[CORAVU, Robert. Călătoriile cărții. În: Cristina Popescu (coord. șt.).

Călătoria cărții: itinerar

prin lumea informației. București: Editura Universității din București, 2016, p. 267-272.
Comunicare susținută în cadrul Colocviului internațional „Călători și călătorii. A privi, a descoperi”
organizat de Facultatea de Litere a Universității din București, 7-8 noiembrie 2015]

CĂLĂTORIILE CĂRȚII

Cadru didactic asociat dr. Robert CORAVU

Facultatea de Litere, Universitatea din București

Călătorului îi șade bine cu drumul

Călătorului îi șade bine cu cartea
Cărții îi șade bine cu drumul

A călători nu înseamnă doar a parcurge distanța dintre două puncte. Călătoria implică o modificare
de stare a călătorului la nivel emoțional, cognitiv, spiritual. Privită din această perspectivă, cartea e
promisiunea mereu îndeplinită a unei călătorii. Ea este în același timp teritoriul și vehiculul unor
călătorii interioare, exploratoare, dar și un obiect cultural care pentru a-și împlini menirea trebuie să
parcurgă drumul spre cititor, destinația sa. Nu în ultimul rând, cartea călătorește în timp, ca formă
de memorie înregistrată a umanității.

1. CARTEA - O CĂLĂTORIE ÎN SINE

Orice carte e o călătorie în sine: ea ne transportă dintr-un punct al experienței noastre de viață într-
un altul, unde ne regăsim îmbogățiți cu idei, cunoștințe, întâmplări, trăiri care sunt produsul
experienței și imaginației altor ființe umane; o călătorie care poate fi una de plăcere, un
divertisment, poate avea scop de instruire sau poate reprezenta o formă de rezistență, de
supraviețuire, de evaziune dintr-un prezent copleșitor.
Lectura ca divertisment, lectura de loisir este cea mai întâlnită formă de interacțiune cu cartea. Aici,
un caz aparte îl reprezintă cartea care-l însoțește pe călător, care este tovarășa de călătorie a
acestuia. Călătorului îi șade bine nu doar cu drumul, ci și cu cartea. Cartea care-l însoțește pe călător
este o călătorie într-o călătorie, o călătorie virtuală care se adaugă celei întreprinse în lumea vizibilă.
La celălalt pol, lectura ca formă de rezistență ne propune referințe familiare, nu foarte îndepărtate în
timp, din aria noastră geografică. Înainte de schimbările produse în 1989 în țările din Europa de Est,
pentru cetățenii lor cartea a reprezentat o ușă deschisă spre libertate, una dintre puținele posibilități
de a evada din cenușiul cotidian.
Apelul la carte este un reflex de supraviețuire care se activează în orice societate totalitară, chiar și
în situații greu de imaginat. Majoritatea celor care au scăpat cu viață din ghetoul din Theresienstadt
(Cehia) au considerat că accesul la cuvântul scris a fost unul dintre factorii esențiali pentru
supraviețuirea lor, lectura constituind, într-un asemenea context extrem, „un instrument crucial de
confort, învățare și evadare”1. Biblioteca ghetoului, inaugurată în august 1942, ale cărei colecții
conțineau la sfârșitul războiului aproximativ 100.000 de volume, făcea parte din butaforia unui
„lagăr-model” - în realitate, un punct de tranzit spre lagăre ale morții precum Treblinka sau
Auschwitz - prin care naziștii încercau să convingă comunitatea internațională că evreii cu un
anumit statut social și intelectual, aduși aici cu prioritate, beneficiau de condiții de viață normale.
Colecțiile ei s-au constituit prin transferul unor publicații din bibliotecile evreiești confiscate de

1
Miriam Intrator, „<<People were literally starving for any kind of reading>>: The Theresienstadt Ghetto Central
Library, 1942-1945”, în Library Trends, vol. 55, 2007, nr. 3, p. 514.
naziști și din cărțile aduse de evreii deportați, care le preferau altor obiecte, poate mai utile, în
bagajul de 50 de kilograme pe care aveau dreptul să-l ia cu ei la plecare. Biblioteca dispunea de o
sală de lectură, avea filiale și punea la dispoziție colecții de împrumut mobile, alcătuite din cutii cu
câte 30 de cărți care circulau în lagăr în funcție de un program prestabilit. Astfel, în mijlocul unei
tragedii fără echivalent în istoria umanității, sfidând spectrul omiprezent al anihilării fizice, cartea a
contribuit la salvarea de vieți omenești intermediind călătorii ale imaginației dincolo de gardurile de
sârmă ghimpată.

2. CĂRȚILE CĂLĂTOARE

Pornind de la cea de-a treia lege a biblioteconomiei enunțată de Ranganathan - „Fiecărei cărți,
cititorul ei” - se poate spune că menirea cărții este să călătorească, să coboare din raft pentru a fi
citită, pentru a fi împrumutată dintr-o bibliotecă, de la o bibliotecă la alta sau de la un cititor la altul,
să parcurgă drumuri uneori lungi și anevoioase pentru a ajunge la cel care are nevoie de ea. Cărții îi
șade bine cu drumul, deoarece o carte necitită, care zace pe un raft de bibliotecă, nu își împlinește
destinul.
Multă vreme, până când codexul s-a impus drept forma cea mai ergonomică a cărții-obiect, cartea a
avut o corporalitate care i-a limitat circulația. Conjugarea avantajelor codexului cu posibilitățile de
multiplicare aduse de tehnologia tiparului a ușurat călătoriile cărții.
Mai târziu, când în biblioteci funcția de circulație a început să câștige teren în fața celei tradiționale,
de conservare, călătoriile cărții au fost susținute prin serviciile de împrumut la domiciliu, furnizate
inclusiv cititorilor care, din motive obiective, puteau ajunge mai greu sau deloc la sediul bibliotecii.
Înainte de apariția bibliotecilor publice moderne, dezideratului de a furniza cărți celor care aveau
dificultăți în a le obține i-au răspuns bibliotecile mobile (mobile libraries), cunoscute și sub
denumirea de biblioteci itinerante (itinerant libraries) sau biblioteci călătoare (travelling libraries).
În 1679, reverendul englez Thomas Bray, pentru a veni în ajutorul numeroșilor clerici care nu aveau
posibilitatea să-și procure cărțile teologice necesare, a înființat primele biblioteci de împrumut
călătoare, sub forma unor colecții împachetate în cutii și trimise protopopiatelor din coloniile
britanice2. Dezvoltarea industrială și evoluția mijloacelor de transport au favorizat apariția la
începutul secolului al XIX-lea, tot în Anglia, a bibliotecilor itinerante sub forma unor colecții
împrumutate de o agenție centrală; acestea aveau ca principal grup-țintă indivizii situați în zonele
rurale sau mai slab populate, unde cărțile erau transportate cu ajutorul navelor, trenurilor sau
căruțelor.
În SUA, cel care a lansat ideea colecțiilor de carte călătoare a fost Melvil Dewey, în 1893. Inițiativa
lui Dewey a avut la bază convingerea că accesul la carte este esențial pentru progres și a pornit de la
observația că multe comunități nu dispuneau de banii necesari pentru a-și înființa biblioteci publice.
În scurt timp, aproape 30 de state americane furnizau, într-o formă sau alta, servicii de biblioteci
mobile. Primul bibliobuz a apărut în 1905, când Washington County Free Library din Maryland a
trimis o căruță cu cărți în diferite localități din mediul rural ai căror rezidenți aveau acces limitat la
servicii de bibliotecă; în primele șase luni, au fost furnizate în acest fel peste 1.000 de volume3.
Bibliobuzele joacă și azi un rol important în țările care au suprafețe mari și unde există numeroase
comunități mici, izolate (SUA, Canada, Australia), fie că e vorba de varianta lor cea mai familiară -
autobuzele concepute special pentru transportul unor colecții de împrumut - sau de avioanele
folosite în Alaska pentru „bibliotecile zburătoare” (flying libraries)4. În alte părți ale lumii,
transportul cărților la distanță se face prin mijloace mai puțin moderne, dar la fel de practice în
contextul dat. Astfel, în Columbia, în 1990, la inițiativa Ministerului Culturii, au fost înființate

2
Diane Bashaw, „On the Road Again”, în Children & Libraries: The Journal of the Association for Library Service to
Children, vol. 8, 2010, nr. 1, p. 32-35.
3
Tanja Harrison, „The Courage to Connect: Mary Kinley Ingraham and the Development of Libraries in the
Maritimes”, în Library & Information History, vol. 28, 2012, nr. 2, p. 75-102.
4
Nancy Ferrell, „Alaska's flying library”, în Library Journal, vol. 108, 1983, nr. 6, p. 554-555.
bibliotecile mobile care folosesc măgăruși (biblioburro) pentru a transporta cărți în zonele rurale
cele mai îndepărtate, în special în cele situate în junglă și în zonele muntoase5.
Ieșind din zona structurilor infodocumentare, putem vorbi despre formele alternative de călătorie a
cărții. Una dintre acestea este schimbul de cărți între cititori (book sharing). În ultimii ani,
inițiativele de schimb de cărți, cum este BookCrossing6, au devenit foarte populare. Filosofia
BookCrossing, exprimată sintetic în îndemnul „dacă-ți iubești cărțile, lasă-le să plece” (if you love
your books, let them go)7, încurajează cititorii să-și împartă cărțile, punându-le la dispoziție în acest
scop o platformă online. O carte înregistrată pe platformă primește un identificator unic
(BookCrossing ID), iar cel care a pus-o în circulație (întâlnindu-se într-un spațiu public cu
următorul ei cititor, sau lăsând-o pe o bancă în parc, într-o stație de autobuz, într-o cafenea ori într-o
„zonă BookCrossing”) îi poate urmări călătoria prin lume, atunci când un alt cititor intră în posesia
ei și îi introduce identificatorul pe platformă. O carte înregistrată pe platforma BookCrossing poate
circula doar într-o anumită regiune, în timp ce alta parcurge mii de kilometri. În prezent există mai
mult de 850.000 de utilizatori activi ai platformei și aproape 7 milioane de cărți înregistrate, care au
călătorit în peste 130 de țări.
În călătoriile cărții, omul însuși poate juca rolul de vehicul, fie că vorbim de cărți care călătoresc cu
sau în el. La începutul secolului al XX-lea, țăranul ardelean Badea Cârțan transporta în desagi, peste
munți, din România în Transilvania, cărți și alte tipărituri - multe dintre ele interzise - pentru elevii,
studenții, învățătorii și preoții români. În mărturiile despre experiența închisorilor comuniste,
precum cele din Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, regăsim numeroase exemple de intelectuali
care au făcut cărțile să călătorească reproducându-le din memorie, chiar dacă fragmentar și sintetic,
pentru colegii lor de suferință. În planul ficțiunii, Ray Bradbury, în Fahrenheit 451, ne propune un
exemplu de identificare totală a ființei umane cu cartea, într-o societate în care aceasta, fiind
considerată dăunătoare, era condamnată la distrugere prin foc: pentru a salva de la dispariție marile
opere scrise ale umanității și a le transmite generațiilor viitoare, iubitorii de carte le memorează
integral, devenind oameni-cărți.

