LUCRARE DE LICENȚĂ

MONOGRAFIA BIBLIOTECII COMUNALE ROȘIILE

Motto:

Într-o lume a mărețiilor și a tuturor căderilor, a

revoltelor în genunchi și în sânge, într-o lume a tristeții
tragice a celor slabi și a agresiunii financiare a celor
puternici – CARTEA rămâne sfetnic și toiag, izvor și
mândrie, depărtare și casă, cântec și rugă, dăruire din
dăruire și libertate din libertate.

Ion Stoica

Autor:
 CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I. Cartea – testimoniu cultural
1.1. Universul cărții
1.2. Funcțiile cărții
CAPITOLUL II. Carte - cultură – bibliotecă
2.1. Biblioteca și progresul cultural
2.2. Biblioteca publică
2.3. Relația bibliotecă - cititor
CAPITOLUL III. Monografia comunei Roșiile
3.1. Descrierea geografică
3.2. Considerații istorice
3.3. Economie
3.4.Administrație și demografie
3.5. Învățământ și cultură
CAPITOLUL IV. Monografia Bibliotecii Comunale Roșiile
4.1. Localizare
4.2. Istoricul cărții în județul Vâlcea
4.3. Cartea în Comuna Roșiile
4.4. Biblioteca Comunală Roșiile
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
 INTRODUCERE

“O carte e o voce vie şi un spirit care umblă pe faţa pământului. Continuă să fie
gândirea vie a unei persoane despărţite de noi în spaţiu şi în timp. Oamenii trec, monumentele
se sfărâma în pulbere. Ceea ce rămâne şi supravieţuieşte este gândul uman. Ce e Platon? A
fost absorbit de pulbere de mai bine de două mii de ani, dar gândurile lui mai supravieţuiesc
încă” (Samuel Smiles).
Într-un context atât de generos, mă simt implicată, prin pasiune şi credinţă, în această
nobilă meserie de bibliotecar, identificându-mă cu aspiraţiile celor care descoperă lumea din
lumea cărţilor.
Tema lucrării mele de disertaţie dă posibilitatea prezentării unei experienţe mai bogate
în studierea fenomenului lecturii şi a efectului acesteia asupra unui segment deosebit de
important al beneficiarilor.
Pentru prelucrarea datelor, am investigat şi m-am implicat în activitatea Bibliotecii
Comunale Roşiile, urmărind lectura că factor al dezvoltării intelectuale a utilizatorilor.
Atenţia mea a fost orientată spre a observa priorităţile opţionale ale utilizatorilor şi
posibilităţile actuale ale bibliotecii, cât şi necesitatea racordării acesteia la imperativele
comenzii sociale într-o perioada de europenizare şi globalizare a informaţiei.
Pornind de la observaţia că adversarii cărţii sunt mijloacele de informare în masă:
radioul, televiziunea, calculatorul, internetul, (care oferă un tip de cunoaştere aparent întins,
dar mult mai puţin profund, o anume superficialitate a cunoştinţelor, deoarece mai mult
informează decât instruieşte), m-a preocupat implicarea în situaţii educative de echilibrare a
acestor aspecte.
Drumul utilizatorilor către biblioteca începe cu părinţii sau educatorii, pe care trebuie
să-i iniţiem mai întâi în labirintul acestui tezaur.
Părinţii şi copiii au posibilitatea să reflecteze la faptul că lectură pune în calea cititorului
obstacole:
- limbajul scriptic, care este mediat, în timp ce limbajul iconic (prin imagine) este direct;
- cititorul trebuie să înveţe să actualizeze semnificaţiile cuvintelor cerute de context, să
traducă în scris şi reprezentările mentale, indicaţiile verbale clare ori aluzive ale textului;
- lectorul trebuie să completeze informaţiile dinadins omise de autor, trebuie să depună
efort pentru a-şi construi reprezentările, imaginile aşa cum le desprinde el din rânduri, pe când

1
în vizionările TV acestea îi sunt date, având uneori senzaţia contactului nemijlocit cu
obiectele.
Aşadar, menirea mijloacelor de informare în masă e mai puţin de a cultivă, cât mai ales
de a atrage, şi acest lucru e cu atât mai nociv în cazul copiilor, unde, din cauza unei culturi
relativ reduse, spiritul critic nu se prea manifestă. Militez pentru stimularea citirii unei cărţi
care determina copilul să mediteze, să pună întrebări, să caute răspunsuri, să-şi dezvolte
imaginaţia şi curiozitatea, pentru că toate acestea îi oferă ceea ce este cel mai important -
posibilitatea de a visa cu ochii deschişi.
Această pledoarie nu anulează necesitatea modernizării serviciilor de biblioteca prin
informatizare şi asigurarea suportului electronic pentru informaţii din perspectiva accesului
mai rapid şi eficient, fără de care nu mai este posibilă racordarea la ritmurile de evoluţie a
omenirii.
Din această perspectiva, Biblioteca Comunală Roşiile asigură condiţii optime lecturii
tradiţionale, concomitent cu introducerea activităţii asistate de calculator.

2
 CAPITOLUL I
Cartea – testimoniu cultural

1.1. Universul cărții

Cartea ascunde în paginile sale firave un univers magic, nebănuit. Acest univers este o
lume aparte, care îţi îngăduie să fugi de realitatea cotidiană şi să trăieşti cu intensitate clipe de
libertate supremă. Pentru o secundă, poţi fi tot ceea ce ţi-ai dorit şi, mai ales, poţi călători pe
aripile măiestre ale imaginaţiei, pe tărâmuri fantastice, care îţi permit să fii veşnic copil.
Cartea, „frumoasă şi de folos zăbavă” - la Miron Costin, „urnă sacră în care zace gata să
învie sufletul poporului” - la M. Sadoveanu, ajunge să se afle în zestrea lui Făt-Frumos, „cel
cu cartea în mâna născut”- în basmul cult; la Al. Vlahuţă, devine o chemare dramatică a
sufletului, iar în popor, care-i înţelege necesitatea practică, socială, devine o axiomă: „Ai
carte, ai parte”.
Cartea e „fântână de apă vie a lui Abraham”, „urnă de aur plină de mâna” sau „sân plin
de laptele vieţii” - în concepţia lui Richard de Bury; cartea este un mod de a pătrunde în
familia marilor spirite, spunea Seneca, dar şi un mod de a conversa cu oamenii de seamă ai
secolelor trecute – după cum mărturisea Descartes.
Pentru G. Călinescu, „cartea e un mijloc de intensificare a vieţii şi un mijloc de
obiectivitate, de spargere a graniţelor experienţei individuale şi de asimilare a experienţei
colective!” Cartea îi da fiinţei umane noi dimensiuni sociale, posibilitatea unei împliniri
multiple. În primul rând, avem în vedere accesul la implementarea ştiinţifică, contactul
permanent cu noile cuceriri. Prin natură sa, cartea, fiind materializarea spiritului uman în toate
domeniile existenţei, a fost şi rămâne mijloc de neînlocuit al educaţiei permanente a omului,
al continuei sale deveniri.
Orice activitate umană este tributară cărţii, întregul Univers, cu trecutul şi prezentul lui,
cu ipotezele privind viitorul, se găseşte în paginile scrise. Încă de la apariţia ei, cartea a fost
unul dintre cele mai puternice mijloace ale progresului. Acumularea cunoştinţelor umane,
vehicularea lor, decantarea nu ar fi fost posibile fără ajutorul cărţii, ea însăşi constituindu-se
într-un univers cu milioane de feţe, pline de taine şi minuni.
Se susţine că „galaxia Gutenberg” (lumea cărţii) şi-ar fi pierdut mult din importantă, că
ea se află chiar la zenit şi că nu numai viitorul ei, ci şi prezentul îi întorc spatele în favoarea

3
mijloacelor audio-vizuale, mai puternice, mai penetrante, cu o audienţă la public infinit de
mare. Trebuie precizat că opoziţia dintre lumea cărţii şi mijloacele audio-vizuale e falsă, că
acestea din urmă, oricât s-ar dezvoltă, nu pot înlocui cartea, deoarece sferele lor de acţiune
asupra psihicului uman sunt diferite. Prietenia cărţilor, odată câştigată, te poartă departe, te
ajută să fii tu însuţi o carte deschisă către semeni, răbdător şi tăcut, dar plin de o tainică
bucurie a fiinţei.
Nu există nici un domeniu al cunoaşterii umane care să nu se materializeze în carte.
Cartea nu e numai obiect, ci şi mijloc de circulaţie a culturii, memoria vie a omenirii, şi
tocmai din aceste funcţii reies implicaţiile sale sociale. Cartea exercită funcţia de tezaur al
cunoştinţelor umanităţii, este cel mai individualizat mijloc de transmitere a culturii, într-un
cuvânt, civilizaţia şi cultura actuală nu pot fi concepute fără carte, de la învăţământ şi până la
creaţia originală.
Nici una dintre definiţiile date cărţii nu surprinde trăsăturile ei de lucru sau fiinţă în care
trăiesc deopotrivă istoria şi lumea de mâine, simbioză de gând şi de inima care îi înalţă spre
noi înţelesuri atât pe cel care o creează, cât şi pe cel care o citeşte.
Adevărata putere este cunoaşterea, iar cartea este cea mai productivă unealtă a sa prin
locul câştigat în structura noastră intelectuală.
Altădată nu era atât de necesar cum este astăzi să ne întrebăm, în mod repetat şi grav,
care sunt rosturile cărţii. Cuvântul spunea totul, cu magia lui neînţeleasă, cu forţa lui de a
conţine toate tipurile de mesaje, de la sunete la imagini, la alte orizonturi ale simţurilor şi
dincolo de ele, într-o incertitudine mereu creatoare de reprezentări diferite, de la cititor la
cititor. Puterea cărţii stă, deci, în esenţa pe care o îmbracă, o esenţă biruitoare asupra marilor
primejdii: trecerea, depărtarea, haosul, tăcerea, singurătatea.
Atunci când ne interesează cultura şi spiritualitatea, ne referim la „ideea de carte”,
cartea ca o etapă în avântul spre un ideal superior, iar nu la conceptul de carte, „confecţionat
din pură imagine senzorială.”
Conţinutul, forma şi destinaţia sunt cele trei elemente definitorii ale „ideii de carte”,
chiar dacă nici unul dintre ele nu-şi află deplina realizare:
1. Conţinutul: informaţii, date mentale universal şi etern valabile, un sistem de gânduri,
o unitate de ordin spiritual.
Din punct de vedere psihologic, conţinutul cărţii e o proiecţie a cititorului. Acesta nu
cunoaşte sufletul autorului şi conţinutul operei numai în măsură acţiunii acesteia asupra lui.
Astfel, cartea este o entitate variabilă, o ficţiune a cititorului. Tot ce n-a fost prins de cititor nu

