Aventura cunoasterii

Vorbind simplu despre lucruri complexe

Mitul labirintului sau intoarcerea la origini

27 12 2015

Labirintul este, la origine, palatul cretan al lui Minos, in care era

inchis Minotaurul si de unde Tezeu nu a putut iesi decat cu ajutorul
firului Ariadnei. Trebuie deci retinut in primul rand planul lui
complicat si dificultatea parcursului sau.

Labirintul este, inainte de toate, o incrucisare de drumuri dintre care

unele sunt fara iesire si constituie fundaturi, prin mijlocul carora
trebuie sa descoperi drumul ce duce in centrul acestei ciudate panze
de paianjen. De altfel, comparatia cu panza de paianjen nu este
exacta, caci aceasta este simetrica si regulata, pe cand esenta insasi
a labirintului este de a circumscrie in cat mai putin spatiu un
paianjenis cat mai complex de carari si sa intarzie astfel sosirea
calatorului la centrul catre care ravneste.

Dar acest traseu complex se regaseste in stare naturala in anumite

pesteri preistorice strabatute de o retea de culoare de acces; este
desenat, ne asigura Vergilius, la intrarea salasului Sibilei din Cumae
si este deasemenea gravat pe dalele catedralelor, cunoscut pana si
in Egipt (Herodot povesteste in Cartea a Doua din Istorii despre o
constructie labirintica gigantica langa “Orasul Crocodililor” –
descoperit in secolul al XIX-lea in provincia Faioum). Caci –
si asocierea lui cu pestera o indica – labirintul trebuie deopotriva sa
ingaduie accesul la centru printr-un fel de calatorie initiatica si sa-l
interzica celor care nu sunt calificati pentru aceasta. In acest sens,
labirintul a fost apropiat de mandala care comporta uneori un aspect
labirintic. Este vorba deci de figurarea unor incercari initiatice
discriminatorii, care precedau inaintarea catre centrul
ascuns. Exemple asemanatoare au fost gasite la indienii nativi-
americani (vedeau labirintul ca pe un simbol sacru sau un stramos),
iar cele mai veche s-au gasit in Goa si in nordul Indiei datand din
2500 i.Hr. Modelele variaza, unele fiind chiar ciudate pentru
intelegerea noastra de europeni. In timp ce in preistorie ele serveau
drept capcana pentru spiritele rau-voitoare, in Evul Mediu s-au
transformat in drum de pocainta, cu sensuri sacre, iar azi le privim
doar ca metafore.
Labirinturile gravate pe dalele bisericilor erau totodata semnatura
unor confrerii initiatice si substituirile pelerinajelor la Sfantul
Mormant. De aceea in centru poti afla unori fie arhitectul insusi, fie
Templul din Ierusalim: alesul ajuns in Centrul lumii sau simbolul
acestui centru. Credinciosul care nu putea indeplini in realitate
pelerinajul parcurgea cu imaginatia labirintul, pana ce ajungea in
centru, la locurile sfinte: era pelerin pe loc. Facea drumul tarandu-se
pe genunchi, ca de exemplu de-a lungul celor doua sute de metri ai
labirintului de la Chartres. Biserica si indeosebi crestinismul, a
inteles sensul fizic, imediat, nu si pe cel ascuns. Constructorii
catedralelor, in schimb, au invatat mai multe.

Labirintul a fost utilizat ca sistem de aparare la portile oraselor

fortificate si era desenat pe machetele caselor grecesti antice. In
ambele cazuri este vorba de a apara orasul (sau casa), conceput a fi
situat in centrul lumii, a-l apara nu numai impotriva dusmanului
omenesc, dar si impotriva influentelor malefice.
Dansul lui Tezeu, zis si dans al cocorilor, este desigur legat de
intortocherea labirintica. Or exista si in China dansuri labirintice care
sunt dansuri de pasari (precum dansul lui Yu), avand si ele un rol
supranatural.

Simbol al unui sistem de aparare, labirintul vesteste prezenta a ceva

pretios sau sacru. Poate avea o functie militara, de aparare a unui
teritoriu, unui sat, unui oras, unui mormant, unei comori: nu le
permite accesul decat celor care-i cunosc planul, adica initiatilor. Are
o functie religioasa de apararea impotriva asalturilor raului: raul nu
este numai demonul, dar si intrusul care se pregateste sa violeze
tainele, locul sfant, intimitatea relatiilor cu divinul. Centrul pe care-l
protejeaza labirintul va fi rezervat initiatului, celui care in timpul
incercarilor initiatice (ocolisurile labirintului) se va fi aratat demn sa
aiba acces la revelatia misterioasa. O data parvenit in centru este ca
si consacrat, introdus in arcane, este legat prin secret. Ritualurile
labirintice pe care se intemeiaza ceremonialul de initiere au tocmai
drept scop sa-i arate neofitului, in chiar timpul vietii sale pamantesti,
felul de a patrunde, fara a se rataci, in teritoriile mortii (care este
poarta unei alte vieti). Intr-un anume fel, experienta initiatica a lui
Tezeu in labirintul cretan echivaleaza cu cautarea Merelor de Aur din
Gradina Hesperidelor sau al Lanii de Aur din Colhida. Fiecare din
aceste incercari nu semnifica altceva, in limbaj morfologic, decat
patrunderea victorioasa intr-un spatiu greu accesibil si bine pazit in
care aflai un simbol mai mult sau mai putin transparent al puterii, al
sacralitatii si al nemuririi.

