Universitatea „Dunărea de Jos”, Galați

Facultatea de Litere
Specializarea: Teoria și practica textului
An I

Berlinul meu e un monolog,

de Nora Iuga

căutarea identitară, raportul memorie-istorie, scriitura feminină

Masterand: Uță (Patriche) Anca Nicoleta

 Berlinul meu e un monolog

Nora Iuga, pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino, (n. 4 ianuarie 1931, Bucureşti),
poetă, prozatoare şi traducătoare, este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Dintre
volumele publicate se pot aminti: Vina nu e a mea (Editura Pentru Literatură, 1968);
Captivitatea cercului (Editura Cartea Românească, 1970); Scrisori neexpediate (Editura Cartea
Românească, 1978); Opinii despre durere (Editura Cartea Românească, 1980, Premiul Uniunii
Scriitorilor din România); Inima ca un pumn de boxeur (Editura Cartea Românească, 1982);
Piaţa Cerului (Editura Cartea Românească, 1986); Cîntece (Editura Cartea Românească, 1989);
Săpunul lui Leopold Bloom (ediţia I, Editura Cartea Românească, 1993; ediţia a II-a, Editura
Polirom, 2007; Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Dactilografa de noapte (ediţia I,
Editura Cartea Românească, 1996; ediţia a II-a, Casa de pariuri literare, 2010; Premiul Asociaţiei
Scriitorilor din Bucureşti); Spitalul manechinelor (ediţia I, Editura Universal Dalsi, 1998; ediţia a
II-a, Casa de pariuri literare, 2010); Capricii periculoase (Editura Vinea, 1998); Sexagenara şi
tânărul (ediţia I, Editura Albatros, 2000; ediţia a II-a, Polirom, 2004; Premiul Uniunii Scriitorilor
din România, Premiul revistei Cuvântul); Fasanenstraße 23 - O vară la Berlin (Editura Vinea,
2001); Autobuzul cu cocoşaţi (ediţia I, Editura Vinea, 2001; ediţia a II-a, Editura Charmides,
2010); Lebăda cu două intrări (Editura Vinea, 2003); Fetiţa cu o mie de riduri (Editura Cartea
Românească, 2005; Premiul revistei Cuvântul); Hai să furăm pepeni (Editura Polirom, 2009);
Berlinul meu e un monolog (Editura Cartea Românească, 2010); Blogstory (Editura Casa de
pariuri literare, 2011).

Jurnalul berlinez, Berlinul meu e un monolog are două părți, Fasanenstrasse 23 şi

Stuttgarterplatz 22, care sunt scrise la un interval de zece ani .

Jurnalul surprinde umbra vagă a unui oraş seducător şi te sperie deopotrivă, fixează
imaginea unui organ viu care respiră, pulsează, celulele lui reproducîndu-se vertiginos ca într-o
ecografie. Dar aceasta nu este, pur şi simplu, o carte despre fabulosul oraş a două lumi, ci o carte
despre Berlinul unic şi irepetabil al exuberantei scriitoare Nora Iuga.

Conform Dicționarului explicativ al Limbii Române, confesiunea este mărturisirea unor

fapte, gînduri sau sentimente intime. Citit cu atenție, Berlinul meu e un monolog devine cheia
creaţiei din ultimii ani a poetei şi prozatoarei Nora Iuga. Prima parte a jurnalului este un
exerciţiu continuu de îndrăgostire de un oraş polimorf, plin de surprize, în parcurgerea căruia
Nora Iuga se lasă ghidată doar de întîmplare, mai întotdeauna una fericită. Berlinul e, aici, o
acumulare de imagini aparent disparate, de stări interioare şi emoţii în care se amestecă aleatoriu
crâmpeie de realitate, pentru a alcătui fizionomia unui oraş pe care îl porţi înăuntrul tău.
Confesiunea Norei Iuga nu este data atît de obiectul sentimentelor sale, cât de calitatea lor, de
stările sale interioare. Monologul Norei Iuga se raportează la o anumită perioadă istorică a
României, cărei îi atribuie nenumărate valori negative. Analiza raporturilor dintre memorie,
istorie și ideologie, pe de o parte și construcțiile identitare, pe de altă parte readuc în discuție
problematica abuzurilor memoriei enunțate de către Tzvetan Todorov în Les abuse de la
memoire. După acesta, abuzurile realizate de către memorie reprezintă premisele necesare unor
disonanțe identitare care alimentează în ultimă instanță alienările și crizele culturale.

