Biblia de la Bucuresti (1688)

Biblia lui Serban Cantacuzino

Biblia de la 1688

La data de 10 noiembrie 1688 s-a terminat de tiparit Biblia in limba romana, cunoscuta sub numele de "Biblia de la Bucuresti". Textul
a fost definitivat din initiativa lui Serban Cantacuzino, domn al Munteniei intre anii 1678-1688.
Monument de seama al culturii umaniste europene

Miscarea umanista, crestina, din epoca renascentista, s-a caracterizat mai intai prin revenirea la studiul biblic sau, mai exact, la textele sale
originale, ebraice si grecesti, detronand astfel suprematia textului latin, oferit de "Vulgata" Fericitului Ieronim.

Incepand din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, profesorii de "studia humanitatis" vor face din Biblie centrul activitatii lor stiintifice cu
caracter umanist. Punctul de plecare al acestui interes pentru studiile biblice este dat de Lorenzo Valla (+1374), care, comparand
textul Noului Testament, in traducerea latina a Fericitului Ieronim, cu manuscrise grecesti, descopera inexactitati de text.
In anul 1504, descoperirea unei versiuni a operei lui Valla determina pe printul umanistilor, Erasm de Rotterdam, sa traduca Noul Testament,
sa-l comenteze si sa faca din el pivotul gandirii sale umaniste.

Studiile biblice se imbogatisera insa si prin numeroasele traduceri in limbile nationale, care gasisera deja in traducerea facuta de John
Wycliff (+1384), umanistul-reformator englez, un model demn de urmat.

Incepand din a doua jumatate a secolului al XV-lea, inventia tiparului va permite acestor texte biblice, traduse in limbile nationale, nu numai o
difuzare fara precedent, ci si o vehiculare a ideilor umanist-crestine, si, ipso facto, a evidentierii demnitatii silibertatii omului, tema frecvent
tratata de altfel in Renasterea italiana din secolul al XV-lea.

Dupa cum se stie, Renasterea a fost epoca umanismului. Studiul critic al Bibliei, intreprins de umanisti, avea de altfel sa contribuie si la ideile
Reformei, care a avut in persoana celor doi mari traducatori ai Bibliei in limbile lor nationale, John Wycliff (+1384) si Martin Luther (+1546),
exponentii sai de seama. Prin examenul critic al textelor biblice si, ipso facto, prin atentia acordata studiului biblic, umanistii reformatori si-au
exprimat de fapt adversitatea lor fata de teologia scolastica. Actiunea lor va fi de altfel incununata prin traducerea textelor biblice, asa cum
a fost cazul reformatorului umanist englez, John Wycliff, in anii 1380-1382, si Martin Luther, in anii 1522 (Noul Testament) si 1534 ( Vechiul
Testament).
Biblia n-a fost insa pusa la indemana popoarelor de catre umanistii reformatori - precum John Wyclif, Martin Luther, Erasm de Rotterdam etc.
- sau de umanistii culturii europene, si, cu atat mai putin, ea nu este produsul unor "impulsuri umaniste", asa cum afirma eronat, unii istorici si
critici literari din zilele noastre, ci, chiar de oamenii Bisericii, de cella vocatie umanist-europeana, crestina.
Despre aceasta realitate ne graia si patriarhul Dositei al Ierusalimului, in scrisoarea sa adresata lui Serban Voda Cantacuzino (1678-1688),
unde, printre altele, aminteste si de un caz elocvent in aceasta privinta, si anume de "Ulfila, episcopul golirilor, care au talmacit unele parti
ale Sfintei Scripturi spre limba lor ca sa se intareasca oamenii neamului sau den painea cea vie a invataturii Duhului."
Este desigur vorba despre episcopul gotilor, Ulfila (sec. IV), care a tradus parti din Biblie chiar pe teritoriul de astazi al Romaniei (regiunea
Munteniei), folosind ca izvoare textele grecesti si latinesti in uz in Biserica localnicilor, a daco-romanilor, a caror Biserica, de origine
apostolica, avea relatii, la vremea respectiva, atat cuScaunul episcopal din "Roma veche", cat si cu cel din "Roma noua",
CapitalaImperiului Roman de Rasarit (cf. Can. 3, II Ec), si, indeosebi, cu Scaunele episcopale din Tracia si Asia Mica.
Trebuie de asemenea precizat ca nici celelalte vechi traduceri romanesti, de carte religioasa (biblica, liturgica, canonica, de invatatura
catehetic-dogmatica etc), n-au fost determinate de influenta sau impactul umanistilor, ci de necesitatile interne aleneamului romanesc si
ale Bisericii sale, utilizand ideile umaniste - vehiculate de curentul umanist-european - in folosul binelui obstesc al Tarii.
Mai mult, trebuie evidentiat faptul ca aceste idei umaniste au fost preluate, de carturarii Bisericii, manecand in primul rand de la textul Sfintei
Scripturi, si apoi de cele puse la indemana de contributia culturii umaniste, antice, sau din vremea lor.