4
există pentru el. Fiecare cititor dă aceleiaşi cărţi un conţinut particular, format din elemente
ale conţinutului său propriu şi din elemente ale mentalităţii sale.
2. Formă: unitatea interioară a gândurilor, un edificiu, dar şi un veşmânt „exterior”.
Dacă privim cartea că pe o sărbătoare a spiritului, ea trebuie să aibă şi o valoare estetică, să
încânte ochii prin haina ei sărbătorească.
3. Destinaţia prezintă două aspecte:
a) funcţia pe care o are de îndeplinit cartea. Acest prim aspect se referă la scopul cărţii,
şi anume: de a-şi propagă conţinutul ei de valori universale şi eterne;
b) adresa spre care este dirijată cartea. Aspectul acesta constă în faptul că o carte este
„scrisoare adresată spiritului uman”, omului de oricând şi de oriunde.
Desigur, nici o carte nu a reuşit să conţină numai valori absolute şi eterne. De asemenea,
încă nu s-a ivit tipul de om capabil să asimileze valori de orice gen. De fapt, nu există carte
ideală, însă cărţile concrete tind să înfăptuiască idealul, în măsuri diferite. Orice carte se naşte
numai din aspiraţii, care îi constituie fiinţa şi îi păstrează dreptul ei de a se numi „carte”.
Viaţă cărţii şi gloria ei în conştiinţa şi sensibilitatea cititorilor depind de câtă viaţă
sufletească se află încorporată în ea, câte răspunsuri sau câte întrebări din cele ce ne frământă
existenţa sunt lansate în ea. Cartea este menită să stingă sau să spiritualizeze aceste
zbuciumuri.
Probabil că nimic nu e mai util şi mai binefăcător pentru construcţia interioară a unui
om decât să revină pe drumuri pe care a umblat cândva, să recitească acele cărţi care i-au
mişcat sufletul, să-şi pună din nou întrebările în faţă cărora a adăstat altădată. Această
revenire este un semn al spiritului deschis şi al nevoii de adâncă înţelegere, de limpezime. În
jurul cărţii, acest fenomen miraculos care a străbătut mileniile culturale ale umanităţii,
întrebările nasc alte întrebări, sporesc necuprinsul.
Una dintre marile virtuţi ale cărţii o constituie caracterul ei de utilitate individuală şi
permanentă. O carte o citeşti când vrei, cum vrei şi ori de câte ori vrei. Acest prieten tăcut îţi
oferă, de câte ori ai nevoie, acelaşi răspuns fidel la fiecare întrebare şi îl repetă până ce l-ai
înţeles.
Multiplicată azi, în sute de mii sau chiar milioane de exemplare, o singură carte devine
cunoscută prin circulaţie rapidă la milioane de cititori, căpătând asentimentul unora sau
dezaprobarea altora. Scrisă pentru toţi, ea se împlineşte prin fiecare.
Cartea acoperă toate dimensiunile temporare, pe foile ei auzindu-se, în acelaşi timp,
„murmurele valurilor memoriei, furtunile prezentului şi ţipetele de pescăruş ale viitorului”.

5
 Concurată de alte mijloace moderne de informare şi culturalizare, cartea a rămas
instrumentul cel mai subtil de perfecţionare a minţii noastre. Spre deosebire de cinematograf,
radio, televiziune etc., prin intermediul cărora simţurile omului intră în relaţie directă cu
imaginile vizuale şi auditive, prin intermediul cărţii drumul către aceste imagini e mediat de
cuvânt şi de noţiunile care stau în cuprinsul acestuia. Cartea poate mai mult decât toate
celelalte media la un loc, tocmai prin forţă de simbol total al cuvântului şi, mai ales, prin
complicitatea ei desăvârşită cu omul. Cartea şi cititorul formează un cuplu discret, frumos şi
trainic.
Ca univers spaţial şi temporal, ca univers social, ca univers al sentimentelor şi al
cuvântului, cartea poartă în plămada ei de semne sinele nostru, venind spre gând dinspre
cuvinte, caldă şi liniştitoare ca o mâna de prieten.
A vorbi despre universul cărţii înseamnă a pătrunde într-o lume de adevăruri şi de
simboluri, de îndrăzneli şi de îndoială, de biruinte şi de înfrângeri, un univers interior pe care
nici o lume de materie şi de duh nu-l întrece în lumină şi în frumuseţe, în adâncime şi în
înţelesuri, în culoare şi în căldură.
„Omul şi-a făcut cartea în toată materialitatea şi spiritualitatea ei: el o gândeşte, el o
scrie, el îi da hârtia, cerneală, tiparul, el îi adună foile, i le coase, i le leagă, el o citeşte. În
conspiraţia intelectului faţă de natură, cartea solidarizează azi două miliarde de suflete
împotriva unui destin, care cu variantele lui a rămas acelaşi. Omul se isprăveşte şi cartea lui
de-abia începe…” (Tudor Arghezi).

1.2. Funcțiile cărții

Atunci când vrem să definim „cartea”, trebuie să observăm că acest lucru se poate face
numai prin funcţia sau destinaţia ei, deoarece această funcţie o face ceea ce este.
Funcţia şi finalitatea cărţii este de a propagă un conţinut de valori. Cartea răspunde
uneia din valorile fundamentale – nevoia de a citi cărţi folositoare, educative, care pot spori cu
adevărat patrimoniul de valori spirituale. După o vorba a lui Seneca, nu este important cât de
multe cărţi ai citit, ci cât de bune.
Educaţia cărţii are mai mari valenţe formative, trăsături ce stimulează creativitatea
individuală, nebănuite dimensiuni formative în special pe planul vieţii interioare, care devine
astfel mai bogată, mai împlinită.
Există numeroase funcţii pe care le îndeplineşte în societatea noastră, în raportul
continuu dintre om şi carte.

6
 a. Funcţia instructivă – cea mai înalta menire a cărţii. Întregul proces de învăţământ, de
la cel preşcolar la cel postuniversitar, se bazează în primul rând pe cartea-manual. Dar nu
numai manualul are o funcţie instructivă. Drumul învăţării şi al cărţii e fără sfârşit. Toate
cărţile bune pot să ne înveţe câte ceva pe planul ştiinţei, tehnicii, artelor, moralei etc.
b. Funcţia estetică
Prezentarea artistico-grafică a cărţii joacă un rol important în educarea estetică a
gustului cititorilor, căci cartea are această posibilitate, de a fi unicat şi, în acelaşi timp,
multiplicat. Alcătuirea interioară, felul şi mărimea literelor, raportul dintre spaţiul scris şi cel
alb trebuie să tindă spre armonie. Coperţile şi supracoperţile, cotoarele cărţilor care ne privesc
din rafturile bibliotecii trebuie să încânte ochiul, să îndemne, să exprime, şi nu să respingă.
Nici o artă nu poate aspira la o mai mare putere de multiplicare şi circulaţie altfel decât
prin intermediul cărţii.
c. Funcţia recreativă
Omul are nevoie de destindere, concepută azi tot mai mult în sensuri educative. Lectură
reprezintă şi o activitate de acest gen, un fel de odihnă activă.
Cărţile destinate jocurilor, distracţiilor, ficţiunii, micilor ocupaţii gospodăreşti etc.
îndeplinesc, în primul rând, rolul de a deconecta, de a înlătura efectele concentrării obositoare
la care ne obligă activităţile obişnuite.
Cărţile constituie, aşadar, o parte integrantă a traiului nostru zilnic, a tuturor laturilor lui:
activitatea profesională, familia, activitatea recreativă, odihnă.

7
 CAPITOLUL II
Carte - cultură – bibliotecă

2.1. Biblioteca și progresul cultural

Noţiunea de cultură este un complex prin care se afirmă în lume, în forme maxime,
geniul unui popor şi despre care nu ne putem alcătui o concepţie, în întregimea ei, fără a ne
opri cu gândul, înainte de toate, la ideea de carte, adică la ceea ce stă la începutul fiecărei
culturi. Tot ce a plăsmuit gândul omenesc e cuprins în paginile cărţilor, care ne ridică din
mediocritate şi ne pun în faţă procesul larg al creaţiei, al acelor dezvoltări ale spiritului ce se
nasc spontan şi pe care le numim cultură.
Cultura exprimă efortul oamenilor de a se autoperfecţionă. M. Eminescu socotea cultura
„educaţie a minţii”, iar G. Călinescu înţelegea prin cultură „un proces de perfecţionare
interioară”.
În evaluarea oricărui proces cultural şi intelectual, intervin factori şi condiţii ce ţin de
personalitatea fiecărui individ, de sistemul de valori, de tradiţii, mentalitate etc. Cultură nu
uniformizează, ci, dimpotrivă, diferenţiază, particularizează. Ea pune în lumina capacităţi,
aptitudini, bogăţie sufletească. În concluzie, cultură da identitate, individualitate. O cultură se
clădeşte în primul rând prin cunoaştere, prin aşezarea adevărului în centrul sistemului
axiologic individual şi social.
Sporul de lumină pe care îl numim progres cultural nu-l realizează numai cartea, nici
numai cultură unei ţări, care înseamnă cristalizarea energiei creatoare în comori de cugetare şi
artă perene, ci şi biblioteca, al cărei cel dintâi merit este grijă pentru strângerea tuturor cărţilor
şi a răspândirii lor în rândul oamenilor. Biblioteca are, în zilele noastre, două misiuni
fundamentale, ambele de o reală importanţă: asigurarea dezvoltării mereu ascendente a
culturii profesionale şi îmbogăţirea continuă a culturii generale, care nu este contrară, ci mai
curând complementară culturii speciale.
Funcţiile culturii de informare şi formare, funcţii care se înscriu în aria unei coordonate
dominante a omului contemporan - necesitatea obiectivă a educaţiei sale permanente -, sunt
îndeplinite spectaculos de către bibliotecă. Se spune că biblioteca reprezintă trecutul şi
prezentul culturii, fiind o şcoală căreia se cuvine a-i cunoaşte rosturile. Biblioteca în sine este
un act de cultură; aşa cum îl exprimă pe un individ singular, poate exprima şi o comunitate, o