După cum observa Northrop Frye, scriitorul se raportează, inevitabil, la lumea sa reală,
de la care porneşte în demersul de a-şi construi şi locui lumea ficţională – „Pe lângă ficţiunea
interioară, cuprinzând eroul şi societatea sa, mai există şi o ficţiune exterioară, care rezultă din
relaţia dintre scriitor şi societatea sa.”i Nora Iuga este un exemplu de rezistență prin scriitură. Ea
se subordonează puterii sistemului și opera sa transmite informația mai departe, devenind un
dissident politic ce se raportează prin opera sa în mod indirect la spațiul totalitar, de vreme ce
acesta nu mai face parte în mod direct din peisajul politic totalitar. Raportul dintre individ şi
istorie este adesea mediat, în spaţiul romanului modern, de fantasmele lumii politice – „politicul
este peste tot, fundalul, factorul agravant şi motivul stărilor individului, ale unui participant la
istorie care trăieşte faptele ei mizerabile, abominabile, ale unui om nevoit să-şi salveze sufletul
de la ticăloşia şi degradarea la care îi supune pe toţi boala necunoscută şi de nelecuit a
comunismului.”ii Scriitorul filtrează subiectiv evenimentele, căutând, cum spune Paul Ricoeur,
indicii sau „urme” – „urma ca amprentă materială, urma ca amprentă afectivă şi urma ca
amprentă documentară.” iii Dovedind atât curaj politic, cât și curaj estetic, așa cum definește
Eugen Simion termenii, Nora Iuga se arată imparțială în fața ideii că scriitorul este angajat în
marea istorie și inserează în confesiunile sale imaginea unor oameni politici germani ai secolului
XX (Herta Muller,Oskar Pastior).

Monologul Norei Iuga face parte din literatura memorialistică, adică a confesiunii și a
literaturii subiective. Acest tip de literatură este denunțat în monlogul scriitoarei printr-un discurs
realizat la persoana întâi, ce facilitează relația autor-narator-personaj, dar și realizarea pactului
autobiografic în care autorul își realizează propriul demers avându-se pe sine în centrul
preocupărilor. În jurnalul Norei Iuga, pactul cu istoria este mai puțin pregnant, subordonându-se
pactului cu sine și cu evenimentele trecute prin filtrul planului interior și al subiectivității
planului interior și al subiectivității.

În ceea ce privește clauza sincerității, Eugen Simion, pune în discuție statutul memoriilor
din două puncte de vedere. Pe de o parte, acesta vorbește despre memorialist ca fiind un individ
subiectiv, ce poate avea variate simpatii sau antipatii contribuind la limitarea sincerității
confesiunii, iar pe de altă parte, distanța dintre între momentul trăirii și momentul scrierii poate
deforma cantitativ faptele prezentate. Legea simultaneității (în care povestea trebuie să fie
simultană cu scriitura) nefuncționând alterează încrederea lectorului acordată scriitorului de
memorii. Din acest punct de vedere, Berlinul meu e un monolog rămâne fidel legii anterior
menționate: „Stau. Îmi beau cafeaua. Fumez. Ce am sa scriu mai departe? Tot ce e acum material
și palpabil în jurul meu habar n-are că peste trezeci de zile balonul roșu se va dezumfla și va
cădea la pământ. Fără îndoială am o zi proastă. De ce nu știu să-mi folosesc mâinile decât
nișcând acest pix pe hârtie?.” Faptele sunt consemnate odată cu fluxul gândirii, distanța dintre
momentul trăirii și cel al scrierii fiind aproape imposibil de diferențiat. Irina Petraș susține și ea
această idee într-un articol oferit de romlit.ro : Uneori seamănă cu amintirea, e re-creare, e ca o
traducere izbutită, dar mult mai încăpătoare, inventează timp, taie distanţe, te lasă să-ţi însuşeşti
prin propria voinţă inaccesibilul.” Cu un efort, pe care Nora Iuga îl face repetat („îmi deşert
creierul, faţa mea ascunsă, poate cea mai frumoasă”), poate împăca simţuri şi sensuri, ca-ntr-un
tablou de Picasso.

