(Imperiul Roman subjugă Împărăţia lui Dumnezeu - Episodul 1)

În imagine: Cosiddetta Flora de la Villa di Arianna din Stabiae lângă Pompei,

frescă romană din secolul I (sursa: Wikipedia). Flora este zeiţa romană a florilor
şi a sezonului primăverii. Flora este considerată ca echivalentă zeitei canaanite
Aşera (Asherah), ale cărei statui, conform Bibliei, pângăresc Templul lui
Dumnezeu.

Unele teorii (controversate) sugerează că zeiţa Aşera ar putea fi legatăa de

Shekhinah din iudaism. În Zohar, Shekhinah este descrisă ca fiind "mama şi soţia
lumii", responsabilă pentru susţinerea vieţii, la fel cu Aşera canaanita şi în parte
cu Flora romană. Întrucât Shekhinah (prezenţa lui Dumnezeu) este considerată
aspect feminin al lui Dumnezeu, poate fi avansată ideea foarte speculativă a unei
"relaţii de rudenie" între Flora şi Dumnezeu.

Desigur, această idee speculativă îşi are rostul să celebreze Sărbătoarea creştină
a Floriilor de astăzi, dedicată comemorării intrării lui Iisus în Ierusalim, în zilele
de dinaintea patimilor, dar şi să introducă subiectul raporturilor dintre politeismul
roman şi monoteismul iudaic - una dintre preocupările anexe ale acestui studiu,
dedicat renunţării la Împărăţia lui Dumnezeu, în favoarea Imperiului Roman.

Imaginile publicate în acest Episod ilustrează posibile conexiuni între zeităţile

păgâne şi Dumnezeul iudeo-creştin.

__________________________________________________________________
____________________________

Odată cu ultima dintre perechi (zugot) Hillel şi Shammai - "Părinţii Lumii", cum,
pe bună dreptate, îi numeşte Talmudul (Vezi Anexa 1) -, eseul acesta coboară de
pe tărâmul sacru al Scripturii, care, cu mijloacele desăvârşirii unei cărţi sfinte, a
lăsat să fie sesizabil cum avansează omenescul în natura divină a Poruncilor
dumnezeieşti şi, urmărind pe mai departe evoluţia acestei emancipări, descinde,
oarecum, în istorie, unde faptele care ilustrează însuşirea socială a Poruncilor nu
mai au încărcătură mistică prin sine, fiind consemnate sub prezumţia de realism şi
având conotaţii economice şi politice directe.

Politica închide un ring propriu evaluării şi criticii gesturilor, un perimetru al

vehemenţei şi al încleştării militante care, mai înainte, pe terenul Scripturii, nu s-ar
fi cuvenit.

În spate este ceea ce Marx a numit "lupta de clasă" şi ar fi convenabil să rămână cu

această etichetă, cazul ciocnirilor de la începutul primului mileniu în sânul evreimii
pe subiectul Poruncilor dumnezeieşti fiind paradigmatic pentru istoria occidentală
în politică şi economie, adăugând un înţeles neaşteptat ideii de democraţie
moştenite de la atenienii antici.

Imaginea asupra acestei transgresari a Cărţii către interfaţa înfruntării convoacă

ponderi: aşa cum povestirile biblice îşi găsesc deseori corespondenţe în istorie
(care pot fi pretextul-sursă pentru textul sacru), tot aşa în istoriile post-biblice
reverberează ecouri sacre care îşi pierd originea pe măsura laicizării babilonice (în
limba română, sinonimul cuvântului "haos" este "babilonie").

Deocamdată, însă, citim că babilonianul Hillel a trăit 120 de ani.

Anul morţii - anul 10 e.n. - este unanim acceptat, dar anul naşterii este
controversat; este această vîrstă una istorică, sau una tradiţională?

Această întrebare răsare frecvent la capătul povestirilor care îi relatează viaţa,

indicând procesarea literară ca solvent al informaţiei factuale - ele sunt greu de
separat.

