Ziua națională a Franței a fost sărbătorită anul acesta în
tensiuni sociale cu miros de gaze lacrimogene, fum și cocktailuri Molotov. La o primă vedere, pare că Franța este prietenă mai mult cu haosul și anarhia decât cu ordinea și armonia.
O afirmație parțial adevărată. Probabil că de când a ținut
cu tot dinadinsul să se despartă de Dumnezeu, societatea franceză nu și-a mai găsit liniștea. O dată cu Revoluția de la 1789, ideile iluministe au început să pună stăpânire pe mentalul colectiv francez. Omul poate atinge orice doar prin capacitatea sa rațională, nu mai avem nevoie de Dumnezeu în viața noastră, știm povestea.
Ei, bine, contează mai mult faptele, nu vorbele, iar faptele
grăiesc de la sine: pământul Hexagonului a fost îmbibat în sânge, după masacre precum cel din Vandeea, ori la Nantes, Lyon sau Marsilia, unde zeci (poate sute!) de mii de oameni au murit de mâna unor hoarde de descreierați animate de lideri precum Robespierre – căzut el însuși, în final, sub ghilotina sa mult iubită.
Totuși, trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Într-
adevăr, turbulențele sociale incredibile din Franța secolelor XVIII-XIX se datorează și unei deconectări totale de la realitate a nobilimii, care îi sfătuia, de exemplu, pe parizienii răsculați la 1789 să mănânce cozonac dacă n-au pâine. Însă nu știu dacă degradarea „claselor privilegiate” constituie un argument irefutabil pentru prăpădul comis în numele unor noi valori izvorâte din rațiune.
Francezii au dat în clocot și la 1830, și la 1848, și poate
ar mai fi dat în continuare, cu regularitate, dacă nu venea refluxul cu efect calmant cunoscut ca „La Belle Epoque”. A mai existat un intermezzo interbelic în care francezii s-au relaxat, dezvoltând producția de biciclete în timp ce vecinii germani dezvoltau o mașinărie de război nemaivăzută până atunci. Și cam atât. În rest, cele două Războaie Mondiale au animat spiritul revoluționar al cocoșului galic, propagând ideologiile modernității în toate regiunile, departamentele și arondismentele celei de-a Patra, iar din 1958 ale celei de- a Cincea Republici.
CITEȘTE ȘI SUA | O clinică medicală mutilează copii în
numele „tranziției” către alt gen. Reacția unui preot român: Puteai să votezi la Referendumul pentru Familie și l-ai boicotat? Vei avea pe conștiință toate mutilările de acest fel
În 1968 se întâmplă în Franța un fenomen interesant care,
în opinia mea, definește parcursul ulterior al societăților occidentale, unul care le-a adus astăzi în pragul unui dezastru socio-cultural. Sub imperiul Școlii de la Frankfurt (formată din marxiști sadea precum Herbert Marcuse, Max Horkheimer, Theodor Adorno sau Jurgen Habermas, care doreau să aplice marxismul în plan cultural, susținând că nu fusese aplicat așa cum trebuie până atunci), lumea se schimba.
Școala de la Frankfurt a săpat nemilos în subconștientul
tinerelor generații ale anilor ’60 prin subminarea în mod pervers a unor concepte perene precum „națiunea”, „familia”, „credința” sau „libertatea” și ignorarea (chiar negarea) dimensiunii spirituale a naturii umane. Acești corifei ai școlii de propagandă neomarxiste propuneau o nouă lume, clădită doar pe constructe sociale, hedonism, promiscuitate și ridiculizarea unei culturi și civilizații milenare, care trecuse, până atunci, testul timpului. Cultura hippie și sintagma „make love, not war”, aparținând lui Herbert Marcuse, se răspândeau cu o viteză de neimaginat în lumea anilor ’60, semn că schimbarea devenea încet, dar sigur, ireversibilă.
Nici măcar Blocul Estic nu scăpa de acest context. Se
dezvoltă în acești ani conceptul de „socialism cu față umană” – aplicat, de exemplu, în Cehoslovacia, până la înăbușirea „primăverii pragheze” de tancurile sovietice.
Întorcându-ne la Franța, natura revoluționară căpătată în
zorii modernității a adus societatea din Hexagon în buza celor mai ample tulburări din secolul XX. Se întâmpla în mai 1968.