Sub impactul Renasterii si al Reformei - care au cerut si impus talmacirea textelor sacre in limbile nationale - culturile apusene, inca din
secolele XIV-XV, s-au imbogatit si cu traducerea "Cartii Cartilor", Sfanta Scriptura sau Biblia, in care insesi problemele antropologiei
filosofice si-au gasit interpelarea lor. intr-adevar, in Biblie au aflat si exponentii acestor antropologii ca "omul este o fiinta care umanizeaza
natura; dar el este de asemenea o fiinta care umanizeaza ideea de Dumnezeu, si, care, prin acest fapt, se umanizeaza el insusi." De
altfel, tot din Biblie au aflat ca o singura fiinta a fost inzestrata de Creatorul sau cu "inteligenta de a face binele si raul".
In tarile din Rasaritul Europei, traducerea textului sacru n-a cunoscut insa aceeasi impetuozitate, datorita, in primul rand, unor factori istorici
nefericiti (stapanirea otomana, aparitia tardiva a mestesugului tiparului, traditionalismul ortodox, excesiv etc). Incepand din secolul al
XVI-lea, Ortodoxia rasariteana se inscrie insa si ea in procesul ireversibil al redarii textului Sfintei Scripturi in graiul poporului.
Acelasi fenomen il gasim de altfel si in Tarile Romane. Cercetarile filologice intreprinse pana in prezent - inclusiv asupra textelor biblice din
secolul al XVI-lea "sunt de natura sa ne ofere o imagine, daca nu completa, cel putin clara, asupra culturii romanesti a epocii", si sa ne
ofere totodata, "si un tablou al valentelor expresive alelimbii romane literare in epoca originilor ei".
La romani, cultura si umanismul ei, de sorginte biblica, cultivata inca din secolele XIV-XV, va ajunge la o adevarata biruinta tocmai prin
traducerea textelor biblice, in limba romana, din greaca si slavona. Dar, tocmai prin aceste traduceri, miscarea umanista va crea si agonia
literelor slavone. De "traduceri umaniste", in limba romana, de anvergura, nu putem, insa vorbi decat din secolul al XVII-lea. Aceste
traduceri umaniste vor culmina insa prin monumentala traducere a Bibliei, din anul 1688. Este vorba despre Biblia de la Bucuresti, tradusa
dupa textul Septuagintei, tiparita in patria reformatorului Martin Luther, si anume la Frankfurt, in anul 1597 sau 1610.
In Predoslovia sa, domnitorul Serban Contacuzino scria ca traducatorii Septuagintei au luat "lumina dentr-alte izvoade vechi", romanesti,
adica din vechile traduceri ale Bibliei (fie ele si partiale), pe care "alaturandu-le cu cel elinesc al celor 70 de dascali, cu vrerea lui Dumnezeu
o au savarsit, precum se vede" (Biblia, adeca Dumnezeiasca Scriptura, Editura Institutului Biblic, Bucuresti, 1988, p. XXIII).

Despre care izvod "elinesc" este vorba? Epilogul Bibliei de la Bucuresti ne spune ca traducatorii au folosit textul Septuagintei, precizand insa
si faptul ca este vorba de textul tiparit "la Francofort" (Frankfurt), adica, de Biblia tiparita la Frankfurt in anii 1597 sau 1610, dupa versiunea
Septuagintei. "Talmacitorii acestei Sfinte Scripturi - se precizeaza in epilog - pre acela l-au ales mai adevarat si dupre acela au si talmacit", si
ca Biblia tiparita la Frankfurt a fost folosita ca izvod si de cei care au tiparit-o "din nou elineaste", la Venetia, "in anul de la spasenia lumii
1687" (Biblia.., p. 933).