Nebulozitatea asupra a ceea ce numim "realitate" creşte dacă admitem opinia lui
Walter Benjamin, - citat în "Year 1: a philosophical recounting" (1) - care a vorbit
despre comorile culturale ale trecutului ca pradă dusă mai departe în istorie de
către învingători.
Zeiţa canaanită Aşera, secolul al XIII-lea î.e.n., de la Israel Museum (prin
Wikimedia Commons).
__________________________________________________________________
_______________________

Hillel este prezentat de istorici drept învingătorul.

Cine scrie "Hillel" cu ghilimele se referă la Hillel fără ghilimele (care ne apare mai
imprecis decât primul).

I s-a spus Hillel cel Mare, Slava Babiloniană, Babilonianul, ca şi când ar fi avut
nevoie să fie deosebit de urmaşii săi cu numele de Hillel, care s-au însiruit
cincisprezece generaţii de Nasi la conducerea Sanhedrinului, până prin secolul al
V-lea, străjuind Talmudul Ierusalimic până la capătul constituirii sale.

I s-a spus Hillel cel Bătrân, inducând confuzia dintre el şi nepotul său, Hillel
Gamaliel cel Bătrîn - pot fi atît bunicul, cît şi nepotul "cel Bătrîn"?!

Mai recent, cine a ignorat istoria i-a spus, chiar, "rabin", deşi enciclopediile
precizează că titulatura apare în Talmud ulterior vieţii lui Hillel - nepotul sau Hillel
Gamaliel este primul care a fost numit "rabban" (un derivat de la "rabin").

Dar, în textul care îl menţionează simplu - "Hillel" - putem fi siguri că este vorba
despre Hillel şi că, de fapt, Hillel, pe lângă să fie numele unei persoane, mai este
folosit şi ca superlativ.

De fapt, Hillel pare să fie o astfel de personalitate literară construită convenabil

pentru legitimarea organizării social-economice bazată pe credit, edificată în
perioada tannaitica (începutul primului mileniu) şi care a devenit ulterior
permeabilă la ispita dobânzii.

Eventualitatea că, într-o măsură (greu de estimat), Hillel ar fi un personaj cu

atribute tradiţionale, fără corespondenţă istorică, nu are relevanţă faţă de
funcţiunea lui Hillel ca legendă, folosită în calitate de îndreptăţire pentru
sustragerea de sub unele Porunci dumnezeieşti; funcţia lui este o realitate istorică,
indiferent că Hillel ar fi întrucâtva imaginar.

După cum se spune: "Cineva aflat în spatele capacului chivotului, ar trebui să se

vizualizeze ca şi cum ar sta în faţa capacului chivotului..." (Berakhot 30a).
Este posibil ca, metaforic vorbind, tradiţia să fi procesat tot aşa ca Platon, în
dialoguri, hărăzind ideilor chipuri şi caractere de oameni, eventualitate în care
poate că va fi elaborat la fel în cazul ideilor contrare celor hilleliene, susţinute de
opozanţii săi, mai întâi Shammai, apoi Iisus Cristos.

În cazul lui Iisus, componenta literară a personajului său decurge din selecţia (sub
inspiraţie divină, după cum se spune) celor patru relatări, (dintr-un mare număr de
alte Evanghelii care au devenit apocrife după canonizarea Noului Testament), între
care, totuşi, s-au păstrat discrepanţe.

În deşertul Sinai, arheologul Ze'ev Meshel de la Universitatea din Tel Aviv a găsit
în 1975 o aşezare - Kuntillet Ajrud -, unde a dezgropat rămăşitele unui ulcior
purtând inscripţia unei fraze care a creat dezbateri în rândul arheologilor: "brkt .
'tkm lyhwh . ¹mrn . wl' ¹rth" ("Te-am binecuvântat pe tine Iahve din Shomron -
Samaria - şi pe Asherah Ta"). Asherah era cunoscută ca fiind consoarta zeului
canaanit El, despre care se poate afirma că este temeiul numelui Elohim, atribuit
lui Dumnezeu. Printre învăţaţi a fost dezbătută întrebarea dacă Asherah ar fi putut
fi consoarta lui Dumnezeu. (În stânga, inscripţia; în dreapta, simbolul Asherei -
"Copacul Vieţii").