8
ţară întreagă. Bibliotecile sunt verigi ale sistemului culturii din oricare societate, ca
deţinătoare ale tezaurului de cunoştinţe şi, în acelaşi timp, centre de difuzare ale acestora în
diferite medii sociale.
Biblioteca preia în mod vital şi dinamic obiectivele imediate ale vremii, pentru a
contribui la realizarea lor cu forţa directă ori cu puterea de inducţie a întregii istorii. Mai mult
decât oricare altă instituţie a societăţii, ea întâlneşte epoci şi generaţii, nu doar prin ceea ce au
avut ele reprezentativ şi măreţ, ci şi prin trăirea cotidiană a realului şi a imaginarului din
fiecare timp şi din toate perimetrele umane în care semnul cărţii a intrat suveran în cunoştinţe,
pentru a reflecta îndoielile şi biruintele oamenilor. Acum ne întâlnim cu acea însuşire aparte a
bibliotecii, cu profilul ei de megastructură culturală care traversează timpurile pentru a păstra
esenţa unei relaţii indestructibile, cea dintre cititori şi carte, dintre o libertate şi altă libertate, o
relaţie în care tiparele se schimbă, modelul se modelează continuu, cel care primeşte se
încarcă de dar, adevărul cel nou este de fiecare dată adevărat şi întreg.
În cadrul sistemului culturii, biblioteca este şi o instituţie a procesului educativ, un
instrument de utilizare a cărţii în scopuri instructiv-educative. În cuprinsul ei poţi să strângi şi
să organizezi chintesenţa tezaurului de gândire şi de sensibilitate ale unui popor şi ale
umanităţii în ansamblul ei. Aceasta se află - toată - în cărţi. Cărţi care te îmbie, te caută, dar
ştiu să şi aştepte, modeste, ore în şir, zile şi ani, şi vieţi lângă vieţi. Omul găseşte în bibliotecă
un adevărat „sanctuar”, un loc în care poate reflecta în linişte asupra problemelor sale. Acest
locaş destinat instruirii umane permite nu numai o bogată informare şi o educare spirituală, ci
creează în mod organizat depozitarea experienţei şi inteligenţei omeneşti, aducându-i
nemurirea pe care o caută cu atâta încăpăţânare încă de la începuturile sale.
Biblioteca este un atelier al existenţei. Cititorul este sau încearcă să devină un Faust, un
căutător nesăţios de comori ale culturii; el stă de vorba cu cele mai mari genii ale omenirii, cu
cele mai ascuţite minţi, cu autorii celor mai mari descoperiri ale tuturor timpurilor.
În biblioteci mai mari sau mai mici, citită de savanţi sau de muritori de rând, cartea,
prietena noastră, nedespărţită la bine şi la rău, cea care nu trădează niciodată, fiind cel mai
bun prieten şi tovarăş de viaţă, trăieşte o nouă şi înălţătoare existenţă. În căutările sale, omul a
găsit în ea una dintre cele mai bune metode nu numai de a-şi arhivă experienţa şi
spiritualitatea, dar şi de comunicare cu trecutul, prezentul şi viitorul semenilor săi.

2.2. Biblioteca publică

Oamenii care privesc din afară viaţă intimă a bibliotecilor pot avea o percepţie falsă
despre instituţiile în cauza, considerându-le încremenite în proiect, învechite. Realitatea este

9
însă altă, iar specialiştii în domeniu o percep corect; aici au avut loc mutaţii lente, dar
substanţiale, atât în ce priveşte raportul bibliotecilor cu comunităţile pentru care au fost create
şi de care sunt susţinute, cât şi în procesele interne de organizare a colecţiilor, odată cu
introducerea tehnicii informatice şi conceperea bibliotecii ca făcând parte integrantă din ceea
ce omul modern numeşte societate informaţională.
Bibliotecarii nu se vor mai mulţumi cu sloganuri naţionale sau locale privitoare la rolul
şi funcţiile bibliotecii publice; ei se vor raporta mereu la reglementările aduse în plan
internaţional prin Manifestul UNESCO pentru biblioteca publică, structurat la Conferinţele
Generale UNESCO din 1947 – 1949, adoptat în 1972, modificat şi promovat în 1994 de
Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Bibliotecari şi Biblioteci (FIAB/IFLA), care
prevede: „Biblioteca publică este poartă deschisă spre cunoaştere, asigură condiţii de baza
pentru educaţia permanentă, luarea independentă de decizii şi dezvoltarea culturală a
individului şi a grupurilor sociale…”, „…este centrul local de informaţii…”, iar serviciile
bibliotecii „…sunt accesibile tuturor, fără diferenţieri de vârstă, rasă, sex, religie,
naţionalitate, limba ori statut social” şi trebuie să ofere servicii şi pentru persoanele
defavorizate, spitalizate, private de libertate sau pentru minorităţi lingvistice.
Bibliotecile publice sunt biblioteci de drept public, de tip enciclopedic, care servesc
interese de informare, studiu, lectură, educaţie şi de petrecere a timpului liber pentru toţi
membrii comunităţii locale sau judeţene, prin activităţi şi servicii specifice. Prin realizarea
misiunii pe care o declară şi a rolurilor pe care şi le asumă, bibliotecile publice sunt percepute
ca puternice centre de informare, ca furnizori de servicii informaţinale, ca parteneri în
procesul educaţiei permanente şi ca instituţii cu rol social, cultural şi recreativ. Bibliotecile
publice din România sunt structurate într-un sistem alcătuit din biblioteci judeţene, biblioteci
municipale / orăşeneşti şi biblioteci comunale.
Funcţiile bibliotecii publice sunt:
- colectează, organizează, păstrează şi asigură accesul la resursele de informare;
- asigură accesul la colecţii, fără discriminare, tuturor membrilor comunităţii;
- contribuie la cercetarea în domeniile bibliologiei şi ştiinţei informării;
- organizează manifestări cu caracter cultural, educativ, social, economic;
- contribuie la dezvoltarea şi menţinerea unei societăţi democratice;
- contribuie la creşterea standardului de viaţă şi a exercitării drepturilor democratice ale
cetăţenilor;
- susţine educaţia permanentă;
- elaborează bibliografia locală, conservă şi dezvoltă identitatea culturală a comunităţii.

10
 2.3. Relația bibliotecă – cititor
Înţelegerea importanţei relaţiilor cu cititorii, a scopului şi obiectivelor urmărite în
comunicarea colecţiilor, a locului bibliotecii publice în ansamblul vieţii culturale moderne
constituie premisele necesare desfăşurării acţiunii bibliotecare.
Biblioteca publică a fost definită, încă de la începuturile ei, în raport cu colectivitatea
pentru care a fost creată. Este foarte important felul cum, biblioteca îşi priveşte publicul,
cititorii efectivi sau pe cei potenţiali, diferenţierile în cerinţe şi gusturi de lectură, precum şi
modul în care se oglindesc aceste diferenţieri în relaţia bibliotecă – cititor sau carte – cititor.
Nici o bibliotecă nu are un singur public: un grup mare şi omogen de beneficiari.
Fiecare bibliotecă are mai multe categorii de public, care sunt deservite cu mai mult sau mai
puţin succes. De serviciile ei beneficiază atât copilul preşcolar şi elevul, cât şi cercetătorul sau
pensionarul. Biblioteca publică satisface cerinţele de lectură ale tuturor acestor categorii nu
numai prin colecţia ei de publicaţii – enciclopedică, în principiu, ci şi prin faptul că, fiind
integrată într-un sistem, poate mijloci cititorului accesul la fondurile unor biblioteci ştinţifice
sau speciale.
După evaluarea atitudinii generale a comunităţii faţă de bibliotecă, personalul trebuie să
analizeze trei mari categorii de beneficiari:
- cei ce sunt prezenţe permanente în bibliotecă;
- cei care vin ocazional la bibliotecă;
- cei care nu au intrat niciodată într-o bibliotecă.
Activitatea unei biblioteci trebuie să aibă în vedere păstrarea beneficiarilor fideli,
recâştigarea acelora care au renunţat să mai frecventeze biblioteca şi recrutarea de noi
beneficiari.Grupul cel mai uşor de identificat este cel al persoanelor care vin în mod obişnuit
la biblioteca. Ei sunt deja prieteni ai bibliotecii. Pot fi subîmpărţiţi în două categorii:
- cei care sunt constrânşi să folosească biblioteca;
- cei ce vin datorită unor motivaţii interioare puternice.
Cei mai numeroşi în prima subgrupă sunt elevii şi, mai ales, studenţii. Cererile de
informare ale acestora sunt, în general, foarte bine definite şi au la baza o serie de teme şi
bibliografii orientative, prezentate de profesori. Bibliotecile ar trebui să fie capabile să
anticipeze aceste cereri, pentru a putea răspunde cu maximă promptitudine.
Utilizatorii ocazionali ai bibliotecii pot constitui şi ei două subgrupe:

11
 - cei ce caută o anumită informaţie, iar cererea lor, odată satisfăcută, determina
renunţarea la serviciile bibliotecii;
- cei care vin mai întâi în expectativă, apoi renunţă să mai frecventeze biblioteca.
Din această subgrupă fac parte acei cititori care consideră că nu găsesc niciodată ceea ce
caută; orarul bibliotecii nu este adecvat timpului lor liber; le este aproape imposibil să se
acomodeze cu regulamentul şi obiceiurile bibliotecii.
Recâştigarea interesului pentru bibliotecă al unor foşti beneficiari este un proces foarte
lent şi nu va fi niciodată posibil să fie recâştigaţi toţi cititorii pierduţi.
Referitor la cei care nu au intrat încă într-o bibliotecă, singura atitudine posibilă din
partea conducerii instituţiei este aceea de a transmite mesaje adecvate în spaţiul comunitar,
pentru a trezi interesul faţă de instituţie şi faţă de serviciile oferite de aceasta.
În raporturile ei cu colectivitatea, raporturi în care îşi epuizează misiunea socială,
biblioteca beneficiază de câteva atribute, care-i fixează un loc aparte în sistemul educativ:
- biblioteca îşi stabileşte relaţiile cu publicul într-o deplină libertate, pe baza opţiunilor
acestuia. Biblioteca însăşi, ca instituţie, îşi însuşeşte facilitatea şi comoditatea pe care o oferă
cartea că instrument de educare: ea se adaptează timpului de care dispune cititorul, stării sale
psihice, gradului de oboseală, ritmului propriu fiecăruia în dialogul spiritual pe care-l
presupune lectura, necesităţii de a reveni asupra cărţii, libertăţii de a o abandona oricând.
- biblioteca publică este un complement – de multe ori indispensabil – al tuturor
celorlalte instituţii şi mijloace ale educaţiei permanente;
- biblioteca publică polarizează o multitudine de interese intelectuale ale tuturor
structurilor colectivităţii, ca reflex al caracterului enciclopedic al colecţiilor pe care le posedă.
Lectura fiind un proces psihic absolut individual, biblioteca nu poate şi nici nu trebuie
să acţioneze împotriva naturii ei individuale, ci, din contră, să faciliteze contactul direct şi
personal între carte şi cititor.
Între cititori există diferenţe de natură subiectivă şi obiectivă. Fiecare cititor reprezintă o
anumită structură temperamentală, a dobândit anumite trăsături de caracter, a ajuns la un
anumit grad de sensibilitate artistică şi la un anumit nivel cultural şi profesional. Fiecare
cititor a acumulat o anumită experienţă prin lectură, a realizat un anumit proces de sinteză din
lecturile anterioare. De aceea, individul nu trebuie considerat, în raporturile sale cu biblioteca,
drept un element al unei serii, depersonalizat, ci ca o entitate, cu un univers spiritual propriu,
diferenţiat, cu gusturi, preferinţe şi capacităţi de receptare distincte.