Cat priveste aceasta Biblie de la Venetia, este vorba de Biblia greceasca tiparita in anul 1687, in Prefata careia Nicolae Glykis aduce elogii
lui Serban Cantacuzino, domnul Tarii Romanesti, care sponsorizase cheltuielile tiparului.
Trebuie insa de la bun inceput precizat si retinut faptul ca Biblia de la Bucuresti nu este "o noua traducere, ci, mai degraba, revizuirea altor
traduceri romanesti anterioare", inclusiv a celei efectuate - pentru Vechiul Testament, dupa acelasi text al Septuagintei - de spatarul Nicolae
Milescu, in anii 1662-1668, la Constantinopol, pe cand era "capuchehie" (agent diplomatic) al domnitorului Grigorie Ghica. Ca "traducatorii
de la 1688 au folosit cu siguranta traducerile anterioare, inclusiv a lui Milescu", nu incape nici o indoiala!

S-a spus ca Biblia de la Bucuresti a concentrat in conceptia si realizarea ei "atat ultimele ecouri ale umanismului filologic european, cat si
inceputurile veacurilor Luminilor". Fara indoiala, Biblia de la Bucuresti ramane si o expresie a umanismului filologic european, dar nu numai
atat, fiindca ea este, inainte de toate, si un "monument de limba teologica si literara romaneasca", care ii sporeste de fapt importanta sa de
monument de seama a culturii umaniste, europene, din a doua jumatate a secolului al XVII-lea.

Traducerea si publicarea Bibliei de la Bucuresti s-a vrut chiar din partea initiatorilor si ostenitorilor ei o constiinta de cultura, tutelara, in mod
egal romaneasca si europeana. Nu-i de altfel de mirare faptul ca exemplare ale Bibliei de la Bucuresti au circulat si in afara
granitelor Tarilor Romane. De pilda, un exemplar al ei a fost inmanat si fostului mitropolit Dosoftei al Moldovei, aflat atunci in surghiun in
Polonia. Un alt exemplar al acestei Bibliei, care a apartinut candva Papei Benedict al XIV (1740-1758), se afla astazi in Biblioteca
Universitatii din Bologna.
Devenit un "textus receptus" pentru toate versiunile Bibliei in limba romana, pana la editia din anul 1914, inclusiv, Biblia de la Bucuresti
avea sa serveasca insa ca sursa si model de grai romanesc nu numai pentru editiile ulterioare ale Bibliei, ci si pentru poetii si oamenii de
cultura de limba romana.
Dar, de cand putem vorbi de o cultura, scrisa, romaneasca? S-a spus ca inlocuirea limbii latine, pe care o vorbeau stramosii nostri, cu limba
slavona, s-a facut in secolele X-XI, datorita actiunilor intreprinse de Patriarhia din Constantinopol, pentru a preveni ramanerea romanilor
in aria de influenta bisericeasca, a Romei, prin mijlocirea latinitatii limbii noastre. Oricare ar fi insa cauza reala, care a impus limba slavona,
ca limba liturgica, cert este ca, la romani, inca de la aparitia ei si pana tarziu, in secolul al XVII-lea, cultura scrisa, romaneasca, s-a dezvoltat
si sub influenta literaturii de expresie slavona, constituita ca limba literara in Macedonia secolelor X-XII.
Cat priveste introducerea limbii slavone in Biserica Ortodoxa Romana, de catre ucenicii Sfintilor Chiril si Metodiu, co-patronii Europei de
astazi, cercetatorii si istoricii romani conchid ca aceasta "nu este dovedita, ba mai mult, toate elementele de care dispunem concorda in a
sugera contrariul, respectiv folosirea altor limbi liturgice, ca greaca si romana", intr-adevar, la finele secolului al XI-lea aflam deja "o Liturghie
specific romaneasca primita direct de la Bisericile bizantine" dar, "intr-o forma sarbeasca". O alta Liturghie, specific romaneasca, de limba
greceasca, o aflam - inca din secolele X-XI - in Transilvania, unde misionarii si monahii veniti direct din Bizant au lasat urme - dovedite si
din punct de vedere arheologic - la Alba-Iulia, pe Muresul de Jos, etc.
Aceiasi istorici ai culturii romane vechi au constatat ca "o mare parte a obiectelor liturgice si toate manuscrisele slave de la noi
(Romania, n.n.) din a doua jumatate a secolului al XII-lea (...) raman de import". Nu este deci intamplator faptul ca "cele mai vechi
monumente de limba slava bisericeasca, copiate pe teritoriul romanesc, sunt din prima jumatate a secolului al XIII-lea (Evanghelii, Trioade,
Penticostare, Apostole, carti de predici etc). Modelele lor sunt galitiene pentru Moldova si Transilvania si bulgaresti pentru cele din Tara
Romaneasca. Influenta sarbeasca, de la Athos mai cu seama, avea sa se manifeste mai ales din a doua jumatate a secolului XVI".
Fara indoiala, istoria patrunderii culturii bizantine de expresie literara slavona in spatiul romanesc, a cunoscut influente si forme diferite de
manifestare. Dar un lucru ramane evident, si anume acela ca, in secolele XV-XVI, din centrele literare si scriptoriile slavone, aflate pe
teritoriul Romaniei de astazi, au aparut nu numai monumentele de seama ale culturii romanesti vechi, de expresie slavona, ci si cele de
limba slavo-romana, si, in fine, cele de limba romaneasca.
Dupa cum se stie, Rugaciunea domneasca Tatal nostru, text nou-testamentar, se rosteste in graiul romanesc "dintr-o destul de adanca
vechime. Cu vremea s-au talmacit in limba strabunilor nostri si alte parti din Cuvantul sfant, mai cu seama.. Psaltirea. Vitregia vremurilor scria un istoric al Bisericii Ortodoxe Romane - a facut insa ca multe din acestea, mai ales cele mai vechi, sa dispara".
De aceea, "primele texte scripturistice, talmacite in limba romana si ajunse pana la noi, dateaza numai din secolul al XV-lea". Dar acestea
sunt de fapt niste talmaciri scripturistice romanesti "facute cu mult timp inainte". Este intr-adevar vorba de manuscrisele textelor
maramuresene, adica, Codicele voronetean, Psaltirea scheiana, Psaltirea voroneteana - in care alaturi de talmacirea romaneasca aflam si
textul slavon, frazele romanesti alterand cu cele slavone - Psaltirea Hurmuzaki etc, care raman marturii irefutabile ale culturii romanesti,
culte, cu un pronuntat caracter umanist, inca din secolul al XV-lea.

