurile S1 şi S2 pe faţa externă, şanţurile S3 şi S4 pe faţa inferioară, şi şanţul S5 pe faţa
internă, numit şi şanţul hipocampului. Aşadar la nivelul lobului temporal vom avea şase
girusuri.
LOBUL INSULEI   
Este situat în profunzimea scizurii lui Sylvius având forma unei piramide
triunghiulare. Poate fi vizualizat doar prin îndepărtarea buzelor scizurii. Un şanţ oblic în sus şi
înapoi îl împarte într-un lob insular anterior şi unul posterior. Lobul insulei este unit cu lobii
frontal şi temporal prin plica falciformă a lui Broca.
SISTEMUL LIMBIC. Sub acest termen sunt grupate formaţiunile cu structură corticală
simplă (arhi şi paleocortex).  Sistemul limbic este format din 2 componente:
1. zone cu structură paleocorticală reprezentate de marea circumvoluţie limbică a lui
Broca şi de lobul olfactiv. Această componentă mai este cunoscută şi sub numele de
rinencefal.
2. zone cu structură arhicorticală ce formează circumvoluţia intralimbică.

CONFIGURAŢIE INTERNĂ
Emisferele cerebrale sunt constituite din substanţă cenuşie şi substanţă albă.   
SUBSTANŢA CENUŞIE se găseşte la periferie şi formează scoarţa cerebrală (cortexul
cerebral), în profunzime aceasta fiind alcătuită din nucleii centrali.
SCOARŢA CEREBRALĂ are o suprafaţă medie de 22.000 cm pătraţi şi este formată
din alocortex (alo=variat, diferit) şi izocortex (izo=asemănător).  Alocortexul este la rândul
său format din arhicortex  şi paleocortex,  ambele fiind constituite din trei straturi de celule.
Arhicortexul are rol în determinarea comportamentului emotiv, agresiv sau depresiv al
individului şi în elaborarea expresiilor emoţionale. Datorită conexiunilor sale cu
hipotalamusul participă la realizarea reacţiilor vegetative de plăcere sau de repulsie. Se pare
că el ar juca un rol important şi în memoria recentă, prin stocarea faptelor recente.
 Paleocortexul include un lob olfactiv anterior şi unul posterior. Lobul olfactiv anterior
este format din bulbul olfactiv, tractul olfactiv, trigonul olfactiv, striile olfactive şi substanţa
perforată anterioară, în timp ce lobul olfactiv posterior este format din nucleul amigdalian şi
zonele olfactive.
Izocortexul corespunde neocortexului. Neocortexul reprezintă punctul de întâlnire a
tuturor căilor senzitive şi senzoriale, de plecare a căilor motorii voluntare şi mare parte din
cele semivoluntare, a căilor asociative cele mai importante. Ca urmare a conexiunilor cu toate
etajele nevraxului la nivelul neocortexului se organizează centrii de proiecţie, receptori şi
efectori, precum şi centrii asociativi cu activitate conştientă, psihică, cu trăsături proprii
personalităţii.
 
ARIILE CORTICALE
Ariile corticale reprezintă porţiuni de la nivelul emisferelor cerebrale care nu au o
delimitare concretă. Acestea sunt determinate pa baza funcţiei pe care o anumită parte din
creier o are. Reprezintă o parcelare a suprafeţei cortexului cerebral aşa cum a fost elaborată de
Brodman în 1909. Acest autor a descris 52 de arii, numerotarea ariilor neavând nici o
semnificaţie, deoarece au fost numerotate în ordinea cercetării şi descrierii lor. Brodman a
încercat să prezinte ariile corticale ca o suprapunere ale unor aspecte citoarhitecturale cu
funcţiile acestora. Împărţirea în arii a scoarţei cerebrale a mai fost făcută şi de alţi autori.
Există patru grupe de arii şi anume arii corticale motorii, arii corticale senzitive, arii corticale
neurovegetative şi arii corticale psihice.
ARIILE CORTICALE MOTORII (CENTRII  EFECTORI) sunt reprezentate de arii
ale motricităţii voluntare, arii ale motricităţii automate şi arii supresive.
ARIILE CORTICALE SENZITIVE se împart în arii ale sensibilităţii generale şi arii
senzoriale.
Emisferele cerebrale nu sunt strict identice nici morfologic nici funcţional. Urmare a
acestei afirmaţii apare noţiunea de emisfer dominant, mai ales din punct de vedere funcţional,
existând funcţii care nu sunt reprezentate în ambele emisfere. Fiecare emisfer selectează
informaţiile pentru care prezintă dominanţă, le prelucrează şi le transferă prin comisurile
interemisferice celuilalt emisfer care adaugă eventual ceva la prelucrarea informaţiei, înainte
de a se elabora o comandă. Dominanţa este un caracter ereditar, ce poate fi influenţată şi prin
educaţie. De exemplu un stângaci poate fi învăţat să scrie cu mâna dreaptă sau să mănânce cu
mâna dreaptă. Dacă un dreptaci îşi pierde membrul drept, va fi obligat să devină stângaci, fapt
ce se va reflecta şi în reorganizarea dominanţei emisferului drept, care ţine sub control
membrul superior stâng. Un alt exemplu de dominanţă îl reprezintă centrii limbajului articulat
din emisferul stâng. Limbajul articulat este format din litere, silabe, cuvinte, propoziţii şi fraze
care au ca scop transmiterea de mesaje. Aparatul fonator este coordonat în actul vorbirii de
către unii centrii corticali ce formează poligonul vorbirii lui Pierre Marie.
    Centrul motor al limbajului vorbit este situat în partea inferioară a girusului precentral,
nu departe de centrii mimicii şi gesticii.
    Centrul motor al limbajului scris se găseşte în extremitatea posterioară a girusului
frontal mijlociu, anterior de centrul motor al mâinii şi degetelor.
    Centrul senzitiv al limbajului vorbit se află în partea mijlocie a girusului temporal
superior, anterior de segmentul central al căii auditive.
    Centrul senzitiv al limbajului scris se află în regiunea pliului curb, la extremitatea
posterioară a şanţului temporal superior.
   Leziunile centrilor limbajului articulat vor duce la afazia de expresie, afazia motorie
sau afazia de identificare. 
    În afazia de expresie ce apare în urma unei leziuni ce interesează ariile 44 şi 45
Brodman din lobul frontal bolnavul nu poate articula cuvintele sau nu le poate scrie.
    În afazia pură ce interesează aceleaşi arii bolnavul nu îşi poate exprima ideile pe care
le are.
   În afazia de identificare apar cecitatea verbală sau alexia şi surditatea verbală.
Cecitatea verbală apare în urma unei leziuni ce interesează ariile 39 şi 40 Brodman în care
bolnavul nu poate citi şi nu poate înţelege semnificaţia cuvintelor scrise. În surditatea verbală,
consecutivă unei leziuni ce se localizează în regiunea mijlocie a girusului temporal superior
bolnavul nu poate recunoaşte cuvintele vorbite, iar vorbirea sa este cu greşeli pe care nu le
sesizează.
Sintetizând emisferul dominant conţine centrul limbajului articulat şi este implicat în
funcţiile de vorbire, scriere, stereognozie, descriere verbală, analiză matematică.  Emisferul
minor răspunde de stereognozie, construcţiile spaţiale (geometrie), ideaţie, muzică, poezie,
sinteză temporală.

SUBSTANŢA ALBĂ este formată din fascicule de fibre mielinizate, care se interpun
între scoarţă şi nucleii bazali, formând în fiecare emisfer o masă semiovalară denumită centrul
oval Vieussens. Fibrele sunt dispuse în trei grupe. 
     Primul grup este constituit din fascicule de proiecţie ascendente şi descendente.
Acestea vin sau pleacă de la scoarţa cerebrală spre sau de la formaţiunile subiacente. Fibrele
de proiecţie cele mai importante se organizează în masa de substanţă albă a capsulelor, dintre
care cea mai bine dezvoltată este capsula internă. 
     Al doilea grup este format de fibrele de asociaţie, cu orientare îndeosebi sagitală ce se
organizează în fascicule de asociaţie intraemisferică. Conectează diferitele arii ale aceluiaşi
emisfer.
Al treilea grup este reprezentat de fascicule interemisferice (comisurale), care au
orientare transversală şi asigură conexiunea între cele două emisfere. Comisurile (fasciculele
interemisferice) se pot împărţi în mari şi mici. Sunt reprezentate de trigonul cerebral
(fornixul) şi de corpul calos.

VASCULARIZAŢIA EMISFERELOR CEREBRALE

   Emisferele cerebrale sunt irigate arterial de ramurile terminale ale arterelor cerebrale
anterioare, mijlocii şi posterioare şi de arterele coroidiene. Aceste ramuri pot să fie lungi, dacă
merg la substanţa albă subcorticală sau scurte dacă irigă scoarţa cerebrală. Ele realizează o
vascularizaţie de tip terminal.
    Scoarţa cerebrală prezintă o teritorializare vasculară în raport cu aria de distribuţie a
fiecărei artere cerebrale.
Venele cerebrale sunt formate dintr-un grup superficial şi unul profund.
   1.   Venele cerebrale superficiale drenează scoarţa cerebrală şi substanţa albă subcorticală.
Ajunse în pia mater se anastomozează  între ele şi formează vene mai mari care se vor vărsa
în sinusurile durei mater. Aceste vene se pot grupa în vene superficiale superioare, inferioare
şi mijlocii.
   2.  Venele cerebrale profunde colectează sângele din regiunile profunde ale emisferelor şi
sunt reprezentate de venele cerebrale interne, venele bazale şi vena mare a lui Galien.
Hemoragia cerebrală constituie unul din tablourile cele mai impresionante, adesea cu
sfârşit letal. Ea se instalează brusc, adesea în plină sănătate aparentă, survenind cu sau fără
fenomene prodromale (ameţeli, cefalee, parestezii.) Peretele arterial alterat se rupe în urma
unui puseu hipertensiv, sau datorită unui anevrism care se rupe. În hemoragiile foarte mari se
ajunge la inundaţie ventriculară, care duce la moarte.
   Accidentele vasculare de tip ischemic se datorează unor dereglări de hemodinamică
produse de ocluzii arteriale, stenoze sau ateromatoze care duc la perturbări în consumul de
oxigen şi întreruperea circulaţiei prin anoxie. În scăderile marcate ale aportului de sânge
oxigenat se produc suferinţe cerebrale grave cu leziuni mari şi deficite motorii ireversibile.
Acestea sunt tranzitorii atunci când capacitatea de redresare hemodinamică a creierului se
poate restabili. Prinderea unei regiuni limitate nevitale permite normalizarea în timp a
circulaţiei şi a funcţiilor cerebrale.

