1

Undeva, dincolo de Dealul Burtos, se întindea o țară cum nu se mai văzuse, Țara caselor verzi‑albastre.
Oamenii care locuiau aici erau săraci și abia reușeau să-și ducă traiul de pe o zi pe alta.
Asta pentru că peste ținutul ăsta stăpâni erau vulpile și vulpoii. Jivinele astea viclene și rele furau
neîncetat din curțile oamenilor. Dintr-o curte luau o găină, din alta o rață, din a treia un curcan. Ba,
uneori, mai intrau și în case și șterpeleau ce le cădea la îndemână. Și nimeni nu îndrăznea să le zică
nimic. Pentru că tuturor le era frică de vulpi. De atâta sărăcie, femeile și bărbații în putere plecaseră să
muncească în alte ținuturi mai bogate. Iar în țara cea mică, plină de case verzi și albastre, rămăseseră
doar bătrânii și copiii.
 2
În palatul lor din pădure, vulpile și vulpoii se adunau să chefuiască. Dansau și se distrau. Și nu pierdeau
ocazia să-și bată joc de bieții oameni.
— N-am văzut oameni mai proști, zicea Împărăteasa Ciordela ronțăind un copan de pui. I-ai văzut cum
se ascund, cât le este frică? Dacă ne punem în cap, le furăm și copiii.
— Nu-i o idee rea, zise împăratul Rubah Coadă Lungă. Nici nu mai trebuie să vânăm prin pădure.
Poate, data viitoare, luăm și doi-trei copilași. Hi-hi-hi!
Și vulpile hohoteau de zor. Iar oamenii le auzeau, se înfricoșau și deveneau tot mai triști.
„Cine să ne ajute? Cine să ne scape de vulpile astea rele?”, se întrebau ei. Dar nu primeau niciun
răspuns. Căci nimeni nu avea curaj să le înfrunte pe hoțomanele de vulpi.
 3
Nimic nu s-ar fi schimbat și n-ar fi existat nicio poveste dacă, în cea mai mică și mai sărăcăcioasă casă
albastră din acel ținut, nu s-ar fi aflat un băiețel rom, pe nume Zuralo. Zuralo avea cinci ani și nu era
mai mare decât scaunul cu spătar al bunicului Baromir. Dar era iute și vesel ca o veveriță și bun la suflet
cum este cozonacul aburind.
După ce părinții lui plecaseră peste mări și țări, Zuralo și frații lui rămăseseră cu bunicul Baromir, care
muncea cât era ziua de lungă să facă oale, căldări și tigăi pe care le vindea în piață, ca să mai câștige
câțiva bănuți. Smaranda, Mario și Romică îl ajutau și ei cum puteau. Smaranda le făcea mâncare, Mario
îl ducea pe armăsarul Trifoi să pască, iar Romică mătura curtea și tăia lemnele.
 4
Vreau să mă lupt cu vulpile, îi spuse într-o bună zi Zuralo soră-sii Smaranda.
— Ce vrei să faci, piticule? Nu vezi cât ești de mic. Crezi că poți tu să le vii de hac vulpilor? Păi astea
or să te sfâșie într-o clipită. Mai bine stai aici, lângă mine, și curăță niște fasole. Uită ce ai zis. Nu mai
scăpăm noi de vulpi niciodată.
— Nu stau. Dacă tu n-ai curaj, n-ai decât să stai aici, pitită! Mă duc la Mario și Romică. Poate că or să
mă ajute ei.
Și Zuralo plecă peste deal, unde frații lui se duseseră să taie lemne. Când ajunse în poiană, Zuralo se
duse glonț la ei și le spuse:
 5
Vreau să gonesc vulpile. Prea multă vreme și-au bătut joc de noi. Dacă le alungăm, poate părinții noștri
se vor întoarce acasă.
— Hă, hă, hă, auzi la el, sări Romică din căruță. Cine te crezi, bă? Vreun erou. Nu te vezi? Cum o să
învingi tu vulpile?
— Nu știu, dar poate mă ajutați voi.
— Păi, habar n-avem cum, spuse și Mario. Ce știm noi? Știm doar să muncim pe lângă casă. De unde
să știm cum să alungăm vulpile? Bagă-ți mințile în cap! Nimeni nu le poate învinge. Mai bine, ia-l pe
Trifoi și du-l acasă. Și uită prostiile.
 6
Trist, Zuralo îl apucă pe Trifoi de căpăstru și porni abătut îndărăt spre casă. Era așa de nefericit. Dacă
nici frații lui nu voiau să se lupte cu vulpile, unde să se mai ducă? Cui să-i ceară ajutor? Iar dacă vulpile
nu erau alungate, atunci, pentru totdeauna, va fi sărăcie în Țara cu case verzi-albastre. Și niciodată
mama și tata nu se vor mai întoarce. Se așeză pe un buștean și începu să-și plângă de milă.
— Zuralo, ia nu te mai smiorcăi! Băiatul se uită curios în stânga și-n dreapta. Nimeni. Se mai uită o
dată. Nici țipenie de om.
— Ce te holbezi așa? Zuralo se uită din nou. Cine naiba îi vorbea?