Prima versiune romaneasca a Psaltirii este aceea imprimata de diaconul Coresi "ot Targoviste", la Brasov, in anul 1570. I-au urmat apoi alte
Psaltiri celebre, ca de pilda: Psaltirea slavo-romana, imprimata tot la Brasov, in anul 1577, de catre acelasi vestit tipograf, diaconul Coresi;
Psaltirea de la Balgrad (Alba-Iulia, din anul 1651); Psaltirea versificata in romaneste de Mitropolitul Dosoftei, imprimata la Unicv, in anul 1672
etc.
Cele patru Evanghelii si Epistolele Sfantului Apostol Pavel, in grai romanesc, au fost pregatite pentru tipar inca din primele decenii ale
secolului al XVI-lea. Dintr-o scrisoare a unui anonim, datata din 11 martie 1532, aflam ca acestea urmau sa fie editate la Wittenberg, cetatea
universitara a lui Luther. "Nu se cunoaste insa si daca s-au imprimat".
Cel mai vechi text scripturistic, talmacit in limba romana, "cunoscut pana acum", este insa Evangheliarul slavo-roman de la Sibiu, aparut in
anii 1551-1553. Acesta a fost urmat de Tetraevangheliarul romanesc, tiparit la Brasov, in anul 1561, de diaconul Coresi si Tudor diacul.

La un an dupa aparitia Bibliei de la Ostrog (1581), pe pamantul romanesc de astazi, se talmacea si se tiparea in limba romana inceputul
Sfintei Scripturi a Testamentului Vechi. Este vorba despre primele doua carti din Pentateuhul lui Moise, adica Facerea (Geneza) si Iesirea
(Exodul), cunoscute sub genericul de Palia de la Orastie, tiparita in anul 1582 din indemnul lui "Tordas Mihaiu ales episcopul romanilor in

Ardeal". Talmacirea celor doua carti vetero-testamentare, in limba romana, s-a facut - din limbile ebraica, greaca si slavona - de catre cinci
carturari romani ai vremii, din Transilvania; cu imprimarea lor s-au ostenit Serban "diacul", fiul diaconului Coresi, tipograful de la Brasov, si
Marian "diac".
Referitor la versiunea slavona, in manuscris, a Bibliei, folosita de traducatorii Paliei de la Orastie (1582), mentionam ca aceasta este
"anterioara primei editii tiparite, la 1581", adica la Ostrog.