12
 CAPITOLUL III
Monografia comunei Roșiile

3.1. Descrierea geografică

Așezată pe Valea Șasa de la ieșire din localitatea Tetoiu spre sud, dinstanță de circa 70
km de Craiova, 70 km față de Râmnicu Vâlcea, străjuită de dealuri, exclusiv partea de sud,
comuna Roșiile face parte din Județul Vâlcea ca unitate administrativ-teritorială, având ca
vecini localitățile: sud – Tetoiu și Zătreni, vest – Livezi, Grădiștea, Sinești, nord – Copăceni,
Berbești, est – Lăpușata, Lădești, Fârtățești.
O carcteristică specifică a Județului Vâlcea este dezvoltarea așezărilor omenenști în
tipuri de sate răsfirate în zona de contact cu muntele.
Din punct de vedere geomorfologic, comuna Roșiile se înscrie în platforma Oltețului –
unitate bine determinată în cadrul Podișului Geticș; Suprafața totală este de 6888 ha din care:
arabil 1054 ha, vii 40 ha, livezi 158 ha, pășune 2861 ha, fânețe 530 ha, ape 44 ha, drumuri 93
ha, păduri 1869 ha, construcții 122 ha, neproductiv 92 ha.
Înălțimile mai proeminente sunt dealuri între 370-420 m; Dealul Steagului, Dealul
Zgubii, Dealul lui Bălan, Dealul Bobului. Cea mai importantă apă curgătoare a acestei
localități este Șasa care-i scaldă teritoriul de la nord la sud până la comuna limitrofă, Tetoiu și
având ca afluent Zgubea, care curge pe o porțiune paralelă cu Șasa, vărsându-se în aceasta în
satul Rătălești, Trestia, Ștefăneasa. Mai putem numi ca afluenți o serie întreagă de pâraie cu
caracter temporar.
Ca ape de suprafață sunt cunoscute puține bălți cu caracter permanent: Balta Dragului,
parțial în islazul comunal, precum și în păduri.
Potrivit particularităților geografice ale teritoriului (dealuri 370-420 m), clima este
blândă, deteminând mediile lunii celei mai reci sub -9 grade Celsius, iar cele mai ridicate în
iulie, 22 grade Celsius.
Referitor la precipitații, se semnalează în medie cantitatea de 634 mm anual.
Vânturile predominante sunt specifice Câmpiei Române: Crivățul, Austrul, Băltărețul.
Referindu-ne la sol, remarcăm dominarea solului de tip podzolic, sau de pădure.
Din punct de vedere biogeografic teritoriul cuprinde specii de arbori: gorunul, frasinul,
plopul, fagul, carpenul, salcia etc.

13
 Privind animalele și păsările, îndeosebi cele de pădure, cităm: vrabia, presura, graurul,
cioara, coțofana, ciocârlanul, prigoria, ciocârlia, cucul, rândunica, barza, gâsca sălbatică,
dihorul, nevăstuica, șobolanul, iepurele, vulpea, viezurele, mistrețul, căpriorul; ca animale
domestice, este bogată în specii: oaia, capra, calul, vaca, măgarul; păsări domestice: găina,
rața, curca, gâsca, biblica, porumbelul.
Cea mai importantă unitate geografică este Valea Șasa de la nord la sud până la comuna
Tetoiu. Alte văi sunt: Valea Mare, Valea lu Nan, Valea Zgubii, Valea Budelui, Valea
Bratcului, Valea Budichii, Valea Geamenei, unele dintre ele, fiind și pâraie: Budele, Bratcu,
Ștefăneasa, Sovătoaia, Zămalnița, Geamăna.
Nu cu caracter specific, dar și-au făcut apariția râpi: în Lupuiești, Rătălești, Zgubea,
Hotăroaia, Păsărei.

Fig. 1. Localizarea comunei Roșiile

14
 3.2. Considerații istorice
Documentul fundamental al informaţiilor şi afirmaţiilor privind istoricul acestei
localităţi este "DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA ROMÂNIEI B. ŢARA ROMÂNEASCĂ
VEACURILE XIII-XVI". Documentul cuprinde, între alte localităţi, şi denumirile satelor
Roşiile şi Romaneşti cu referiri concrete, argumentând existenţa acestor localităţi folosind
cuvântul de sat ca formă de organizare. “Roşcele - judeţul Vâlcea, Olteţulu de Sussu formează
comună cu satele: Cherăsci, Hotăroaie, Lupuesci, Ossâceni, Păssărei, Pertesci, Plesesci,
Rătăulesci”1.
La această dată localitatea Roşiile, în forma de organizare comună cu satele citate
număra 1900 locuitori - apărând şi satul Romanescu de Sussu cu 400 de locuitori.
În anul 1560, satul Roşiile dispunea de o biserică construită din lemn - lăcaş de cultură
şi religie - realizată din iniţiativa lui Voinea cu locuitorii satului, locuitorii Grama şi Popa
Năsturică semnează ca martori în Hrisovul dat de Alexandru lliaş 1617, ca mai târziu la 1
august 1682 alte zapise de vânzare făcute de Danciu Pârăianu şi fratele său Hamza, fiii lui
Calotă şi nepoţii Postelnicului Danciu. Zapisele se refereau la părţile de moşie din Pârăieni,
localitate vecină în partea de vest şi Făuri (Făureşti) localitate mult mai departe spre sud de
Roşiile.
În Arhivele Olteniei nr. 27 pag. 349 articolul "Registrul tuturor localităţilor cuprinse în
Harta Olteniei - 1723" este trecut şi satul Roschy (Roşii) din judeţul Vâlcea. "Roschy sat cu o
biserică, o curte boierească, un pod, o moară, pădure, vii pe Tzerna (Cerna) situat pe
Oltezul"2.
Prezintă mare importanţă pentru cititori şi informaţia prin care se ştie că începând cu
anul 1633 este menţionată începerea construcţiei unei biserici devenită mănăstire, localizată în
satul Pleseşti, foarte aproape de centrul comunei Roşiile, terminată abia în anul 1791.
În anul 1893 ţinutul Roşiile mai primeşte satele Romaneşti şi Balaciu, devenind comună
de sate, cum se numea pe vremuri - aceasta durând până în 1896, când, din nou satul
Romaneşti devine reşedinţă de comună cu satele Zgubea şi Bălaciu, precum şi cătunele
Mărineşti şi Corbu.
Un moment foarte important pentru comuna Roşiile, în evoluţia istorică administrativ-
teritorială, îl constituie faptul că în 1904 aşa cum argumentează Legea pentru Organizarea
Comunelor, Roşiile este localitate de reşedinţă, având subordonate administrativ-teritorial

1
Dicţionaru Topograficu şi Statisticu alu României - Bucureşti 1872, pag. 408
2
Arhivele Olteniei nr. 14 pag. 307 "Articolul lui C.J. Karadja", "Oltenia după memoriile
generalului Von Bouier"

15
comunele: Romaneşti, Zgubea, Nenciuleşti şi Crăpăturile, iar mai târziu şi comunele:
Broşteni, Lăpuşata, Copăceni şi Ulmetu - Plasa Şasa cu sediul în Roşiile.
În anul 1929 localitatea Roşiile se găsea împărţită în patru sate mari cu primării: Roşiile,
Hotăroaia, Perteşti şi Pleseşti - dovadă concludentă - satele aveau de atunci multă populaţie,
impus şi de teritoriul întins, greu de condus administrativ-teritorial.
Din 1968 - localitatea Roşiile este în forma administrativ- teritorială de azi, respectiv 11
sate, după cum urmează: Roşiile - reşedinţă de comună -, Hotăroaia, Perteşti, Lupuieşti,
Cherăşti, Pleseşti, Păsărei, Rătăleşti, Romaneşti, Balaciu şi Zgubea.
Pe teritoriul judeţului Vâlcea au fost depistate numeroase aşezări aparţinătoare Epocii
Bronzului şi Hallsttattului - represiunile apar frecvent în zona deluroasă din N-E Olteniei unde
aşezările sunt orânduite de-a lungul văilor în care se încadrează localitatea Roşiile în mod
perfect.
Primele urme de locuire preistorică au apărut pe întreaga Vale a Saşei începând cu
Balaciu, Corbu, Romaneşti, Zgubea etc.
Au fost găsite straturi lungi de 8-9 m. cu o grosime de 0,40-0,50 m. ce conţin multă
ceramică, cenuşă, cărbuni, oase de animale şi obiecte: creuzot de lut, fragment din suport de
vase, cuţite din bronz. Descoperirile arheologice făcute pe cursul superior al Pârâului Şasa şi
în împrejurimi atestă urme relativ bogate în aşezări preistorice din perioada de tranziţie spre
epoca bronzului şi faza timpurie a Hallsttattului situate pe terasele din apropierea apelor, în
locuri întărite. Obiecte de bronz, fragmente ceramice, vase din bronz, se găsesc în muzeele
apropiate localităţii Roşiile.
În continuare vom prezenta succint date istorice şi geografice privind localităţile
comunei Roşiile:
Roşiile - sat reşedinţă de comună cu caracter permanent având în anumite perioade
extinderi limitrofe peste satele permanente aşa cum ar fi: Nenciuleşti, Crăpături, Copăceni,
Ulmetu, Lăpuşata; 1904 - Plasa Şasa cu sediul în Roşiile.
Este aşezată pe Valea Şasa între Dealul Bobului de vest, satul Hotăroaia la sud, la nord
satul Rătăleşti şi la est satul Pleseşti. Cuprinde pe teritoriul său primăria locală, şcoală cu
clasele I-VIII, într-o perioadă şi I-X, biserică, monumentul eroilor, dispensar veterinar şi
uman, grădiniţă, agenţie CEC, poştă, secţie Agromec, cooperaţie, brutărie, cămin cultural,
magazie cu capital de stat şi privat.
Localitatea este atestată documentar în Istoria României B. Ţara Românească veacurile
XIII-XVI, indicele numelor de locuri - Editura Academiei 1956.

16
 Romaneşti - aşezat între Saşa, vecin la sud cu satul Rătăleşti, la est cu comuna Lăpuşata,
la nord cu Balaciu şi la vest cu Zgubea.
Din punct de vedere istoric se găseşte atestat în acelaşi document cu localitatea Roşiile,
a fost de multe ori reşedinţă de comună; este cunoscut că în punctul Stroiescu a existat un
gater la care se prelucrau materiale lemnoase înainte de cunoaşterea altor obiective economice
în localitatea Roşiile. Satul, fiind foarte abundent în păduri, dealuri şi văi, a fost semnalată
existenţa haiducilor - haiducul Dragu, de numele căruia este legat toponimul Balta Dragului.
Existenţa populaţiei în acest sat este atestată cu mult înaintea anului 1700. Pe la anul 1800
sunt semnalate 61 de familii în acest sat; în anul 1793, locuitorii acestui sat plăteau mare tribut
prin Hrisovul de Alexandru Vodă Moruzzi.
Numele satului se presupune că a venit de la numele cetăţeanului Romanescu
Constantin Petre - primul locuitor al acestui sat prin contribuţie locală lingvistică - dispariţia
sufixului "eseu" şi apariţia altui sufix "eşti". Cuprinde şcoală cu clasele I-VIII, cămin cultural,
biserică, grădiniţă, magazine cu capital de stat şi privat.
Zgubea - numită cu mult înainte şi Zgubea Mare când a format comună separată cu
Zgubea Mică; aşezată în partea de vest a satelor Romaneşti şi Balaciu, pe văi şi puţine dealuri,
udată de pârâul Zgubea, vecină la vest cu Sineşti, o parte din Băieşti (Tereuja), la est Balaciu
şi Romaneşti, la sud cu Rătăleşti şi la nord cu Berbeşti.
La 1793 sunt atestate în această localitate 139 de familii, fapt ce ne îndreptăţeşte să
considerăm existenţa acestui stat înainte de anul 1600 3. Primele lăcaşuri de cultură sunt
semnalate în a doua parte a secolului al XVII-lea, biserică, apoi şcoală primară; şi în prezent
dispune de magazine cu capital de stat şi privat, cămin cultural.
Numele localităţii provine fără nici o schimbare de la numele pârâului Zgubea care
străbate de la nord la sud întregul teritoriu al acestui sat.
Hotăroaia - sat aşezat la hotarul cu comuna Tetoiu, vecin la nord cu Roşiile, la est cu
satul Cherăşti şi la vest cu Nenciuleşti, Bude şi Boru. Numele satului provine de la "hotar" -
Hotăroaia, iar în prezent cunoscută sub numele de Hătăroaia prin alternanţa fonetică "o"- "ă";
atestat în acelaşi document cu localitatea Roşiile. A fost numit în vechime Mahalaua
Hotăroaia, dispunea de o biserică din lemn construită înaintea anului 1800, din iniţiativa lui
popa Grigore Coman şi locuitorii satului; în prezent se găseşte vatra acesteia în însemnul de
altar. Dispune de şcoală şi magazine cu capital de stat şi privat, grădiniţă.
Cherăşti - sat aşezat mai mult pe partea deluroasă cuprins între apa Şasa la vest, la est
apa Zămalniţa, la sud comunele Tetoiu şi Fârtăţeşti, iar la nord Păsărei şi Pleseşti.
3
Istoria Românilor de V.A. Ureche pag. 231