În ceea ce privește scriitura feminină, Nora Iuga capătă o poziție mult mai fermă.
Feminitatea poate fi definită ca o prelungire a organizãrii sociale, aşa cum rezultã din celebrul
manifest promovat de Simone de Beauvoir prin Al doilea sex: Nu te naşti femeie, ci devii. Din
acest punct de vedere, femeia este perceputã ca alteritate, ca Celãlalt esenţial, asemenea
categoriilor marginalizate. Pornind de la psihanalizã, care considerã manifestãri feminine-luna,
apa; oglinda, pãrul, s-a putut afirma chiar feminitatea limbii, aşa cum se întâmpla cu
reprezentantele feminismului. În ciuda acestei determinãri, termenul se defineşte ca un ansamblu
de reguli care ghideazã comportamentul şi latura fizicã femininã, subordonatã sacrificiului de
sine, eticii grijii şi conformãrii la un model masculin de atractivitate.

Deși diferite structural și conceptual, feminismul și feminitatea își unesc forțele pentru a
descoperi acele calități care transformă femeia într-un subiect demn de luat în seamă, și o smulg
astfel din linia statică a obiectualului, unde a încremenit până acum. Dacă feminismul s-a
manifestat vehement și a revendicat drepturi considerate vitale, apelând la studii din numeroase
domenii, de la mitologie la psihanaliză și sociologie, feminitatea a fost acceptată ca o temă
literară, capabilă să dea culoare vieții și să o înfrumusețeze, redând femeii farmecul și vitalitatea.
Viziunea asupra femeii a fost în permanență influențată de ideologii și de statutul pe care aceasta
l-a avut în societatea vremii, astfel că ideile feministe au pătruns și în literatură, dar factorul
estetic a primat, atenuându-le virulența, astfel că ele nu au mai reprezentat un scop în sine.

Ansamblul de trăsături specifice femeii s-a îmbogățit, în conformitate cu unghiul de

vedere din care era privit și și-a găsit cea mai frumoasă expresie în personajul feminin, oferind
modele, suscitând controverse. Deși are același obiect de studiu, feminismul s-a limitat la
dezbateri teoretice, la probleme de ordin moral, social sau politic. El a înglobat tema feminității
în structura sa, reinterpretând-o pe temeiuri ideologice, analizând-o uneori chiar prin exemple din
sfera literaturii. Feminismul și feminitatea sunt două concepte distincte, care își dispută
domeniile ideologiei și literaturii, dar se armonizează grație preocupării comune de a conferi
femeii o nouă identitate și un statut vizibil modificat, îmbunătățit.

Discursul Norei Iuga în ceea ce privește feminitatea și feminismul este dispus pe mai
multe planuri, acoperind o serie de aspecte ce țin de spațiul interior al scriitoarei. Aceasta se
complace în noul peisaj din Berlin, trăiește și își radiografiază fiecare pas ce îl face ca o Alice în
Țara Minunilor. Spre deoserbire de aceasta, Nora Iuga nu încearcă să desifreze sensurilor noilor
evenimente și lucruri ce îi invadează existența, ci încearcă să și le interiorizeze ca pe un dat al
său, ca pe o valoare fundamentală a ceea ce are să devină ulterior. Aceste idei ale scriitoarei sunt
sugerate prin întrebări retorice, prin oferirea de interpretări, prin crearea unei relații foarte strânse
între scriitor-lector. Irina Petraș sublinia într-un articol publicat pe romlit.ro complexitatea
discursului Norei Iuga: Cochetăria, iubirea, farmecul, alintările şi răsfăţul sunt instrumente
unisex asumate dezinvolt, contagios. Scrisul e o Love Parade pe o „stradă împăcată cu sine ca o
femeie care se ştie frumoasă”. E şi un lux cotidian, cel care îţi acordă frivol importanţă când
lumea pare să se fi aplatizat în jurul tău. Mândru şi enigmatic, înfrânt şi indiscret, textul
exersează vieţi infinite.

În concluzie, Berlinul meu e un monolog e o carte ce se raportează la istorie prin modul

scriiturii, prin căutarea identitară, un text ce oferă, pe un fundal forfotind de oameni cu nume şi
fără, de stări şi mişcări personale şi mondiale, de tensiuni socio-politice şi gesturi mărunte,
imaginație, grație, bucuria exuberantă a descoperirii unui oraş fabulos, voință, amintire, istorie,
simultaneitate.

i
Northrop Frye, Anatomia criticii, traducere de Ion Pop (Bucureşti: Univers, 1972), 64.
ii
Eugen Negrici, Literatura română sub comunism (Bucureşti: Editura Fundaţiei Pro, 2006), 257.
iii
Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, traducere de Ilie Gyurcsik şi Margareta Gyurcsik (Timişoara: Amarcord,
2001), 173.