Cat priveste Noul Testament, prima versiune romaneasca, integrala, tiparita, este Noul Testament de la Balgrad (Alba-Iulia), din anul 1648.
Asa dupa cum marturisea insusimitropolitul Ardealului, Simion Stefan, in Predoslovia sa, traducerea a fost savarsita de preoti romani,
"carturari si oameni intelepti", care au izvodit " Testamentul cel Nou, din limba greceasca si slavona si latineasca". Printre acesti traducatori,
carturari si oameni intelepti, artizani ai Noului Testament din anul 1648, amintim pe calugarul Silvestru de la Govora (Valcea), Meletie
Macedoneanul, Daniil Panoneanul si altii.
Prin traducerea Noului Testament de la Balgrad s-a adus o contributie atat la desavarsirea procesului unificarii graiului romanesc din sudul si
nordul Dunarii, cat si la cultivarea limbii literare culte, prin intermediul careia s-au vehiculat si ideile umaniste ale epocii. La materializarea
acestui proces firesc a contribuit in mod deosebit tocmai ierarhul ardelean Simion Stefan (+1656), despre care s-a spus pe buna dreptate ca
este "primul carturar care ajunge la convingerea ca limba poate si trebuie sa fie cultivata pe cale literara".

Fara sa diminuam meritul ierarhului ardelean, trebuie, totusi, sa mentionam ca aportul sau la afirmarea limbii literare, romanesti, a fost
determinat de politica principelui Transilvaniei, Gheorghe Racoszy, care urmarea cu orice pret calvinizarea romanilor ortodocsi prin
intermediul Bibliei pe intelesul tuturor, cat si de implicarea carturarilorBisericii romane, din vremea respectiva, intru afirmarea unitatii
culturale a tuturor romanilor, inclusiv a celor "rasfirati prin alte tari", asa dupa cum adeverea insusi mitropolitul Simion Stefan in Predoslovia
sa.
Prin Evanghelia si Faptele Apostolilor, tiparite in epoca lui Serban Cantacuzino (anii 1682, 1683), procesul de introducere a limbii romane
in Biserica, avea sa cunoasca insa a doua sa etapa, care a fost concretizata prin citirea, in timpul slujbelor bisericesti, a pericopelor
evanghelice, de catre preoti, si a textului din Apostol, de catre cantareti, in limba romana.
Limba romana culta avea sa intre insa in panteonul limbilor sacre - alaturi de ebraica, greaca, siriaca, latina, copta, etiopiana, slavona etc. de abia prin Biblia de la Bucuresti, tiparita in anul 1688.

In Tarile Romane, literatura culta, de sorginte biblica si umanista, atinge intr-adevar apogeul sau in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, o
data cu traducerea si circulatia Sfintei Scripturi in toate provinciile istorice locuite de romani. Biblia de la Bucuresti, considerata a fi actul prin
care s-a oficializat aceasta literatura culta, a avut intr-adevar darul de a opri - inainte de toate - procesul de diversificare si de dialectizare a
graiului viu.

Biblia de la Bucuresti (1688), monument de seama al literaturii culte, a contribuit si la consolidarea unitatii lingvistice, spirituale si culturale a
celor ce se exprimau in acelasi grai romanesc; de aceea, aceasta reprezinta pentru limba romana ceea ce a fost Biblia lui John Wyclif pentru
englezi, Biblia lui Martin Luther pentru germani, Biblia din Ostrog (1581) pentru lumea slava ctc.
Daca Biblia din Ostrog este cea mai veche Biblie, tiparita in limba slavona, tot asa Biblia lui Serban Cantacuzino, cunoscuta sub numele
de Biblia de la Bucuresti - la care au ostenit fratii Greceanu si eruditul umanist, stolnicul Constantin Cantacuzino - este primul monument de
seama al literaturii culte, romanesti, de certa vocatie si respiratie umanist-europeana.
Asa dupa cum Biblia de la Ostrog a fost un eveniment de exceptie in viata culturala si bisericeasca a Europei de est, tot asa Biblia de la
Bucuresti a constituit unul dintre cele mai de seama monumente de cultura umanista din a doua jumatate a secolului al XVII-lea, atat din
Tarile Romane, cat si din Sud-Estu! Europei. Nu intamplator, de altfel, Biblia de la Bucuresti, care a fost binecuvantata nu numai de
mitropolitul Teodosie al Tarii Romanesti, ci si de patriarhul Dositei al Ierusalimului, si-a dezvaluit nu numai "vocatia sa ecumenica si
panortodoxa - de care amintea chiar intaistatatorul Bisericii noastre, cu prilejul celebrarii a 300 de ani de la tiparirea ei, in anul 1988 - ci si
"semnificatia sa de eveniment cultural major".
In Predoslovia sa, Serban Voda marturiseste, in mod expres, ca a cerut si binecuvantarea de la Patriarhia de Constantinopol pentru tiparirea
Bibliei de la Bucuresti; dar, aceasta a facut-o doar dupa ce talmacirea Bibliei, in limba sa "de mosie", adica romaneasca, se savarseste deja.
"Si dupa ispravirea talmacitului acestiifolositoare si sfinte osteneli - scria acest print umanist al tarii romanesti - luand dupa cum se cade
(sic) si voie de la sfanta si muma noastra Beseareca cea Mare, s-au dat in tipografie de s-au tiparit in Sfanta Mitropolie din Bucuresti".
Mai mult, domnul Tarii Romanesti tinea sa adauge, precizand ca "arhiereu si postoriu crestinescului acestuia norod", adica a neamului
romanesc, era "preasfintitul parintele nostru Kir Theodosie Mitropolitul" (Biblia, adeca Dumnezeiasca Scriptura, Editura Institutului Biblic..,
Bucuresti, 1988, p. XXIII). Prin urmare, in constiinta romaneasca a vremii - exprimata chiar de domnitorul Tarii - intaistatatorul Bisericii
romanilor nu erapatriarhul ecumenic, ci mitropolitul Tarii, Teodosie, roman de neam, originar din partile Ramnicului (Valcea).
In fine, pentru a evidentia o data in plus si faptul ca o astfel de traducere nu aducea vreo lezare afirmarii unitatii liturgico- canonice a
Ortodoxiei, acelasi domnitor al Tarii Romanesti, Serban Cantacuzino (1678-1688) scria - in aceeasi Predoslovie - ca o asemenea actiune