17
 Atestarea documentară a acestui sat este alături de celelalte localităţi în jurul satului
Roşiile ca reşedinţă de comună. A dispus într-o perioadă de o şcoală de 4 ani, ocupaţia de
bază a locuitorilor este agricultura şi creşterea animalelor; femeile cunoscând arta ţesutului,
cusutului, torsului.
Satul Cherăşti îşi are originea în numele locuitorului Cherăscu - luptător alături de
Tudor Vladimirescu în 1821, prin dispariţia sufixului "escu" şi apariţia terminaţiei de plural
"şti".
Perteşti - sat atestat documentar la 1560, ca nume provine de la locuitorul Pertea, prin
adăugarea sufixului "eşti".
Lucrarea "Bibliografia localităţilor şi monumentelor din România" inserează înscrisuri
despre biserica "Sfinţii îngeri Budele" construită de popa Dumitru.
Satul este aşezat pe versanta estică a Dealului Steagului, vecină la vest cu Grădiştea şi
Pârăieni, la est cu Lupuieşti, la nord cu Rătăleşti şi la sud cu o parte din satul Hotăroaia. A
dispus şi de primărie separată în 1929, de şcoală primară şi chiar cu clasele I-VIII.
Păsărei - sat aşezat în partea de răsărit a comunei; vecin cu comuna Lădeşti la est, la
vest cu satul Pleseşti, la sud cu Cherăşti şi la nord cu satul Pleseşti; terenul prezintă multă
parte deluroasă, ocupaţia locuitorilor, agricultura, creşterea vitelor, pomicultură; a dispus de
şcoală primară, este atestat documentar odată cu celelalte sate.
Pleşeşti - sat atestat documentar pe la 1560, numele provenind de la popa Pleşescu. Este
aşezat pe două linii - muchia Dealului Caselor şi alta de-a lungul şoselei, solul este argilos
prezentând şi combinaţii cu straturi de nisip apărând cochilii de melci şi scoici.
Satul dispune de cel mai vechi lăcaş religios, mănăstire construită între anii 1633-1800.
Lupuieşti - sat atestat documentar cu celelalte sate având vecini la vest satul Perteşti, la
est satul Roşiile, la nord satul Rătăleşti, la sud satul Hotăroaia.
Până în anul 1934, acest sat se numea Roşiile, iar satul Roşiile se numea Lupuieşti. De
atunci numele se păstrează neschimbat. Este brăzdat de apa Budelui cu teren sărăcăcios fiind
şi cel mai mic sat atât ca întindere cât şi ca populaţie.
Rătăleşti - sat aşezat la intersecţia celor două mari sate cunoscute reşedinţe de comună,
la sud Roşiile şi la nord Romaneşti, are o întindere mică pe şoseaua judeţeană întinzându-se
mult în partea de apus, spre Perteşti. În acest sat se găseşte un teren cu semn bisericesc,
dovada existenţei unei biserici din lemn cu mult timp înainte; locuitorii păstrează şi terenul
nefiind cultivat în jurul acestui însemn. Atestarea documentară este din anul 1560, alături de
celelalte sate.

18
 Balaciu - sat situat în partea de nord a comunei cunoscut cu mult timp înainte şi sub
numele de Romaneştii de Sus despre care se vorbeşte în Catagrafia din 1831 a Sfintei
Episcopii a Râmnicului existând acolo o biserică din lemn cu Hramul de Sf. Ion Botezătorul
făcută de polcovnicul loan Străchinescu. Este udat de apele Bălăcelul de unde i se trage şi
numele, Trestia şi o parte din Şasa. Dispune de biserică, şcoală de 4 ani, grădiniţă, magazine
mixte cu capital privat şi de stat.
Primul Război Mondial a smuls sute de vieţi umane în cadrul unităţilor militare. Cu
inscripţiile "Nihil sine Deo" - "Nu uitaţi eroii" la 21 mai 1931 s-a dezvelit un Monument
istoric pe care sunt înscrise 120 de nume.

3.3. Economie
Ca ocupaţii majore ale localnicilor se pot reliefa: prelucrarea lemnului, creşterea
animalelor, agricultura, comerţul, confecţionarea cărămizii din pământ, paralel cu o
multitudine de meserii.
Ca plante importante pentru hrana omului precum şi a animalelor erau: porumbul, grâul,
secara, orzul, ovăzul, floarea soarelui, cartoful, şi legume de tot felul.
Prin tradiţie, s-a practicat cultura intercalată (porumb, fasole, cartof) avându-se în
vedere, ca metodă de lucru, rotaţia culturilor.
În jurul anului 1924 au fost introduse în localitatea Roşiile maşini de treierat tot manual,
apoi mai târziu maşini de treierat cu motor, după aceea batoze şi apoi perioada combinelor
care se menţine şi astăzi.
S-au modernizat, s-au amenajat drumurile săteşti prin centrul comunei fiind drumul
judeţean asfaltat pe care cetăţenii îl întreţin prin amenajarea şanţurilor, plantarea arborilor şi
pomilor pe părţile laterale.
Locul gospodăriilor din case cu 1-2-3 camere, la început din lemn lucrat din secure,
bardă şi ferăstrău, a fost luat de locuinţe multe cu etaj, în majoritate din cărămidă
confecţionată pe plan local, acoperite cu ţiglă şi tablă zincată, dependinţe trainice şi
impunătoare din lemn şi cărămidă.
Construcţia a 5-6 poduri, în ultima perioadă peste pârâurile Şasa, Zgubea şi Trestia,
alături de investiţii şi organe specializate de la drumuri şi poduri şi în aceste lucrări este
împlântată o mare parte din contribuţia cetăţenilor locali.
Migala, străduinţa şi priceperea precum şi deprinderile la partea feminină au
transformat: lâna, cânepa, inul, borangicul în obiecte de îmbrăcăminte, fiind totodată cusute şi
brodate, foarte frumos împodobite; feţele de masă, prosoapele, maramele, velinţele, macatele,

19
covoarele, cu foarte puţine unelte, menţionând: furca, acul, cârligul, războiul de ţesut, sunt
rosul muncii permanente moştenită din generaţie în generaţie la femei şi fete.
Uneltele agricole: plugul, grapa, rariţa, sapa, toporul precum şi cojocul, căciula, pălăria,
încălţămintea, sunt tot izvorul mâinilor dibace ale bărbaţilor.
Pentru viitor se prevăd câteva obiective de actualitate: alimentarea cu apă 15 km, gaze
15 km., construcţia unei primării cu P+1E, precum şi împietruiri de drumuri în satele
componente ale comunei Roşiile pe distanţa de peste 50 km.
Când îşi fac apariţia prăvăliile şi târgurile, în fiecare localitate limitrofă: Lădeşti,
Grădiştea, Bălceşti, Gânguleşti, Măciuca, între acestea se înscrie şi Roşiile cu târg săptămânal,
apoi două târguri de Sf. Petru şi Sf. Marie-Mică, precum şi mai recent de Sf. Gheorghe.
Schimbul de produse şi comerţul se desfăşoară mult mai uşor.
După marele eveniment din 1989, se păstrează forma cooperatistă, târgurile, comerţul
ambulant. Acum apar o mulţime de magazine mixte cu denumirea de asociaţii familiale şi
societăţi comerciale cu răspundere limitată, în număr de peste 20, distribuite în fiecare sat.
Rând pe rând localitatea, începând chiar cu 100 de ani în urmă, pe plan local, se bucura
de localuri de religie în număr de 6 care fuseseră reconstruite pe locul în care cu mulţi ani
înainte existau localuri religioase construite din lemn; de asemenea, localurile de şcoli
amintite, căminele culturale, magazinele comerciale, brutăria, moara, poşta, sediile
instituţiilor, dispensarele uman şi veterinar, fără a uita şi monumentul eroilor, sunt rodul
străduinţei localnicilor.
Deşi nu putem vorbi de o industrie dezvoltată, dar după 1950 şi în prezent au fost
instalate şi au forat în comuna Roşiile un număr de peste 20 de sonde mergând până la o
adâncime de 4500 m., toate cu rezultate pozitive, în afară de două; acestea, în perioada 1987
extrăgeau în 24 de ore peste 300.000 metri cubi de gaze; de asemenea în timpul forajului, la
două din aceste sonde, a fost găsit strat de sare şi de cărbune.
La aceste sonde erau încadraţi şi lucrau circa 800 de muncitori care erau cazaţi şi
serveau mese în localuri proprii, amplasate în satul Roşiile, la intersecţia de drumuri ce leagă
satul Roşiile de satele Lupuieşti şi Perteşti.

3.4. Administrație și demografie

După 1864 unitatea administrativă este comuna luând locul satului, denumire până
atunci.

20
 Cârmuitorul judeţului numit tot până atunci administrator, se va numi prefect,
subprefectul a luat rolul administratorului plăşii, pârcălabul satului a devenit primarul
comunei. Astfel, de atunci conducerea comunei a fost încredinţată Consiliului Comunal -
organ de decizie; primarul fiind organ de execuţie.

Fig. 2. Primăria Comunei Roșiile (în dreapta se află Monumentul Eroilor)

Altă reorganizare administrativă s-a petrecut după 1907; atunci se legiferează încadrarea
plăşilor cu conducători selecţionaţi pe bază de concurs - la comune se introduce notarul,
înfiinţându-se totodată şcoli speciale pentru aceştia.
La 6 septembrie 1950 este pusă în funcţie şi Legea pentru împărţirea administrativă în
regiuni şi raioane, iar Sfaturile Populare sunt Organe locale ale puterii de stat.
În 1968, prin Legea nr. 57 este o altă reorganizare şi funcţionare pentru Consiliile
Populare; de acum avem de-a face cu Consiliul Local, primărie şi primar.
Înscrisă în sfera acestor legislaţii, comuna Roşiile, în istoria sa, a fost tot timpul numai
unitate de sine stătătoare.
În anul 1904 se menţionează Plasa Şasa cu sediul în Roşiile pentru 12 comune: Roşiile,
Romaneşti, Zgubea, Copăceni, Crăpăturile, Lăpuşata, Dozeşti, Nenciuleşti, Şerbăneşti, Tetoiu,
Ulmetu, Broşteni4.
Privind demografia, Dicţionaru Topograficu Statisticu 1872 pag. 408 menţionează
localitatea Roşiile cu 1900 de locuitori, iar localitatea Romaneşti cu 400 de locuitori.
Între 1912-1921, într-o statistică a răzeşilor sunt cuprinse următoarele statistici
demografice:

4
Monitorul Oficial nr. 26 şi Arhivele Olteniei nr. 14 pag. 307

21
 Roşiile -142 locuitori, Lupuieşti - 222 locuitori, Cherăşti - 577 locuitori, Hotăroaia - 420
locuitori, Păsărei - 394 locuitori, Perteşti - 538 locuitori, Pleseşti - 299 locuitori, Rătăleşti -
161 locuitori, Romaneşti - 536 locuitori, Balaciu - 335 locuitori, Zgubea - 409 locuitori.
TOTAL - 4033 locuitori.
În anul 1950, populaţia comunei Roşiile se prezintă astfel: total 5954 locuitori din care
bărbaţi 2764, femei 3190, sub 7 ani 1044, 15-44 ani 3901, peste 60 de ani 1009.
Mergând mai departe, ca să nu ne oprim la perioade foarte scurte, în 1997 populaţia
localităţii Roşiile se prezenta astfel: 0-6 ani - 206 locuitori, 7-14 ani - 263 locuitori, 15-18 ani
- 225 locuitori, 19-23 ani - 334 locuitori, 24-35 ani - 346 locuitori, 36-50 ani - 426 locuitori,
51-60 ani - 693 locuitori, peste 60 ani - 730 locuitori. TOTAL - 3223 locuitori.
După 1989 este cunoscută forma de astăzi Consiliul Local cu consilieri şi primar.
Consilierii sunt propuşi şi aleşi de către grupările politice existente în localitate.
Funcţionarii primăriei împreună cu primarul formează Primăria - organ de execuţie al
hotărârilor adoptate de către Consiliul Local.
În perioada 1950-1989 se impusese în mod exagerat sistematizarea localităţii, în sensul
restrângerii locuinţelor pe sate şi a dependinţelor gospodăreşti în suprafaţă de 250 mp.,
intervenind şi obligaţia ca în satele de centru, locuinţele să fie construite cu parter plus un etaj,
lucru greu de realizat, având în vedere puterea economică a celor care doreau să construiască.
O bună parte din populaţie, în special tineri, s-au mutat la oraş, unde nu erau impuse
asemenea condiţii, mai ales situaţia alimentară era mult mai bună, erau asigurate şi locuri de
muncă.
Natalitatea, de când se cunosc date, a oscilat între 55 şi 158 naşteri anual, iar decese
între 40-60 anual; mai erau naşteri şi la oraşe, fiind condiţii mai bune.
În perioada 1946-1989, aproape toată populaţia comunei era cuprinsă în organizaţii
politice şi organizaţii fără partid.
Imediat după evenimentul din 1989 s-au desfiinţat organizaţiile de tineret şi copii
precum şi organizaţia unică a PCR la adulţi.
A urmat o perioadă foarte scurtă de 1-2 ani, când Frontul Salvării Naţionale a preluat
conducerea, a numit la conducerea primăriei pe rând, mai mulţi primari.
Privind numărul de primari, menţionăm că au fost în cea mai mare parte persoane alese
pe bază de alegeri democratice cu excepţia perioadei de conducere a Partidului Comunist
Român când acestea se făceau cu propuneri şi avize din partea organelor de conducere ale
PCR.

22
 Pe tot parcursul istoriei sale destul de îndelungate, organul administrativ local a fost
Consiliul Local, Primăria prin primar, preşedinţi de sfat, consilieri, deputaţi aleşi prin vot
direct egal şi secret exceptând perioada când preşedintele Comitetului Provizoriu a fost numit
preşedinte din rândul muncitorilor; pe perioada conducerii unice a PCR, primarul avea şi
funcţia de secretar al Comitetului Comunal de Partid, candida singur pe listă.
Mutaţii demografice crescânde sunt cunoscute în perioada 1950-1970 apoi
descrescânde: 2300-4033-5954-3223, natalitatea variind între 58 şi 158 de naşteri plus naşteri
în alte localităţi.
După anul 1968, aşa cum am arătat la acest capitol, localitatea a cunoscut sistematizarea
exagerată.
În prezent Comuna Roșiile numără 3125 locuitori din care 1529 de sex masculin și 1596
de sex feminin.
Populația pe grupe de vârstă se prezintă astfel: 0-6 ani - 205 locuitori; 7-14 ani - 201
locuitori; 15-18 ani - 85 locuitori; 19-23 ani - 207 locuitori; 24-35 ani - 315 locuitori; 36-50
ani - 497 locuitori; 51-60 ani - 537 locuitori; peste 60 ani - 1150 locuitori.

3.5. Învățământ – Cultură

Învăţământul din această localitate s-a încadrat şi se încadrează în conjunctura aproape
implicată cu caracter general; din documente, rezultă atestarea Şcolii din satul Roşiile în 1894
având înscrişi 45 elevi, în clasa I promovaţi 15, în clasa a II-a promovaţi 4, clasa a III-a 3 nici
un promovat, clasa a IV-a nu exista; şcoala din satul Romaneşti a fost înfiinţată în anul 1900
cu 26 de elevi, în clasa I promovaţi 7, clasa a II-a 8 promovaţi 5, clasa a III-a 2 promovaţi I,
clasa a IV-a 3 şi a V-a toţi repetenţi.
În această perioadă, la nivelul comunei Roşiile, funcţionau trei şcoli generale cu clasele
I-VIII: Roşiile, Romaneşti şi Zgubea; şcoli cu clasele I-IV în toate satele în afară de satele
Lupuieşti, Pleseşti şi Rătăleşti îndrumate de peste 60 de cadre didactice, aproape integral
calificate pentru posturile şi catedrele predate, predominant locatari.
Privind învăţământul preşcolar, primele grădiniţe s-au înfiinţat în anul 1950 începând cu
satele mari, Roşiile, Romaneşti, Zgubea, apoi pe parcurs, în toate satele unde erau şcoli cu
clasele I-IV fiind încadrate cu 1-2 educatoare - efective de copii între 15-45, grupa I şi a II-a.
O bună perioadă, în timpul CAP-urilor, la grădiniţe se servea masă; structura anului de
învăţământ fiind, în mare parte, ca învăţământul primar şi gimnazial - pe trimestre.

23
 Într-o bună perioadă, în satele Zgubea şi Perteşti au funcţionat şcoli cu clasele I-VIII;
Perteşti 1966-1970, Zgubea 1966-1990; de asemenea, Şcoala Roşiile a funcţionat între anii
1980-1992 cu clasele I-X.
O bună parte a perioadei şcolare a fost asigurată cu cadre necalificate, mai întâi preoţi,
apoi învăţători suplinitori, chiar şi cu 7 clase.
După anul 1950 şi mai ales, după 1960, au existat activităţi pe cercuri: literar,
matematică, arte plastice, fizică, chimie, biologie, istorie, teatru, dansuri care îmbrăcau la
nivelul localităţii, pe centre, pe zone, judeţ şi nivel naţional diplome şi premii.
Vizând acest context, în perioada anilor 1970-1990, elevii din cadrul şcolilor comunei
Roşiile au obţinut calificative bune şi foarte bune la nivel de judeţ, iar în anul 1994 echipa de
dansuri a elevilor din localităţile Roşiile şi Romaneşti au obţinut locul al II-lea la nivel
naţional.
Activitatea şcolilor era condusă de directori având ca organ consultativ şi de decizie
Consiliul Profesoral, în cadrul şcolilor I-VIII la care erau arondate şi cadrele didactice de la
şcolile I-IV.
Există o bogată activitate pe comisii metodice în cadrul şcolii şi pe specialităţi la nivel
de comună fiind extinsă pe zone în cadrul cercurilor pedagogice, simpozioane, comunicări
ştiinţifice etc.
Lemnul, devenit: fluier, piculină, caval, flaut etc., a dus faima acestei localităţi în mod
deosebit în perioada anilor 1944-1990 inpunând formaţia de flautişti crescând atât numeric de
la 5-6 la 87 membri şi mai ales bogăţia repertoriului sub directa îndrumare a domnului Sturzii
Alexandru.
Privind activitatea culturală în comuna Roşiile chiar în mod organizat se poate vorbi
imediat după anul 1900 şi mai pregnant după 1940 când avem de-a face cu formaţii puternice
care au participat la diferite concursuri primind premii şi medalii aşa cum ar fi: formaţie de
cor 50-60 de persoane, grupuri vocale, formaţii de dansuri, călușul, formaţii de teatru, grupuri
de recitatori, grupuri de solişti vocali şi instrumentişti.
Merită evidenţiată şi munca cu cartea, în mod concret existenţa bibliotecilor la nivel de
comună din jurul anului 1950 ajungând în prezent la peste 8.000 de volume cu sute de cititori.
De asemenea, în cadrul şcolilor Roşiile, Romaneşti şi Zgubea, biblioteci şcolare cu circa
3000-4000 de volume şi un număr apreciabil de cititori.
Menţionăm şi apariţia, chiar cu bogată activitate, a cinematografului după 1950.

24
 După anul 1940 şi, în mod evident, între anii 1960 şi în prezent, învăţământul şi
activitatea culturală se desfăşoară în localuri proprii corespunzătoare cu două-patru-opt săli de
clasă, mobilier corespunzător, laboratoare şi biblioteci la şcolile cu clasele I-VIII.
Aşezarea comunei într-o zonă deluroasă a influenţat pozitiv şi credinţa creştin-ortodoxă
moştenită de la moşii şi strămoşii lor, concretizând-o mai apoi prin construirea lăcaşurilor de
cult - biserici. încă din secolul ai XVI lea se găsesc menţionate în actele istorice biserici pe
teritoriul acestei comune în care creştinii ortodocşi s-au adunat la bucurii şi necazuri să-i ceară
ajutorul lui Dumnezeu şi să-l mărească. Aşadar, populaţia comunei este în totalitate creştin-
ortodoxă, făcând abstracţie doar câteva persoane.
Credincioşii acestei comune sunt grupaţi în trei parohii: Parohia Roşiile, Parohia
Romaneşti şi Parohia Zgubea, găsindu-şi liniştea spirituala in cele e biserici şl doua capele.
Parohia Roşiile are doua biserici în satele Roşiile şi Perteşti; Parohia Romaneşti are două
biserici în satele Romaneşti şi Pleseşti, iar Parohia Zgubea are două biserici în satele Zgubea
şi Balaciu. Vechimea bisericilor acestei localităţi este următoarea:
Biserica Roşiile (cu hramul Sf. Ier. Nicolae) - construită în 1937;
Biserica Perteşti - construită în 1903;
Biserica Romaneşti - construită în 1910;
Biserica Pleşeşti (Mănăstirea Sfântul Nicolae) - construită în 1792;
Biserica Zgubea - construită în 1910;
Biserica Balaciu - construită în 1961.

Fig. 3. Școala și grădinița din comuna Roșiile

25
 Un rol deosebit în continuitatea şi menţinerea acestui tezaur al credinţei strămoşeşti l-a
avut şi predarea religiei în şcoală. Cu toate că aproape 50 de ani s-a întrerupt acest proces
educaţional, în 1990, când s-a reintrodus, s-a constatat o deosebită receptivitate din partea
copiilor.

26
 Capitolul IV
Monografia Bibliotecii Comunale Roșiile

4.1. Localizare
Biblioteca Roșiile se află în comuna Roșiile, satul Roșiile, în partea centrală a
aceastuia, lângă drumul județean 676, în apropierea intersecției cu drumul comunal 114. Este
situată lângă Biserica Roșiile (cu hramul Sf. Ierarh Nicolae), la nord de aceasta. În aceași zonă
se mai găsesc Primăria comunei Roșiile, Școala, Gradinița, sediul Poliției, Farmacia și mai
multe unități comerciale (magazine, baruri) precum și Monumentul Eroilor, situat chiar pe
DJ676. În aceași clădire cu biblioteca se află și o unitate bancară (sediul CEC Bank).
Căi de acces din principalele localități limitrofe:
- Comuna Lăpușata – pe DJ676 spre vest, apoi spre sud până în satul Roșiile;
- Satul Bălaciu – pe DC și DJ676 spre sud;
- Satul Romanești – pe DJ676 spre sud sau DC79 si DJ676 spre sud;
- Satul Pleșești – pe DC114 spre sud si vest și DJ676 spre nord;
- Satele Păsărei și Cherăști – pe DC82 spre vest și DJ676 spre nord;
- Satele Nenciulești și Hotăroaia – pe DJ676 spre nord;
- Satele Pertești, Lupuiești și Rătălești – pe DC79 spre est și DJ676 spre sud;
- Satul Zgubea – pe DJ676F spre est și DJ676 spre sud.

Fig. 4. Biblioteca Comunală Roșiile (funcționează în Căminul Cultural)

27
 4.2. Istoricul cărții în județul Vâlcea
Unii istorici susțin că Vâlcea ar fi locul de naștere a românismului.
„Un lucru este cert cu privire la promovarea limbii române în Vâlcea. Prin îndelungata
activitate de scriptorium a caligrafilor și miniaturiștilor de la mănăstirile Cozia, Bistrița,
Govora, prin cea a traducătorilor și prin cărțile tipărite, aici s-a urmărit programatic înlocuirea
limbii slavone cu cea română”, spune prof. dr. Ion Soare.
Un exemplu concludent în acest sens îl oferă lucrarea călugărului Mardarie Cozianul,
„Lexicon slavo-românesc și tâlcuirea numelor” din 1649, primul dicționar păstrat până azi cu
4.574 de termeni slavoni, însoțiți de corespondentul românesc.
„Există mai multe opinii care afirmă că tot în Vâlcea a apărut prima carte tipărită în
spațiul românesc. Este vorba despre ‘Liturghierul’ lui Macarie, prima ediție slavonă a celei
mai importante cărți de slujbă bisericească ortodoxă, al cărei loc de apariție este disputat în
principal de Mănăstirea Bistrița și Mănăstirea Dealu din Târgoviște. Conform unui hrisov al
lui Mihnea Vodă, aceasta a apărut la 10 noiembrie 1508. Fapt atestat este că, în 1861,
Alexandru Odobescu a găsit la Bistrița olteană șapte exemplare ale ‘Liturghierului’ lui
Macarie”5.
Aici ia ființă cea mai importantă școală românească în secolul al XVI-lea. În 1620
Mihail Moxa scrie, la Bistrița, prima istorie universală intitulată „Cronograful Țării
Românești”. În prezent, manuscrisul se află Moscova. Importanța lui rezidă în aceea că după
ce autorul tratează la început probleme ale istoriei universale, ajunge ca la final să vorbească
despre istoria românilor, prezentând, de pildă, între altele, lupta lui Mircea cel Bătrân de la
Rovine (prezentare considerată a fi sursa de inspirație a lui Mihai Eminescu pentru Scrisoarea
a III-a). Pentru realizarea lucrării sale Mihail Moxa folosește importante documente ale
epocii: „Cronica lui Constantin Manasses” (secolul XII), „Cronografia pe scurt a patriarhului
Nichifor al Constantinopolului”, „Letopisețe sârbești noi”, „Cronica anonimă bulgară”.
Râmnicu Vâlcea este oraş domnesc şi în vremea lui Matei Basarab (1632 - 1654), care
aduce pe Iazul Morilor prima moară de hârtie din Ţara Românească, destinată să asigure
necesarul de materie primă pentru activitatea tipografică aflată în dezvoltare în Ţara
Românească. Tot el înfiinţează tipografia de la Mânăstirea Govora (1637), la care, în 1640, s-
a tipărit "Pravila de la Govora" - cea mai veche culegere de legi tipărită în Ţara Românească.
Activitatea tipografică se va intensifica în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu
(1688 - 1714), un alt voievod legat de aceste locuri, care ridică Mânăstirea Hurezi, monument
reprezentativ al stilului arhitectonic brâncovenesc. Vodă Brâncoveanu îl aduce în ţară, prin
5
Veniamin Micle „Ieromonahul Macarie, tipograf român (1508—1512)”, p. 40

28
1689-1690, pe Antim Ivireanul (1650 - 1716), care este ales în 1705 Episcop al Vâlcii. În
această calitate, tipăreşte mai multe cărţi la tipografia de la Mânăstirea Govora şi înfiinţează o
tipografie la Râmnicu Vâlcea. Oraşul devine astfel, în secolul al XVIII-lea, unul dintre cele
mai mari centre tipografice ale Ţării Româneşti. La tipografia de aici va apărea, în 1787, cea
dintâi gramatică românească - "Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi
orânduielilor gramaticei româneşti" - tipărită de omul de cultură Ienăchiţă Văcărescu (1740 -
1797). În anul 1860, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (1850-1868) a înfiinţat la Râmnicu
Vâlcea o tipografie proprie și a tipărit importante și numeroase cărți de slujbă şi de învăţătură
bisericească. Fiind singura tiparniţă din regiune, la 26 ianuarie 1867, cu un an înainte de
moartea sa, Sfântul Ierarh Calinic a donat tipografia, cu tot inventarul acesteia şi cărţile aflate
în depozit, oraşului Râmnicu Vâlcea, cu îndatorirea ca veniturile obținute să fie folosite în
folosul comunității, astfel: o jumătate pentru întreţinerea Schitului Frăsinei, iar cealaltă
jumătate pentru întreţinerea şcolilor din Râmnic, a studenţilor săraci şi a Seminarului
Teologic.

4.3. Cartea în Comuna Roșiile

Deși această localitate face parte din mediul rural, cu ocupații în primul rând din sfera
agriculturii, cartea a reprezentat o unealtă importantă în dezvoltarea și progresul acesteia și
dezvoltarea intelectuală a populației.
Încă din secolele XV-XVI, odata cu apariția tiparului, cartea a jucat un rol important
chiar și pentru mediul rural. Primele cărți tipărite au fost cele bisericești și legislative.
Înainte de 1838, anul organizării învăţământului sătesc, au existat şcoli săteşti
organizate de biserici pe moşiile lor (de exemplu Schitul Berislăvești - 1750).
Aceste școli cuprindeau între 5-15 copii învăţând sumar: cititul, scrisul, socotitul,
cântări bisericeşti, rugăciuni.
Privind învăţătura de atunci şi mai ales cum se învăţa scrisul şi cititul era de bază tăbliţa
de scândură, lada cu nisip, mai târziu tăbliţa de ardezie. Majoritatea şcolilor datează de prin
secolul al XVIII-lea, dar cu totul sumar, mai ales la sate. "Copiii pătimesc, sunt lipsiţi de
învăţătura cărţii"6.
Odată cu atestarea documentară a școlii din satul Roșiile, în anul 1894, cartea a devenit
indispensabilă bunei funcționări a procesului de învățământ.

6
Istoria României pag. 34-35 V.A. Urechea.

29
 În anul 1950 existau numeroase biblioteci, inclusiv în cadrul școlilor (Roșiile,
Romanești, Zgubea, Balaciu, Cherăști, Pertești) cu peste 3000-4000 volume fiecare și un
număr apreciabil de cititori de toate vârstele.
În ultimii ani școlile s-au comasat, în prezent funcționând doar cele de la Roșiile și
Romanești. Așadar, doar bibliotecile acestor școli mai sunt deschise elevilor și cadrelor
didactice, iar biblioteca centrală din Roșiile este accesibilă publicului larg.

4.4. Biblioteca Comunală Roșiile

Biblioteca Comunală Roșiile, prin misiunea și rolul pe care și-l asumă, este percepută ca
un puternic centru de informare, ca partener în procesul educației permanente, cu rol social,
cultural și recreativ. Prin structura colecțiilor, Biblioteca Roșiile are caracter enciclopedic,
raspunzând cerințelor diferitelor grupuri de interes socio-profesional.
Date generale
- Biblioteca funcționează în clădirea căminului cultural, recent renovată și utilată;
- Suprafața utilă este de 40 mp;
- Deservește o populație de 1700 locuitori;
- Media anuală de utilizatori ai serviciilor bibliotecii este de 350;
- Numărul unităților tradiționale de bibliotecă deținute (cărți) este de 9293;
- Deține un computer;
- Nu are conexiune la internet;
- Orarul de funcționare al bibliotecii: Luni-Vineri între orele 8:00-16:00.
În prezent se urmărește dezvoltarea, atât din punct de vedere tehnic și tehnologic
(informatizare, punerea la dispoziție a unor materiale pe suport digital, conexiune la internet),
cât și prin creșterea numărului de volume.
Până de curând bibliotecară a fost Elena Bogheanu, încadrată pe post la 01.09.1969,
având profesia de bază bibliotecar și cursuri de biblioteconomie absolvite. Alte specializări:
Școala Populară de Artă, cursuri de contabilitate. Deoarece locuiește în apropierea bibliotecii,
orarul de funcționare al bibliotecii era flexibil, uneori fiind deschisă și in weekend, la cererea
cititorilor.
Organizarea bibliotecii
Biblioteca Comunală Roșiile este o bibliotecă publică, de tip enciclopedic, pusă în
slujba comunităţii locale. Biblioteca asigură egalitatea accesului la informaţii şi la
documentele necesare informării, educaţiei permanente, petrecerii timpului liber şi dezvoltării

30
personalităţii utilizatorilor, fără deosebire de statutul social şi economic, vârstă, sex,
apartenenţă politică, religie ori naţionalitate.
Colecţiile bibliotecii sunt formate din:
- cărţi
- publicaţii seriale (ziare)
- documente audio-vizuale (discuri, benzi magnetice, casete audio si video)
- documente grafice (gravuri, tablouri, reproduceri de artă plastică)
- documente arhivistice
În funcţie de provenienţa si valoarea culturală, documentele aflate în colecţiile
bibliotecii comunale au în condiţiile legii statut de bunuri culturale comune. Documentele din
categoria bunurilor culturale comune nu sunt mijloace fixe, au regim de inventar şi sunt
evidenţiate in documente de inventar. Colecţiile de documente care au statut de bunuri
comunale comune se contituie în colecţii destinate împrumutului la domiciliu şi colecţii
destinate consultării pe loc în regim de sală de lectură.
Clasificarea documentelor din colecţiile bibliotecii publice se face potrivit Clasificării
Zecimale Universale (C.Z.U.), prin aplicarea şi utilizarea extinsă a indicilor (C.Z.U.) potrivit
cerinţelor de prelucrare şi organizare a colecţiilor. Biblioteca comunală constituie,
organizează şi dezvoltă un sistem de cataloage prin:
a) Catalogul alfabetic, pe nume de autori şi titluri, care grupează descrierile documentelor
indiferent de conţinutul acestora, în ordinea strict alfabetică a numelor autorilor şi/sau a
titlurilor.
b) Catalogul sistematic, în care descrierile documentelor, sunt grupate după conţinutul lor
pe domenii de cunoştinţe conform C.Z.U.
c) Catalogul tematic sau pe subiecte, în care descrierile documentelor sunt grupate pe
teme sau subiecte de viu interes.
Colecţiile de documente cu statut de bunuri culturale comune destinate împrumutului la
domiciliu se păstrează în compartimente, respectiv pentru copii şi pentru adulţi, care
ordonează documentele potrivit cotei sistematico-alfabetice şi/sau tematice şi în care
documentele se comunică în proporţie de 70-100% în sistem de acces liber la raft.
Colecţiile de documente cu statut de bunuri culturale comune şi destinate împrumutului
la domiciliu se ordonează potrivit cotei sistematico-alfabetice şi permit accesul liber la raft.
Colecţiile de documente cu statut de bunuri culturale comune şi destinate in exclusivitate
consultării pe loc, prin săli de lectură, se păstrează în depozite sau încăperi speciale.

31
 Oricine are dreptul de a fi utilizator al Bibliotecii Comunale Roșiile, indiferent de
vârstă, ocupaţie, naţionalitate, cetăţenie, stare fizică sau socială, convingeri politice şi
religioase. La înscriere, fiecare utilizator completează şi semnează ”Fişa contract de
împrumut”, valabilă o perioadă de cinci ani, prin vizarea ei anuală; eliberarea şi vizarea
anuală a fişei contract de împrumut se face obligatoriu pe baza legitimaţiei de identitate
(buletin sau carte de identitate). Înscrierea copiilor sub 14 ani se face pe baza cărţii de
identitate a unuia dintre părinţi sau tutori, cărora le revine răspunderea morală şi materială ca
semnatari ai contractului de utilizatori principali.

Fig. 5. Biblioteca Comunală Roșiile (interior)

Împrumutul la domiciliu se face prin semnarea obligatorie a fişei contract de împrumut,
doar pentru persoanele cu domiciliu stabil în comuna Roșiile; pentru utilizatorii cu domiciliu
flotant sau fără domiciliu în localitate, consultarea fondului de publicaţii se poate face doar la
sala de lectură. Pentru utilizatorii care din motive întemeiate nu se pot deplasa la sediul
instituţiei (persoane cu dizabilităţi, etc.), împumutul se poate realiza prin deplasarea
bibliotecarului la domiciliul persoanei respective. Se împrumută maximum 3 cărţi o dată
(excepţie fac persoanele vârstnice şi cele dezavantajate, care pot împrumuta la cerere,
maximum 5 cărţi; cititorii noi, în primele trei luni de la înscriere, împrumută o singură lucrare
(volum). Termenul de împrumut este de 21 de zile.
Împrumutul la domiciliu este limitat: nu se împrumută publicatiile de referință
(dicţionare, albume, enciclopedii, cărți rare, lucrări existente într-un singur exemplar), acestea
putînd fi consultate doar în bibliotecă, numărul publicațiilor care pot fi consultate la sala de
lectură fiind nelimitat.
Utilizatorii serviciilor Bibliotecii comunale Roșiile beneficiază gratuit de asistenţă
infodocumentară şi formativă furnizată de personalul acesteia. Asistenţa infodocumentară
cuprinde furnizarea de servicii de referinţe (îndrumări privitoare la utilizarea cataloagelor

32
tradiţionale şi online, la accesul şi navigarea internet, consultarea bazelor de date la care
biblioteca oferă acces, furnizarea de răspunsuri la întrebări punctuale, pe loc sau la distanţă
prin telefon sau email, realizarea de bibliografii la cerere), cercetarea documentară în colecţii
şi baze de date, interne şi externe, furnizarea de produse documentare (bibliografii, sinteze,
etc.). Asistenţa formativă constă în informarea şi instruirea utilizatorilor în vederea cunoaşterii
colecţiilor şi serviciilor bibliotecii.
Biblioteca comunală Roșiile are o colaborare strânsă cu cadrele didactice din cadrul
celor două şcoli generale din comună, studiind programa şcolara pentru disciplina limba
română şi avînd la dispoziţie şi tematica lecturilor suplimentare la această disciplină precum şi
la alte obiecte de studiu.

33
 CONCLUZII

Lungul drum al studierii bibliografiei, participării la activitatea bibliotecii care mi-a

oferit baza de studiu, cât și elaborarea lucrării m-a orientat spre o nouă perspectivă din care să
gândesc activitatea bibliotecarului în relație cu beneficiarul acesteia. Activitatea desfășurată
alături de bibliotecara și managementul Bibliotecii Comunale Roșiile mi-au fost de un real
folos reușind să descopăr valențe noi sau un alt mod de a vedea activitatea de biblioteca.
Accept dintr-o altă perspectivă ideea potrivit căreia cărțile alcătuiesc o lume, un
adevărat univers, în care omul se simte ca într-o aventură ce începe cu preistoria scrisă și
ajunge la cartea electronică de azi.
Dragostea pentru carte a imprimat omului sentimentul de a fi purtătorul celei mai
nobile pasiuni, aceea de a fi într-o goană perpetuă după cunoștințe.
Orice lectură bună presupune existența unei mulțimi de lecturi, o continuitate a lecturii.
Pasiunea pentru lectură este motivată de rolul pe care aceasta îl are în formarea personalității
și a spiritului uman, de-a lungul vieții.
Adulții au misiunea de a trezi și cultiva pasiunea pentru lectură și respectul față de carte.
Parinții, profesorii, bibliotecarii trebuie să țină cont de faptul că succesul demersului lor
depinde de caraccteristicile personalității în special de influența factorilor psihici, memoria,
gândirea și imaginația utilizatorului. În bibliotecă se formează viitorul cititor, ajutat de
bibliotecar, care este mediator între sufletul copilului și sufletul cărții.
Bibliotecarul trebuie să dialogheze cu cititorul pentru a ști dacă acesta și-a însușit
tehnica lecturii. Este călăuza beneficiarului bibliotecii, îndrumându-l și familiarizându-l cu
accesul liber la raft, cu dicționarele, enciclopediile, albumele etc.
Acum știu de ce cărțile trebuie să fie punți ale prieteniei și ale înțelegerii între inimile
noastre, între popoarele lumii!

34
 Bibliografie

 Extras din documentul elaborat de Comisia Națională a Bibliotecilor privind Strategia

Nationala de Dezvoltare a Bibliotecilor in perioada 2004 - 2007.
 Georgescu - Tistu, Nicolae - Cartea si bibliotecile. Bucuresti: Editura Stiintifica, 1972,
p. 101.
 Lupu, Atanase - Relatiile bibliotecii cu publicul. Bucuresti : Litera, 1973, p. 12.
 Lupu, Atanase, op. cit., p. 17-18.
 Manifestul UNESCO pentru biblioteca publica. Traducere de Sultana Craia. Cf.
Buluta Gheorghe - Animatia culturala in biblioteca publica. Colectia „Caietele
bibliotecarului”, 5, Bucuresti, Ministerul Culturii. Centrul de Pregatire si Formare a
Personalului din Institutiile de Cultura, 1998, p. 69-71.
 Sperantia, Eugeniu - Cartea despre carte sau Eflorescenta spiritului. Bucuresti:
Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1984, p. 39-40.
 Sperantia, Eugeniu, op. cit., p. 32.
 Stoica, Ion - Puterea cartii. In: revista „Biblioteca”, anul IX, nr. 5/1998, p. 129.
 Stoica, Ion - Universul cartii. In: revista „Biblioteca”, anul III, nr. 10-11-12/1992, p. 2.
 Stoica, Ion, op. cit., p. 2.
 Stoica, Ion, op. cit., p. 3.
 Tanase, Alexandru - Valoarea intelectuala cognitiva si estetica a cartii. In: revista
„Biblioteca”, anul IV, nr. 11-12/1993, p. 56.
 Tarziman, Elena - Biblioteca si activitatea de relatii publice. In : revista „Biblioteca”,
anul IX, nr. 5/1998, p. 138.
 Tarziman, Elena, op. cit., p. 139.
 Tranca, Dumitru - Biblioteca copiilor nostri. Bucuresti: Editura Didactica si
Pedagogica, 1969, p. 15.
 Tranca, Dumitru, op. cit., p. 16-17.
 Arhivele Olteniei - Craiova 1922
 Arhivele Statului - Bucureşti 1831
 Arhivele Olteniei - IV, pag. 207-209
 Arhivele localităţii Roşiile: Primărie, Şcoli, Cooperaţie, Cămin Cultural
 Anuarul Mitropoliei Olteniei - 1941

35
  C. Alexandrescu - Dicţionar Geografic al jud. Vâlcea - 1893
 C.I. Caradja - Oltenia după memoriile generalului Von Bauer - 1924
 Cartografia Ţării Româneşti - fila 12
 Dicţionarul Limbii Române
 Documente privind Istoria României, veacurile XIII-XVI - indicile numelor de locuri;
Editura Academiei -1956
 Dicţionaru Topograficu şi Statisticu al României -1872
 Frederich Schwantz - Nurta - Registrul tuturor localităţilor - 1723, voi. II
 Gheorghe lordache - Tipuri de aşezare, gospodărie şi locuinţă pe Valea Şasei jud.
Vâlcea
 Istoria României voi. II şi III - Documentar 307
 Istoria României - V.A. Urechea
 Legea pentru alegerea deputaţilor în Sfaturile Populare -1950
 Legea cu privire la modificarea unor articole din Legea 57/1968 de organizare şi
funcţionare a Consiliilor Populare
 Valentin Filipescu şi Olga Oprea - Învăţământul Obligatoriu în România şi alte ţări -
1972

36