Chemarea apelor

Încă de la început, în ceea ce privește această incursiune subiectivă în

„literatura adâncurilor”, mi-am propus să acord atenție sporită mai multor
paliere, să încerc să aduc în același loc o „literatură de aventuri” și tonul
grav (nu neapărat în toate cazurile!) al volumelor-document ori al
dosarelor de existență; altfel, să mediez între seria de cărți destinată
copiilor și de ce nu, o alta, interesantă pentru specialiști, să redesenez
apoi în marginalii sensurile unui imaginar desprins din jocurile video, de
unde să se reverse sonurile specifice unei trupe de rock progresiv.
„Literatura adâncurilor” ar fi, astfel, o matrice în care să tresalte viața
însăși, un spațiu al dialogului creație - demonstrație peste timp și dincolo
de genuri, un soi de labirint multistrat în stare de a-și (auto)susține un
demers existențial-estetic.
Am mai spus-o, una dintre figurile care m-au fascinat realmente în
copilărie – și mult după aceea - a fost aceea a lui Jacques Yves
Cousteau; l-am urmărit în numeroase ipostaze, i-am retrăit o parte din
aventuri grație albumelor, jurnalelor, emisiunilor televizate, chiar acelui
joc minunat care îți asigură o incursiune cât se poate de veridică în
abisurile oceanelor. Grație lui Cousteau am intrat poate ceva mai
profund în lumea celor care cunosc cum să răspundă „chemării apelor”.
Și da, cumva spre rușinea mea, în ciuda notorietății sale, nu auzisem de
Mihai Băcescu, drept pentru care întâlnirea s-a produs cu destulă
întârziere. Tot lui Cousteau i-o datorez și pe aceasta!
Cariera lui Mihai Băcescu impresionează chiar și pe un neprofesionist;
mai mult, viața-i, în întregul ei, ar putea fi oricând subiect de film: copil
fiind, își pierde ambii părinți, urmând să fie crescut fie de bunici, fie de
alte rude, printre care un unchi extrem de binevoitor. Va face cei mai
importanți ani de școală la Fălticeni (peste timp așa-numitul „Muzeu al
apelor” din oraș îi va purta numele), apoi liceul la Chișinău. Anul 1928
este cel al înscrierii la Facultatea de Științe Naturale din Iași, urmând ca
după alți doi ani să fie numit în postul de preparator al catedrei de
Morfologie animală. Specializarea îl poartă în mijlocul faunei acvatice /
marine, demonstrând totuși un viu interes și pentru alte domenii. Va
obține o bursă de doctorat la Agigea în cadrul Institutului Bio-
oceanografic de la Constanța, bursă pe care o va definitiva în 1938 cu
lucrarea „Mysidaceele din apele românești”. Imediat în anul următor, la
recomandarea lui Emil Racoviță, obține o nouă bursă de studii, de data
aceasta în Franța. Avea să înceapă o carieră strălucitoare, pusă în
slujba întregii omeniri. Face o deosebită impresie în toate stațiunile de
biologie marină unde lucrează, urmând să revină totuși în țară, șef de
secție la Muzeul de Istorie Naturală București și șef de laborator la
Institutul de cercetări piscicole, cu gradul de profesor universitar. Treptat,
după război și mai ales după o perioadă cenușie de căutări, valoarea-i
de necontestat îl impune comuniștilor care îi „îngăduie” statutul de șef de
secție al Oceanologiei în cadrul Academiei și director al Muzeului
„Grigore Antipa”.
Sigur, mica mea prezentare își dorește să îmbrace mai degrabă forma
unui omagiu adus unui om-instituție, unui savant recunoscut la nivel
global, de cele mai înalte foruri. Nu avem de această dată spațiul de a
face vreo analiză literară, chiar dacă volumele scrise de Mihai Băcescu
nu sunt deloc puține și nu pică examenul... estetic. Laolaltă, acestea
sunt rodul unor experiențe directe, desfășurate în: Marea Neagră cu
navele Institutului Bio-oceanografic de la Constanța, 1933-1938; Marea
Mediterană cu navele Stațiunii de Biologie marină de la
Banyuls Franța, 1939; Oceanul Pacific pe bordul navei americane
"Anton Brunn", 1965; Marea Caraibilor pe bordul navelor de
cercetare cubaneze, 1967; Oceanul Atlantic pe bordul navei franceze
"Thalassa", 1971; Oceanul Indian în cadrul expediției organizată de
Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” în Africa, 1973;
Marea Neagră la bordul navei franceze Calypso a lui Jacques-Yves
Cousteau, și în Oceanul Indian pe bordul navei franceze
"Thalassa", 1977.
Membru al Academiei de Științe din România, semnatar al unor zeci de
studii cu statut de pionierat, afiliat și membru al altor cincisprezece
instituții de prestigiu, numele celui în discuție e fără doar și poate demult
un reper pentru studiile oceanografice / marine. Nu am însă eu
probitatea de a vorbi obiectiv despre o asemenea muncă titanică. Gestul
de reverență pe care îl pot face este acela de a le recomanda prietenilor
acestei rubrici măcar două din titlurile acestei „galerii” impresionante – e
vorba de „Chemarea apelor”, apărută la Editura „Științifică”, 1972, un
jurnal cât se poate de viu despre expediția cu nava americană „Anton
Brunn”, un fel de Cousteau al nostru. Al doilea titlu mi-e poate și mai
drag: „Uzina Aqua” e destinată copiilor, cărora le explică detaliat toate
procesele care formează minunata poveste a Apei; vag naiv, mă bucur
de ea și la vârsta asta, urmărindu-i desenele fascinante și coerența
demonstrațiilor! Aflate încă „în activitate”, așezate una lângă alta, chiar
așa, destul de bătrânele de acum, sunt convins că cele două volume
oferă mai multă informație pertinentă decât toți ecologiștii de serviciu
care „sting pentru o oră becul”, convinși că gestul lor simbolique va
curăța Pământul de putregai și atitudinile greșite ale rechinilor... de
uscat! Haideți să ne întoarcem la ce-i serios și trainic!

Marius Manta