TOPOGRAFIA CAVITĂŢII TORACICE, REGIUNEA MEDIASTINALĂ 

MEDIASTINUL - Definitie
În latina MÉDIASTINUS  ”a sta la mijloc”

Regiunea mediastinală – mediastinul – regiunea mediana interpleuropulmonara.

Formă  
 trunchi de con cu baza în jos
 ocupa 1/5 din volumul cavității toracice 

LIMITELE MEDIASTINULUI
 anterior = plastronul sternocostal 
 posterior = vertebrele toracale (T1 – T12) 
 lateral = fața mediastinala a plamânului si pleura mediastinala 
 inferior = muschiul diafragma 
 superior = planul ce trece prin apertura superioara a toracelui 
Apertura superioara a toracelui reprezintă comunicarea toracelui cu gâtul, fiind delimitata de:
manubriul sternal, coastele 1, vertebra T1. 

PLASTRONUL STERNOCOSTAL = fața posterioara a sternului (manubriu, corp, proces

xifoid), fața endotoracica a primelor 7 cartilaje costale si spaiile intercondrale respective. 
Împărţirea mediastinului: este diferit prezentată de diverşi autori care au pornit fie de la
raţiuni pur anatomice, fie de la raţiuni practice, chirurgicale, radiologice, fie, pur şi simplu, de
la raţiuni de ordin didactic.

Din punct de vedere didactic mediastinul este împărțit în 2 etaje:

 mediastin superior 
 mediastin inferior 
Limita dintre cele două etaje este reprezentată de planul anatomic ce trece prin unghiul sternal
Louis si vertebra T4. 
Unghiul sternal LOUIS = unghiul dintre manubriul sternal si corpul sternului.
Mediastinul inferior e alcatuit din 3 regiuni delimitate de două planuri: 
 un plan tangent la fața anterioară a pericardului;
 un plan vertical ce trece posterior de trahee și bifurcația ei; 
 a. mediastin anterior = între stern si pericard; 
 b. mediastin mijlociu = conține inima învelita de pericard; 
 c. mediastin posterior – între pericard si coloana vertebrala. 

MEDIASTINUL SUPERIOR
Limite 
  anterior
 manubriul sternal 
 articulația sternoclaviculare
   posterior
 primele 4 vertebre toracale si discurile intervertebrale 
 inferior = planul anatomic prin unghiul sternal si vertebra T4
 superior = planul aperturii superioare a toracelui
 lateral = plamânul (porțiunea suprahilara a feței mediastinale) si pleura mediastinala
 Conținut (4 planuri)
 1. originile mușchilor sternotiroidieni si sternohioidieni
 2. timus (la copil) sau grasimea timica WALDEYER (la adult)
 3. porțiunea superioară a venei cave superioare,  venele brahiocefalice (dr. , stg.)
 4. nervii frenici (dr. , stg.)
 5. trunchiul brahiocefalic
 6. artera carotida comuna stânga 
 7. traheea (portiunea toracica) 
 8. crosa aortei
 9. crosa venei azygos
 10. artera subclaviculară stângă
 11. nervii vagi 
 12. nervul laringeu recurent stâng
 13. esofagul
 14. canalul toracic
 15. lanțurile simpatice toracale ( pe fețele laterale ale vertebrelor toracale)
 16. noduri limfatice mediastinale, paratraheale, traheobronsice superioare 

MEDIASTINUL INFERIOR – este localizat inferior de planul anatomic dus prin unghiul Louis si vertebra
T4, este alcatuit din 3 componente: mediastin anterior, mijlociu si posterior.
1. MEDIASTINUL ANTERIOR
Este un compartiment îngust, cuprins între fața posterioara a plastronului sternocostal si fața
anterioara a pericardului fibros.

Limite 
 anterior – fața posterioara a corpului sternului si procesului xifoid 
 posterior – fața anterioara a pericardului fibros 
 lateral (dr./stg.) – porțiunea anterioara a pleurelor mediastinale 
 superior – planul oblic care trece prin unghiul sternal Louis si vertebra T4 
 inferior – diafragmul 

Conținut
1.mușchii transversi ai toracelui 
2. extremitatea inf. a timusului (copil) si tesut conj. 
adipos de inlocuire (adult) 
3.ligamentele sterno-pericardice
4.limfonodulii mediastinali anteriori
5.ramuri ale arterei toracice interne 

2. MEDIASTINUL MIJLOCIU
Este compartimentul mediastinal cel mai larg (compartimentul cardiopericardic al mediastinului
inferior); conține inima (cel mai voluminos organ mediastinal), învelita într-un dublu sac
pericardic. 

Limite 
  anterior - planul frontal tangent la fața anterioara a pericardului fibros 
 posterior - planul frontal tangent la fața posterioara a pericardului fibros; 
 lateral (dr./stg.) - pleurele mediastinale 
 superior - planul anatomic prin unghiul sternal al lui LOUIS si vertebra T4 
 inferior - diafragmul 

Conținut
1.inima și pericardul
2.venele cave (sup. și inf.)
3.bifurcația traheei și bronhiile principale
4.trunchiul pulmonar cu arterele pulmonare dr. și stg.
5.aorta ascendentă
6.nervii frenici și vasele pericardofrenice
7.porțiunea terminală a venei azygos
8.limfaticele pulmonare
9.plexul cardiac, cuprins între bifurcația trunchiului pulmonar și bifurcația traheei

3.MEDIASTINUL POSTERIOR
Se întinde între pericardul fibros si coloana vertebrala. Inferior se prelungeste profund între coloana
vertebrala si porțiunea lombara a diafragmei, formând sinusul vertebrodiafragmatic. 

Limite 
 anterior - planul frontal tangent la fața posterioara a pericardului fibros 
 posterior – vertebrele T5 – L2 
 lateral (dr./stg.) - pleurele mediastinale 
 superior - planul anatomic prin unghiul sternal al lui LOUIS si vertebra T4

Conținut
1.esofagul 
2.nervii vagi – cel stâng – anterolateral de esofag, cel drept – posterolateral de esofag – formeaza
plexul esofagian 
3.vena azygos
4.aorta descendentă toracică
5.canalul toracic
6.venele hemiazygos și hemiazygos accesorie
7.lanțul simpatic toracic
8.nervii splanhnici 
9. vasele intercostale posterioare 

Porțiunea toracala a traheei 

Traheea este un conduct ce leaga laringele de originea bronhiilor principale. Aparține cailor
respiratorii inferioare. 
Planul aperturii superioare a toracelui împarte traheea în 2 porțiuni:
 porțiunea cervicala
 porțiunea toracala – situată în mediastinul superior

Limite 
 superior – marginea inferioara a vertebrei C6 
 inferior – planul oblic ce trece prin unghiul sternal si vertebra T4 
Forma 
  De tub aplatizat posterior: ¼ posterioara = m.traheal, ¾ anterioare – inelele traheale si
ligg. Intertraheale 

Prezinta 2 impresiuni pe fața sa stânga:

 una superioara – tiroidiana – produsa de lobul stâng tiroidian; 
 una inferioara – aortica – produsa de crosa aortei.
Raporturile bifurcației traheei: 
 inferior = artera pulmonara dr.; 
 anterior = aorta ascendenta, vena cava superioara; 
 posterior = esofagul.

Vena cava superioara

Origine: posterior de prima articulație condrosternala dreapta, din cele 2 vene brahiocefalice (dr. si
stg.) – unghi diedru 
Traiect: descendent, paralel cu marginea dreapta a sternului. 
Vena cava superioara prezinta 2 poriuni:
 superioara = extrapericardica, în mediastinul superior 
 inferioara = intrapericardica, în mediastinul mijlociu

Vena cava superioara se deschide în atriul drept, la nivelul peretelui superior al acestuia.
Afluenii venei cave superioare
- Vena brahiocefalica dreapta
- Vena brahiocefalica stânga
Fiecare vena brahiocefalica se formeaza înapoia articulației sternoclaviculare de partea
respective, din unirea a 2 vene: jugulara interna si subclavie:
Vena cava superioara primeste pe fața sa posterioara crosa venei azygos.

Sistemul venelor azygos

Este alcatuit din vene ce dreneaza peretele toracic si viscerele toracice:
 pe partea dreapta a coloanei vertebrale toracale – vena azygos 
 pe partea stânga a coloanei vertebrale toracale: vena hemiazygos și vena hemiazygos
accesorie
VENA AZYGOS 
Origine: se formeaza în abdomen prin unirea venelor lombara ascendenta dreapta si subcostala
dreapta.
Traiect: ascendent pe flancul drept al coloanei vertebrale până la nivelul vertebrei T4, apoi descrie un
arc, arcul venei azygos, prin care trece din mediastinul posterior în mediastinul anterior,
încălecând postero-anterior bronhia pulmonară dreaptă spre a se vărsa pe faţa posterioară a
venei cave superioare. 
Afluenţi: cele 12 vene intercostale drepte cu menţiunea că primele trei se varsă printr-un trunchi
comun; venele hemiazygos și hemiazygos accesorie care se varsă în vena azygos la nivel T8;
afluenţi viscerali: vene pericardice; vene esofagiene; vene mediastinale; vene bronșice drepte. 

Vena hemiazygos
Origine: din venele lombara ascendenta stânga si subcostala stânga.
Traiect: urca în mediastinul posterior, înapoia aortei descendente toracice, pe flancul stâng al
coloanei vertebrale până la nivelul vertebrei T8 apoi se îndreapta spre dreapta și se varsă în
vena azygos.
Afluenți: venele intercostale posterioare stângi 9 – 11, venele esofagiene, venele diafragmatice
superioare, venele pericardice și venele bronsice stângi.
Vena hemiazygos accesorie 
Origine: se formeaza din venele intercostale posterioare stângi II – VII.
Traiect: descendent pe flancul stâng al coloanei vertebrale, iar la nivelul vertebrei T8 se îndreapta
spre dreapta, si se varsa în vena azygos, separat sau printr-un colector venos comun format cu
vena hemiazygos.
Afluenți: venele intercostale posterioare stângi II – VIII, venele bronsice stângi, venele esofagiene,
venele pericardice, venele mediastinale. 

Vena cava inferioara 

Vena cava inferioara dreneaza membrele inferioare si cavitatea abdomino-pelvina; apoi, din
abdomen urca în mediastin prin diafragma.
Intra în mediastinul mijlociu:
• printr-un orificiu din centrul frenic al diafragmei – la nivelul vertebrelor T8/T9; 
• deasupra diafragmei, vena cava inferioara se deschide în atriului drept. 

Canalul toracic
Canalul toracic este cel mai mare vas colector limfatic al organismului. Are o lungime de 38 – 45 cm
si se întinde de la nivelul vertebrei L2 pâna la radacina gâtului.
Canalul toracic se varsa în unghiul jugulosubclavicular (PIROGOFF) stâng. 

Origine și traiect:
Începe în abdomen printr-o dilatație numita cisterna chyli, situata anterior de corpul vertebrei L2; 
intra apoi în mediastin prin hiatusul aortic al diafragmei si urca în mediastinul posterior, între
aorta descendenta toracica si vena azygos; la nivelul vertebrei T5 se curbează spre stânga si
intra în mediastinul superior: 

Teritoriul drenat de canalul toracic:

  membrele inferioare
  peretele cavitaii abdominopelvine
  viscerele abdominopelvine
  peretele hemitoracic stâng
  viscerele hemitoracelui stâng
  1/2 stânga a gâtului
  1/2 stânga a capului
  membrul superior stâng
Canalul toracic se varsa în unghiul jugulosubclavicular (PIROGOFF) stâng. 

Trunchiul pulmonar
Porneste din ventriculul drept al inimii, continuând infundibulul cu care comunica prin orificiul
pulmonar; acest orificiu este închis de 3 valvule semilunare sau sigmoide pulmonare.
Trunchiul pulmonar este intrapericardic. 

În concavitatea crosei aortei, la nivelul vertebrei T5, trunchiul pulmonar se împarte în arterele
pulmonare dreapta si stânga. 
ARTERA PULMONARA DREAPTA
Are traiect extrapericardic, pe deasupra sinusului transvers al pericardului (sinusul lui THEILE),
inferior de bifurcația traheei si anterior de esofag.
La nivelul hilului pulmonar drept se împarte într-o ramură superioară 
si una inferioară:
 ramura superioară – se distribuie lobului superior 
  ramura inferioară – pentru lobii mijlociu si inferior

ARTERA PULMONARA STÂNGA

Mai scurta decât cea dreapta, artera pulmonara stânga se îndreapta spre hilul pulmonar stâng.
La nivelul hilului pulmonar stâng, artera pulmonara stânga se împarte în 2 ramuri,
pentru fiecare din cei 2 lobi ai plamânului stâng: 
 superior 
 inferior. 

Aorta în torace 
Origine
Începe în ventriculul stâng cu aorta ascendentă. Orificiul aortic este închis de 3 valvule semilunare
(sigmoide). 
Are 3 porțiuni:
 Aorta ascendentă situată intrapericardic, în mediastinul mijlociu.
 Crosa aortei situată extrapericardic, în mediastinul superior
 Aorta descendentă toracică  coboară în mediastinul posterior se continua în abdomen,
trecând prin hiatusul aortic al diafragmei, cu aorta abdominala 

AORTA ASCENDENTA
Limite
 de la orificiul aortic al ventriculului stâng 
 pâna la originea trunchiului brahiocefalic; la nivelul valvelor semilunare aortice
lumenul aortic este mai larg = aceasta porțiune a aortei se numeste bulbul aortei

Ramurile aortei ascendente = arterele coronare stânga si dreapta care pleaca de la nivelul sinusurilor
aortice Valsalva anterioare (respectiv, stâng si drept) (arterele coronare sunt irigate în
diastola).

CROSA AORTEI (ARCUL AORTEI)

Definiție: crosa aortei este acea parte a aortei toracice ce se gaseste în mediastinul superior si
înconjura pediculul pulmonar stâng; este segmentul aortic cuprins între aorta ascendenta si
aorta descendenta.
Limite
 proximal - originea trunchiului brahiocefalic 
 distal - inseria pe aorta a lig.arterial 
Ramurile crosei aortei
Din arcul aortei se desprind, dinspre dreapta spre stânga:
 Trunchiul brahiocefalic;
 Artera carotidă comună stângă;
 Artera subclaviculară stângă. 

AORTA (DESCENDENTA) TORACICA 

 Continua crosa aortei
Limite
  de la nivelul feei laterale stângi a vertebrei T4
  pâna la T12 unde traverseaza hiatusul aortic al diafragmei 
Ramuri parietale
 ramuri mediastinale 
 ramuri diafragmatice superioare 
  arterele intercostale posterioare - 9 perechi (stg/dr) pentru ultimele 9 spații
intercostale 
 artele subcostale 
Ramuri viscerale
 ramuri pericardice 
 ramuri esofagiene 
 arterele bronsice - realizeaza vascularizaia nutritiva a plamânilor 

Esofagul
Origine: continua faringele de la nivelul marginii inferioare a cartilajului cricoid al laringelui (situata
la nivelul vertebrei C6)
Configuraie exterioara:
• tub aplatizat antero-posterior
• are 3 strâmtori:
 cricoidiana – la nivelul cartilajului cricoid laringian 
 bronhoaortica – la nivelul crosei aortei si bronhiei principale stângi – la nivelul acestei
strâmtori se opresc frecvent corpii straini esofagieni 
 diafragmatica – la nivelul hiatusului esofagian al diafragmei

Traiect: descendent, cu 2 curburi:

 una convexa la stânga, la nivelul vertebrei T4 
 una convexa la dreapta, la nivelul vertebrei T7
Are 3 porțiuni:
 cervicala 
 toracica 
 abdominala (subdiafragmatica)
Esofagul toracic se întinde de la nivelul vertebrei T2 la nivelul vertebrei T10 unde strabate
hiatusul esofagian al diafragmei)
Nervul frenic în torace (dr. și stg.) 
 o ramură profundă al plexului cervical (C3 – C5) 
 un nerv mixt 
 nervul motor al porțiunii centrale a diafragmei
La nivelul aperturii superioare a toracelui încruciseaza pe dinainte artera toracica interna si
coboara în mediastin:
 inițial în mediastinul superior 
 ulterior în mediastinul mijlociu

Sughiţul este o contracţie bruscă, involuntară şi spasmodică a musculaturii inspiratorii, în

special a diafragmului, care oprește fluxul de aer și produce un sunet caracteristic. Factorii
declanşatori: stimulii nervoşi de la nivel visceral, periferic (diafragma, stomac, pleure,
abdomen), conduşi prin nervul frenic sau vag, sau prin stimuli care acţionează direct asupra
centrilor nervoşi (procese patologice cerebrale). 

Nervul vag în torace (dr. și stg.)

Străbate apertura superioară a toracelui  și coboara în mediastin:
 inițial în mediastinul superior 
 ulterior în mediastinul posterior, însoțind esofagul
 apoi traversează hiatusul esofagian al diafragmei pe fața posterioară a esofagului,
ajungând în abdomen.
Ramurile pe care le trimite nervul vag în mediastin:
  în stânga – nervul laringeu recurent stâng 
 ramuri cardiace toracice – la plexul cardiac
 ramuri bronsice anterioare si posterioare – la plexul pulmonar anterior si posterior 
 ramuri esofagiene – la plexul esofagian
Lanțul simpatic laterovertebral toracal 
 format din 12 ganglioni para(latero)vertebrali, uniți prin fibre interganglionare 
Localizare:
 Mediastinul superior și posterior
Ramuri
a. fiecare ganglion paravertebral este unit de nervul spinal corespunzator prin ramuri
comunicante albe si cenusii 
 ramura comunicantă albă – formată din fibre nervoase mielinizate, simpatice
preganglionare, de la neuronii simpatici din maduvă.
 ramura comunicantă cenusie- formatî din fibre nemielinizate, postganglionare, de la
neuronii din ganglionii paravertebrali.

Lanțul simpatic laterovertebral toracal 

 format din 12 ganglioni para(latero)vertebrali, uniți prin fibre interganglionare 
Localizare:
 Mediastinul superior și posterior
Ramuri
a. fiecare ganglion paravertebral este unit de nervul spinal corespunzator prin ramuri
comunicante albe si cenusii 
 ramura comunicantă albă – formată din fibre nervoase mielinizate, simpatice
preganglionare, de la neuronii simpatici din maduvă.
 ramura comunicantă cenusie- formatî din fibre nemielinizate, postganglionare, de la
neuronii din ganglionii paravertebrali.

Ramuri 
b. ramurile superioare ale lanțului simpatic toracal – pleaca din primii 5-6 ganglioni
simpatici toracali 
Sunt 2 grupe: 
 Ramuri vasculare pentru mușchii netezi din: v.azygos, aorta si vasele intercostale
posterioare, canalul toracic 
 Ramuri viscerale pentru mm.netezi de la nivelul esofagului, traheei, bronhiilor,
plamânilor și inimii 
c. ramurile viscerale inferioare ale lanțului simpatic toracal – au fibre preganglionare din gg.
T6 - T12 
 se unesc si formeaza nervii splanhnici; 

Nervii splanhnici 
Conțin fibre simpatice preganglionare care trec la ganglionii prevertebrali din abdomen pentru
inervația viscerelor abdominale; distribuia via plexul celiac la viscerele abdominale
recomanda acesti nervi ca de altfel si plexul celiac pentru anestezie/rezecție în situația
durerii cronice din cancerele pancreasului. 
Sunt în număr de trei:
 nervul splanhnic mare - se formeaza din ramurile ganglionilor T6 - T9;
 nervul splanhnic mic - se formeaza din ramurile ganglionilor T10 - T11; 
 nervul splanhnic imus (inferior) - inconstant, provine atunci când este prezent din
ganglionul T12. 
TOPOGRAFIA CAVITĂŢII TORACICE, REGIUNILE PLEURO - PULMONARE 

Trunchiul este împărţit de diafragm în două cavităţi distincte:

 supradiafragmatică  cavitatea toracică
 infradiafragmatică cavitatea abdomino – pelvină.

Limitele toracelui :
Superior – orificiul superior al toracelui, având ca limite prima pereche de coaste şi marginea
superioară a manubriului sternal
Inferior – diafragmul
Anterior – plastronul sterno – costal, ce cuprinde : sternul, articulaţiile sternocondrale,
cartilajele costale, articulaţile condrocostale, porţiunea anterioară a coastelor, spaţiile
intercostale şi muşchii intercostali
Posterior – coloana vertebrală toracală, articulaţiile costovertebrale, porţiunile posterioare ale
coastelor împreună cu spaţiile intercostale
Lateral – coastele şi spaţiile intercostale, împreună cu muşchii intercostali

Conţinut: 
Toracele este divizat in trei regiuni:
 regiune mediană – regiunea mediastinală – mediastinul.
 două regiuni laterale – regiunile pleuro – pulmonare, dreaptă şi stângă, ce conţin
pleura şi plamânul de partea respectivă. 

