Despre virgil tanase şi amenintarea cu moartea vezi in jurnal essential monica lovinescu,

p 53.

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

Facultatea de Litere
Studii universitare de master:
Identitate, interculturalitate și multiculturalism în literatura română și europeană

Memoria, istoria subiectivă şi ficţiunea

în romanul autobiografic
Leapşa pe murite de Virgil Tănase

Masterand: Ştefăniţă (Popa) Elena

1
 Galaţi, 2017

Memoria, istoria subiectivă şi ficţiunea

în romanul autobiografic
Leapşa pe murite de Virgil Tănase

„Eu am jucat însă, alături de Virgil

Tănase, în cartea lui, de la prima la ultima
pagină, «leapșa pe murite». Am încasat,
deodată cu el, loviturile acestui joc care se
numește destin, cu dosul palmei, cu podul
sau cu muchia ei, am ieșit din joc și am
revenit, cu aceeași încăpăţânare, știind că
încă o lovitură poate veni oricând, de
oriunde.”1 (Andrei Grigor)

Post-totalitarismul şi speciile biograficului

După ieşirea de sub dominaţia totalitaristă, în contextul post-totalitar „profund marcat de

o criză a valorilor”2, în literatura română a existat o predilecţie către scrierile memorialistice sau
autobiografice cu caracter confesiv în care se rememorau şi se narau crimele regimului sau
experienţele traumatice ale intelectualilor care formaseră mişcarea de disidenţă. „Ego-grafia
devine un brand de succes”3 şi se publică o „avalanşă de memorii, jurnale, volume de

1
Andrei Grigor, Glosa, Mitul lui Sisif și Omul revoltat al lui Virgil Tănase, în revista Caiete Critice, nr. 10 (312)/
2013, Ed. Expert, Bucureşti, p. 47.
2
Alina Crihană, Scriitori în oglinzile „cărţii vorbite”: Ileana Mălăncioiu şi „recursul la memorie”, în revista Caiete
Critice, nr. 3 (305)/2013, Ed. Expert, Bucureşti, p. 40.
3
Bianca Burtea-Cernat, Proza românească postdecembristă. Câteva consideraţii, în revista Caiete Critice, nr. 4
(318)/2014, Ed. Expert, Bucureşti, p. 44.

2
corespondenţă, cărţi de convorbiri”4. Ego-grafia, cu speciile ei, are în centrul său tema obsesivă
a căutării identităţii ex-captivului care se confruntă încă cu traumele totalitarismului, dar şi cu
dilemele care reies din contactul cu o nouă lume – Vestul.
Preferinţa pentru acest gen de literatură are diverse motivaţii: „necesitatea reconstruirii
adevărurilor, dorinţa de recuperare şi reafirmare a valorilor umane desfiinţate de totalitarism,
evitarea repetării dramelor printr-o consemnare cât mai fidelă a experienţelor.”5
Odată cu liberalizarea gândirii şi a exprimării, numeroşi scriitori se înscriu în încercarea
de a condamna fostul regim prin rememorarea propriei lor istorii, supusă traumelor dictaturii şi
cenzurii. „Spațiul literar românesc cunoaşte, odată cu prăbuşirea regimului comunist, o invazie
a mărturiilor despre suferințele produse de un sistem totalitar întins pe jumătate de secol.
Redobândirea libertății de expresie impulsionează confesiunile celor care au fost victime directe
ale regimului de exterminare din închisorile politice, ale căror scrieri nu se limitează la propria
dramă, ci descriu un cadru social mult mai larg, cel al unei regresii continue pe toate planurile,
economic, cultural, moral.”6
Memoriile au „o pronunţată latură etică prin dorinţa de recuperare şi reafirmare a
valorilor umane ameninţate de totalitarism”7. După Tzvetlan Todorov, scrierile memorialistice
au rolul de a contribui la îmbunătăţirea acestei lumi prin împiedicarea repetării istoriei: „iată
paradoxul acestei situaţii: povestirile despre rău pot să aducă binele”.8 Unul dintre subiectele
des întâlnite în aceste tipuri de scrieri este descrierea lagărelor comuniste care nu erau doar o
formă de pedeapsă, ci mai mult o formă de subjugare a poporului prin terorizare. Lagărele
ofereau un exemplu celorlalţi şi erau o modalitate de interiorizare a unei frici care nu ar mai fi
determinat pe nimeni să se mai răzvrătească împotriva regimului. Todorov mărturiseşte în cartea
sa Confruntarea cu extrema, că în cazul său o astfel de lecţie dăduse roade, şi la mult timp după
mutarea sa în Franţa, mai privea încă peste umăr atunci când discuta despre subiectul
totalitarismului. „Motivaţia etică şi profund umană a memoriilor [este aceea că] trebuie spus

4
Idem.
5
Oana Anca Safta, Speciile biograficului – ieşirea din clandestinitate, transferul din sfera privată în spaţiul public,
în revista Caiete Critice, nr. 7 (297)-2012, Ed. Expert, Bucureşti, p. 66.
6
Idem, p. 67.
7
Idem, p. 68.
8
Tzvetlan Todorov, Confruntarea cu extrema: victime şi torţionari în secolul XX, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996,
p. 94, apud Idem, p. 68.

3
adevărul despre fapte şi oameni care au fost, prin textul unui martor care a parcurs pe viu tot
ceea ce relatează”9
În perioada de după căderea comunismului sunt încurajate scrierile confesive de orice fel,
chiar şi în lipsa unei valori artistice, deoarece scopul lor era aflarea sau mărturisirea adevărului,
iar acest lucru nu are nevoie de figuri de stil – „dimensiunea etică a scrierilor [...] este
prioritară în ochii acestor memorialişti, dintre care mulţi se declară reticenţi în privinţa
dimensiunii artistice a popriei confesiuni”10. După Adrian Marino aceste scrieri au o deosebită
valoare deoarece reactualizează „valori umane fundamentale, precum libertatea individului,
necesitatea respectării drepturilor omului, deschiderea spre Occident [...]. În ceea ce priveşte
expresia, aceste memorii ar favoriza autenticitatea, spontaneitatea, notaţia directă şi
neelaborată, contestând, cel mai adesea indirect, calofilia, stilul preţios”11.
Memoriile sunt rescrieri ale istoriei din perspectivă subiectivă. Spre deosebire de scrierile
istorice, care sunt fade şi obiective, memoriile au totuşi, chiar dacă unii vor să neglijeze
dimensiunea artistică, şi o latură estetică. „Astfel, mai mult decât un document istoric,
memorialul este un document existenţial, reperabil prin posesia faptului trăit şi a modalităţillor
de exprimare”.12
Ceea ce este comun tuturor scriitorilor memorialisticii este apelul la verosimilitate –
„Însuşirea esenţială a scrierilor de tip biografic se vrea a fi autenticitatea”13. Ei accentuează
ideea că faptele relatate sunt reale, deseori aduc ca argumente în acest sens numeroase
documente existente în arhivele Securităţii, şi resping ficţionalitatea. Cu toate acestea scrierea lor
„devine, adesea, fără să îşi dea seama, o ficţiune, şi anume o ficţiune a nonficţiunii, o ficţiune a
trăitului, a realului, autenticului”14
Distanţa dintre timpul mărturisirii şi cel al trăirii este destul de mare în cazul unor scrieri
memorialistice postcomuniste, de aceea uneori intervine subiectivismul şi ficţionalul în
descrierea unor evenimente sau a unor personaje pe care autorul-narator, cunoscând acum
deznodământul vieţii sale, le priveşte altfel decât atunci când i s-au întâmplat. „Orice
interpretare a istoriei îşi asociază un coeficient de «ficţionalitatea» care trebuie pus în relaţie şi
9
Simona Antofi, Memorie identitate şi ficţiune – Mariana Şora, O viaţă în bucăţi, în revista Caiete Critice, nr. 8
(310)/2013, Ed. Expert, Bucureşti, p. 41.
10
Oana Anca Safta, Speciile biograficului, p. 66.
11
Idem, p. 68.
12
Idem, p. 69.
13
Idem, p. 71.
14
Eugen Simion, Genurile biograficului, FNSA, 2008, Memoriile. Pactul cu istoria, p. 9, apud Idem, p. 68.

4
cu valorificarea, în discursul istoriografic, a «urmelor» subiective ale memoriei. Aceasta din
urmă reprezintă mai curând «o reconstrucţie continuu actualizată a trecutului decât o
reconstruire fidelă a acestuia». Atunci când «arhivele tac», istoricul va apela la documentele
subiective situate la graniţa dintre istoria «reală» şi ficţiunea memorialistică / autobiografică”15
Post-totalitarismul poate fi văzut ca un post-colonialism. Colonizatorii – în acest caz
regimul totalitar – şi-au impus asupra colonizaţilor – întreg poporul român – ideile doctrinare,
schimbându-le în acest fel pentru totdeauna evoluţia, cultura, istoria, identitatea. Astfel, în post-
totalitarism colonizaţii se confruntă cu dilemele identitare, fiind prinşi încă în spaţiul dintre două
lumi – „«migranţi culturali» între două lumi (Estul şi Vestul) şi două istorii (cea totalitară şi cea
postdecembristă)”16 . Reîntoarcerea la rădăcini este practic imposibilă, la fel ca în cazul post-
colonialismului, pentru că după atâtea decenii de opresiune „traumele trecutului
supravieţuiesc”17 încă, iar anumite mentalităţi impuse de regim s-au interiorizat atât de mult încât
nu mai pot fi separate de ceea ce era înainte de acesta. Memorialistica românească încearcă
recuperarea identităţii alterate de colonialismul comunist, întoarcerea la Origini, regăsirea Sinelui
– „imaginarul autobiografic / memorialistic al scriiturii exilatului est-european”18 reflectă nişte
„iniţiatice pelerinaje de căutare a unor identităţi recuperate, oglindind, pe de o parte, criza
identitară a eului care îşi caută post-totalitar, rădăcinile europene şi, pe de alta, strategiile de
armonizare a memoriei culturale naţional-periferice cu spaţiul de aderenţă european”.19
Scriitorii români se confruntă după 1989 cu „ipostaza «marginalului» est-european”20,
de aceea scriitura memorialistică din această perioadă urmăreşte dez-identificarea de trecutul
totalitar şi depăşirea condiţiei de ex-captiv, depăşirea reprezentării spaţiului românesc ca o
periferie est-europeană. În scriitura memorialistică naratorul se dez-identifică de ideologia
fostului regim şi caută să se re-identifice „de-a lungul «pelerinajului» său occidental”21, fie că
este vorba despre unul impus – exilul, sau unul câştigat – simpozioane, expoziţii culturale,
congrese sau întruniri literare în străinătate. Prin scriitura percepută ca un tratament, naratorul

15
Alina Crihană, Aspecte ale memorialisticii româneşti posttotalitare: între pactul autobiografic şi pactul cu istoria,
Ed. Europlus, Galaţi, 2011, p. 9.
16
Nicoleta D. Ifrim, Memorie şi istorie în naraţiunea identitară: România mea - Virgil Tănase sau confesiunile unui
„indezirabil”, în revista Caiete Critice, nr. 1 (303)/2013, Ed. Expert, Bucureşti, p. 32.
17
Alina Crihană, Aspecte ale memorialisticii româneşti posttotalitare, p. 12.
18
Nicoleta D. Ifrim, Memorie şi istorie în naraţiunea identitară: România mea, p. 40.
19
Idem.
20
Nicoleta D. Ifrim, Forme ale „dez-identificării” în scriitura diaristică post-decembristă: de la dialogul scriptural
cu Vestul la reconstrucţia identitară, în revista Caiete Critice, nr. 7 (333)/2015, Ed. Expert, Bucureşti, p. 28.
21
Idem, p. 29.

5
încearcă să îşi vindece traumele cu care încă se confruntă: „«dez-rădăcinatul post-totalitar» se
confruntă încă cu urmele unui trecut totalitar înscris definitiv în «mitologia personală» a
naratorului”.22 Literatura devine astfel „o formă de autocunoştere, de confesiune, de defulare
ori, extrapolând, de adâncire a frământărilor spiritului”23.

Virgil Tănase – o biografie

„De o discreţie ţipătoare, deşi ca protagonist al propriei vieţi a trecut prin evenimente
excepţionale”24, Virgil Tănase este un scriitor român considerat în România mai degrabă un
scriitor francez, „mai cunoscut în Japonia decât în ţara sa de origine”25 unde cărţile i se traduc în
tiraje de mii de exemplare.
Virgil Tănase este „scriitor şi om de teatru, autor al unei duzini de romane în limba
franceză, realizator a cel puţin treizeci de spectacole, în România şi Franţa, adaptator pentru
scenă al unor opere de Balzac, Dostoievski, Proust, Saint-Exupéry, traducător din rusă
(Cehov)”26. A făcut parte din grupul oniric, alături de Dumitru Ţepeneag (cei doi sunt consideraţi
liderii grupului), Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Daniel Turcea, Florin Gabrea, Emil
Brumaru, Sorin Titel, Iulian Neacşu. „Creaţia acestora se plasează la interferenţa
experimentului oniric cu neomodernismul, literatura scrisă de ei fiind acceptată cu rezerve (o
singură excepţie, Miron Radu Paraschivescu) și chiar mai rău primită de oficialitate.”27 Chiar şi
în prezent, Virgil Tănase conti nuă să rămână unul dintre scriitorii marginalizaţi fără motive
întemeiate: „Devenit în 1977 disident anticeauşist alături de Paul Goma, exilat la Paris şi
victimă, în 1983, a unei tentative de asasinat puse la cale de Securitate, Virgil Tănase continuă
să rămână unul dintre cei mai nedreptăţiţi şi mai absurd marginalizaţi scriitori în România
postdecembristă”28.

22
Idem, p. 30.
23
Lidia Ghiulai, Literatura ca formă de autobiografie interioară la Octavian Paler, în revista Caiete Critice, nr. 7
(321)/2014, Ed. Expert, Bucureşti, p. 60.
24
Nicoleta Sălcudeanu, Morala de catastrofă, în Revista Cultura, NR. 359 din 02-februarie-2012, articol disponibil
la adresa http://revistacultura.ro/nou/2012/02/%E2%80%9Emorala-de-catastrofa%E2%80%9C/, accesat în data de
18-ianuarie-2017, ora 16:39.
25
Idem.
26
Dumitru Micu, Viaţa lui Cehov, în revista Caiete Critice, nr 10 (312)/2013, Ed. Expert, Bucureşti, p. 50.
27
Lucian Chişu, Agonie fără extaz, în revista Caiete Critice, nr. 10 (312) )/2013, Ed. Expert, Bucureşti, p. 36 şi 37.
28
Paul Cernat, O biografie dostoievskiană, în revista Caiete Critice, nr. 10 (312) )/2013, Ed. Expert, Bucureşti, p.
55.

6
 „Singuratic, el este şi un scriitor singular. Singular pentru că se numară printre puţinii
scriitori români care-şi câştigă pâinea, şi nu usor, în afara teatrului, din scris, şi asta în Franţa.
Singular fiindcă a publicat şi publică la cele mai importante edituri franceze, iar cărtile sale se
vând în tiraje de câte douazeci de mii de exemplare şi sunt traduse în alte limbi, inclusiv în
japonezaă”29.
Între cele mai importante cărţi publicate ale acestui autor se numără:
„Portrait d’homme à la faux dans un paysage marin, Flammarion, 1976;
Apocalypse d’un adolescent de bonne famille, Flammarion, 1980; (Apocalipsa unui adolescent
de familie), Bucureşti, 1992;
L’Amour, l’amour, Paris, 1982;
C’est mon affaire, Paris, 1983;
Cette mort qui va et vient et revient, Hachette, 1984;
Le Bal sur la goelette du pirate aveugle, Paris, 1987;
Evenţia Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunţii sale dintr-un secol
revolut), Craiova, 1994;
La Vie mystérieuse et terrifiante d’un tueur anonyme, Ramsay, 1990;
Ma Roumanie (Entretiens avec Blandine Teze-Delafou), Paris, 1990; (România mea), traducere
Irina Petraş, Bucureşti, 1996;
Ils refleurissent, les pommiers sauvages, Ramsey, 1991;
Zoïa, éditions Non Lieu, 520 pagini, 2009;
Leapşa pe murite, Editura Adevărul, 2011.”30 (sublinierea autorului)
Prima sa carte, Portrait d’homme à la faux dans un paysage marin, trimisă clandestin în
Franţa are ca efect exilul, fiind o „sfidare [a] cutumelor sistemului comunist”.31 În operele sale
din timpul regimului, în perioada în care se afla în exil, autorul a încercat să atragă atenţia
Occidentului asupra crimelor totalitarismului. Cu toate că o astfel de scriere aproape că i-a adus
moartea (este vorba despre articolul Maiestatea Sa Ceauşescu I, rege comunist), Tănase se vrea a
fi scriitor pur şi simplu, nu dizident, nu apărător al neamului, nu luptător împotriva
comunismului, fiind într-adevăr de o modestie şi „de o discreţie ţipătoare”32: „Scriitor, şi nu
29
Nicoleta Sălcuteanu, Morala de catastrofă.
30
Solomon Centa, Leapşa pe murite, articol disponibil la adresa https://argozine.wordpress.com/2015/12/05/leapsa-
pe-murite-de-solomon-centa/, accesat în data de 18-ianuarie-2017, ora 17:06.
31
Lucian Chişu, Agonie fără extaz, p. 37.
32
Nicoleta Sălcuteanu, Morala de catastrofă.

7
disident. Scriitor, şi nu diligent apărător al drepturilor omului. Scriitor, şi nu martor într-un
proces fie el chiar istoric şi de care nimeni nu mai are nevoie de îndată ce s-a pronunțat
sentința”33. În scrierile sale autobiografice nu se afişează a fi un erou şi nu face mare caz din
povestea vieţii lui, poate tocmai de aceea „scrisul său, cărţile sale, valoarea lor rămân, în multe
cazuri, articole nedigerabile de stomacul spiritual contemporan înfometat de eroisme, de
ilegalisme, anticomunisme inventate în multe cazuri, dar cu atât mai trufaș zgomotoase”34.
„În prezent este scriitor, regizor de teatru şi profesor la Institutul International de
Imagine şi Sunet de la Paris, unde predă «Istoria civilizaţiilor».”35

Leapşa pe murite – „o carte-destin”36

Leapşa pe murite se încadrează în ego-grafie, un gen de literatură apreciat în prioada

postdecembristă, atât în spaţiul românesc, unde „literatura de ficţiune, nu numai aceea
memorialistică, de frontieră, devine un teritoriu fertil pentru căutătorii actuali de adevăr”37, cât
şi în spaţiul european – Europa fiind „deschisă unei «periferii» culturale post-comuniste aflate
în plin proces de redefinire a profilului cultural-identitar”.38
Cartea îşi propune să aducă în vedere cititorilor, după căderea regimului comunist, o
autobiografie ficţionalizată care îmbină „două formule ale pattern-ului «écriture du soi» /
«povestirile vieții»: narațiunea memorialistică și ficțiunea autobiografică”39. Scrierea urmăreşte
căutarea identităţii individului ex-totalitar care se confruntă, încă de dinaintea căderii regimului
dictatorial (în perioada exilului) cu diferenţa dintre Est şi Vest. „Leapșa pe murite, propune un
scenariu ficţionalizat-autobiografic centrat pe dilemele eului «captiv» în istorie, rescrisă acum
posttraumatic într-o dublă perspectivă: cea denudând urmele memoriei colective totalitare și
cea valorificând memoria individuală prin elaborarea unei metaistorii identitare, în care

33
Virgil Tănase, Leapşa pe murite. Document poliţist şi literar, Ed. Adevărul Holding, Bucureşti, 2011, p. 328.
34
Andrei Grigor, Glosa, Mitul lui Sisif și Omul revoltat al lui Virgil Tănase, p. 48.
35
Solomon Centa, Leapşa pe murite.
36
Nicoleta D. Ifrim, Memorie și istorie în naraţiunea identitară: Leapșa pe murite - Virgil Tănase, o carte-destin,
în revista Caiete Critice, nr. 12 (302) / 2012, Ed. Expert, Bucureşti, p.22.
37
Alina Crihană, Aspecte ale memorialisticii româneşti posttotalitare, p. 12.
38
Nicoleta D. Ifrim, Memorie şi istorie în naraţiunea identitară: România mea, p. 38.
39
Nicoleta D. Ifrim, Memorie și istorie în naraţiunea identitară: Leapșa pe murite, p. 22.

8
rememorarea exilului și a postexilului, clivajul dintre Vestul imaginat și cel trăit sunt re -narate
într-o fascinantă carte-destin.”40
După cum am putut observa în primele noastre pagini dedicate genului biografic din
perioada postdecembristă, literatura devine un câmp al defulării şi al vindecării traumelor
produse de un regim al terorii. Scriitura este astfel o modalitate de regăsire a Sinelui, prin dez-
identificarea de trecut şi căutarea identităţii pierdute în urma colonizării comuniste. Memoria
subiectivă se aşază peste Marea Istorie pe care o re-narează din perspectivă subiectivă, într-un
proces de vindecare şi de căutare a Centrului, de rezolvare a unor dileme şi probleme
existenţiale. „Literatura estului postcomunist verbalizează o voce a «diferenţei» prin
promovarea unei scriituri a memoriei în care strategiile confesiunii activează [...] permanente
«retrăiri» ale micilor istorii din perioada totalitaristă, în esenţă texte autobiografice
recuperatoare ale unor experienţe acum re-narate în perioada post-totalitară în care personajul
protagonist al propriei «povestiri a vieţii” se redefineşte prin mecanismele dez-/re-identificării.
«Trăitorul în Istorie» îşi rescrie [...] versiunea particulară a istoriei totalitare prin care
decodează – terapeutic – experienţele personale definitorii, dez-identificându-se şi re-
inventându-se cu fiecare episod autobiografic înscris în « mitologia personală»”41 Cartea devine
astfel „un exerciţiu de redefinire a identităţii (ex)captive în Marea Istorie şi de atenuare a
traumelor interioare în doi paşi - «ruptură» şi recuperare identitară, procesul dez-identificării
marcând etapele re-construcţiei «sinelui»”.42
În Leapşa pe murite naratorul se confruntă cu dilemele pre- şi post-totalitarismului şi
încearcă, prin re-nararea Marii Istorii în istoria personală, regăsirea identităţii pierdute în urma
traumelor regimului comunist şi depăşirea stigmatului marginalităţii. Cartea urmăreşte regăsirea
identităţii „exilatului Periferiei totale – intelectualul est-european”43 şi pune în discuţie probleme
de altfel comune scriitorilor post-totalitari care au trăit experienţa exilului: apartenenţa sau dubla
apartenenţă, acceptarea exilului, confruntarea cu Vestul, retrăirea istoriei individuale şi colective,
vindecarea traumelor, căutarea unei identităţi stilistice post-totaliate, post-traumatice. Căderea
dictaturii şi implicit, a cenzurii asupra scriiturii, apoi cunoaşterea libertăţii de exprimare din
spaţiul vestic, parizian, au prilejuit începerea unei experienţe iniţiatice, a „«călătoriei» simbolice

40
Idem.
41
Nicoleta D. Ifrim, Forme ale „dez-identificării” în scriitura diaristică post-decembristă, p. 27.
42
Idem.
43
Nicolea D. Ifrim, Memorie și istorie în naraţiunea identitară: Leapșa pe murite, p. 23.

9
către Sine”44, naratorul încercând să se redefinească prin defulare şi „«exorcizare» prin
scriitură”45, prin vindecarea traumelor şi a complexelor totalitare ce încă se mai păstreză în
mentalul acestuia.
Realizând o călătorie prin Istorie, naratorul crează o „aventură [a unui] pelerinaj
identitar”46 ce urmăreşte reconcilierea „memoriei totalitare cu cea a istoriei personale”47 prin
scriitură.
Asemeni altor scrieri ego-grafice, şi în Leapşa pe murite, se încearcă accentuarea
verosimilitudinii faptelor prezentate48, naratorul numindu-şi cartea „un roman – de data aceasta
adevărat”49, dar şi document poliţist şi literar, aşa cum apare în subtitlu. Gândindu-ne la roman
ne vine în minte automat cuvântul ficţiune, dar privind asupra subtitlului, ne gândim la o colecţie
de mărturii şi documente doveditoare – pe care naratorul le şi prezintă cititorilor în decursul
naraţiunii pentru a-i dovedi veridicitatea. Romnanul „written in the first person in which a
fictional narrator tells the story of his life… [is] pure fiction and its claim to truth … is a playful
imitation of autobiographical practices”50. Deşi faptele sunt adevărate şi dovedite, naratorul
recunoaşte totuşi că ele sunt relatate aşa cum şi le aminteşte 51, căci „n-am ţinut jurnale, n-am
strâns arhive”52. Naratorul îşi îndeamnă lectorul la citirea unui document real, dar avertizează de
asemenea asupra pericolului subiectivismului sau al ficţionalităţii, întrucât distanţa dintre timpul
trăirii şi timpul povestirii este destul de mare. Orice scriere autobiografică este o ficţiune, chiar
dacă ea nu inventează personaje: „O ficţiune totuşi există în orice naraţiune memorialistică:
aceea care respinge ficţiunea literaturii. Ea nu inventează în sens strict personaje, dar
transformă, dacă este suficient de puternică, personajele reale ale unei epoci în personaje care

44
Idem.
45
Idem.
46
Idem, p. 24.
47
Idem, p. 23.
48
„întâmplările pe care le povesteşte sunt uneori atât de mirabile încât par născocite. Nu sunt. Oricât de uimitoare,
faptele pe care le relatez sunt adevărate [...] nimeni nu le poate pune la îndoială autenticitatea dovedită de
documentele pe care, uneori, îmi voi îngădui să le evoc”, Virgil Tănase, Leapşa pe murite, p. 5.
49
Virgil Tănase, Leapşa pe murite, p. 7.
50
Charline Pluvinet,. Fictions en quête d'auteur. Rennes: PU de Rennes, 2012, p. 55, apud Nicoleta D. Ifrim,
History and Identity in Post-Totalitarian Memoir Writing in Romanian, CLCWeb: Comparative Literature and
Culture 16.1 (2014): http://dx.doi.org/10.7771/1481-4374.2133, p. 5.
51
„Mă voi mulţumi de altfel, pe cât se poate, să evit interpretările pe care le las în seama dumneavoastră,
mărginindu-mă să consemnez evenimentele, în măsura în care mi le amintesc, pentru că, mai puţin încrezător în
excepţionalitatea destinului meu decât alţii în al lor, n-am considerat niciodază că particip întrâun fel la istoria
timpului meu şi nâam ţinut jurnale, n-am strâns arhive şi n-ampăstrat în memorie ceea ce mi se părea a fi
neînsemnat faţă de cărţile pe care le scriam”, Virgil Tănase, Leapşa pe murite, pp. 5-6.
52
Virgil Tănase, Leapşa pe murite, p. 6.

10
au relevanţă, personaje memorabile, proprii literaturii. Identitatea lor se pierde în naraţiune,
rămâne doar semnificaţia lor în ordine morală şi psihologică.”53
Cu privire la iluzia verosimilului din genul autobiografic, Andrei Grigor mărturisea: „Nu
sunt un cititor împătimit de texte diaristice sau memorialistice și am, în general, rezerve faţă de
acest tip de scriitură. Simplu vorbind, reţinerea vine în primul rând din faptul că genurile
autobiograficului îmi par o capcană care, sub înfăţișarea ispititoare a veridicului, îţi ronţăie
așteptările cu colţii ficţiunii nu totdeauna foarte izbutite. De multe ori, în astfel de texte,
adevărul și imaginaţia par a se dușmăni și își fac rău reciproc”54 (sublinierea noastră).
Cuvântul lămuritor din începutul scrierii lui Virgil Tănase „pecetluieşte, printr-o invitaţie
explicită, cooperarea lectorului în aventura «uimitoare» consemnată în paginile
«documentrului» său «poliţist şi literar»”55. Naratorul îşi motivează scriitura înscriind-o „în
limitele unui dublu pact – deopotrivă «ficţional», mai exact «romanesc», şi referenţial, cel de-al
doilea orientat atât spre istoria personală, cât şi mai ales, spre marea istorie în care aceasta
este «întreţesută»”56.
Îmbrăcând haina ficţională a romanului, povestea vieţii este de fapt re-povestirea şi în
acelaşi timp retrăirea istoriei: „o carte de memorii cuprinde în fond povestea unei vieţi şi, direct
sau indirect, povestea unei istorii”57 (sublinierea autorului). Renararea istoriei trăite devine un
prilej de meditaţie asupra destinului şi a faptului că nimic nu este întâmplător 58. „Este o lecție
care traversează întreaga istorie «pusă în intrigă» în Leapşa pe murite şi care vine să sprijine
proiectul identitar, având drept miză «configurarea» unei narațiuni «totalizante», în interiorul
căreia «hazardul e transmutat în destin».”59

53
Eugen Simion, Genurile Biograficului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 11, apud Nicoleta D. Ifrim,
Memorie şi istorie în naraţiunea identitară: România mea, p. 39.
54
Andrei Grigor, Glosa, Mitul lui Sisif și Omul revoltat al lui Virgil Tănase, p.46.
55
Alina Crihană, Memoriile unui romancier „de familie bună” sau despre o nouă (?) etică a esteticului: Virgil
Tănase – Leapşa pe murite, în revista Caiete Critice, nr. 12 (302) / 2012, Ed. Expert, Bucureşti, p. 14.
56
Idem, pp. 14 şi 15.
57
Eugen Simion, Genurile Biograficului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 11, apud. Nicoleta D. Ifrim,
Memorie şi istorie în naraţiunea identitară: România mea, p. 39.
58
“ceea ce-a fost făcut rămâne făcut şi nu poate fi înlăturat. […] La un anume soroc, cutare sau cutare din
înfăptuirile noastre poate părea «greşită», dar această judecată e parțială, din perspectiva unei etape care nu e
ultima, şi ceea ce regretăm azi poate fi obârşia realizărilor şi bucuriilor noastre de mâine. Cu condiția totuşi ca,
tocmai, să ne ducem viața după principii mai durabile decât situațiile istorice – nu găsesc alt nume pentru aceste
alcătuiri vremelnice în care trăim, fireşte, dar care sunt perisabile […]. Important e ca toate cărămizile pe care
le-am plămădit cu lutul pe care ni -l propune veacul să se adauge într -un acelaşi edificiu care numai el dă sens şi
valoare fiecăruiadin elementele care-l constituie.”, Virgil Tănase, Leapşa pe murite, pp. 167 şi 168.
59
Alina Crihană, Memoriile unui romancier „de familie bună”, p. 16.

11
 Leapşa pe murite este structurată în două părţi (fiecare capitol al acestora având titluri
grăitoare pentru evenimentele relatate): România şi Franţa, „reprezentând cele două spaţii
«retrăite» prin imaginarul confesiv-ficţional”60.
În prima parte sunt tratate teme ce vizează rolul intelectualului în istorie, referindu-se în
special la epoca totalitaristă. Astfel, conform naratorului, un scriitor nu trebuie să se conformeze
presiunilor şi opresiunilor unui regim, oricare ar fi el, care nu iubeşte adevărul şi ilibertatea, ci,
din contră, trebuie, prin scriitura sa, să facă cunoscute lumii întregi „crimele care se
săvârşeau”61, chiar dacă literatura singură n-ar putea sâ-i stea împotrivă, aşa cum „nu poţi stăvili
un cutremur sau apele ce se revarsă peste mal”, dar poţi cel puţin „să nu [te-neci] în mocirla
care se revărsase”62. Prima parte este aşadar retrăirea copilăriei, sub frica invaziei ruşilor şi apoi
sub frica regimului, rememorarea anilor de şcoală de la Galaţi, apoi a experienţelor nefericite din
cadrul facultăţii, care i-au adus exmatricularea şi reeducarea în combinatul siderurgic, în fine,
toate acţiunile dizidente care l-au transformat într-un „indezirabil”63 şi i-au adus în cele din urmă
exilul.
În ce-a de-a doua parte se reflectă temele exilului: „angoase interioare şi dilemele
identitare”64 care reies din separarea de spaţiul românesc – un acasa care nu îl mai doreşte pe
narator, şi integrarea în spaţiul european – o nouă casă unde nu este primit tocmai cu braţele
deschise, iar lupta pentru supravieţuire, atât cea cotidiană cât şi cea scriitoricească fiind acerbă.
Se povesteşte aici drumul anevoios către scuccesul ca scriitor în Franţa ˗ o meserie din care nu se
putea trăi, motiv pentru care naratorul este nevoit să lucreze ce portar ˗ dar şi aventura uimitoare
a planului de asasinat pus la cale de însuşi conducătorul regimului dictatorial din România.
În cele două părţi ale cărţii sunt ilustrate, în contrast (sau poate nu) două spaţii sau „două
«experienţe» – România comunistă și Franța exilului pre/post -ceaușist”65. Eliberarea din spaţiul
de captivitate al regimului este văzută de narator ca fiind imposibilă 66 . Odată ieşit din această
captivitate, naratorul nu îşi uită compatrioţii şi patria-mamă şi încearcă, pe cât posibil, să
influenţeze realitatea politică din ţară şi să facă cunoscut lumii faptul că „ei au transformat
60
Nicoleta D. Ifrim, Memorie și istorie în naraţiunea identitară: Leapșa pe murite, p. 25.
61
Virgil Tănase, Leapşa pe murite, p. 7.
62
Idem, p. 7.
63
Nicoleta D. Ifrim, Memorie şi istorie în naraţiunea identitară: România mea, p. 37.
64
Nicoleta D. Ifrim, Memorie și istorie în naraţiunea identitară: Leapșa pe murite, p. 25.
65
Idem.
66
„Occidentul! Ciudată senzaţie de a păşi pe lună, de-a fi învins nu ştiu ce gravitaţiea istoriei care mă ţinea legat de
o ţară ale cărei uşi şi ferestre păreau toate închise pentru mine în virtutea unor legi implacabile şi fatale; o senzaţie
de desăvârşită irealitate”, Virgil Tănase, Leapşa pe murite, p. 181.

12
România într-un lagăr de muncă şi pe români în puşcăriaşi care ascultă de frică şi nu visează
decât la o evadare cel mai adesea pur teoretică”67.
Chiar şi în spaţiul eliberator, naratorul suferă însă multiple decepţii: nu se poate adapta în
cercul scriitorilor exilaţi de la Paris şi devine un „[exilat] între exilaţi”68, neacceptând „dictatul şi
comandamentul est-etic”69. Odată păşit în Occident, noul eliberat simte în acelaşi timp o formă
de admiraţie, dar şi de repulsie faţă de acesta:
„Virgil Tanase ajunge într-un Paris unde se izbeşte de cam aceleaşi
lucruri ca în România despre care sperase că a scapat: o cenzură neiertătoare, o
presă care minte şi manipulează, o administraţie la fel de birocratică [...] şi şirul
ar putea continua. Dezamăgiri are şi în ceea ce priveşte viaţa culturală, de pildă
teatrul, incomparabil, ca nivel valoric, cu cel românesc, beneficiarul unei fecunde
«jonctiuni» între marea traditie a teatrului rus şi inovaţiile celui occidental. Până
şi regizori ce aveau la activ spectacole memorabile, ca Lucian Pintilie de pildă,
se complac să producă la Paris reprezentaţii derizorii. La Comedia Franceza,
spectacolele sunt, şi nu de azi, de ieri, «prăfuite şi reci, cu actori îndrumaţi să
conferenţieze sau să se scalâmbâie aiurea». Scriitorul, dramaturgul se luptă din
răsputeri cu editorii de carte, de ziare şi reviste, pentru a fi consecvent cu sine şi
a nu-şi abandona principiile.”70
Leapşa pe murite a lui Virgil Tănase se înscrie în „scriitura autobiografică post-
totalitară [care] angajează o căutare identitară în care naratorul îşi confruntă direct dilemele
interioare cu recuperarea urmelor a două tipuri de Memorie : memoria colectivă a Marii Istorii
şi cea personală, angoasantă şi problematizantă, a «subiectului totalitar». Mediată prin
discursul «curativ», experienţa traumatică a dictaturii comuniste, re-trăită din perspectiva
«eului captiv» ex-totalitar, este compensată prin validarea estetic-literară a unui «pelerinaj
identitar» în interiorul unui exil «exploatat» ca formulă de supravieţuire culturală.”71
Povestea naratorului care îşi retrăieşte traumele totalitarsmului prin „scriitura-terapie”72
se suprapune poveştii unei întregi naţiuni: „«povestirea vieţii» punctează, încă de la început,
67
Idem, p. 189.
68
Nicoleta D. Ifrim, Memorie și istorie în naraţiunea identitară: Leapșa pe murite, p. 26.
69
Nicoleta Sălcudeanu, Morala de catastrofă.
70
Constantin Coroiu, Leapşa pe trăite, în revista Cultura Literară, nr. 449 din 05-decembrie-2013, disponibil la
adresa http://revistacultura.ro/nou/2013/12/leapsa-pe-traite/, accesat în data de 19-ianuarie-2017, ora 01:28 AM.
71
Nicoleta D. Ifrim, Memorie şi istorie în naraţiunea identitară: România mea, p. 37.
72
Nicoleta D. Ifrim, Memorie şi istorie în naraţiunea identitară: România mea, p. 40.