Pe scurt: studenții se revoltă, intervenția brutală a poliției
îi determină pe muncitori să le ia partea, iar grevele și mișcările de stradă paralizează întreaga țară.
Președintele Charles de Gaulle fuge pentru scurt timp în
Germania, apoi se întoarce și dizolvă Parlamentul, organizând și o contramanifestație care aducea, aparent, liniștea la Paris și în restul țării.
CITEȘTE ȘI Päivi Räsänen, fostul ministru finlandez de
Interne, judecat penal pentru că a citat din Biblie: Lupta pentru libertatea de exprimare abia acum începe Doar aparent. Practic, legătura francezilor cu propriul trecut s-a cam rupt în acel moment. Prin sloganuri de tipul „Marx, Mao, Marcuse” și prin negarea tot mai clară a autorității, a ierarhiei (Il est interdit d’interdire – este interzis să interzici), fenomenul început în Franța anului 1968 făcea trecerea la noile mișcări sociale, cele care au impus, de atunci și până astăzi, cu pași din ce în ce mai hotărâți, ideologia „woke” și flagelul corectitudinii politice ca norme ale lumii occidentale. Colac peste pupăză, judecarea veacurilor trecute după standardele secolului XIX au indus un sentiment de vină colectivă asupra europenilor, astfel încât aproape orice le este permis non- europenilor.
Urmările? Le putem observa lesne. Voința Vestului de a-și
apăra civilizația și adevăratele valori fundamentale (identitatea națională, credința creștină, familia naturală și libertatea de exprimare) s-a atrofiat atât de mult încât societatea a asistat impasibil, ba chiar zâmbind binevoitor, la schimbarea raporturilor de putere.
Minoritățile dictează majorității. Propaganda LGBT
torpilează ca un submarin german noțiuni sacre precum familia și căsătoria. Imigranți musulmani, africani și asiatici sunt atrași cu milioanele de establishmentul politic european (unul globalist, federalist, marxist și rupt de realitate) doar pentru a-și crea enclave și ghetouri, refuzând să înțeleagă că „dacă ești la Roma, te comporți ca romanii” (cu excepții notabile, desigur, și nu puține, însă vă invit să analizăm împreună realitatea din Paris, Berlin, Oslo, Stockholm, Londra, Bruxelles sau Amsterdam pentru a înțelege exact proporțiile acestei crize existențiale în care se găsește civilizația europeană).
Cât despre Franța, prezentul nu arată bine nici aici. Mulți
tineri francezi sunt dezorientați, au pierdut repere esențiale din viața unui om, de tipul asigurării unui venit, unei locuințe proprii, a căsătoriei, a conceperii de copii, a respectării unei ierarhii, unor reguli, unor legi.
CITEȘTE ȘI SUA | Un student transsexual primește
despăgubiri de 1,3 milioane de dolari după ce i-a fost refuzat accesul la toaleta bărbaților
În plan spiritual, peste 40.000 din cele 42.000 de biserici
din această țară au fost desacralizate, potrivit Conferinței Episcopilor. Au devenit muzee, hoteluri, supermarketuri sau chiar cluburi. În privința cetățenilor, toți sunt considerați oficial „francezi”. De facto, nu există minorități naționale, etnice sau lingvistice pe teritoriul Franței, deoarece retorica oficială ocolește problematica, iar legislația actuală interzice astfel de statistici – fapt reflectat și în politica de stat.
Numai că ignorând o problemă, ea nu va dispărea, ba
dimpotrivă, se va accentua până când va exploda, ca o oală plină aflată sub presiune. Probabil polonezii și ungurii sunt primii europeni contemporani care au înțeles asta în bloc, ca națiuni. Apoi au înțeles și italienii, aducând conservatori și suveraniști la guvernare. Suedezii și finlandezii, la fel. Perspectivele arată, în sfârșit, promițător, după câteva decenii în care popoarele Europei au plutit într-o derivă a constructelor sociale.
Întrebat despre cauza protestelor violente care au umplut
străzile Franței în această perioadă, liderul de grup al Les Republicains (partid de centru-dreapta) din Senatul Francez, Bruno Retailleau, a declarat pentru France-Info: „ne-am săturat să fim corecți politic”. Venind din partea unui partid care nici măcar nu este perceput ca „far-right” de mass-media mainstream, asta spune multe.
Înseamnă că sunt și destul de mulți francezi care se
trezesc, totuși, la realitate. Întrebarea care ar trebui să li se pună celorlalți este: