BIBLIOTECA - BIBLIOTECARI – CARTE

1. Evoluţia bibliotecilor şi a meseriei de bibliotecar

În spaţiul european, biblioteca, în accepţiunea clasică a termenului, începe să funcţioneze

odată cu înfiinţarea pe lângă mănăstiri a şcolilor destinate copierii manuscriselor, funcţionând până
la apariţia universităţilor.
Biblioteca reprezintă o componentă importantă a vieţii social-culturale din zilele noastre şi
defineşte atât o colecţie organizată de cărţi, periodice şi alte documente grafice şi audio-vizuale, cât
şi serviciile unui personal capabil să asigure şi să pună la dispoziţie aceste materiale în scopul
satisfacerii necesităţilor de educare, informare, cercetare şi recreere a utilizatorilor săi.
Fiecare bibliotecar se integrează într-o muncă colectivă, sarcinile lui fiind percepute ca un
efort de ansamblu al colectivului. Personalul de specialitate specific unei biblioteci constituie o
latură definitorie în organizarea şi buna desfăsurare a activităţii acesteia.
Activitatea se desfăşoară în cadrul bibliotecilor: birouri, sală de împrumut, lectură, depozite,
arhivă, etc. şi în centre de informare.
Profesia de bibliotecar se confundă adeseori cu biblioteca însăşi.
Înainte de a vorbi de bibliotecari, în accepţiunea de astăzi, trebuie să îi amintim printre cei
care au scris şi au asigurat dăinuirea, continuitatea scrierilor prin copieri succesive, cei ce le-au
transpus în litera tiparului, cei ce au adunat, salvând de la pieire, manuscrise şi cărţi vechi de
valoare inestimabilă, în armarii şi biblioteci, cei ce le-au pus în rânduială gândind reguli, sisteme de
ordonare şi regăsire a informaţiei, s-au aflat minţi luminate ale Orientului şi Occidentului antic,
medieval şi modern: teologi, călugări, învăţaţi, filosofi, istorici, filologi şi, nu în ultimul rând,
oameni de stat, regi şi împăraţi luminaţi.