era conforma cu mandatul divin, "stiind bine ca Dumnezeu au poruncit sfintilor Sai ucenici si apostoli sa propovaduiasca pre Facatorul de
viata, Cuvantul Sau, la toate zidirea" (Biblia.., p. XXIII).
Serban Voda tinea de asemenea sa precizeze ca "fara de citirea Sfintei Scripturi", in limba pe care o intelegem, adica a neamului din care
facem parte, "easte fara de putinta ca sa cunoastem si pre insine, si pre Dumnezau" (Predoslovie, in Biblia.., p. XXV). Cu alte cuvinte, o
Biblie care nu este tiparita in limba celor care o inteleg, este fara de folos! Mai mult, insusi rostul ei, acela de a ne ajuta sa ne cunoastem pe
noi insine si pe Dumnezeu - asa dupa cum prea frumos graia domnul Tarii Romanesti, - nu este implinit daca Cuvantul lui Dumnezeu nu
este rostit si inteles in limba intru care am fost nascuti.
Pentru a spulbera din fasa orice acuzatie de nationalism, ori filetism, din partea Patriarhiei din Constantinopol, acelasi domnitor al Tarii
Romanesti amintea in fine ca, in ziua Cincizecimii, Duhul Sfant "au deschis gura sfintilor apostoli si provaduia cu toate felurile de limbi
Cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca Tainele credintei noastre sa nu zaca ascunse si inchise." (Predoslovie, in Biblia.., p. XXV).
Prin urmare, dupa marturia ctitorului Bibliei de la Bucuresti, insusi Dumnezeu a randuit ca Revelatia Sa sa fie propovaduita la toate
neamurile pamantului pe intelesul lor, adica in limbile lor. Fireste, cuvintele de mai sus invedereaza o data in plus atat cunostintele biblice si
teologice ale domnitorului Tarii, Serban Cantacuzino, cat si convingerile sale profund umaniste. Exprimate in argumente biblice si rationale,
acestea au avut intr-adevar darul de a evidentia cu prisosinta necesitatea si utilitatea traducerii Cuvantului lui Dumnezeu in graiul fiecarui
neam (cf. Matei 28, 19), asa incat Cuvantul vietii sa nu ramana o fantana pecetluita pentru cei care sunt ucenici ai lui Hristos.

Biblia de la Bucuresti a insemnat nu numai biruinta limbii romane in cult, si, ipso facto, a afirmarii limbii literare, culte, ci si consfintirea unei
realitati, si anume, aceea caneamul romanesc, de obarsie latina, dar de credinta rasariteana (ortodoxa), a fost primul popor - din Sud-Estul
Europei - care a facut din limba cultului, limba poporului. De aceea, putem spune ca, prin Biblia de la Bucuresti, ideile reformator-umaniste,
vehiculate candva de Lorenzo Valla, John Wyclif, Erasm de Rotterdam etc, au prins viata si in sanul Ortodoxiei rasaritene.
Academia de Stiinte Umanistice de la Ostrog, infiintata in anul 1576, a onorat printre conferentiarii si profesorii ei de prestigiu, nume
precum Petru Movila, Kiril Lukaris etc. Iata de ce, a conferentia astazi, in incinta acestui renumit centru universitar din Ostrog - unde a
aparut si unul dintre cele mai de seama monumente ale culturii umaniste, europene, de expresie slava, si anume Biblia din anul 1581, este
pentru mine un privilegiu care imi sporeste emotia intalnirii cu duhul acelor mari spirite tutelare aleculturii crestine, umaniste, ale Europei,
care a onorat si aceste fericite locuri.
In tara de unde vin, patria de obarsie a lui Petru Movila, aparea - la un an dupa infiintarea acestei renumite Universitati de Stiinte Umanistice,
crestine - Psaltirea slavo-romana, tiparita de diaconul Coresi. Era deja o implinire reusita a eforturilor de traducere si impamantenire a
textului Bibliei in graiul poporului, care va culmina cu izbanda traducerii si tiparirii textului biblic, integral, in limba romana, la Bucuresti.

Dar, Biblia de la Bucuresti nu trebuie vazuta si cercetata doar ca unul dintre "monumenta linguae dacoromanorum", chiar daca ea ramane,
indiscutabil, unul fara de egal, si, ipso facto, si de referinta si prestigiu in istoria culturii si literaturii romane, ci ea trebuie considerata si ca
unul dintre monumentele de seama ale culturii umaniste, europene, fiindca ea este aceea care a nascut si hranit pe urmasii dacoromanilor rasfirati si dincolo de aria de formare a poporului roman - in spiritul marilor valori aleumanismului crestin, de sorginte europeana. intradevar, importanta incontestabila a Bibliei de la Bucuresti nu rezida doar in faptul ca ea a chezasuit romanilor atat "unitatea graiului"
stramosesc, cat si "o pozitie de valoare deosebita intre popoarele Ortodoxiei", ci si datorita faptului ca ea constituie "un bun comun, istoriei si
culturii europene", asa dupa cum a remarcat deja, in cunostinta de cauza, un coleg universitar din Germania.
Unul dintre ostenitorii de marca ai editiei Bibliei din anul 1988, doamna Stela Toma, cercetator stiintific, afirma, cu indreptatire, ca Biblia de la
Bucuresti a situat si natiunea romana pe o treapta culturala superioara; de aceea, aceasta Biblie ramane, inainte de toate, si o "izbanda cu
care romanii s-au afirmat - la un moment dat - drept carturari de elita". Or, tocmai prin asemenea carturari, ostenitori ai talmacirii Bibliei de la
Bucuresti, natia romana si-a adus obolul ei si la patrimoniul culturii europene, crestine, de sorginte umanista.

Intr-adevar, in loc de concluzie, putem spune ca Biblia de la Bucuresti a fost si ramane nu numai un monument de seama al culturii romane,
ci si al culturii umaniste, europene.

Tiparirea Bibliei de la Bucuresti a avut atat o functie cultural-politica, cat si una religios-ccumcnica. Prin traducerea si publicarea ei, integrala,
in limba romana, s-a vrut intr-adevar sa se demonstreze atat unitatea de neam si limba a tuturor romanilor, implicit a celor "rasfirati" in locuri
si state diferite, cat si vitalitatea redactiei Ortodoxiei romanesti la actiunile prozelitiste ale calvinilor din Ardeal.
Referitor la primul aspect, insusi domnitorul Serban Voda marturisea - in Predoslovia sa - ca se "straduise" sa tipareasca aceasta Biblie "ca
sa se dea la toti Dumnezaiescu Cuvant", si ca sa fie "pentru folosul obstesc" al tuturor romanilor; de aceea - marturisea el - pentru talmacirea
acestei Sfinte Scripturi aratase "multa nevointa si destula cheltuiala" (Biblia, adeca Dumnezeiasca Scriptura, Editura Institutului Biblic.,
Bucuresti, 1988, p. XXIII-XXV).

Despre aceasta realitate a vremii respective, privind constiinta unitatii de neam a tuturor romanilor, si a necesitatii imperioase de a avea
Cuvantul lui Dumnezeu in graiul lor, ne da insa marturie graitoare si patriarhul Dositei al Ierusalimului, in scrisoarea pe care acesta o adresa -

cu prilejul tiparirii Bibliei - chiar lui Serban Voda, si care a fost de altfel asezata de ostenitorii tiparului ca a doua Prefata, dupa Cuvantul
introductiv al domnitorului tarii.

In scrisoarea patriarhului Dositei al Ierusalimului, catre Serban Voda, se mentioneaza in mod expres ca domnitorul Tarii Romanesti a talmacit
Sfanta Scriptura "spre limba cea de mosie a locului", pentru duhovniceasca hrana a credinciosilor" (Biblia.., Bucuresti, 1988, p. XXXI), intradevar, Serban Voda a hotarat traducerea Bibliei, dupa izvodul cel vechi, Septuaginta, in limba romana, pentru a asigura intai de toate
aceasta hrana duhovniceasca pentru toti cei de o "lege romaneasca", adica pentru cei de acelasi neam romanesc, si de aceeasi credinta
ortodoxa.

Din textul aceleiasi scrisori a patriarhului Dositei al Ierusalimului - indiferent cine ar fi fost alcatuitorul acesteia - reiese in mod clar ca, prin
tiparirea Bibliei, domnitorul Tarii Romanesti, care a pus la dispozitia "Besearicii" o talmacire "in limba rumaneasca", integrala, a Bibliei de
limba greaca, a oferit "Cuvantul lui Dumnezeu" nu numai la "un norod intreg", romanesc, si anume, la "lacuitorii Nistrului", numiti "rumani"
(sic), "moldoveanilor si ungrovlahilor", ci "la intregi si de multe fealuri de noroade", si indeosebi la ortodocsii (grecii) din Orient si Occident,
aflati in deplina unitate "cu catoliccasca Besearica" (Biblia.., p. XXIX-XXXI), adica cu Biserica OrtodoxaEcumenica.
S-a afirmat, cu indreptatire, ca "redactia, alcatuirea Bibliei lui Serban Cantacuzino atesta in cultura romaneasca toate trasaturile
umanismului european al vremii; este vorba de dragostea pentru operele literare ale antichitatii. Este vorba, in acelasi timp - remarca
doamna Stela Toma - de pasiune filologica, metoda critica in traducerea textelor clasice". Dar, nu numai atat!
Cercetatorii au remarcat ca, in Biblia de la Bucuresti, la jumatatea cartii psalmilor apar zece versuri cu subtitlu: "Stihuri la dumnezaiescu
David" (Biblia, adeca Dumnezeiasca Scriptura, Editura Institutului Biblic.., 1988, p. 406). Initial, imprimate in Psaltirea editata de Aldo
Manuzzi, la Venetia, in anul 1494, versurile au fost reproduse si de alcatuitorii editiei Bibliei din Frankfurt, din anul 1597-1610, care a servit
ca izvor principal pentru Biblia de la Bucuresti.

Pentru cercetatorii profani, aceste versuri nu sunt - "dupa titlu si continut" - decat o "epigrama", de unde si concluzia lor ca tocmai "prezenta
epigramei in cinstea lui David in Biblia de la Bucuresti confirma inca o data caracterul umanist al traducerii din 1688 a Bibliei", si ca aceasta
constituie deci un "fapt semnificativ pentru orientarea umanista pe care o lua in acea perioada cultura romaneasca".

Desigur, nu putem subscrie la asemenea concluzie, deoarece caracterul eminamente umanist al Bibliei de la Bucuresti nu este definit de
aceste stihuri, chiar daca, dupa titlu si continut, sunt adevarate versuri in metru antic sau o epigrama greceasca, care fusese de altfel deja
tradusa de spatarul Milescu. Oricum, trebuie precizat ca aceste stihuri nu exprima nici orientarea umanista pe care cultura romana o lua in
perioada respectiva.

Dupa cum se stie, cultura romana fusese deja marcata exponential de personalitati de seama ale culturii umaniste europene, ca de
pilda, Neagoe Basarab, Petru Cercel, Nicolaus Olahus (prietenul si corespondentul lui Erasmus), diaconul Coresi, Udriste Nasturel, Nicolae
Milescu, stolnicul Constantin Cantacuzino, care studiase la Padova etc. De aceea, suntem indreptatiti sa afirmam ca acest caracter umanist
al Bibliei de la Bucuresti este mai degraba definit de intregul sau continut, si nu numai de aceste stihuri care au fost inserate la jumatatea
Cartii psalmilor, de unde si importanta sa ca monument de seama al culturii umaniste, europene.
Am facut aceste succinte consideratii asupra acestui monument al culturii umaniste, europene, tocmai in cetatea in care, cu mai bine de un
secol inainte, aparuse un alt monument de seama al acestei culturi umanist-europene, adica Biblia de la Ostrog, unde am fost haraziti de
Bunul Dumnezeu sa ni se decerneze titlul de "Doctor Honoris Causa" in prestigioasa dumneavoastra Universitate Nationala de Stiinte
Umanistice, care va constitui pentru mine un imbold de a continua munca mea de cercetare stiintifica si asupra textelor biblice si a
traducerilor lor umaniste.

Preot Profesor Doctor Nicolae V. Dura