— Bre, dar chiar ești culmea! Mai bine dezleagă‑mă și lasă-mă să pasc, dacă nu vrei să stai de vorbă cu
mine.
Mirat, Zuralo se uită la Trifoi. Calul îi vorbea, iar el, minune, înțelegea fiecare cuvințel.
— Vorbești omenește, Trifoi? întrebă Zuralo uluit.
— Ei, aș, vorbesc doar limba cailor. Tu, însă, înțelegi limba animalelor.
— Cum așa? Păi nu te-am auzit niciodată vorbind.
 7
— Dacă nu m-ai întrebat niciodată nimic. De ce să vorbesc? Și, în plus, de ce să-mi bat capul cu
un băiețel care plânge în hohote pentru că frații și sora lui i-au spus că e mic și neputincios? Cu un
prichindel care…
— Stai, stai! Nu-i chiar așa, Trifoi! Nu știam că pot înțelege limba animalelor… Cum? Când s-a
întâmplat?
— Dintotdeauna. Ăsta e darul tău ascuns. Ei, ai mai căpătat curaj?
— Of, Trifoi, nu știu ce să mai fac. Unde să mă mai duc?
— Cum unde? La bunicul Baromir. Spune-i și lui ce vrei să faci. E înțelept. Poate-ți dă un sfat bun.
Plin de speranță, Zuralo îl încălecă pe Trifoi și porni în galop spre casă. Cum ajunse, fugi la bunicul care
meșterea de zor la o tigaie.
— Bunicule, bunicule, vreau să te întreb ceva!
— Stai, măi nepoate, trage-ți sufletul! Ce s-a întâmplat?
 8
Bunule, vreau să alung vulpile. Smaranda, Mario și Romică nu cred că sunt în stare. Ei zic că vulpile
sunt multe și viclene și că nimeni nu le va alunga vreodată. Au spus că vom fi mereu săraci și că vulpile
vor fi mereu stăpâne.
— Dar tu ce crezi, măi băiete?
— Eu cred că pot. Dar nu știu cum.
— Nepoate, zise bunicul oprindu-se din lucru, ăsta-i primul pas. Dacă ai speranța, înseamnă că nu e
totul pierdut.
— Înțeleg, dar tot nu știu ce să fac. Spune-mi tu.
— Zuralo, zise bătrânul punându-i mâna pe umăr, ca să reușești trebuie să-ți pui în mișcare rotița
fermecată.
— Ce rotiță, bunicule? N-am nicio rotiță.
 9
— Ba da, Zuralo! Ai două rotițe fermecate: rotița inimii și rotița minții. Dar, dacă nu înveți să le învârți,
ele vor rămâne pe veci înțepenite.
— Și ce fac rotițele astea, bunicule?
— Când o să meargă amândouă, vei afla. Acum nu ți se învârte decât rotița inimii. Curajul și bunătatea
ta au pus-o în mișcare.
Mai trebuie să pornești și rotița minții. Când se va învârti, vei ști ce ai de făcut.
— Voi putea alunga vulpile?
— Vei putea să faci tot ce visezi!
— Bunicule, cum pornesc rotița minții?
— Mergi la școală!
 10
La școală? Ce să caut la școală? Tu n-ai fost la școală. Și nici Smaranda, Mario sau Romică.
— Adevărat, dar tocmai d-aia nu știm cum să ne luptăm acum cu vulpile.
Zuralo rămase pe gânduri. Bunicul avea dreptate. Nimeni nu se putea pune cu viclenele. Așa că, a doua
zi, Zuralo se trezi dis de dimineață și merse la școală.
 11
Și cum se mai porni rotița. Vâjâia! 1+1=2 și 5+5=10 și acum știm câte găini sunt în ogradă și câte vulpi
în pădure. Luni e prima zi a săptămânii și duminică e ultima, iar vulpile benchetuiesc sâmbăta și
duminica zac leșinate prin tufișuri. Aha! A e ca o scară, iar M e ca un munte cu două piscuri, iar daca
urci pe scară poți să străbați munții care te duc la MAMA.
 12
Zi de zi, rotițele lui Zuralo se învârteau din ce în ce mai repede. Atât de repede că păreau elice de
elicopter. Iar rotițele au adus gândurile bune. Pentru că așa se întâmplă când se învârt în același timp
rotița inimii și cea a minții.
Și gândul bun i-a spus lui Zuralo cum să-i facă lui Trifoi aripi din baticurile mamei. De-acum Zuralo
avea un cal înaripat și era ca vitejii din povești.
 13
Așa că, într-o duminică, Zuralo a încălecat și a zburat până la castelul vulpilor. Când au văzut roșcatele
așa arătare zburând spre ele, au crezut că e un balaur și s-au îngrozit. Fugeau mâncând pământul.
Dar Zuralo le-a prins una câte una de coadă, le-a legat bine și le-a dus dincolo de munți, într-o râpă,
departe de Ținutul caselor verzi-albastre.
 14
Când au văzut așa ispravă, oamenii din sat au venit și i-au mulțumit lui Zuralo. Nu le venea să creadă că
au scăpat de vulpi. Plini de speranță din nou, și-au trimis copiii la școală. Erau atâtea rotițe dornice să
se învârtă și să împlinească vise.
ZURALO
și rotiŢa fermecatĂ