__________________________________________________________________
____________________________
Este firesc să apară aceste inadvertenţe în naraţiunile a patru autori diferiţi
(nepotrivirile adaugă raţiunea pentru care să fie canonizate patru, iar nu o singură
Evanghelie).

Dar, pe de altă parte, Evangheliile prezintă un alt fel de literatură decât

Tora/Pentateuhul - peste multiplicitatea de deosebiri, poate fi reţinută una care le
subsumează pe celelalte: Evangheliile nu pot fi concepute drept neîncetată lucrare
a îngerilor (de fapt, Evangheliile sunt atribuite explicit oamenilor), idee
compatibilă doar cu Legea înmânată de Dumnezeu, lui Moise, pe Muntele
Sinai (2).

Caracterul literar al relatărilor asupra spuselor şi gesturilor lui Iisus este asertat
implicit şi de ipotezele academice despre "Q" - considerată sursă literară comună
pentru Evangheliile după Matei şi, respectiv, Luca; despre "M"- considerată sursă
literară specifică doar Evangheliei după Matei; despre "Cartea semnelor" - sursă
literară ipotetică a Evangheliei după Ioan (Evanghelia după Marcu se spune că ar fi
folosit surse orale şi posibil şi surse scrise, inclusiv relatări ale apostolilor şi alte
documente creştine timpurii).

Ele, oricum, sunt procesări literare.

Inspiraţia divină nu este la fel cu dictarea: în cazul inspiraţiei divine, cuvântul

reconstituie faptul, sub impuls sacru, în timp ce scrierea sub dictarea lui Dumnezeu
restaurează însuşi impulsul sacru.

În cazul Torei/Pentateuhului, ipoteza cuprinderii infinite şi a perfecţiunii autorului

face să aibă un rost ca inadvertenţelor să le fie găsită o armonizare dumnezeiască;
este o literatură cu statut de independenţă faţă de orice nepotrivire, fie ea
intracorporală, intercorporală sau faţă de ceea ce numim "realitate", căci ea
serveşte trăirii mai înalte, iar nu vreunei corespondenţe cu altceva.

În cazul Noului Testament, nepotrivirile între Evanghelii accentuează participarea

pamânteană la interacţiunea cu divinitatea, fiind compatibile cu relatările omeneşti
din înţelegeri şi perspective diferite, relevate de cele patru forme canonizate ale
Bunei Vestiri.

Vechiul Testament este inspiraţie pentru Noul Testament.

Preveniţi fiind că imaginea noastră despre trecut este derivată literar, o putem
cerceta fără ezitare ca istorie, deoarece la asta a funcţionat şi deci asta a devenit,
astfel că nu-i nicio greşeală să tratăm personajele literare drept personalităţi istorice
- coincidenţele nu sunt întâmplătoare.
Istoria scânteiază când izbim nevoile timpului de cremenea miturilor.

Encyclopedia Britannica scrie despre Hillel: "El este, în relatările tradiţionale,

modelul răbdării şi, chiar şi atunci când unii fac încercări repetate să-l insulte,
serenitatea şi civilizaţia lui rămân neafectate. El apare că un susţinător fervent al
purtării paşnice, un iubitor de toţi oamenii, un studios sârguincios, un profesor
convingător, un om vesel şi cu deplină credinţă în Dumnezeu. Pe scurt, el apare ca
modelul înţeleptului evreu ideal".
"Portae Lucis" de Joseph Gikatilla (1248 -1325) Augsburg, 1516. Cartea este
traducerea în latină de Paulus Ricius a celei mai influente lucrări cabalistice a lui
Gikatilla. Pe copertă este reprezentat "Pomul vietii", în viziune cabalistă, despre
care unii susţin că ar fi un ecou al simbolului Asherei - "Copacul vieţii".
__________________________________________________________________
_______________________