Cavitatea pulmonară stângă este mai mică decât cea dreaptă, iar limita inferioară a pleurei
stângi este mai coborâtă pe linia medioaxilară.

Pleura
Este o membrană seroasă cu rol de:
 protecţie
 uşurare a mişcărilor plămânului în dinamica respiratorie. 
Pleura este derivată din celulele mezoteliale ale somatopleurei şi splanhnopleurei embrionare
ce formează cavitatea celomică, ca şi pericardul şi peritoneul.
Cavitatea celomică se diferenţiază în cele trei seroase – pleura, pericardul şi peritoneul în a 6-
a săptămână a ontogenezei.
Ca orice seroasă, pleura este formată dintr-o: 
 Foiță viscerală sau pulmonară, acoperă plămânul;
 Foiță parietală, ce căptușește pereții toracelui.
Cele două foițe (parietală și viscerală) se continuă între ele la nivelul hilului pulmonar,
reflectându-se în jurul rădăcinii plămânului. 
La nivel infrahilar foiţa parietală determină formarea ligamentului pulmonar de formă
triunghiulară.

LIGAMENTUL PULMONAR prezintă două foiţe:

 anterioară  
 posterioară

Se întinde de la hilul pulmonar, medial şi inferior, până la diafragmă.

Conţine, în grosimea sa: vase, nervi şi ţesut conjunctiv.
Pleura viscerală
 este subţire, lucioasă şi transparentă. Prin transparenţa sa, se vizualizează desenul
lobular al plămânului. 
 aderă intim la suprafaţa plămânului.
 pătrunde la nivelul scizurilor, până la hil, învelind astfel în totalitate fiecare lob
pulmonar.
 la nivelul hilului şi ligamentului pulmonar, se reflectă şi se continuă cu foiţa parietală
a pleurei (pleura parietală).

Pleura parietală
- căptuşeşte pereţii toracelui şi formaţiunile învecinate
- prezintă patru porţiuni:
* pleura cervicală (domul pleural) – acoperă vîrful plămânului în continuarea pleurei
costale, fiind suspendată de o membrană (membrana suprapleurală) care o fixează la
formaţiunile de la baza gâtului, la prima coastă şi pe procesul transvers al vertebrei a 7-a
cervicală
* pleura diafragmatică (frenică) – acoperă aproape în întregime faţa toracică a
diafragmului
* pleura costală – tapetează faţa internă a peretelui toracic, corpurile vertebrale si
sternul. La suprafaţă este acoperită de ţesut conjunctiv care formează fascia endotoracică.
* pleura mediastinală – are raporturi diferite în dreapta faţă de stânga, inveleşte
structurile hilului şi se continuă cu pleura viscarală

Cavitatea pleurală
- este cuprinsă între pleura viscerală şi cea parietală;
- conţine o lamă de lichid pleural;
- devine o cavitate reală în cazuri patologice (pneumotorax, hemotorax, hidropneumotorax,
pleurită, piotorax, etc.).

Recesurile pleurale 
Recesurile pleurale sunt reprezentate de unghiurile diedre care se formează la trecere pleurei
parietale de pe un perete pe altul. 
La intersecţia pleurei costale cu cea diafragmatică şi a celei costale cu pleura mediastinală se
formează recesurile pleurale sau fundurile de sac la nivelul cărora se produce expansiunea
pulmonară în inspirație:
 Recesul costodiafragmatic 
 Recesul costomediastinal anterior
 Recesul costomediastinal posterior (mai slab conturat) 
 Frenicomediastinal 
 Cupola pleurală.
Plămânii 
 sunt organe pereche, aşezate în cadrul regiunilor pleuro – pulmonare, fiind conţinuţi în
cele două seroase. 
 aspectul lor este spongios, de consistenţă moale, uşor friabilă şi elastică, urmează
mişcările toracelui
 au culoarea gri – roz la copil şi gri – violacee la adulţi
 greutatea lor este de aprox. 1300 de grame – plămânul drept 700 grame, cel stâng 600
grame 
 capacitatea plămânilor este de 5000 cm³, aceasta variind în funcţie de vârstă, sex şi
constituţie
  forma lor este comparabilă cu un trunchi de con.

Morfologie externă
Fiecărui plămân i se descriu:
* Vârf
* Bază
* Margini – anterioară, inferioară
* Feţe – costală şi medială
Vârful (extremitatea superioară) – este rotunjit, acoperit de pleura cervicală şi răspunde fosei
supraclaviculare mari de la baza gâtului.
Baza sau faţa diafragmatică – repauzează pe diafragmă, este semilunară şi concavă. Baza
plămânului drept este mai ridicată decât cea a plămânului stâng. 
Marginea anterioară – separă faţa costală de cea medială, este ascuţită, în partea dreaptă este
uşor convexă, iar în partea stângă prezintă o scobitură situată sub nivelul coastei IV –
scobitura cardiacă. 
Marginea inferioară – circumscrie baza plămânului. Lateral este ascuţită şi pătrunde în recesul
costodiafragmatic, medial este rotunjită, separînd baza de faţa mediastială, iar posterior este
mai coborâtă.
Faţa costală – este rotunjită şi convexă urmând curbura descrisă de coaste.
Faţa medială – prezintă două porţiuni:
- posterioară, numită porţiunea vertebrală – rotunjită;
- anterioară, numită porţiunea mediastinală – concavă, prezintă impresiunea cardiacă.
Pe fața mediastinală se află situat hilul plămânului. La acest nivel pleura mediastinală
înveleşte rădăcina plămânului, continuându-se apoi cu pleura viscerală, care se prelungeşte în
jos, formând ligamentul pulmonar.
Hilul pulmonar - uşor excavat şi situat în 1/3 superioară a feţei mediale. 
- reprezintă locul prin care trec structurile ce formează rădăcina plămânului (pediculul
pulmonar). 
Pediculii pulmonari – rădăcinile plămânilor – rezulta în mediastin prin adunarea elementelor
anatomice ce asigura funcția si nutriția plămânilor. Traversează hilurile pulmonarela nivelul
fețelor mediastinale ale plamânilor.
La nivelul hilului formaţiunile pediculului pulmonar realizează raporturi diferite.
Pediculul pulmonar drept - alcătuire:
 bronhia principala dreapta (sit. postero-superior)
 a.pulmonara dreapta (ant. de bronhie)
 v.pulmonara dreapta superioara 
 v.pulmonara dreapta inferioara 
(vv. pulmonare sit. inf. față de a. pulmonară)
 a.bronsica dreapta 
 vv.bronsice drepte 
 plexul pulmonar drept 
 limfatice
Pediculul pulmonar stâng - alcătuire: 
 bronhia principala stânga (inf. față de arteră)
 a.pulmonara stânga (sup.)
 v.pulmonara stânga superioara (înaintea bronhiei)
 v.pulmonara stânga inferioara (inf. de bronhie)
 2 aa.bronsice stângi (numarul
variaza individual) 
 vv.bronsice stângi 
  plexul pulmonar stâng 
 limfatice

Fisurile şi lobii pulmonari

Plămânul stâng 
Prezintă fisura oblică – porneşte de pe faţa medială, deasupra hilului, urcă şi trece pe faţa
costală, aproape de apex, după care merge în jos şi înainte şi intersectează marginea inferioară
şi baza plămânilor, apoi ajunge din nou pe faţa medială, inferior de hil. 
Împarte plămânul stâng în doi lobi:
 Inferior  
 Superior – prezintă la nivelul scobiturii cardiace un mic proces numit lingula 

Plămânul drept
Prezintă fisura oblică – 
are traiect asemănător cu cea de la plămânul stâng
Fisura orizontală – este scurtă, porneşte de pe faţa costală din porţiunea mijlocie a fisurii
oblice, merge medial, intersectează marginea anterioară, ajunge pe faţa medială şi se termină
la nivelul hilului.
Împarte plămânul drept în trei lobi:
 Superior – care poate avea un lob accesor, numit lobul venei azygos
 Mijlociu 
 Inferior 

Circulaţia nutritivă
Arterele bronhice – au originea în aorta descendentă toracică, la dreapta fiind ramură din
perechea trei de artere intercostale. Acompaniază arborele bronhial şi irigă glandele bronşice,
pereţii bronhiilor şi vasele pulmonare mari. 
Câteva ramuri de suprafaţă formează plexul capilar subpleural.
Venele bronhice profunde – încep cu plexurile bronhiolare intrapulmonare care comunică cu
venele pulmonare şi care formează o cale ce drenează în vena pulmonară şi apoi în atriul
stâng.
Venele bronhice superficiale – drenează bronhiile extrapulmonare, pleura viscerală şi nodurile
limfatice din hil. Acestea comunică cu venele pulmonare şi se termină  la dreapta în vena
azigos iar la stânga în vena intercostală superioară stângă.
Limfaticele pulmonare
Limfaticele subpleurale (superficiale) merg în profunzime şi confluează cu limfaticele
intrapulmonare, situate  perilobular, intersegmentar şi peribronhovascular. Drenează în
nodurile limfatice pulmonare, bronhopulmonare, traheobronhice, mediastinale anterioare şi
posterioare.
Nervii plămânilor
Plexul pulmonar autonom, anterior şi posterior, este format din ramuri nervoase simpatice
(gg. simpatici toracali 2 - 5) şi parasimpatice (vagale).
Fibrele parasimpatice – eferente au pe traseul lor mici ganglioni intrapulmonari, inervează
musculatura bronhiilor (bronhoconstricţie) şi stimulează secreţia glandelor bronhice.
Fibrele simpatice – sunt vasomotorii, reglează calibrul vaselor şi debitul pulmonar de sânge;
au acţiune bronhodilatatoare
Fibrele aferente conduc informaţii de la alveole şi mucoasa bronhiilor.
 ANATOMIA TOPOGRAFICĂ A PEREŢILOR
TRUNCHIULUI
Trunchiul reprezintă porțiunea cea mai voluminoasă a corpului, fiind constituit din trei etaje:
 Toracele
 Abdomenul
 Pelvisul 

Regiunile topografice ale pereţilor trunchiului sunt grupate în: 

1. Regiunile pectorale:
1. Regiunea presternală
2. Fosa infraclaviculară
3. Trigonul clavipectoral
4. Regiunea mamară
5. Regiunea pectorală
6. Regiunea axilară
2. Regiunile abdominale:
1. Regiunea epigastrică (Epigastrul)
2. Regiunea ombilicală (Mezogastrul)
3. Regiunea pubică (Hipogastrul)
4. Regiunea hipocondriacă (Hipocondrul)
5. Regiunea laterală
6. Regiunea inghinală
3. Regiunile dorsale
1. Regiunea vertebrală
2. Regiunea sacrală
3. Regiunea scapulară
4. Regiunea infrascapulară
5. Regiunea interscapulară
6. Regiunea lombară
4. Regiunile perineale:
1. Regiunea urogenitală
2. Regiunea anală