1.1 Evoluţia profesiei de bibliotecar

În evoluţia modernă a meseriei de bibliotecar pot fi distinse două etape principale:
1. Bibliotecarii înaintea apariţiei meseriei (Evul Mediu - Secolul XVIII)
2. Apariţia meseriei de bibliotecar în cadru legal, reglementar şi evoluţia ei ulterioară (Secolul XIX
– zilele noastre).
 1.2. Bibliotecarii înaintea apariţiei meseriei
Existenţa bibliotecilor în Antichitate a avut ca urmare firească existenţa bibliotecarilor care
le organizau şi conservau.
În accepţiunea clasică, bibliotecile încep să funcţioneze în Europa în Evul Mediu (primele
date despre biblioteci apar în documentele franceze din secolul al XII-lea) ca biblioteci monastice,
concomitent cu organizarea mănăstirilor şi ca centre de scriere şi copiere a manuscriselor, ele
devenind principalele centre culturale de producere, colectare şi păstrare a cunoştinţelor umane.
Deşi cartea era în primul rând obiect de cult şi se cerea mai ales în mănăstiri, cu timpul, cererea de
carte a crescut şi în afara mănăstirilor, o dată cu înfiinţarea primelor universităţi şi a bibliotecilor
universitare aferente, precum şi a bibliotecilor princiare pentru care se copiau mai ales manuscrisele
Antichităţii.
În lumea asiro-babiloniană, egipteană, romană şi greacă cel care ducea mai departe cuvântul
scris, dovedind o imensă migală şi răbdare, până la apariţia tiparului este scribul. Scribul-copist
medieval şi atelierul său de lucru, scriptoriul sunt simboluri grafice, motive decorative frecvente în
arta miniaturilor din manuscrisele şi cărţile creştine ale secolelor XI-XV.
În epoca carolingiană fiecare manuscris al vreunei evanghelii începea cu un portret al
evanghelistului nelipsit de simbolul cărţii. Istoria cărţii manuscrise în Europa, până la momentul
epocal Gutenberg (secolul al XV-lea), are în centrul său, ca principalul artizan al scrierilor pe
scribul-copist şi bibliotecar. Deşi influenţele intelectuale romane erau încă puternice la începutul
Evului mediu, creştinismul va fi cel ce îşi va exprima forţa spirituală, în crearea şi înălţarea
propriilor monumente de artă şi literatură. În scriptoriile şi bibliotecile mănăstirilor s-a acumulat în
sute de ani literatură religioasă (Biblia sau Sfânta Scriptură, profeţi ebraici, literatură patristică,
tratate teologice, cărţi de cult), dar şi literatură laică (poeme antice, filosofie, drept, istorie greacă şi
latină, ştiinţă arabă, genealogii, cronici, codici muzicali etc.). Datorită lor s-a limpezit consecvenţa
culturilor antice şi medievale, s-a putut înţelege gândirea Evului mediu. De aici s-au răspândit
scrierile spre lumea dinafara mănăstirilor, spre şcoli, spre lumea literară şi filosofică a Europei. În
ce priveşte copiştii universităţilor timpurii (copişti-librari-bibliotecari), ce s-au numit scriptuarius,
armarius, librarius, denumiri ce accentuează laturile muncii lor cumulate, aceştia făceau parte din ce
în ce mai mult dintre meşteşugarii şi comercianţii ce valorifică o nouă marfă – cartea. Ei sunt trataţi
ca membri ai profesiei universitare, căreia îi aduc servicii. Pentru a cuprinde într-o sintagmă profilul
moral al bibliotecarului medieval, îl vom defini ca fiind bibliotecarul cu dragoste de cărţi şi frică de
Dumnezeu.
Invenţia tiparului este un semn de hotar între lumea scrierilor manuscrise şi cea a cărţii
tipărite. Renaşterea şi umanismul în noua lume a cărţii îşi va ridica propriile monumente de cultură,
mai întâi tipografice, apoi editoriale. Bibliotecarul renascentist care era un mare iubitor de cărţi
fiind în acelaşi timp o adevărată personalitate ştiinţifică. Spiritul veacului umanist este inspirat
reprezentat de pictorul Giuseppe Arcimboldol, în lucrarea sa alegorică Bibliotecarul (1566).
Compus din substanţa cărţilor cu măsura diluviului, el este potopit de cărţi până la alungarea
sinelui. E omul-carte. Lucrarea aceasta rămâne unul din simbolurile revoluţionare ale veacului al
XVI-lea umanist european. Umanismul a creat pe lângă tipograful erudit şi bibliotecarul erudit:
colecţionar şi editor de manuscrise, codici, documente, cronici etc.; întemeietor de biblioteci,
vorbitor de greacă şi latină, filolog, istoric, savant, bibliograf şi bibliofil. Odată cu sporirea
bibliotecilor, cu explozia spectaculoasă a numărului de cărţi tipărite, apare nevoia de a controla şi
aprecia cantitativ, dar şi calitativ numărul scrierilor/cărţilor. Bibliotecarii bibliografi, din antichitate
şi până azi, au produs un număr foarte mare de lucrări bibliografice, ce au apărut în primele secole
ale tiparului sub titlul: bibliotheca, catalogus, repertorium, index, inventarium etc.
După două secole de producţie tipografică, problematica cărţii şi a bibliotecilor a devenit
complexă. Cel ce înţelege momentul crucial al situaţiei este Gabriel Naudé (1600-1653), bibliograf
francez, medic, bibliotecarul unor personaje istorice deţinătoare de putere şi autoritate, ca şi
cardinalii Mazarin şi Richelieu sau regina Christina a Suediei. Prin ideile sale novatoare, Naudé
schimbă concepţia despre bibliotecă, bibliotecar şi carte. Din simbolul “sanctuarului esoteric” plin
de comori, închis, inaccesibil, inert etc., el propune o bibliotecă modernă, deschisă cunoaşterii şi
procesului social, o instituţie de cultură. Bibliotecarul lui Naudé este un filosof, un umanist angajat
în revoluţia cunoaşterii, un învăţător al oamenilor. Dacă el este un “administrator” al cunoaşterii, va
ocupa o poziţie strategică faţă de putere, prin urmare are un rol social important. Un alt cugetător al
lumii cărţii a fost filosoful german G. W. Leibniz (1646-1716), bibliotecar al Curţii din Hanovra şi
apoi al Bibliotecii din Wolfenbüttel. Leibniz vede biblioteca drept “o oficină de înţelepciune”, “o
visterie a spiritului uman”. În gândul lui, lumea cărţii este chemată să servească ţelurile culturii, ale
unei culturi capabile să amelioreze condiţia umană. Leibniz simte pericolul avalanşei de nestăvilit a
producţiei tiparului şi dă un avertisment asupra stăpânirii raţionale a lumii cărţilor spre a nu arunca
omul într-o nouă barbarie, cea a “codrului de cărţi”, şi încă cu mijloacele culturii.
1.3. Apariţia meseriei de bibliotecar în cadru legal
Începutul secolului al XIX-lea marchează epoca deschiderii bibliotecilor către marele
public. S-a produs creşterea şcolarizării şi socializarea cărţii, un public tot mai larg solicită cărţi,
creşte numărul bibliotecilor, apar bibliotecile naţionale şi bibliotecile publice. Are loc o specializare
a profesiei de bibliotecar, legată atât de diversificarea documentelor şi a modalităţilor de prelucrare
a lor cât şi de dezvoltarea şi diversificarea serviciilor oferite utilizatorilor.
Secolul XIX marchează şi evoluţia juridico - profesională a meseriei: se realizează modele
de învăţământ profesional pentru bibliotecari (de exemplu: Ecóle de Chartes, fondată în anul 1821,
a pus bazele primelor forme de învăţământ profesional bibliotecar), iar între 1879 şi 1893 se
constituie în Franţa prima diplomă profesională în domeniu.
Bibliotecarul secolului al XIX-lea este bibliotecarul specialist, cu aplecare atât către cărţi şi
profesie cât şi, mai ales, cu respect şi aplicare către utilizator.
Secolul al XX-lea şi mai ales a doua parte este dominat de explozia informaţională. Are loc
o puternică dezvoltare a tehnologiilor de înmagazinare şi oferire a informaţiilor, de dezvoltare a
documentelor şi resurselor informaţionale, culminând cu dezvoltarea colecţiilor electronice.
Concomitent cu evoluţia tehnologiei informaţionale are loc o creştere şi diversificare a cererii de
informaţie, informaţie care se cere a fi selecţionată, stocată, organizată şi furnizată.
Secolul XX a mai însemnat pentru profesia de bibliotecar şi dezvoltarea formelor naţionale
şi internaţionale de asociere şi creşterea rolului acestor asociaţii în apărarea statutului şi specificului
profesiei.
Bibliotecarul secolului XX este specialistul în ştiinţa informării, specialistul în stocarea,
selectarea şi accesarea resurselor informaţionale.

2. Cartea
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române1 cuvântul „carte” are următoarele
înţelesuri:

„I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau broşată în volum. (...) ♢ Expr. A vorbi (sau
a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învăţat; a vorbi aşa cum trebuie; a face caz de erudiţia
sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învăţat. Cum scrie la carte = aşa cum trebuie, cum
se cere. Om de carte = persoană care citeşte, studiază mult; cărturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a
unei scrieri de proporţii mari. 2. Fig. Cunoştinţe de scriere şi de citire; învăţătură, ştiinţă, cultură. Ai carte, ai
parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Carnet cu date personale, care
atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. 2. Bucată de carton, cu însemnări scrise
sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuinţări: pentru corespondenţă (carte poştală), ca permis de intrare la
un concert, la o bibliotecă (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte
de vizită) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferenţiate după culorile, semnele şi
figurile imprimate pe ele şi întrebuinţate la anumite jocuri de noroc. (...) III. (Înv. şi pop.) 1. Scrisoare. 2.
Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovadă. ♢ Carte de judecată = hotărâre, sentinţă
judecătorească.”

1
Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura
Univers Enciclopedic, 1998, p.
 Dicţionarul Enciclopedic 2 dă urmatoarea definiţie cuvîntului „carte”:

„1. Reunire în volum a unui număr mai mare de 48 de file tipărite. Formatul c. poate fi in-folio, in-
quarto, in-octavo etc. 2. P. ext. Scriere (cu conţinut literar, ştiinţific, didactic etc.) a unui autor apărută în
formă de carte.”

Excluzând înţelesurile de scrisoare, act, carte de joc, carte de identitate sau deţinere de
cunoştinţe, cuvântul „carte” rămâne unul cu două sensuri: cartea ca obiect – suportul şi cartea –
conţinut.
De-a lungul timpului s-au încercat nenumărate definiţii ale cărţi. Pe frontispiciul marii
biblioteci din Teba, în urmă cu 5 000 de ani scria:
"Cartea, leac pentru suflete".
- "Nici o carte nu este atît de rea încât să nu folosească la ceva" (Plinius cel Tînăr).
"Cartea-i un prieten care / când ne oboseşte tace; / sfatu-i blând e şi ne face / doar în taină-a
sa mustrare." (Lope de Vega)
"O lectură plăcută este tot atît de folositoare sănătătii noastre, ca şi exerciţiile fizice
corporale" (Kant). "
"Cărţile ne sînt prieteni statornici... Ne sînt sfetnici şi nu ne contrazic. Cărţile care ne plac
sunt şi urme pline de amintiri" (Mihail Sadoveanu).
"Cartea e un mijioc de intensificare a vieţii şi un mijloc de obiectivare, de spargere a
graniţelor experienţei individuale şi de asimilare a experienţei colective în timp şi spaţiu" (George
Călinescu).3

Cartea este un mijloc de comunicare, un instrument de lucru, un mod de a conserva gîndirea

umană, un univers creat de om, un mijloc de a dialoga între autor şi cititor, un obiect de artă şi o
marfă, un destin legat de cel al omului.
Ea s-a născut după ce lume a învătat să scrie şi să citească, odată ce a apărut necesitatea sau
dorinţa ca un text să fie citit de mai mulţi oameni.
Orice activitate umană este tributară cărţii, întregul univers, cu trecutul şi prezentul lui, cu
ipotezele privind viitorul, se găseşte în paginile scrise. Prin elementele sale componente - text,
imagine, hârtie, legătură etc. -, constituind o adevărată arhitectură, cartea exprimă concret nivelul
tehnic, intelectual şi artistic al epocii care a creat-o. Legat de structura ei, de modul de execuţie, de
ceea ce conţine, cartea poate fi clasificată în cele mai diverse moduri.
2
Dicţionar enciclopedic. Vol.1 : A – C. – Bucureşti : Editura enciclopedică, 1993, p.332. Mai cuminte, DEXI :
Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române. – Chişinău : ARC, 2007, reuneşte cele două aspecte: „Scriere (literară,
ştiinţifică, didactică etc.) tipărită şi legată sau broşată în volum”, p.303.
3
DUŢĂ, Victor. Călătorie în lumea scrierii şi tiparului. Bucureşti: Editura Sport Turism 1988, p. 75
 Ştiinţa care are ca obiect de studiu cartea sub toate aspectele ei grafice este bibliologia; este
o ştiinţă care se ocupă cu cercetarea cărţii ca fenomen al vieţii sociale, cuprinzând istoria,
producerea şi răspândirea cărţii. Termenul de bibliologie vine de la cuvintele grecesti: biblos = carte
şi logos = ştiinţă.

Părţile componente ale bibliologiei sunt:

1. Biblioteconomia este ramura care se ocupă cu organizarea cărţii în biblioteci, având
scopul de a servi pe cititori în condiţii optime.
2. Bibliografia se ocupă cu înregistrarea titlurilor cărţilor şi ale articolelor din periodice, cu
aprecierea conţinutului lor şi cu difuzarea acestor date.
3. Documentarea este înrudită cu bibliografia, dar câmpul ei de informare este constituit atât
din surse scrise (periodice şi cărţi), cât şi din alte mijloace de comunicare, cum ar fi televiziunea,
radioul, cinematograful, reproducerile fotografice etc.
4. Bibliofilia se ocupă cu studiul cărţilor rare, adică cele scrise sau tipărite deosebit, frumos
legate (în piele, în metal, cu pietre preţioase sau semipreţioase etc.), cu cărţile vechi şi moderne cu
deosebită semnificaţie istorică, literară, social-politică, cu primele ediţii etc.
Biblioteca a aparţinut şi aparţine în continuare comunităţii intrând, de-a lungul timpului, în
tradiţia culturală a popoarelor. Drumul cărţii a fost strâns legat de cel al bibliotecii. Sintetizând acest
parcurs, bibliologul Dan Simonescu, afirma: “Cartea şi biblioteca sunt două noţiuni în perfectă
armonie, care trăiesc bine una lângă alta, ba mai mult se completează în aşa fel, încât una fără alta
nu poate vieţui… Cartea este mijlocul necesar de a trăi, o necesitate vitală pentru omul înzestrat cu
pasiunea cunoaşterii adevărului şi a noului, pentru acel dotat cu simtul a tot ce este frumos în lume”.
4

Cartea manuscrisă este unul din ele mai vechi elemente ale culturii umane. Cărţi - deşi nu în
accepţia modernă a cuvîntului - au fost tăbliţele de lut din vechea Mesopotamie, sulurile de papirus
din Egiptul antic, tăbliţele cerate din Imperiul Roman, lucrările realizate pe beţe de bambus şi pe
mătase din vechea Chină, manuscrisele medievale pe pergament etc.
Deşi nu aveau forma cărţii de astăzi, manuscrisele antice şi medievale au constituit în trecut
principalul mijloc de fixare a culturii umane, de păstrare a experienţei acumulate de fiecare
civilizaţie în parte.

4
Centenar Dan Simionescu. Cartea şi biblioteca. Contribuţii la istoria culturii româneşti. Volum îngrijit
de Gheorghe Buluţă şi Victor Petrescu, Târgovişte : Bibliotheca, 2002, p. 15
 Termenul de manuscris provine din îmbinarea a două cuvinte de origine latină: nanus -
mână şi scriptuls - scris, reprezentând orice text scris de mână (scrisori, documente, inscripţii etc.).
În cazul în care lucrarea are o oarecare întindere, se numeşte carte scrisă de mână sau manuscrisă.
Cărţile de lut. Tăbliţele de lut din vechea Mesopotamie, alături de sulurile de papirus ale
Egiptului antic sunt considerate de specialişti cele mai vechi cărţi. Trebuie menţionat că tăbliţele de
lut nu au fost cărţi în sensul celor pe care le reprezentau papirusurile, iar mai tîrziu manuscrisele
evului mediu, dar în colecţii au alcătuit culegeri de legi, de mituri şi legende, o întreagă literatură
religioasă, beletristică, ştiinţifică sau au constituit cronicile timpului. Tăbliţele descoperite la Uruk,
Lagaş, Umma, Nippur, Babilon sau Ninive ne poartă în vremurile lui Ghilgameş, Entemena şi
Assurbanipal, iar cele dezgropate din ruinele de la Suza, Persepolis şi Hattuşaş ne vorbesc despre
viaţa, tradiţiile şi obiceiurile din Elam, Persia şi din regatul hitiţilor.
Cartea scrisă şi desenată pe papirus. În civilizaţia Egiptului antic s-a zămislit o cultură
spirituală în faţa căreia s-au minunat grecii, romanii etc. Iar astăzi turiştii admiră în continuare
templele, piramidele şi alte vestigii. În acea epocă înţelepciunea egipteană a făcut să înflorească:
matematica, astronomia, medicina, filosofia, literatura şi artele. Creaţiile egiptene se doreau să fie
cât mai durabile; ele erau făurite „pentru veşnicie”.
Printre cele mai cunoscute cărţi scrise şi desenate pe papirus se numără şi papirusul Prisse,
aflat la Biblioteca Naţională din Paris, care conţine copiile „cărţilor înţelepciunii”, de la prima la a
cincea dinastie, datând chiar el din jurul anului 2000 î.e.n.
Cartea grecească şi cartea romană. Nu s-a păstrat nici un manuscris contemporan vreunui
autor vechi grec sau roman pentru posteritate, datorită timpului, cuceririlor militare, bigotismului
zeloşilor religioşi, furiei focului şi a apei şi a lipsei de grijă.
Au fost găsite doar copii ale textelor originale. Nu se cunoaşte care a fost contribuţia
scribilor la modificarea conţinutului lucrărilor prin copiere şi de aceea este foarte dificil a separa
aceste modificări de opera adevărată.
Cel mai vechi fragment de papirus al Iliadei datează din secolul I î.e.n., iar cea mai veche copie
completă, Codex Ambrosianus din Milano, datează din secolul al IV-lea.
Scrise pe papirus sau pe tăbliţe de ceară, cărţile romane au avut o existenţă efemeră, ele fiind
cunoscute astăzi prin copiile manuscrise ale evului mediu. Odată cu apariţia creştinismului, biserica
va deveni un mare consumator şi, în acelaşi timp, producător de cărţi, asigurând totodată şi un
public nou. Se trece de la cartea pe papirus sau pe tăbliţe cerate la cartea pe pergament.
Cartea scrisă pe pergament - codexul şi palimpsestul. Pergamentul înlocuieşte treptat, ca
material-suport pentru scriere, vechiul papirus şi tăbliţele de lut, determinând prin aceasta
modificarea structurii interioare şi exterioare a lucrărilor scrise şi în special a cărţilor. De la sulurile
de papirus lungi de câţiva metri, în care textele erau plasate în coloane juxtapuse, sau de la tăbliţele
de lut de diferite forme, care nu reprezentau propriu-zis cărţi ci doar fragmente din ele, se trece la
cărţi legate în caiete, având pagini de formă dreptunghiulară sau pătrată.
Sub împăratul Constantin cel Mare (306-337), începe epoca marilor codexuri, cărţi cu caracter
de lux, destinate în special împăratului şi apropiaţilor lui. Codex este un cuvânt de origine latină,
reprezentând la romani cea mai veche carte; în altă accepţie, înseamnă cod de legi. În evul mediu, este
numele dat unor culegeri cuprinzând cunoştinţe elementare de istorie, chimie, fizică, de preparare şi
utilizare a medicamentelor (codex medicamentarius), cât şi unor scrieri cu caracter religios, literar etc.
Palimpsestul reprpzintă un pergament din piele de animal de pe care s-a ras sau s-a şters
scrierea iniţială, pentru a face loc unui text nou. Noţiunile de codex şi de palimpsest sunt strâns
legate de manuscris.
Cartea bizantină. Ca urmare a scindării Imperiului Roman în secolul IV centrul vieţii
economice, politice şi artistice se mută în răsărit, unde imperiul cu capitala la Constantinopol îşi va
continua o existenţă de sine stătătoare încă un mileniu după căderea Romei sub atacurile
populaţiilor migratoare. Până în secolul al VII-lea Imperiul de Răsărit avea încă un caracter roman.
Codexurile bizantine sunt caraterizate printr-o decoraţie policromă rafinată şi strălucitoare, ele fiind
destinate unor personalităţi ale vremii sau chiar împăratului; au un caracter de lux. De la egipteni s-
au preluat gustul pentru decoraţia policromă, tradiţia portretului, unele elemente de decoraţie
arhitecturală şi predilecţia pentru alegorie.
Cartea chineză. Civilizaţia chineză ocupă unul din locurile de frunte în istoria cărţii.
Înaintea folosirii hârtiei, către anul 100, majoritatea manuscriselor erau scrise cu cerneală pe lame
de lemn şi, uneori, pe mătase. Clima umedă a Chinei, combinată cu rezistenţa slabă a acestor
materiale, au făcut ca să se păstreze foarte puţine manuscrise de acest tip.
Odată cu descoperirea hârtiei, scrierea capătă o nouă dezvoltare. Manuscrisele iau forma
unor rulouri, alteori sunt pliate în formă de armonică.
Cartea manuscrisă la începutul evului mediu. Marile migraţii au slăbit treptat Imperiul
Roman de Apus, care dispare, în secolul al V-lea, o dată cu ocuparea Romei. Pe rămăşiţele
vechiului imperiu, prin fuziuni de populaţii, se întemeiază regate noi.
Din punct de vedere al civilizaţiei se fac paşi înapoi: limba latină se vulgarizează şi sub
forma clasică nu va mai fi utilizată pînă în secolul al IX-lea. Ea va fi înlocuită de limbile naţionale,
numite romanice. Scrierea şi cartea decad. Bibliotecile se închid. Cea mai mare parte a vechii
literaturi este dată uitării, singurele focare de cultură rămân mănăstirile, dar şi ele duc o viaţă izolată
şi retrasă. Dogmele religioase îndepărtează omul de natură, de realitatea ştiinţifică, iar faţă de
imensul tezaur al mostenirii antice se manifestă ostilitate.
Din secolul al V-lea pînă în secolul al XI-lea, cuvântul scris va rămâne ferecat în parohii şi
mănăstiri; viaţa culturală va stagna. Bibliotecile mănăstirilor şi atelierele călugărilor copişti asigurau
existenţa cărţii într-o formă restrînsă, acest mijloc de comunicare vizuală trăind o adevărată
umilinţă.
Cartea devine din ce în ce mai rară, valoarea ei creşte, uneori ea fiind o adevărată comoară. În
această situatie devine un bun care tentează pe hoţi, iar transportul ei devine dificil. Pentru a nu fi furată
din biblioteci, cartea era legată cu lanţuri.
Manuscrisele epocii romanice. Epoca romanică se plasează istoric din secolul al XI-lea
până la jumătatea secolului al XII-lea, şi este prima perioadă în care, după căderea Imperiului
Roman de Apus, arta se dezvoltă cu o nouă originalitate şi forţă. Deşi cultura este dominată şi
controlată de biserici, este o perioadă în care se cultivă cavalerismul, omul căpătând încredere în
forţele sale, iar burghezia începe să se afirme. Cartea romanică reprezintă o epocă în istoria scrierii,
cu un puternic caracter simbolic al imaginilor, o încercare pe plan artistic de apropiere a lumii
profane de biserică.
Manuscrisele epocii gotice. Epoca stilului gotic, din punct de vedere istoric, este cuprinsă
de la mijlocul secolului al XII-lea pînă în secolul al XV-lea şi corespunde perioadei de ridicare a
oraşelor în apusul Europei. În această epocă are loc o înflorire a economiei determinată de
dezvoltarea forţelor de producţie şi de cresterea substanţială a activităţii comerciale.
Numeroasele universităţi nou înfiinţate vor impune creatorilor de carte o anumită probitate
profesională, apariţia unor lucrări fără greşeli de ortografie sau de gramatică, corectarea textelor
fiind obligatorie.
Cartea manuscrisă va căpăta o dublă destinaţie: una, mai veche, privind practicarea cultului,
alta nouă, pentru laici. Arta gotică a fost o creaţie a culturii orăşeneşti şi de curte a feudalismului
târziu, exprimând trezirea conştiinţei de sine a păturilor de negustori şi de meşteşugari.
Carte a manuscrisă în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Este o perioadă în care apare cartea
tipărită, care, deşi mai ieftină, nu va avea frumuseţea manuscriselor înluminate, adevărate comori de
artă.
Cartea tipărită va fi socotită mult prea vulgară pentru a interesa pe colectionarii avuţi,
dornici de a achizitiona valori artistice certe. Perioada aceasta este bogată în lucrări manuscrise: dar
tiparul, ca element al progresului social, aduce democratizarea scrierii. Cartea va satisface nevoile
unor straturi tot mai largi ale populaţiei.
Marea dezvoltare economică a determinat apariţia unei înfloritoare producţii de carte cu
conţinut profan, fără pretenţii, demonstrând prin aceasta preocuparea unei mase mai mari de oameni
pentru scriere şi pentru citit.

2.1 Formate de carte

 Din punct de vedere al istoriei scrierii, cărţi sunt şi cele „manuscrise” şi cele „scrise” pe
tăbliţe de lut sau de lemn, pe scoarţă de copac, pe foi de palmier, pe suluri de papirus sau
pergament, pe suport electronic sau cine ştie ce se mai inventează chiar în momentul în care scriu
aceste rânduri. În prezent vorbim de audio-books şi e-books (cărţi audio şi cărţi electronice).
Acum, în epoca în care se vorbeşte tot mai mult de bibliotecile virtuale, biblioteci electronice şi
altele asemenea, cel mai greu va fi de stabilit graniţa dintre carte şi non-carte.
Înţelesul cuvântului “carte” se modifică în timp, îşi schimbă conţinutul de la o etapă
culturală la alta. În momentul de faţă, înţelesul comun al cuvântului „carte” e cel de codex tipărit,
purtător de informaţii şi/sau opere literare. Se discută în prezent despre dispariţia cărţii tipărite şi
înlocuirea acesteia de către cărţile electronice. În ceea ce priveşte conţinutul, omenirea va avea
mereu nevoie de informaţii şi poveşti, iar acestea se vor transmite pe diferite căţi – tipărite sau nu.
Cartea, ca modalitate de însemnare şi pastrare a evenimentelor vieţii omeneşti, a fost şi
rămâne în continuare principala sursa de informare. Generaţiile ce vin legând neîntrerupt
continuitatea istoriei vieţii şi vremii lor, au scris şi îşi scriu cărţile lor. Înaintea scrierii şi a scrierilor
de cărţi a fost “cuvântul”, prin care oamenii comunica. Cei din vechime şi-au însemnat prezenţa
gândirilor lor în obiectele muncii lor, în artele lor.
Mai apoi, cercetătorii vremilor viitoare, acele minţi migăloase dornice de a descifra totul, au
aşezat la rândul lor în cărţi, ceea ce ei reuşiseră să înţeleagă, să interpreteze prin cercetări şi logica
minţii, gradul de civilizaţie transmis prin picturile, sculpturile, mormintele, zidurile construcţiilor
lor, a uneltelor şi obiectelor lor de uz general.
Bibliotecile marilor metropole ale lumii de azi păstreaza acest tezaur - cartea- , ba mai mult, sunt
traduse în continuare în toate limbile Terrei, tocmai spre a se realiza universalitatea cărţii.
Un singur lucru despre care e bine să ştim, este acela că fiecare carte scrisă va purta într-o
oarecare masură, culoarea vremii sale, adică cea a sistemului politico-filosofic, socio-religios, etc.
Cea mai veche metodă de a transmite mesaje şi poveşti era prin transmitere orală vezi (viu
grai), (tradiţie), (zicătoare). Atunci când sistemele de scriere au fost inventate în antichitate, tăbliţele
de lut şi pergamentul erau folosite, de exemplu în biblioteca din Alexandria.
Pergamentele au fost ulterior înlocuite cu codexuri, cărţi legate, de forma cărţilor din ziua de
azi. Codexul a fost inventat în primele secole după Christos sau chiar mai devreme.
Înainte de invenţia şi adoptarea tiparului, toate cărţile erau copiate de mână, de aceea ele
erau scumpe şi rare. În timpul Evului Mediu, doar bisericile, universităţile şi nobilii bogaţi îşi
permiteau cărţi, care erau deseori legate cu lanţuri pentru a preveni furtul lor. Primele cărţi foloseau
pergament sau piele de viţel pentru pagini, dar ulterior s-au înlocuit cu hârtie.
Mai târziu în Evul Mediu, cărţile au început să fie produse cu tipărire cu blocuri, unde o
imagine în relief a unei întregi pagini era sculptată în lemn, putând fi adăugată cerneală,
reproducând mai multe copii ale acelei pagini. Totuşi, crearea unei întregi cărţi era un proces care
cerea mult efort, având nevoie de acele blocuri de tipar sculptate de mână pentru fiecare pagină.
O dată cu inventarea tiparului, Johann Gutenberg a popularizat presa de tipărit cu litere
mobile din metal în secolul XV, astfel cărţile devenind mai accesibile. În secolele următoare s-au
îmbunătăţit atât presa de tipărit cât şi condiţiile de libertate a presei prin relaxări treptate a legilor
restrictive.

2.2. Noi forme de carte

În secolul XX, bibliotecile au făcut faţă unei rate de publicări din ce în ce mai mari, numită
uneori explozia informaţională. Inventarea publicării electronice şi a Internetului a făcut ca multe
din informaţiile noi să nu fie tipărite în cărţi, ci disponibile online, printr-o bibliotecă digitală, pe
CD-ROM sau în forma ebook (cărţi electronice). Aceasta nu a făcut viaţa mai uşoară, nici pentru
edituri, nici pentru biblioteci, publicaţiile pe hârtie nereducându-şi volumul.
Au existat însă şi alte dezvoltări în procesul publicării cărţilor, tehnologii precum tipărire la
cerere au făcut viaţa mai uşoară pentru autori mai puţin cunoscuţi să-şi facă opera disponibilă
pentru o audienţă mai mare.
 BIBLIOGRAFIE

1. BIBLIOTECA – informaţie, comunicare, cunoaştere. Coord. Sachelarie, Octavian

Mihail; Voinicu, Mihaela. Piteşti: Biblioteca Judeţeană “Dinicu Golescu” Argeş, 2008
[citat în 02.04.2009]. [online].
Disponibil pe internet: http://www.bjarges.ro/download/carte_bib.pdf
2. CENTENAR Dan Simionescu : cartea şi biblioteca : contribuţii la istoria culturii
româneşti, ed: Gheorghe Buluţă, Victor Petrescu. Târgovişte : Bibliotheca, 2002, 306 p.
3. CORNEA, Paul. Introducere în teoria lecturii. Ed. a 2-a. Iaşi : Polirom, 1998, 240 p.
4. DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române. Ed. a 2-a. Coord. Ion Coteanu, Luiza
Seche şi Mircea Seche. Bucureşti : Univers Enciclopedic, 1998,1192 p.
5. DUŢĂ, Victor. Călătorie în lumea scrierii şi tiparului. Bucureşti : Sport-Turism, 1988,
174 p.
6. HORVATH, Săluc. Introducere în biblioteconomie. Bucureşti : Grafoart, 1996, 210 p.
7. KIRALY, Adriana. Ziua bibliotecarului din România. În : Revista Lectura [citat în
28.03.2009]. [online].
Disponibil pe internet:
http://www.bjc.ro/new/files/revista-lectura/ziua_bibliotecarului.pdf
8. MUNTEAN, Daniela. Profesia de bibliotecar de-a lungul timpului. În : Muzeul Astra.
Jurnal online, iul, 2008. [citat în 28.03.2009]. [online ]
Disponibil pe internet:
http://mjurnal.blogspot.com/2008/07/profesia-de-bibliotecar-de-lungul.html
9. POPA, Silvia. Comunicare şi bibliotecă. Braşov : Editura Universităţii „Transilvania”,
2002, 172 p.
10. REGNEALĂ, Mircea. Studii de biblioteconomie. Constanţa: Ex Ponto, 2001, 400 p.
11. RICHTER, Brigitte. Ghid de biblioteconomie. Bucureşti : Grafoart, 1995, 316 p.
12. TÂRZIMAN, Elena; ANTONESCU, S. M.; POPESCU, C. Biblioteca şi cititorii.
Universitatea din Bucureşti, 2002 [citat în 06.04.2009]. [online]
Disponibil pe internet: http://ebooks.unibuc.ro/StiinteCOM/bibliologie/6.htm