Labirintul ar putea avea si o semnficatie solara din cauza dublei

securi al carei Palat ar fi si care este gravat pe mai multe
monumente din perioada minoica. Taurul inchis in labirint este si el
un element solar. Poate simbolizeaza, in aceste perspective, puterea
regala, dominatia lui Minos asupra poporului sau.

In timp ce spirele etajate ale unui zigurat urmaresc proiectia in

spatiul cu trei dimensiuni a unui Dedal helicoidal, numele insusi al
labirintului, Palatul Securii aminteste ca la Cnossos salasul mitic al
Minotaurului era mai ales sanctuarul dublei securi (emblema a
regalitatii) adica al traznetului arhaic al lui Zeus-Minos.

In traditia cabalistica, preluata de alchimisti, labirintul ar indeplini o

functie magica, ar fi una din tainele atribuite lui Solomon. De aceea
labirintul catedralelor, serie de cercuri concentrice, intrerupte in
anumite puncte, astfel incat sa formeze un parcurs ciudat si
inexplicabil, ar fi purtat numele de Labirintul lui Solomon. In ochii
alchimistilor, ar fi o imagine a lucrarii depline a Operei, cu
dificultatile sale majore: aceea a caii ce trebuie urmata pentru a
atinge centrul unde se desfasoara lupta celor doua naturi; aceea a
drumului pe care trebuie sa-l parcurga artistul pentru a iesi din el.
Aceasta interpretara ar putea fi corelata cu o anumita doctrina
ascetico-mistica: a se concentra asupra siesi, printre miile de
drumuri ale senzatiilor, ale emotiilor si ale ideilor, suprimand orice
obstacol din fata intuitiei pure si a se intoarce la lumina fara a se
lasa inselat de ocolisurile drumurilor. Dusul si intorsul din labirint ar
fi simbolul mortii si al reinvierii spirituale.

Labirintul duce de asemenea in interiorul sinelui, spre un fel de

sanctuar intern si ascuns, unde troneaza ceea ce este mai tainic in
fiinta omeneasca. Gandul te duce la acel Sfant Duh despre care
crestinii cred ca se afla in adancul nostru (inca nu au inteles un
simbol atat de profund si vechi precum labirintul) sau chiar din
subconstient. Si pe unul si pe altul, constiinta nu-i poate gasi decat
dupa multe ocoluri sau in urma unei concentrari intense pana la acea
intuitie finala unde totul se simplifica gratie unei iluminari, unei
intelegeri absolute. Acolo, in cripta, se regaseste unitatea pierduta a
fiintei, care se raspandise in multimea dorintelor.

Sosirea in centrul labirintului, precum la capatul unei initieri,

introduce intr-o loja invizibila, pe care artistii labirinturilor au lasat-o
intotdeauna inconjurata de mister sau, mai bine, pe care fiecare o
putea umple conform intuitiei sale proprii si ale afinitatilor
personale. Asta ne trimite direct cu gandul la masonerie. In legatura
cu labirintul lui Leonardo da Vinci, Marcel Brion evoca aceasta
societate, compusa din persoana din toate secolele si din toate
tarile, umpland cercul magic pe care Leonardo il lasase in alb caci nu
era scopul mintii sale de a explicita prea mult semnificatia acestui
sanctuar central al labirintului.
Labirintul ar fi o combinatie a celor doua motive: spirala si coada
impletita/cosita si ar exprima o vointa foarte evidenta de a figura
infinitul sub cele doua aspecte pe care le imbraca in imaginatia
oamenilor, adica infinitul in vesnica devenire al spiralei si cel al
vesnicei intoarceri simbolizat de cosita. Cu cat calatoria este mai
grea, cu atat obstacolele sunt mai numeroase si grele, cu atat mai
mult adeptul se transforma, invata, experimenteaza, intelege si, in
cursul acestei initieri, dobandeste un nou sine.

In epoca moderna, labirintul apare reprezentat in filme si carti, dar

isi pierde cu adevarat semnificatia de transmigrare, de initiere. In
filme ca “Labirintul lui Pan”, “Hellboy” sau “Inception” vedem
ramasite ale acestui simbol. Transformarea eului care se desfasoara
in centrul labirintului si care se va afirma fara echivoc la capatul
calatoriei de intoarcere, la sfarsitul acestei treceri de la intuneric la
lumina va insemna victoria spiritualului asupra materialului si, in
acelasi timp, al vesnicului asupra efemerului, al inteligentei asupra
instinctului, al stiintei asupra violentei oarbe.

http://mythologica.ro/mitul-labirintului-simbol-si-origini/
https://turnulluibabel.wordpress.com/2015/12/27/mitul-labirintului-sau-
intoarcerea-la-origini/