Sindromul/Efectul Romeo și Julieta

Andreescu Alexandru

Sindromul Romeo și Julieta se manifestă prin intensificarea sentimentelor de iubire ale

partenerilor din cadrul unei relații atunci când părinții se opun. Sindromul a primit acest nume
datorită faimoasei opere scrise de William Shakespeare, familiile protagoniștilor opunându-se cu
desăvârșire relației dintre cei doi. Noțiunea a fost teoretizată în anul 1972 de trei psihologi:
Driscoll, Davis and Lipetz, care au observat faptul că cuplurile care au raportat o creștere a
interferenței parentale (sub forma dezaprobării) în relația de cuplu au resimțit și o intensificare a
sentimentului de iubire, implicit a legăturii afective.
Ulterior, multiple studii au confirmat existența acestui fenomen psihologic familial, însă au
existat totuși câteva variațiuni:
 Studiul realizat de Felmlee în anul 2001 a constatat că dezacordul părințiilor a condus la
o probabilitate mult mai scăzută de despărțire decât în situația în care aceștia rămâneau
neutrii, însă acest lucru se întâmpla doar în cazul când prietenii aprobau relația, iar
partenerii aveau în vedere un viitor stabil împreună;
 Un studiu realizat de Etcheverry și Agnew în anul 2004 s-a finalizat prin concluzia că
opinia grupului de prieteni conta mult mai mult decât opinia părințiilor. Acest lucru ar
putea reprezenta o cauză originară a sindromului, în condițiile în care efectul poate fi mai
mult despre aprobarea persoanelor neînrudite/cu grad depărtat de rudenie decât despre
dezaprobarea părinților.
Raportând experimentul lui Driscoll la condițiile sociale și de mentalitate în care a fost
realizat, putem conchide că în prezent sindromul Romeo și Julieta se manifestă la scară mai
restrânsă decât în trecut, însă cu intensitate mult mai ridicată acolo unde este cazul. În cadrul
primului experiment de acest tip (1972), un factor fundamental era noțiunea de oficializare a
relației (căsătorie în speță). Părinții nu se opuneau obligatoriu relației, ci unui viitor împreună
(concepția clasică despre domiciliu -patrilocație-, copii, serviciu etc.). Dată fiind schimbarea de
mentalitate între generații (o diferență de peste 50 de ani), concepția actuală de relație stabilă nu
mai gravitează obligatoriu în jurul căsătoriei (sau cel puțin nu se mai consideră căsătoria ca fiind
un act imuabil, o acțiunea ireversibilă, un fapt care nu mai poate fi anulat ulterior) sau al
domiciliului împreună cu părinții (este mult mai des întâlnită neolocația – partenerii trăiesc
separat de părinți, într-o locuință nouă a cărui proprietar este cuplul nou format– decât în trecut),
fapt ce a condus inevitabil la o scădere a influenței părințiilor și o creștere a autonomiei cuplului.
În general, dezacordul părințiilor nu mai are greutate deoarece nu se mai fundamentează pe
aceleași concepții sociale din trecut, deci implicit prevalența sindromului s-a diminuat, existând
totodată cazuri izolate în care magnitudinea efectului produs de interferența părinților a crescut
(cu precădere în cazul dezechilibrelor emoționale ale unuia dintre parteneri, însă acestea sunt
excepții pe baza cărora nu se pot trage concluzii pertinente/cu caracter general).