Textul care urmează se bazează pe relatările tradiţionale şi pe studii moderne şi

contemporane şi cercetează alternativa la opinia apologetică consacrată, că, de
pildă, "deplina credinţă în Dumnezeu" atribuită lui Hillel poate fi apreciată drept,
cel mult, "o credinţă inconsecventă" (dacă nu chiar "un ateism ipocrit"); că, departe
să fi fost "un iubitor de toţi oamenii", el poate fi considerat că a slujit celor avuţi;
că, din poziţia de Nasi, se poate interpreta că a înlesnit transformarea în sclavi a
celor sărăciţi (contrar Poruncilor dumnezeieşti); că va fi fost un colaboraţionist, o
unealtă a regelui Irod cel Mare, căruia i-a înlesnit politica de elenizare şi îşi va fi
pus autoritatea religioasă supremă în slujba ocupantului roman, contra propriului
popor.

Personaj literar sau plăsmuire istorică - integritatea lui Hillel se destramă la o

examinare mai atentă.

Calmul cu care, după cum se spune, întâmpină insultele, ar putea să poarte un

nume contrar "serenitatii": cinism.

Parcurgând acest eseu până la capăt, cititorul va dobândi elemente în favoarea

opiniei literare că Iisus Cristos a luptat împotriva lui Hillel şi a învăţăturilor lui.

Această luptă poate explica (eventual, suplimentar faţă de explicaţiile tradiţionale)

osânda la crucificare, cu atât mai mult cu cât pare să fi fost dictată de Sanhedrinul
condus de cineva din stârpea lui Hillel - nepotul său, Hillel Gamaliel.

Noul Testament îi păstrează o amintire luminoasă lui Hillel Gamaliel, afirmând că

a avut un rol major în eliberarea apostolilor, dar Cartea nu a memorat rolul pe care,
eventual, el l-a jucat în piesa condamnării lui Iisus.

În final, textul eseului va fi obligat să avanseze scenariul conform căruia, după

executarea lui Iisus, mişcarea creştină va fi primit un impuls hotărâtor din partea
celui care l-a dat morţii - Hillel Gamaliel -, orientând-o, contrar învăţăturilor lui
Iisus şi a Poruncilor dumnezeieşti, prin discipolul său Saul/Apostolul Paul/Pavel.
Ba, chiar, că Apostolul Pavel ar fi continuat orientarea iniţiată de Hillel, astfel că a
repudiat Legea/Tora/Pentateuhul (şi implicit, a încercat să suspende toate Poruncile
lui Dumnezeu).

Se va vedea cum o lume a libertăţii căreia stăruinţa în împlinirea Legii ar fi

apropiat-o de nevoi a devenit utopică prin deturnarea hilleliană spre sclavie, sub
cuvânt că o "repară".
"Intrarea Domnului în Ierusalim" (Floriile) - icoană pictată pe sticlă aflată în
expoziţia permanentă a Muzeului de Artă Populară Constanţa.
__________________________________________________________________
_______________________

Note

(1) "Year 1: a philosophical recounting"/p. 210/Susan Buck-Morss/Massachusetts

Institute of Technology/2021

(2) Vezi "Justiţie şi revoluţie, apropo de homosexualitate/A fost Dumnezeu la

Sodoma? (1)"/MAKE/BURSA/5 ianuarie 2022

https://www.bursa.ro/justitie-si-revolutie-apropo-de-homosexualitate-a-fost-
dumnezeu-la-sodoma-1-29292541

__________________________________________________________________
_______________________

Anexa 1

I) Zugot

Istoricii relatează că, între anii 170 î.e.n. şi 30 e.n., interval denumit rabinic
perioada Zugot ("perechi", singular zug), Sanhedrinul (Sinedriul/Beit din) -
autoritatea religioasă iudaică alcătuită din preoţi şi cărturari - a adoptat o structură
de conducere bicefală, adăugând un Nasi ("prinţ", un fel de preşedinte) egal în rang
cu Ab beit din ("judecătorul şef" - funcţie care existase de dinainte).

Poziţiile de Nasi şi Ab beit din s-au menţinut şi ulterior (dar nu au mai fost zugot).

Hillel şi Shammai au fost ultimii din seria de cinci zugot.