3. E-BOOK-UL SAU CĂLĂTORIILE VIRTUALE ALE CĂRȚII

În era digitală, desprinderea cărții-text de cartea-obiect modifică relația dintre carte, spațiu și timp.
Călătoriile cărții, eliberată de forma ei materială, nu se mai definesc prin distanțele parcurse, ci prin
viteza cu care ajunge la cititor, prin numărul de kilobiți de secundă cu care este transferată pe
dispozitivul de lectură al acestuia.
Interacțiunea cu un dispozitiv de lectură, fie el un e-book reader, o tabletă, un telefon mobil sau un
calculator, diferă din multe puncte de vedere de cea cu cartea tipărită. Relația cu corporalitatea cărții
este incomparabil mai intimă, mai personală. Fiecare exemplar dintr-o carte tipărită are propria
biografie, propria călătorie în timp care-l definește, care-i lasă urme pe corp, fie că e vorba de uzura
fizică produsă din cauza utilizării și a vârstei sau de însemnările, sublinierile, adnotările celor prin
mâinile cărora a trecut; a fost cumpărat, a făcut parte dintr-una sau mai multe biblioteci publice sau
personale, s-a transmis, poate, dintr-o generație în alta a unei familii, fiind un reper al istoriei
acesteia.
În cazul cărții electronice, noțiunea de exemplar nu mai este operațională. În schimb,
decorporalizarea cărții-text aduce plusuri în ceea ce privește ergonomia lecturii (reglarea
dimensiunii literelor și a luminozității, greutatea redusă a dispozitivelor de lectură mobile etc.) și
permite stocarea unui număr mare de titluri pe un suport ușor de transportat.
Dincolo de modificarea obiceiurilor de lectură și a modului de raportare la carte, călătoriile cărții
vor continua să însoțească trecerea prin timp a ființei umane.

5
Alberto Manguel, Biblioteca nopții, București, Nemira, 2011, p. 202.
6
BookCrossing.com, disponibil online la adresa: http://www.bookcrossing.com.
7
Pamela LiCalzi O'Connell, „Free Your Books”, în New York Times, 18.07.2002, disponibil online la adresa:
http://www.nytimes.com/2002/07/18/technology/online-diary.html.
Bibliografie

Bashaw, Diane, „On the Road Again”, în Children & Libraries: The Journal of the Association for
Library Service to Children, vol. 8, 2010, nr. 1, p. 32-35.
Ferrell, Nancy, „Alaska's flying library”, în Library Journal, vol. 108, 1983, nr. 6, p. 554-555.
Harrison, Tanja, „The Courage to Connect: Mary Kinley Ingraham and the Development of
Libraries in the Maritimes”, în Library & Information History, vol. 28, 2012, nr. 2, p. 75-102.
Higgs, Palmer, Book Crossing, disponibil online la adresa:
http://www.palmerhiggs.com.au/blog/book-crossing.
Intrator, Miriam, „<<People were literally starving for any kind of reading>>: The Theresienstadt
Ghetto Central Library, 1942-1945”, în Library Trends, vol. 55, 2007, nr. 3, p. 513-522.
Kirby, David, The Traveling Library, disponibil online la adresa:
http://hdl.handle.net/2027/spo.act2080.0048.408.
LiCalzi O'Connell, Pamela, „Free Your Books”, în New York Times, 18.07.2002, disponibil online
la adresa: http://www.nytimes.com/2002/07/18/technology/online-diary.html.
Manguel, Albert, Biblioteca nopții, București, Nemira, 2011.