1. REGIUNILE PECTORALE
Sunt situate la nivelul peretelui anterolateral al toracelui, fiind reprezentate de:
1.  REGIUNEA PRESTERNALĂ – regiune mediană ce corespunde proiecției la suprafață
a sternului. 
 Limite:
 Superior: linia orizontală trasată prin incizura jugulară 
 Inferior: linia orizontală trasată prin baza procesului xifoidian 
 Lateral: liniile trasate la nivelul articulaţiilor sternoclaviculare şi
condrosternale.
Aplicații clinice: 
Unghiul sternal (unghiul Louis), situat la nivelul articulației manubriosternale, corespunde
lateral articulației condrosternale Co , fiind utilizat la numărarea coastelor.
2

1.2. FOSA INFRACLAVICULARĂ

Este o regiune topografică simetrică localizată inferior de claviculă.
 Limite:
 Superior – marginea anterioară a claviculei 
 Inferior – marginea inferioară a porţiunii claviculare a muşchiului pectoral
mare 
 Lateral – marginea supero-lateralä a muşchiului pectoral mare

1.3.TRIGONUL CLAVIPECTORAL
Corespunde interstiţiului dintre muşchiul pectoral mare şi muşchiul deltoid.
 Limite:
 Superior – extremitatea acromială a claviculei (marginea anterioară)
 Lateral – muşchiul deltoid (marginea anterioară)
 Medial – muşchiul pectoral mare (marginea laterală)
Aplicații clinice: 
Extremitatea infraclaviculară a trigonului este denumită fosa lui Mohrenheim, nivel la care
poate fi explorată artera axilară.

1.4. REGIUNEA MAMARĂ

Este o regiune topografică superficială şi pereche a peretelui antero-lateral al toracelui.
 Limite:
 Superior – orizontala trasată prin coasta 3
 Inferior – orizontala trasată prin coasta 5
 Medial – verticala tangentă la marginea laterală a corpului sternal
 Lateral – linia axilară anterioară
 În profunzime – fascia muşchiului pectoral mare
Aplicații clinice: 
Regiunea prezintă central mamela, constituită din glanda mamară şi părţile sale moi, la nivel
tegumentar fiind evidente areola mamară şi papila mamară, zone pigmentare.

1.5. REGIUNEA PECTORALĂ

Este o regiune topografică profundă şi pereche a peretelui antero-lateral al toracelui.
 Limite:
 Superior – marginea inferioară a porţiunii claviculare a muşchiului pectoral
mare 
 Inferior – orizontala trasată prin coasta 5
 Medial – verticala tangentă la marginea laterală a sternului
 Lateral – linia axilară anterioară.
REGIUNILE TOPOGRAFICE ALE PEREȚILOR TRUNCHIULUI. NORMĂ
ANTERIOARĂ. 
1.Regiunea presternală; 2.Fosa infraclaviculară; 3.Trigonul clavipectoral; 4.Regiunea
mamară; 5.Regiunea pectorală; 6.Regiunea axilară; 7.Regiunea epigastrică; 8.Regiunea
ombilicală; 9.Regiunea pubică; 10.Regiunea hipocondriacă; 11.Regiunea abdominală laterală;
12. Regiunea inghinală.

1.6. REGIUNEA AXILARĂ

Este situată la joncțiunea dintre trunchi și membru superior, medial și inferior de articulația
scapulohumerală și face parte din regiunea umărului, împreună cu regiunea scapulară și
regiunea deltoidiană.
 Limite:
 Superior – clavicula
 Inferior – marginea inferioară a mușchiului pectoral mare
 Medial – verticala trasată prin marginea laterală a regiunii mamare (linia
axilară anterioară)
 Lateral – șanțul deltopectoral
 Forma axilei este cea de trunchi de piramidă patrulateră, cu axul orientat oblic
supero-inferior și medio-lateral, căruia i se descriu:
 Peretele anterior este constituit din:
 Pielea
 Țesutul celular subcutanat ce conține vase și ramuri nervoase
superficiale
  Planul musculo-aponevrotic superficial, reprezenat de mușchiul
pectoral mare și fascia sa de înveliș
 Planul musculo-aponevrotic profund, reprezentat de mușchii
subclavicular și pectoral mic, împreună cu fascia clavi-coraco-pectoro-
axilară
 Spațiul interpectoral conține vase, nervi și nodurile limfatice
interpectorale
 Peretele posterior este alcătuit din:
 Mușchiul subscapular
 Mușchiul rotund mare
 Mușchiul latissim

AXILA: peretele anterior și peretele posterior.

 Peretele medial este format din:

 Primele coaste
 Primele spații intercostale ce conțin mușchii intercostali, vase și nervi
 Mușchiul dințat anterior
 Peretele lateral, îngust, este reprezentat de:
 Mușchiul biceps brahial (capul scurt)
 Mușchiul coracobrahial
 Porțiunea inferioară a articulației scapulo-humerale
 Baza axilei este format din:
 Piele
 Țesut celular subcutanat, slab reprezentat
 Fascia bazei axilei
 Vârful axilei, orientat supero-medial, corespunde triunghiului coraco-costo-
clavicular și reprezintă o zonă de tranzit prin care trec de la trunchi spre
membru superior majoritatea vaselor și nervilor.
 Conținutul axilei. În țesutul celulo-adipos al axilei se găsesc:
 Artera axilară, cu ramurile sale
 Vena axilară, cu afluenții săi
 Grupurile de noduri limfatice axilare: brahial, subscapular, toracic lateral,
central și apical
  Trunchiurile nervoase ale plexului brahial: nervul musculocutan, nervul
median, nervul ulnar, nervul cutanat brahial medial, nervul cutanat antebrahial
medial, nervul axilar și nervul radial. 

2. REGIUNILE ABDOMINALE
Peretele antero-lateral al abdomenului este subdivizat în 9 regiuni topografice:
 Regiuni mediane, impare – în număr de 3:
 Regiunea epigastrică
 Regiunea ombilicală 
 Regiunea pubică 
 Regiuni laterale, pereche:
 Regiunea hipocondriacă
 Regiunea laterală
 Regiunea inghinală
Delimitarea acestor regiuni topografice se realizează prin trasarea a patru linii:
 Orizontala – prin reborburile costale(prin extremităţile anterioare ale coastelor X)
 Orizontala – prin spinele iliace antero-superioare
 Verticalele medioclaviculare (corespund marginii laterale a muşchiului drept
abdominal, bilateral).

2.1. REGIUNEA EPIGASTRICĂ (Epigastrul)

 Limite:
 Superior – sternul (procesul xifoid)
 Supero-lateral – rebordul costal, bilateral 
 Inferior – orizontala care uneşte extremităţile anterioare ale coastelor X.
 Lateral (dr./stg.) – verticala care uneşte extremitatea anterioară a coastei X cu
tuberculul pubic (corespunde marginii laterale a muşchiului drept abdominal).
Aplicaţii clinice: 
Median, se află linia albă abdominală, nivel la care se pot produce hernii.

2.2. REGIUNEA OMBILICALĂ (Mezogastrul)

 Limite:
 Superior: linia care uneşte extremităţile anterioare ale coastelor X (porţiunea
mijlocie)
 Inferior: linia care uneşte spinele iliace anterosuperioare (porţiunea mijlocie)
 lateral (dreapta şi stânga): verticala care unește din extremitatea anterioară a
coastei a X-a și tuberculul pubic
Aplicaţii clinice: 
Median, se află linia albă abdominală.
În centrul regiunii se află ombilicul ce corespunde vertebrei lombare L4. 

2.3. REGIUNEA PUBICĂ (HIPOGASTRUL)

 Limite:
 Superior: linia care uneşte spinele iliace antero-superioare
 Inferior: creasta pubelui şi simfiza pubiană
 Lateral (dreapta şi stânga): verticala care unește extremitățile anterioare ale
coastelor X și tuberculul pubic homolateral (porţiunea inferioară).
Aplicaţii clinice: 
Median, se află linia albă abdominală.
 2.4. REGIUNEA HIPOCONDRIACĂ
 Limite:
 Superior: orizontala care trece prin coastele V
 Inferior: orizontala care trece prin extremităţile anterioare ale coastelor X
 Medial: rebordul costal 
 Posterior:  linia scapulară posterioară.
Aplicaţii clinice:
La nivelul regiunii se proiectează: în dreapta – vezica biliară (punctul cistic) şi lobul hepatic
drept iar în stânga – lobul hepatic stâng şi corpul stomacului.

2.5. REGIUNEA ABDOMINALĂ LATERALĂ

 Limite:
 Superior: orizontala trasată prin extremităţile anterioare ale coastelor X
 Inferior: orizontala trasară prin spinele iliace antero-superioare şi creasta iliacă 
 Anterior: verticala ce uneşte extremitatea anterioară a coastei X cu tuberculul
pubic (marginea laterală a muşchiului drept abdominal).
 Posterior: linia scapulară posterioară
Aplicaţii clinice:
La nivelul regiunii, se proiectează ansele intestinale, colonul ascendent (dr) şi colonul
descendent (stg). Lateral de teaca muşchiului drept abdominal, se află linia albă abdominală
laterală, nivel la care se produc herniile spiegeliene.

6. REGIUNEA INGHINALĂ
 Limite:
 superior: orizontala care trece prin spinele iliace antero-superioare
 inferior: linia care uneşte spina iliacă antero-superioară cu tuberculul pubic
(proiecţia ligamentului inghinal)
 medial: verticala care uneşte extremitatea coastei X cu tuberculul pubic.
Aplicaţii clinice: 
La nivelul regiunii se proiectează ansele intestinale, cecul şi apendicele vermiform (dr) şi
colonul sigmoid (stg) și se localizează canalul inghinal, la nivelul căruia se produc herniile
inghinale.

3. REGIUNILE DORSALE
Regiunile dorsale mediane și impare sunt reprezentate de:
 regiunea vertebrală
 regiunea sacrală.
Regiunile dorsale laterale și pereche sunt reprezentate de:
 regiunea scapulară
 regiunea suprascapulară
 regiunea infrascapulară
 regiunea interscapulară
 regiunea lombară
REGIUNILE TOPOGRAFICE ALE PEREȚILOR TRUNCHIULUI. NORMĂ
POSTERIOARĂ.
1.Regiunea vertebrală; 2.Regiunea sacrală; 3.Regiunea anală; 4.Regiunea suprascapulară;
5.Regiunea scapulră; 6.Regiunea deltoidiană; 7.Regiunea interscapulară; 8.Regiunea
infrascapulară; 9.Regiunea hipocondriacă; 10.Regiunea abdominală laterală; 11.Regiunea
lombară.  