II) Părinţii Lumii

"Şi de ce înregistrează ei părerile nesemnificative ale lui Shammai şi Hillel? Să

înveţe generaţiile următoare că un om nu trebuie [întotdeauna] să stăruie în părerea
lui, căci iată, părinţii lumii nu au stăruit în părerea lor." (Mishnah Eduyot 1:4)
 "Dar la fel cum Părinţii Lumii nu s-ar sprijini pe cuvintele lor pe baza zvonurilor,
cu atât mai mult cineva (azi) nu ar trebui să se susţină la cuvintele sale pe baza
zvonurilor." (Tosefta Eduyot 1:2)

Observaţie: ideea că expresia "părinţii lumii" s-ar referi, conform unor

comentatori, numai la întemeierea Lumii Rabinice, este (posibil) parţială;
înţelesurile din lumea occidentală îşi au originea în controversele dintre Hillel şi
Shamai.

III) Hillel

Hillel s-a născut, conform tradiţiei, în Babilon, în jurul anului 110 î.e.n.; a murit în
10 e.n., la Ierusalim; a fost un lider religios evreu, înţelept şi cărturar asociat cu
dezvoltarea Mishna; fondatorul Casei de interpretare Hillel, a cărei abordare a
eliberat legea de o interpretare literală şi strictă.

IV) Shammai

Shammai ha-Zaken ("Bătrânul"), (născut în jurul anului 50 î.e.n. - a murit în jurul

anului 30 e.n.), unul dintre cei mai importanţi înţelepţi evrei ai Palestinei din
timpul său, adversar al lui Hillel.
Disclaimer:
Acest eseu propune o interpretare care nu le exclude pe cele consacrate, ci doar le-o adaugă; critica pe care
o dezvoltă asupra unor texte religioase nu este nimic mai mult decât critica unor texte; cititorii sunt avertizaţi
că autorul eseului nu l-a destinat să aducă atingere credinţei şi că este conştient că acesta nu ar fi un obiectiv
nici folositor, nici realizabil.
Episodul 2: Cel mai mic în Împărăţia cerurilor: Hillel
Share Tweet LinkedIn Whatsapp

paste, moise, biblia, talmud, torah

Opinia Cititorului ( 8 )

1. 1. fără titlu
(mesaj trimis de Soho în data de 09.04.2023, 07:23)

" istoria scânteiaza când izbim nevoile timpului de cremenea miturilor "
Aș da un eseu profesorilor de istorie cu acest titlu!!

1.
2. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 09.04.2023, 08:38)

Foarte curajos: "Inspiraţia divină nu este la fel cu dictarea: în cazul inspiraţiei divine,
cuvântul reconstituie faptul, sub impuls sacru, în timp ce scrierea sub dictarea lui
Dumnezeu restaurează însuşi impulsul sacru."

2.

3. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 09.04.2023, 09:11)

Cercetarea curajoasă , text binevenit într-un ocean de abjecție, de aproximare, de

cinism care ne ineaca viața. Multe FELICITĂRI autorului!

3.

4. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 09.04.2023, 12:58)

"eseul acesta coboară de pe tărâmul sacru al Scripturii, care, cu mijloacele desăvârşirii

unei cărţi sfinte"
Care sunt aceste mijloace ale desăvârşirii unei cărţi sfinte?
4. 4.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 4)
(mesaj trimis de MAKE în data de 09.04.2023, 13:42)

Cartea sfinta este consistenta, oricite contradictii aparente ar cuprinde; isi

oglindeste intelesurile intr-o spirala care sugereaza infinitul; stimuleaza inaltarea
trairii.
5. Mulțumim și așteptăm continua
(mesaj trimis de Marian în data de 09.04.2023, 13:46)

Apreciem ideile și interpretarea îndrăznețe, scrutarea atenta a textelor și nu în ultimul

rand exprimarea eleganta intr-o limba română adresata tuturor.
Mulțumim!

5.

6. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 09.04.2023, 19:33)

Resemnare sau cinism. O bijuterie oferită de autor. Multumim , Make!

6.

7. Chappeau
(mesaj trimis de Dan în data de 09.04.2023, 21:29)

Esti bun! Stii!