13
caracterul de reprezentativitate al unui destin individual suprapus peste cel colectiv 73”. Dilemele
naratorului sunt astfel dilemele întregii Românii care după căderea comunismului s-a văzut
deodată pusă în faţa unei libertăţi pe care nu ştia cum să o (mai) folosească.

Bibliografie/Webografie

73
Idem.

14
Antofi, Simona, Memorie identitate şi ficţiune – Mariana Şora, O viaţă în bucăţi, în revista
Caiete Critice, nr. 8 (310)/2013, Ed. Expert, Bucureşti.
Burtea-Cernat, Bianca, Proza românească postdecembristă. Câteva consideraţii, în revista
Caiete Critice, nr. 4 (318)/2014, Ed. Expert, Bucureşti.
Centa, Solomon, Leapşa pe murite, articol disponibil la adresa
https://argozine.wordpress.com/2015/12/05/leapsa-pe-murite-de-solomon-centa/
Cernat, Paul, O biografie dostoievskiană, în revista Caiete Critice, nr. 10 (312) )/2013, Ed.
Expert, Bucureşti.
Chişu, Lucian, Agonie fără extaz, în revista Caiete Critice, nr. 10 (312) )/2013, Ed. Expert,
Bucureşti.
Coroiu, Constantin, Leapşa pe trăite, în revista Cultura Literară, nr. 449 din 05-decembrie-2013,
disponibil la adresa http://revistacultura.ro/nou/2013/12/leapsa-pe-traite/
Crihană, Alina, Aspecte ale memorialisticii româneşti posttotalitare: între pactul autobiografic şi
pactul cu istoria, Ed. Europlus, Galaţi, 2011.
Crihană, Alina, Memoriile unui romancier „de familie bună” sau despre o nouă (?) etică a
esteticului: Virgil Tănase – Leapşa pe murite, în revista Caiete Critice, nr. 12 (302) /
2012, Ed. Expert, Bucureşti.
Crihană, Alina, Scriitori în oglinzile „cărţii vorbite”: Ileana Mălăncioiu şi „recursul la
memorie”, în revista Caiete Critice, nr. 3 (305)/2013, Ed. Expert, Bucureşti.
Ghiulai, Lidia, Literatura ca formă de autobiografie interioară la Octavian Paler, în revista
Caiete Critice, nr. 7 (321)/2014, Ed. Expert, Bucureşti.
Grigor, Andrei, Glosa, Mitul lui Sisif și Omul revoltat al lui Virgil Tănase, în revista Caiete
Critice, nr. 10 (312)/ 2013, Ed. Expert, Bucureşti.
Ifrim, D. Nicoleta, Memorie și istorie în naraţiunea identitară: Leapșa pe murite - Virgil
Tănase, o carte-destin, în revista Caiete Critice, nr. 12 (302) / 2012, Ed. Expert,
Bucureşti.
Ifrim, D. Nicoleta, Memorie şi istorie în naraţiunea identitară: România mea - Virgil Tănase
sau confesiunile unui „indezirabil”, în revista Caiete Critice, nr. 1 (303)/2013, Ed.
Expert, Bucureşti.

15
Ifrim, D. Nicoleta, History and Identity in Post-Totalitarian Memoir Writing in Romanian,
CLCWeb: Comparative Literature and Culture 16.1 (2014):
http://dx.doi.org/10.7771/1481-4374.2133.
Ifrim, D. Nicoleta Forme ale „dez-identificării” în scriitura diaristică post-decembristă: de la
dialogul scriptural cu Vestul la reconstrucţia identitară, în revista Caiete Critice, nr. 7
(333)/2015, Ed. Expert, Bucureşti.
Micu, Dumitru, Viaţa lui Cehov, în revista Caiete Critice, nr 10 (312)/2013, Ed. Expert,
Bucureşti.
Safta, Oana Anca, Speciile biograficului – ieşirea din clandestinitate, transferul din sfera
privată în spaţiul public, în revista Caiete Critice, nr. 7 (297)-2012, Ed. Expert,
Bucureşti
Sălcudeanu, Nicoleta, Morala de catastrofă, în Revista Cultura, NR. 359 din 02-februarie-2012,
articol disponibil la adresa http://revistacultura.ro/nou/2012/02/%E2%80%9Emorala-de-
catastrofa%E2%80%9C/
Tănase, Virgil, Leapşa pe murite. Document poliţist şi literar, Ed. Adevărul Holding, Bucureşti,
2011.

16