3.1. REGIUNEA VERTEBRALĂ

Reprezintă regiunea mediană situată posterior de coloana vertebrală.
 Limite:
 Superior – orizontala care trece prin pocesul spinos al vertebrie cervicale C   7

 Inferior – orizontala care trece prin procesul spinos al vertebrei lombare L 5

 Lateral (dr / stg) – verticala trasată prin marginea vertebrală a scapulei.

3.2. REGIUNEA SACRALĂ

Reprezintă regiunea mediană localizată posterior de oasele sacru şi coccis.
 Limite:
 Superior – orizontala care trece prin procesul spinos al vertebrei lombare L 5

 Inferior – vârful coccisului

 Lateral (dr/stg) – linia trasată prin marginile laterale ale osului sacru şi coccis.
Aplicaţii clinice: 
Hiatul sacral, palpabil la nivelul regiunii, are o importanță practica deosebită, la acest nivel
realizându-se unele tipuri de anestezii.
4. REGIUNILE PERINEALE
Reprezintă ansamblul părţilor moi care închid inferior escavaţia pelvină. Conține fascii,
muşchi, vase şi nervi și este străbătut de porţiunile terminale ale aparatelor digestiv, urinar şi
genital.
 Formă: în poziţia taliei, perineul are forma unui romb cu axul mare orientat antero-
posterior.
 Prezintă: 
 Unghiurile, în număr de patru:
 anterior – la nivelul ligamentul pubian arcuat al simfizei
pubiene
 posterior – la nivelul vârfului coccigelui
 lateral (dr / stg) – la nivelul tuberozităţilor ischiadice ale oaselor
coxale.
 Marginile, în număr de patru:
 2 margini antero-laterale reprezentate de plicile genitofemurale. 
 2 margini postero-laterale reprezentate de marginile infero-
mediale ale muşchilor glutei mari 
 Axele, în număr de două:
 axul mare, orientat medio-sagital, uneşte simfiza pubiană cu
vârful coccisului 
 axul mic, orientat transversal, uneşte cele două tuberozităţi
ischiadice (dr / stg), constituind linia biischiadică ce divide
regiunea perineală în:
 regiunea urogenitală sau perineul anterior
 regiunea anală sau perineul posterior
4.1. REGIUNEA ANALĂ
Reprezintă perineul posterior, triunghiul posterior al regiunii perineale, fiind similară la
ambele sexe.
 Limite:
 anterior – linia biischiadică
 postero-lateral (dr / stg) – marginea infero-medială a muşchiului gluteu mare
 lateral – tuberozitatea ischiadică (dr / stg)
 posterior – vârful coccigelui
Aplicații clinice: 
În porţiunea centrală a regiunii anale se află anusul sau orificiul anal. 

4.2. REGIUNEA UROGENITALĂ

Reprezintă perineul anterior și are conţinut diferit în funcţie de sex.
 Limite:
 Anterior – simfiza pubiana
 Posterior – linia biischiadică care unește cele două tuberozități ischiadice
 antero-lateral (dr / stg) – plica genitofemurală

 Regiunea urogenitală la sexul masculin conţine organele genitale externe masculine:

 Bulbul corpului spongios – pe linia mediană, străbătut de partea spongioasă a
uretrei 
  Rădăcinile rădăcinile corpilor cavernoşi.
 Regiunea urogenitală la sexul feminin
 diafragmul urogenitală este străbătut de uretră – anterior și de vagină –
posterior 
 bulbii vestibulului înconjoară de o parte şi de alta orficiul vaginal
 în partea anterioară, peste regiunea urogenitală feminină se suprapune vulva,
alcătuită din:
 Labiile mari ce delimitează prin feţele lor mediale fanta vulvară 
 Labiile mici, situate medial şi acoperite de labiile mari, delimitează prin
feţele lor mediale vestibulul vaginal, la nivelul căruia sunt dispuse
clitorisul, orificiul extern al uretrei și orificiul vaginei.
Aplicații clinice:
Orificiul vaginal este prevăzut la virgine cu membrana himenală care se rupe în urma
contactului sexual și al nașterii, cu apariția carunculelor himenale. La acest nivel se
efectuează tușeul vaginal.

ANATOMIA TOPOGRAFICĂ A MEMBRULUI SUPERIOR

Membrul superior prezintă următoarele regiuni topografice:
 Regiunea deltoidiană
 Regiunea brahială antrioară
 Regiunea brahială posterioară
 Regiunea cubitală anterioară
 Regiunea cubitală posterioară
 Regiunea antebrahială anterioară
 Regiunea antebrahială posterioară
 Regiunea carpiană anterioară 
 Regiunea carpiană posterioară
 Palma mâinii
 Dosul mâinii.
REGIUNILE TOPOGRAFICE ALE MEMBRULUI SUPERIOR.
1.Regiunea deltoidiană; 2A.Regiunea brahială anterioară; 2P.Regiunea brahială posterioară;
3A.Regiunea cubitală anterioară; 3P.Regiunea cubitală posterioară; 4A.Regiunea antebrahială
anterioară; 4P.Regiunea antebrahială posterioară; 5.Regiunea palmară anterioară (palma
mâinii); 6.Regiunea palmară posterioară (dosul mâinii).
REGIUNEA DELTOIDIANĂ
 Limite:
 Superior – linia semicirculară trasată extremitatea acromială a claviculei,
acromion și spina scapulei (porțiunea laterală)
 Inferior – orizontala trasată prin tuberozitaatea deltoidiană a humerusului
 Anterior – marginea anterioară a muşchiului deltoid
 Posterior – marginea posterioară a muşchiului deltoid
Aplicații clinice:
La nivelul regiunii se practică injecțiile intramusculare și subcutanate.
În luxația scapulo-humerală, apare semnul caracteristic de „umăr în epolet”, ca urmare a
deplasării capului humeral din cavitatea glenoidă a scapulei.

REGIUNEA BRAHIALĂ ANTERIOARĂ

Este situată anterior de diafiza humerusului și septurile intermusculare brahiale medial și
lateral.
 Limite:
 Superior – linia trasată prin marginea inferioară a muşchiului pectoral mare
 Inferior – linia transversală trasată la 2-3 cm superior de linia
interepicondiliană
  Posterior – diafiza humerală şi septurile intermusculare brahiale
Aplicații clinice:
La nivelul regiunii se reliefează mușchiul biceps brahial ce delimitează șanțul bicipital
medial, în profunzimea căruia se poate palpa pulsul arterei brahiale.

REGIUNEA CUBITALĂ ANTERIOARĂ

Este localizată anterior de articulaţia cotului.
 Limite:
 Superior – linia orizontală trasată la 3 cm superior de epicondilii humerali
 Inferior – linia orizontală trasată la 3 cm inferior de epicondilii humerali
 Medial – linia verticală trasată prin epicondilul medial al humerusului
 Lateral – linia verticală trasată prin epicondilul lateral al humerusului
 Stratigrafie:
 Pielea este suplă şi mobilă, transparentă, permițând vizualizarea venelor
superficiale
 Ţesutul celular subcutanat conţine numeroase elemente vasculo-nervoase
superficiale:
 Ramuri arteriale nesemnificative, provenite din arterele brahială,
radială și ulnară
 Sistemul venos superficial („M-ul venos al plicii cotului”) constituit
din:
 Vena bazilică
 Vena cefalică
 Vena mediană, ce se divide în vena mediobazilică și mediocefalică
 Limfaticele superficiale drenează spre nodurile limfatice cubitale,
situate superior de epicondilul medial humeral și spre nodurile
limfatice axilare
 Nervii superficiali sunt reprezentaţi de:
 Nervul cutanat antebrahial lateral, ramură terminală a nervului
musculocutan 
 Nervul cutanat antebrahial medial, ramură terminală a plexului
brahial
 Nervul cutanat brahial medial, ramură terminală a plexului
brahial 
 Planul fascial este reprezentat de fascia brahio-antebrahială. 
 Planul muscular cuprinde trei reliefuri musculare ce delimitează: şanţul
bicipital medial și şanţul bicipital lateral:
 Relieful muscular lateral, constituit din patru mușchi suprapuși:
 muşchiul brahioradial
 muşchiul lung extensor radial al carpului
 muşchiul scurt extensor radial al carpului
 muşchiul supinator.
 Relieful muscular mijlociu, format de:
 muşchiul biceps brahial (superficial)
 muşchiul brahial (profund).
 Relieful muscular medial, cuprinde șase muşchi, dispuși pe trei
planuri:
 Planul superficial:
 muşchiul rotund pronator
 muşchiul flexor radial al carpului
  muşchiul palmar lung
 muşchiul flexor ulnar al carpului
 Planul mijlociu: muşchiul flexor superficial al degetelor.
 Planul profund: muşchiul flexor profund al degetelor.
 Vasele şi nervii profunzi sunt grupate în două pachete vasculo-nervoase:
 Pachetul vasculo-nervos medial, localizat la nivelul şanţului bicipital
medial, cuprinde:
 artera brahială şi ramurile sale terminale: artera radială şi artera
ulnară
 artera recurentă ulnară anterioară, ramura colaterală a arterei ulnare
 venele omonime
 nervul median.
 Pachetul vasculo-nervos lateral, localizat la nivelul șanțului bicipital
lateral, cuprinde:
 artera recurentă radială anterioară, ramură colaterală a arterei
radiale
 nervul musculocutanat
 nervul radial
La nivelul regiunii plicii cotului se evidențiază cercurile arteriale
periepicondiliene medial și lateral.
 Planul osteoarticular este reprezentat de fața anterioară a articulației cotului.
Aplicații clinice:
Venele superficiale ale plicii cotului reprezintă locul de elecție în practicarea injecțiilor
intravenoase, în special la nivelul venelor mediocefalică și mediobazilică.
Pulsul la artera brahială poate fi luat la nivelul șanțului bicipital medial, atât la nivelul
brațului cât și la nivelul regiunii cubitale anterioare. 

REGIUNEA ANTEBRAHIALĂ ANTERIOARĂ

Reprezintă regiunea topografică situată anterior de diafizele radiusului şi ulnei şi a membranei
interosoase antebrahiale.
 Limite:
 Superior: linia transversală trasată la 3 cm inferior de plica cotului
 Inferior:  linia transversală trasată superior de capul ulnei
 Medial: linia convenţională care uneşte epicondilul humeral medial și procesul
stiloid al ulnei
 Lateral: linia convenţională care uneşte epicondilul humeral lateral și procesul
stiloid al radiusului

REGIUNEA CARPIANĂ ANTERIOARĂ

Este regiunea topografică a membrului superior situată anterior de articulaţia radiocarpiană.
 Limite:
 Superior: linia transversală trasată superior de capul ulnei
 Inferior: linia transversală trasată prin osul pisiform şi tuberculul scafoidului
 Medial: linia verticală tangentă la nivelul feţei mediale a ulnei
 Lateral: linia verticală tangentă la nivelul feţei laterale a radiusului
 Posterior: planul articulaţiei radiocarpiene.

 Formă și reliefuri. Regiunea convexă în plan transversal, prezintă:

  Reliefuri transversale, reprezentate de trei plici tegumentare care se
accentuează în flexia mâinii:
 Plica superioară
 Plica mijlocie – Restricta 
 Plica inferioară – Rasceta 
 Reliefuri verticale, determinate de tendoanele mușchilor brahioradial, flexor
radial al carpului, palmar lung și flexor ulnar al carpului, delimitează trei
şanţuri longitudinale:
 şanţul radial (al pulsului), între muşchiul brahioradial și muşchiul
flexor radial al carpului, la nivelul căruia se găsesc artera și venele
radiale.
 şanţul median, între muşchiul flexor radial al carpului și muşchiul
palmar lung, la nivelul căruia se află nervul median şi artera sa
satelită.
 şanţul ulnar, între muşchiul palmar lung și muşchiul flexor ulnar al
carpului, la nivelul căruia sunt localizate pachetul vasculo-nervos
ulnar și tendoanele muşchiului flexor superficial al degetelor.
Aplicații clinice:
La nivelul șanțului radial se ia pulsul la artera radială. 
La nivelul regiunii, şanţul carpian este transformat de retinaculul flexorilor într-un canal
osteofibros, numit canalul carpian, prin care trec de la antebraţ la palma mâinii, tendoane,
vase și nervi, a căror inflamație, respectiv compresiune, determină sindromul de canal
carpian. 

PALMA MÂINII
Regiunea palmară anterioară reprezintă regiunea topografică localizată anterior de oasele
carpiene şi metacarpiene.
 Limite:
 Superior: plica de flexiune inferioară a mâinii pe antebraţ (Rasceta)
 Inferior: pliurile digito-palmare al degetelor II-V
 Lateral: marginea laterală a mâinii
 Medial: marginea medială a mâinii.
                        
Regiunea palmară anterioară. Forme și reliefuri.
 Formă și reliefuri. Regiunea palmară anterioară prezintă:
 Plicile palmare:
 Plica palmară superioară sau “linia vieţii” 
 Plica palmară mijiocie sau “linia minţii
 Plica palmară inferioară sau “linia inimii” 
 Plicile digito-palmare
 Plica palmară verticală.

 Trei eminenţe palmare care delimitează o depresiune centrală numită podul

palmei (poculum Diogenis):
 Eminenţa tenară, formată de relieful muşchilor tenari
 Eminenţa hipotenară, formată de relieful muşchilor hipotenari
 Eminența transversală sau emineneţele digito-palmare, situate la
baza degetelor II-V, sunt numite şi monticuli.
 Stratigrafie:
 Pielea este groasă, puțin mobilă, lipsită de pilozitate, bogată în glande
sudoripare.
 Ţesutul celular subcutanat are o structură areolară fiind străbătut de
numeroase tracturi conjunctive, dispuse între derm şi aponevroza palmară.
Conţine numeroase elemente vasculo-nervoase superficiale:
 arteriole de calibru mic, provenite din arcul palmar superficial
 reţeaua venoasă superficială
 reţeaua limfatică
 nervi cutanaţi reprezentați în principal de: 
 ramura palmară a nervului ulnar
  ramura palmară a nervului median.
 Planul aponevrotic este reprezentat de aponevroza palmară.
 prezintă trei porțiuni:
 aponevroza palmară superficială laterală acoperă mușchii
eminenței tenare
 aponevroza palmară superficală medială acoperă mușchii
eminenței hipotenare
 aponevroză palmară superficială mijlocie are formă de evantai,
cu baza spre articulaţiile metacarpofalangiene și cu vârful orientat
proximal, fiind constituită din fibrele longitudinale ce alcătuiesc
bandalete pretendinoase și fibrele transversale, reduse numeric, ce
alcătuiesc în porţiunea inferioară patru arcade digitale și trei
arcade interdigitale. 
 Emite trei categorii de prelungiri:
 Prelungiri inferioare, care descind la nivelul degetelor
 Prelungiri anterioare, care determină aspectul areolar al țesutului
celular subcutanat
 Prelungiri posterioare, în număr de două, orientate sagital, divid
planul subaponevrotic în trei loji palmare.
 Fascia palmară sau aponevroza interosoasă compartimentează loja
mediopalmară în:
 compatimentul anterior sau  loja mediopalmară propriu-zisă,
 compartimentul posterior sau de loja mediopalmară profundă sau
interosoasă care conține mușchii interosoși palmari, arcada
arterială palmară profundă și ramura profundă a nervului ulnar.
 Planul subaponevrotic este reprezentat de cele trei loji palmare:
 Loja tenară conţine 4 muşchi dispuți în 3 planuri:
 Planul I – muşhiul abductor scurt al policelui
 Planul II – muşchii  flexor scurt şi opozant ai policelui
 Planul III – muşchiul adductor al policelui.
 Loja hipotenariană conţine 3 muşchi dispuşi în două planuri:
 Planul I – muşchii abductor și scurt flexor ai degetului V
 Planul II – muşchiul opozant al degetului V.
 Loja mediopalmară propriu-zisă conţine:
 tendoanele muşchilor flexori superficial și profund ai degetelor
 muşchii lombricali
 arcada arterială palmară superficială
 nervii median și ulnar
 Planul osteoarticular este constituit din:
 oasele carpiene și articulaţiile intercarpiene
 oasele metacarpiene și articulațile carpometacarpiene și
metacarpofalangiene.

REGIUNEA BRAHIALĂ POSTERIOARĂ

Reprezintă regiunea topografică a membrului superior situat posterior de diafiza humerală şi
de septurile musculare brahiale medial şi lateral.
 Limite:
 Superior – linia transversală trasată razant la pliul axilar posterior
 Inferior – linie transversală trasată la 3 cm superior de linia interepicondiliană
 Anterior – diafiza humerală şi septurile intermusculare brahiale. 
REGIUNEA CUBITALĂ POSTERIOARĂ
Reprezintă regiunea topografică situată posterior de articulaţia cotului.
 Limite:
 Superior – linia transversală trasată la 3 cm superior de linia interepicondiliană
 Inferior – linia transversală trasată la 3 cm inferior de linia interepicondiliană
 Medial – linia verticală trasată prin epicondilul humeral medial
 Lateral – linia verticală trasată prin epicondilul humeral lateral
 Anterior – faţa posterioară a articulaţiei cotului.

REGIUNEA ANTEBRAHIALĂ POSTERIOARĂ

Reprezintă regiunea topografică situată posterior de diafizele radiusului şi ulnei şi a
membranei interosoase.
 Limite:
 Superior – linia transversală trasată la 3 cm inferior de linia interepicondiliană 
 Inferior – linia transversală trasată prin capul ulnei
 Lateral – linia convenţională care uneşte epicondilul humeral lateral și procesul
stiloid al radiusului
 Medial – linia convenţională care uneşte epicondilul humeral medial și
procesul stiloid al ulnei
 Anterior – planul osteo-fibros constituit din: diafizele radiusului și ulnei,
membrana interosoasă antebrahială și septul intermuscular antebrahial lateral.

REGIUNEA CARPIANĂ POSTERIOARĂ

Reprezintă regiunea topografică situată posterior de articulaţia radiocarpiană.
 Limite:
 Superior – linia transversală trasată prin capul ulnei
 Inferior – prelungirea liniei transversale care trece prin osul pisiform şi
tuberculul scafoidului
 Medial – linia verticală trasată la nivelul feţei mediale a ulnei
 Lateral – linia verticală trasată la nivelul feţei laterale a radiusului
 Anterior – planul articulaţiei radiocarpiene.
Aplicații clinice:
La nivelul porțiunii laterale a regiunii carpiene posterioare, în cursul extensiei şi abducţiei
policelui se evidenţiază o depresiune denumită “tabachera anatomică”, delimitată de
muşchii lung abductor și scurt extensor ai policelui (lateral) și muşchiul lung extensor al
policelui (medial). În profunzimea sa se poate palpa pulsul arterei radiale.
 ANATOMIA TOPOGRAFICĂ A MEMBRULUI INFERIOR
Membrul inferior prezintă următoarele regiuni topografice:
 Regiunea inghinofemurală
 Regiunea gluteală (regiunea fesieră)
 Regiunea femurală anterioară
 Regiunea femurală posterioară
 Regiunea anterioară a genunchiului
 Regiunea posterioară a genunchiului (regiunea poplitee)
 Regiunea crurală (gambieră) anterioară
 Regiunea crurală (gambieră) posterioară
 Regiunea talocrurală
 Regiunea calcaneană
 Regiunea dorsală a piciorului
 Regiunea plantară

REGIUNILE TOPOGRAFICE ALE MEMBRULUI INFERIOR.

1.Regiunea inghinofemurală; 2A.Regiunea femurală anterioară; 2P.Regiunea femurală
posterioară; 3A.Regiunea anterioară a genunchiului; 3P.Regiunea posterioară a genunchiului;
4A.Regiunea crurală anterioară; 4P.Regiunea crurală posterioară; 5.Regiunea dorsală a
piciorului; 6.Regiunea plantară; 7.Regiunea calcaneană; 8.Regiunea gluteală.
LACUNA MUSCULARĂ ŞI LACUNA VASCULARĂ
Între marginea anterioară a coxalului şi ligamentul inghinal se delimitează un spațiu, septat la
rândul său de arcul iliopectineu, rezultând cele două lacune – musculară și vasculară,, prin
care elemente musculo-vasculo-nervoase trec de la pelvis la membrul inferior.

LACUNA MUSCULARĂ:
 Limite:
 Anterior – ligamentul inghinal
 Postero-lateral – marginea anterioară a coxalului
 Medial – arcul iliopectineu.
 Conţinut:
 Mușchiul iliopsoas  – care ocupă lacuna aproape în totalitate
 Nervul femural – traversează lacuna musculară prin porţiunea antero-medială 
 Nervul cutanat femural lateral – trece prin porţiunea antero-laterală a
lacunei, în vecinătatea SIAS.

LACUNA VASCULARĂ:
 Limite:
 Anterior – ligamentul inghinal
 Posterior – creasta pectineală și ligamentul pectineal al lui Cooper
 Lateral – ligamentul (arcul) iliopectineu
 Medial – ligamentul lacunar al lui Gimbernat
 Conţinut:
 Artera femurală – situată cel mai lateral, proximal de arcul iliopectineu 
 Vena femurală – situată medial de arteră
 Nodul limfatic al lui Cloquet şi Rossenmuller – cel mai mare dintre nodurile
limfatice inghinale profunde, situat pe septul femural
 Ramura femurală a nervului genitofemural – trece între artera femurală şi
ligamentul inghinal
Aplicații clinice:
La nivelul lacunei vasculare, la 1 cm medial de mijlocul ligamentului inghinal, se poate lua
pulsul arterei femurale şi se pot practica injecţiile intraarteriale.
La nivelul septului femural, reprezentat de fascia transversalis, prin inelul femural, se pot
produce herniile femurale. 

REGIUNEA INGHINO-FEMURALĂ
Este situată în porţiunea antero-superioară a coapsei.
 Limite:
 Superior – plica inghinală
 Inferior – orizontala trasată prin vârful trigonului femural
 Lateral – verticala trasată prin S.I.A.S.
 Medial – verticala trasată prin tuberculul pubic.
 Formă şi reliefuri:
 Relieful muscular vertical lateral – mușchiul tensor al fasciei lata
 Relieful muscular vertical medial – mușchiul adductor lung
 Relieful muscular diagonal – mușchiul sartorius
în ansamblul lor desenează un „N” muscular, între braţele căruia se conturează:
 Triunghiul lateral – cu vârful în sus, conţine mușchiul drept femural
  Triunghiul medial – cu vârful în jos, reprezintă trigonul femural al lui
Scarpa care conţine: mușchiul  iliopsoas – lateral și mușchiul pectineu –
medial.

TRIGONUL FEMURAL AL LUI SCARPA

 Limite:
 Superior – ligametul inghinal
 Lateral – marginea medială a mușchiului sartorius
 Medial – marginea laterală a mușchiului adductor lung
 Stratigrafie:
 Pielea fină, mobilă, prezintă foliculi piloşi, glande sudoripare şi sebacee
 Țesutul celular subcutanat  prezintă numeroase elemente vasculo-nervoase
superficiale:
 Artere sunt reprezentate de ramuri ale arterei femurale:
 Artera circumflexă iliacă superficală
 Artera epigastrică superficială
 Arterele pudendale externe superioară și inferioară
 Venele superficiale, la nivelul trigonului, sunt reprezentate de arcul
venei safene mari, care se varsă în vena femurală, sub forma stelei
venoase a lui Paturet, rezultată din afluenți ai venei safene mari.
 Limfaticele sunt reprezentate de vase limfatice şi noduri limfatice
inghinale superficiale, descrise în patru grupe, separate între ele prin
„Crucea lui Quenu” ale cărei verticală şi orizontală se întretaie la
nivelul de vărsare al venei safene mari în vena femurală.
 Nervii superficiali care asigură inervaţia senzitivă a regiunii, provin
din plexul lombar.
 Planul aponevrotic este reprezentat de fascia lata care prezintă:
 Prelungiri spre interior – septurile intermusculare
 Dedublări pentru muşchi (sartorius) şi vase (teaca vaselor femurale)
 Îngroşări – tractul iliotibial, ce se situează pe partea laterală a coapsei.
 Planul muscular este constituit din două straturi:
 Superficial, reprezentat de 
 Mușchiul sartorius – situat lateral
 Mușchiul adductor lung – situat medial
 Profund, constituit de:
 Mușchiul iliopsoas – situat, lateral
 Mușchiul pectineu – situat medial.
 Vasele şi nervii profunzi, aplicaţi pe planul muscular, sunt reprezentați de:
 Artera şi vena femurale, plasate în unghiul diedru format de mușchii
iliopsoas şi pectineu.
 Nodurile limfatice inghinale profunde se găsesc cel mai medial, cel mai
mare şi mai sus situat fiind nodul limfatic al lui Cloquet şi
Rossenmuller.
 Nervul femural, ajuns în trigonul femural, îşi răsfiră ramurile.
 Planul osteoarticular este reprezentat de faţa anterioară a articulaţiei coxo-
femurale.

REGIUNEA GLUTEALĂ
Reprezintă regiunea topografică pereche a membrului inferior situată posterior de osul coxal
şi de articulaţia coxo-femurală. 
 Limite:
 Superior – creasta iliacă
 Inferior – pliul fesier
 Lateral – verticala trasată de la nivelul spinei iliace antero-superioare la
trohanterul mare al  femurului
 Medial – şanţul interfesier.
 Stratigrafie:
 Pielea este groasă, cu numeroase glande sudoripare şi sebacee.
 Ţesutul celular subcutanat conţine ţesut adipos în cantităţi mari, fiind
compartimentat de benzi fibroase în areole. Conţine numeroase elemente
vasculo-nervoase superficiale.
 Fascia gluteală este constituită din trei lame fibroase:
 lama superficială şi lama mijiocie cuprind muşchiului gluteu mare
 lama profundă, celuloasă, acoperă muşchii stratului profund.
 Planul muscular superficial este reprezentat de:
 muşchiul gluteu mare
 muşchiul tensor al fasciei lata (în porţiunea antero-laterală)
 Planul muscular mijlociu este format de muşchiul gluteu mijlociu.
 Planul muscular profund este constituit din:
 muşchiul gluteu mic
 muşchiul piriform
 muşchiul gemen superior
 muşchiul obturator intern
 muşchiul gemen inferior
 muşchiul pătrat femural
 Planul osteo-ligamentar este reprezentat de:
 marginea posterioară a osului coxal constituită din:
 spinele iliace posterioare
 marea incizură ischiadică 
 spina ischiadică
 mica incizură ischiadică 
 tuberozitatea ischiadică
 marginea laterală a oaselor sacru şi osului coccige
 ligamentul sacro-tuberal 
 ligamentul sacrospinos care divizază spațiul delimitat de marginea
posterioară a osului coxal şi ligamentul sacrotuberal în două
compartimente: 
 Compartimentul superior, corespunzător marii incizuri
ischiadice, este traversat de muşchiului piriform, ce delimitează
două spații osteo-musculare: 
 spaţiul suprapiriform, travesrsat de pachetul vasculo-
nervos gluteal superior
 spaţiul infrapiriform, traversat de:
 pachetul vasculo-nervos gluteal inferior
 pachetul vasculo-nervos ischiadic
 pachetul vasculo-nervos pudendal intern.
 Compartimentul inferior, corespunzător marii incizuri
ischiadice, este traversat de muşchiul obturator intern,
acompaniat de muşchii gemeni inferior și superior, acesta din
 urmă, delimitând cu ligamentul sacrospinos fanta
infrasacrospinoasă. 
 Planul osteo-articular este reprezentat de:
 Epifiza superioară a femurului
 capsula articulaţiei coxo-femurale
 suprafața gluteală a osului coxal.
 Vasele şi nervii profunzi sunt reprezentați de:
 Pachetul vasculo-nervos gluteal superior care traversează spațiul
suprapiriform, fiind format din:
 artera gluteală superioară
 venele gluteale superioare
 nervul gluteal superior
 Pachetul vasculo-nervos gluteal inferior care traversează spațiul
infrapiriform, fiind constituit din:
 artera gluteală inferioară
 venele gluteale inferioare
 nervul gluteal inferior.
 Pachetul vasculo-nervos ischiadic care traversează spațiul
infrapiriform, fiind format de:
 nervul ischiadic
 artera satelită a nervului ischiadic
 nervul cutanat femural posterior.
 Pachetul vasculo-nervos pudendal intern care traversează spațiul
infrapiriform și repătrunde în pelvis prin fanta infrasacrospinoasă, fiind
alcătuit din:
 artera pudendală internă
 vena pudendală internă
 nervul pudendal intern.
Aplicații clinice:
În regiunea gluteală, la nivelul cadranului supero-extern, se practică majoritatea
injecţiilor intramusculare, datorită riscului redus de lezare a elementelor vasculo-nervoase.

REGIUNEA FEMURALĂ POSTERIOARĂ

Reprezintă regiunea topografică a membrului inferior situată posterior de diafiza femurală.
 Limite:
 Superior – pliul fesier
 Inferior – orizontala care trece la 2-3 cm superior de nivelul condililor femurali
 Lateral – verticala trasată de la nivelul trohanterului mare al femurului la
condilul lateral al femurului
 Medial: verticala trasată de la pube la condilul medial al femurului.

REGIUNEA POSTERIOARĂ A GENUNCHIULUI

Reprezintă regiunea topografică situată posterior de articulaţia genunchiului.
 Limite:
 Superior – linia transversală trasată la 2-3 cm superior de nivelul condililor
femurali
 Inferior – linia transversală trasată prin tuberozitatea tibiei
 Lateral – linia verticală trasată prin marginea posterioară a condilului femural
lateral
  Medial – linia verticală trasată prin marginea posterioară a condilului femural
medial.
 Stratigrafie:
 Pielea este fină și subţire
 Ţesutul celular subcutanat are structură areolară și conține numeroase
elemente vasculo-nervoase superficiale:
 Venelor superficiale drenează spre vena safenă mare iar vena
anastomotică conectează vena safenă mică de vena safenă mare.
 Limfaticele superficiale drenează în nodurile limfatice poplitee
superficiale și de aici, în nodurile limfatice poplitee profunde.
 Nervii superficiali provin din:
 nervul safen 
 nervul cutanat femural posterior al copsei 
 nervul cutanat sural lateral
 Planul fascial este reprezentat de fascia lata (superior) și fascia crurală
(inferior).
 Planul muscular superficial este constituit de muşchii ce delimitează fosa
poplitee:
 muşchiul biceps femural – supero-lateral
 muşchiul semitendinos – supero-medial și superficial
 muşchiul semimembranos – supero-medial și profund
 muşchiul gastrocnemian (capul medial) – medial
 muşchiul gastrocnemian (capul lateral) şi muşchiul plantar – lateral.
 Planul osteoarticular este reprezentat de faţa posterioară  a articulației
genunchiului și epifizelor distală a femurului și  proximale ale tibiei şi fibulei.
 Vasele şi nervii profunzi sunt reprezentaţi de:
 artera poplitee cu ramurile sale: