Zoroastru si doctrina sa

Zarathustra (sau Zoroastru, 628-551 î.C.) a fost profet, coordonator al religiei din Iranul arhaic și
zeu, sau, după unele izvoare, personaj istoric zeificat care a propovăduit o doctrină apropiată de
vechiul dualism pers, devenită religie autonomă (zoroastrism) și a instituit casta sacerdotală a
magilor inițiați. Zoroastru este considerat ca un propovăduitor al dualismului. În realitate, teologia sa
nu trebuie redusă la atât. Primul dintre arhangheli, Spenta Mainyu, are un frate geamăn, Angra Mainyu,
„spiritul Răului”, „distrugătorul”. Egali și neutri la originea ciclului cosmic, cei doi gemeni s-au separat
apoi, fiecare alegând calea așa cum au dorit: unul s-a pronunțat pentru dreptate, altul pentru înșelătorie.
Angra Mainyu luptă cu înverșunare pentru a strica buna creație a lui Ahura Mazda, fără a fi la egalitate
cu acesta. Ahura Mazda rămâne arbitru, iar Angra Mainyu, asimilat repede cu Ahriman, este
permanenta antiteză a lui Spenta Mainyu.

Credința zoroastră începe cu o alegere. Ea cere o morală- trebuie să lupți după ceea ce ai ales. Prin
concepțiile sale, prin cuvintele și faptele sale, zoroastrianul trebuie să dovedească dragostea lui pentru
dreptate. Principala sa datorie este să lupte contra mincinoșilor și contra dușmanilor credinței. Religia
cea Bună nu este una pașnică: de mai multe ori, Zoroastru i-a chemat pe credincioși să lupte împotriva
dușmanilor, iar imnurile Gatha impresionează prin agresivitatea limbajului. Credinciosul trebuie să
trăiască după sfânta triadă: Gândul Bun, Cuvântul Bun și Fapta Bună. El dobândește Regatul numai cu
prețul unei lupte asidue, care durează întreaga viață. Ahura Mazda este începutul și sfârșitul, creatorul
tuturor lucrurilor, cel care nu poate fi văzut, Eternul, Purul, unicul Adevăr.

Daena( din persa modernă) este Legea Eternă, al cărei ordine a fost revelată umanității. Înseamnă
religie, credință, lege și chiar dharma. Este ordinea corectă a universului, care trebuie s-o urmeze
umanitatea. Este central în zoroastrism alegerea morală în viață, ca o luptă pentru a se apropia sau
depărta de bine.

Potrivit imnurilor Gatha, persoanele sunt libere și responsabile, predestinarea este respinsă. Oamenii
sunt responsabili de situația lor și trebuie să acționeze pentru a o schimba. Recompensa, câștigul,
fericirea depinde de comportamentul persoanelor în viața lor. Morala zoroastristă se rezumă în: buna
gândire, bune cuvinte, bune fapte (Humata, Hukhta, Hvarshta în avestic y Pendar-e Nik, Goftar-e Nik,
Kerdar-e Nik, în persanul modern).

Toate sufletele trebuie să treacă un pod, pentru a fi judecate de gândirea , cuvintele și faptele lor. În
orice caz judecata nu este finală, și când răul este eliminat, toate sufletele vor fi adunate. Poate fi
considerată o religie universalistă cel puțin în privința mântuirii.

Morala Avestica

 Non-violenţa la zoroastrieni se concretizează în eliminarea sacrificiilor animale, în special a bovinelor în

cinstea zeului Mithra. Singurul sacrificiu, după Zarathustra ar fi „sacrificarea gândurilor rele, a cuvintelor
şi a faptelor rele pe altarul conştiinţei”
 Morala urmăreşte să dea o mână de ajutor lui Ahura Mazda în lupta cu Angra Mainyu. Ideea ciudată
este că divinul are la zoroastrieni nevoie de umanitate pentru a înfrânge lumea demonică, ceea ce ne-ar
putea conduce la ideea de slăbiciune divină, de dependenţă a lui Ormuzd de condiţia umană şi nu
invers. Este deci o presupusă inversare a raportului om-Dumnezeu, în cadrul căruia acesta din urmă
pare a fi neputincios.
Prima cerinţă a acestei morale este ferirea de necurăţie. Cea mai mare impuritate este atingerea de
cadavre, considerate elementele demonice, care alterează puritatea de care are nevoie omul pentru a fi
de partea lui Ormuzd. Pentru purificarea de această necurăţie se cer multe spălări. Uneori impuritatea
era socotită aşa de mare încât se cerea uciderea celui impur sau sechestrarea lui pentru toată viaţa.
În centrul moralei zoroastriene se cereau împlinite în primul rând cele trei mari virtuţi:
1-gânduri bune (humat);
2-cuvinte bune (hukht);
3-fapte bune (huvarsht).
De asemenea, se cerea lucrarea cu dărnicie a pământului, cinstea, castitatea conjugală. Era combătută
castitatea religioasă, deoarece trebuiau cât mai mulţi oameni, pentru a lupta împotriva lui Angra
Mainyu. Asceza era combătută şi pentru faptul că ea slăbea trupul şi introducea în el elementul boală,
care era creaţia răului.
Zoroastru propovăduia războiul sfânt şi datoria de a-i pedepsi pe cei răi. Pentru a se păstra puritatea
rasei erau recomandate căsătoriile co-sangvine. Băutura alcoolică era recomandată cu temperanţă,
deoarece prin ea se descoperea “caracterul omului”. Principiile: Egalitatea: Drepturi egale,
indiferent de rasă sau religie. Respect față de toate formele de viață. Condamnarea asupririi
ființei umane, actele de cruzime și sacrificiile de animale. Ecologia: Natura ocupă un loc central
în zoroastrism și multe sărbători sunt celebrate în natură: ziua anului nou este prima zi a
primăverii, sărbătoarea apei în vară, sărbătoarea toamnei la sfârșitul anotimpului și sărbătoarea
focului la jumătatea iernii. Muncă grea și caritate Fidelitate familiei, comunității și tarii.

Hinduismul Vedic

Punea accent pe importanța vieții din lumea aceasta, acordând importanță deosebită naturii.
Specifice acestei perioade, scrierile Veda (Știința sacră), considerate de origine divină, conțin multe
imnuri închinate unor elemente sau puteri din natură, zeificate. Rugăciunile, invocațiile rituale și
laudele aveau ca scop îndeplinirea cererilor către zei: viața îndelungată, recolte bogate, sănătate,
etc. În unele dintre aceste texte se observă întrebări legate de originea lumii, a timpului, de structura
personalității umane. La început, ceremonialul religios era condus de către capul familiei și
cuprindea ritualuri de inițiere, ritualuri de purificare precum și ofrande zilnice aduse zeilor. Apoi a
apărut un cult public, templul fiind în centrul preocupărilor religioase.

Hinduismul Brahmanic

Hinduismul brahmanic a luat naștere din credința că jertfele de animale erau necesare a se face în mod
repetat, pentru a se menține ordinea în Univers și în societate. Scrierile de bază ale hinduismului
brahmanic – Brahmana (comentarii brahmanice) descriu rolul și importanța sacrificiului pentru viața
religioasă. S-a ajuns la diminuarea credinței în zei, considerați muritori căci viața lor era dependentă de
sacrificiile aduse de oameni. Astfel, s-au impus preoții (brahmanii), care au ajuns să fie considerați egali
cu zeii. Potrivit textelor considerate sacre, mântuirea putea fi obținută prin aducerea unei jertfe sau prin
achitarea taxei pentru săvârșirea ei. Ca urmare a abuzurilor apărute în acest context, s-au dezvoltat noi
religii – jainismul și budismul. Textele Upanișadelor propun ca alternativă asceza și meditația
contemplativă.

Învățătura hindusă are în centrul său două concepte: Karma (fapta) și Samsara (reâncarnarea). Astfel,
sufletul participă la un ciclu existențial continuu – naștere-moarte-renaștere – determinat de faptele
bune sau rele pe care le-a săvârșit într-o viață anterioară. Eliberarea din succesiunea reâncarnărilor se
face prin efort propriu, prin purificarea vieții și prin exercițiile psiho-fizice (yoga). Acestea conduc la
scopul ultim al existenței umane, când, în lipsa conștiinței și personalității care dispar, sufletul ajunge să
se identifice cu Brahman, principiul absolut și impersonal, în care se regăsesc toate sufletele individuale
ajunse la eliberare.

Jainism
Jainiștii cred că fiecare om este responsabil pentru faptele sale și că toate ființele au un suflet etern,
numit jīva, care este supus ciclului de reîncarnări. În această religie toate sufletele sunt egale pentru că
toate au potența de a se elibera de reîncarnare, de alternanța obsesivă a nașterii și a morții. Această
dezrobire poartă numele moksha (termen provenind din hinduism) sau nirvana (preluat sau
împrumutat budiștilor). Tirthankarașii au devenit un model idealizat tocmai fiindcă au împlinit moksha.
Pentru aceasta, la fel ca în hinduism și budism, omul trebuie să își anihileze karma, cea care susține
ciclul renașterilor și care este un efect al faptelor și al năzuințelor. Jainismul cultivă un respect deosebit
față de viață, bazat pe concepția egalitaristă și idealistă despre viață. Simpatia pentru toate formele
ontice, umane sau non-umane, este pilonul central al religiei jainiste. Întruparea sufletului în om este o
binecuvântare, e văzută ca o oportunitate pentru izbăvire și iluminare, căci superioritatea intelectuală a
omului este puntea de legătură dintre sufletul individual și cunoașterea ideală. A ucide un om, indiferent
de motiv sau de împrejurare, este o faptă abominabilă. Respectul pentru viață este însă puțin
hiperbolizat, regulile monahale fiind deosebit de stricte în scopul protejării fiecărui animal, până și a celei
mai mici insecte, iar vegetarianismul este impus atât călugărilor cât și laicilor.

Budha
Siddhartha Gautama s-a născut la Kapilavastu, într-o familie princiară (kşatrya). La vârsta de
16 ani se căsătoreşte din care are un fiu(Rahula). La vârsta de 29 de ani este atras de viaţa ascetică
datorită întâmplării pe care a avut-o în parcul Lambini a oraşului natal. Este vorba de cele patru
întâlnitâri pe care le-a avut în acest parc şi anume: un mort, un bolnav, un bătrân şi un ascet. Aceste
ipostaze de fapt i-au sugerat lui Gautama slăbiciunea firii umane şi fluctuaţia inerentă oricărei forme
de vieaţă cel face să îmbrăţişeze ascetizmul. Acceptând acest mod de viaţă vizitează câţiva înţelepţi
sub a căror îndrumare încearcă să găsească adevărata cale de eliberare. Fiind însă nesatisfăcut de
rezultatele obţinute Gautama se retrage în singurătate unde se supune unor practici ascetice extrem de
severe. Prin aceasta îşi câştigă şi primii discipoli. Deoarece nici această cale nu-i aduce rezultatele
aşteptate se dedă în cealălată extremă încercând satisfacerea prin intermediul a tuturor plăcerilor. Dar
nici din această dată nu ajunge la rezultatul scontat.

Din această cauză Gautama îmbrăţişează calea de mijloc prin intermediul căreia îşi recapătă
puterea şi puterea de meditare. Ţinta meditaţiei sale va fi sfera morţii şi a renaşterii, încercând astfel
să descopere mijlocul de supremare a renaşterii în această lume a apartenenţelor.

Aceste meditaţii au fost încununate de succes descoperindu-se că calea renaşterii îşi are
originea în dorinţă. Stând sub un smochin Gautama descoperă adevărul eliberator obţinând iluminarea
( bodhi). De atunci el va fi numit Buddha – Cel iluminat. Acest adevăr cuprindea: cunoaşterea tuturor
existenţilor anterioare; cunoaşterea morţii şi a vieţii fiinţelor, certitudinea de a fi distrus orice dorinţă
care face ca o fiinţă moartă să revină la viaţă să se renască într-o altă formă de vieaţă şi certitudinea
că el a trăit pentru ultima dată şi că la moarte va intra în starea de linişte fericită din nirvana.

După ce a cunoscut adevărul Buddha a început să-l facă cunoscut oamenilor. La vârsta de 80
de ani acesta se stinge din viaţă când se afla la Pava nu înainte de a-l consola pe Ananda ucenicul său
cel mai iubit. Ultimele sale cuvinte conform tradiţiei ar fi fost: “ degradarea este inerentă tuturor
lucrurilor compuse. Concepeţi propria mântuire cu înţelepciune”.

Budism

In religia budistă oricine se trezește din „somnul ignoranței”, experimentând o relație nemijlocită cu
realitatea, fără să fi fost instruit de cineva, și predică învățăturile sale celorlalți este numit buddha. Toți
budiștii tradiționali sunt de acord că Buddha Shakyamuni sau Gautama Buddha nu a fost singurul
buddha: se crede că au existat mulți buddha înaintea lui și că vor exista și viitori buddha de asemenea.
Dacă o persoană obține "trezirea", fără ca neapărat să o și predice comunității, el sau ea
devine arhat (limba sanscrită) sau arahant (limba pali). Siddhartha Gautama este unic între ceilalți
buddha care au existat și vor exista, deoarece învățăturile lui se concentrează asupra acestui tip de
trezire, numit și „eliberare” sau Nirvana.

O parte din doctrina promovată de Gautama Buddha cu privire la viața sacralizată și scopul eliberării are
la bază "cele patru adevăruri nobile", care analizează structura și originea „durerii” (dukkha), un termen
care face referire la suferința și neîmplinirea caracteristică omului "ne-trezit", "ne-eliberat", aparținând
lumii mundane. Ultimul din cele patru adevăruri nobile, cel care vizează modul de stopare a durerii,
cuprinde "drumul sfânt cu opt cărări", unul din fundamentele vieții morale budistte
Numeroase grupuri distincte s-au dezvoltat de la moartea lui Buddha, având diverse învățături, percepții
filosofice, moduri de celebrare a cultului etc. Cu toate acestea, există câteva doctrine comune pentru
majoritatea școlilor și tradițiilor budiste, cu toate că doar Theravada le consideră pe toate centrale. S-a
constatat că în legătură cu comunitățile budiste se pot face puține generalizări[5].

Budismul prezintă și câteva concepții comune cu celelalte religii dharmice, cum ar

fi reîncarnarea ("samsara"), adică reîntruparea ființei în alte forme de existență pe baza rezultantei
faptelor comise și a legilor karmice.

Crestinism

Crestinismul este religia revelata, intemeiata de Iisus Hristos sau Mintuitorul Hristos
(Mesia, Unsul lui Dumnezeu). Aceasta religie s-a raspindit, incetul cu incetul, la toate popoarele
lumii, prin misonar, dar nu cuprinde pe toti oamenii din lume. Totusi este religia care numara cei mai
multi credinciosi, daca se face comparatie cu oricare alta religie contemporana.
Cuvintul crestinism este derivat din numele - Christus - Unsul, adica Cel uns sa fie Mintuitorul lumii.
Iisus Hristos este Dumnezeu Fiul intrupat pentru mintuirea lumii. Numele de crestin s-a dat mai intii
credinciosilor din Antiohia (azi Antakia), potrivit textului din Faptele Apostloilor 11, 26, desi cei dintii
ucenici ai lui Isus Hristos au facut parte din poporul evreu din Palestina secolului I. Cum era si firesc,
misiunea crestina a inceput din centrul vietii religioase a evreilor de atunci, Ierusalimul, si a ajuns
curind in marile metropole ale lumii antice mediterneene si pontice. Invatatura crestina s-a raspindit
mai intii in mediile urbane, iar mai tarziu a patruns si in mediile rurale. In acestea din urma, credintele
religioase idolatre au persistat indelung, iar raspindirea noii rleigii s-a facut adeseori prin martiriu:
propagatorii noii credinte erau ucisi, uneori dupa chinuri prelungite, de catre adepti ai vechilor
credinte idololatre. Si in prezent, in unele tinuturi ale pamantuli crestinismul se raspandeste de catre
misionari care, uneori, risca sa plateasca chiar cu viata curajul lor de a vesti bastinasilor Evanghelia.

Biserica Crestina

Încă de la început Iisus a adunat mulţimi, a atras ucenici, i -a ales pe cei doisprezece
apostoli şi procedând astfel, el şi-a manifestat voinţa de a constitui oinstituţie, căci,
simbolic, cifra 12 aminteşte de cele 12 triburi care alcătuiau poporul lui Israel. Însărcinaţi
să continue opera lui Christos, cei 12 apostoli anunţă evanghelia şi adună Biserica în
Ierusalim, în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului (Faptele
apostolilor, 1, 8). Treptat, împreună cu colaboratorii care îi însoţesc, cei 12 întemeiează
comunităţi creştine şi le organizează, înfiinţând sfaturi de bătrâni înţelepţi cu căpeteniile
sau preoţii lor, care asigură conducerea comunităţilor sau diversele servicii ce le sunt
necesare.
 Imperiul prin care au călătorit aceşti misionari cuprindea multe oraşe, mai ales în est
şi acest fapt a determinat structura administrativă a Bisericii primitive. După câteva
decenii de iniţiative apostolice în tot bazinul mediteranean, se constată la începutul
secolului al II-lea p. Ch., o structură care se generalizează şi despre care depune mărturie
Iganţiu din Antiohia, adus la Roma pentru a fi martirizat. Se instaurează o ierarhie a
preoţilor după cum urmează:
- episcopul, urmaşul apostolilor, căpetenia bisericii locale;
- preoţii, colaboratorii săi, care alcătuiesc în jurul lui un sfat;
- diaconii, care îndeplinesc diverse servicii în comunitate.
Prin activitatea apostolilor, a colaboratorilor şi succesorilor lor, care vor fi numiţi
episcopi, comunităţile creştine se înmulţesc în Imperiul Roman şi în capitala sa, Roma.
În secolul al II-lea, după cum o dovedesc scrisorile lui Ignaţiu din Antiohia şi scrierile
lui Ireneu, episcop de Lyon, se confirmă un fenomen triplu:
· generalizarea structurii episcopale a bisericilor locale (un episcop, cu un colegiu de
preoţi şi diaconi);
· conştiinţa alcătuirii unei singure Biserici prin comuniunea tuturor bisercilor cu
biserica din Roma;
· consensul asupra ansamblului cărţilor Noului Testament.
Tot în secolul al II-lea ierarhia de tip misionar este înlocuită de o dublă ierarhie: de
ordine (episcop, preot, diacon, subdiacon) şi de jurisdicţie (a episcopului asupra clerului
şi a comunităţii sale locale).
În secolul al V-lea Biserica creştină era organizată în 5 patriarhate: Roma (deţinea
primatul), Constantinopol (cea mai mare comunitate de creştini), Alexandria (număr mare
de preoţi şi călugări), Antiohia (cel mai mare patriarhat, cu 17 mitropolii şi 138 de
episcopate, dar cu o populaţiei eterogenă) ş i Ierusalim (care îşi datora prestigiul prezenţei
Locurilor Sfinte). Cei cinci patriarhi păstrau relaţii colegiale - fiecare îşi avea legatul său
permanent la sediile celorlaţi patriarhi - îşi trimiteau reciproc actele Sinoadelor ţinute.
Începând din sec. IX, în Imperiul Bizantin, împăratul a intervenit direct şi legal în
alegerea unui patriarh dintr-o listă de trei candidaţi, reprezentată de mitropoliţi şi apoi le
conferea, în cadrul unei ceremonii, investitura.
Originile poziţiei politice a Bisericii creş tine se situează într-o perioadă anterioară cu
patru secole epocii carolingiene. Spre deosebire de Imperiul Roman, unde funcţiile
sacerdotale erau conferite asemenea unor funcţii civile, Biserica creştină acorda aceste
funcţii unor persoane alese şi consacrate printr-un ritual religios. Făcând o distincţie netă
între obligaţiile religioase şi îndatoririle civice ( Daţi cezarului ce se cuvine cezarului şi
lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine lui Dumnezeu ), Biserica se separa de stat, fapt ce a
generat, la începutul mileniului II, un conflict deschis între papalitate şi Imperiul german
- care se vroia continuatorul celui roman.

Conciliile ecumenice

În istoria Bisericii creştine au existat două mari p erioade de controversă teologică:

între anii 325-451 şi în perioada Reformei. Prima perioadă a controversei teologice s -a
caracterizat prin convocarea de concilii ecumenice ale conducătorilor Bisericii şi aceste
concilii au formulat principii universale al e bisericii creştine, cum ar fi crezul de la
Niceea şi cel atanasian. A fost epoca în care au evoluat principalele dogme ale Bisericii,
care erau rezultatul gândirii şi cercetării intense a Bibliei şi a scrierilor ecleziastice,
dogme ce au fost stabilite cu prilejul celor 7 concilii ecumenice [1] , care au fost
reprezentative pentru întreaga Biserică. Problema relaţiei dintre Dumnezeu Tatăl şi Fiul
Său Iisus Christos a devenit acută în Biserică la scurtă vreme după încetarea persecuţiilor.
Ereziile şi controversele generate de primele patru sinoade ecumenice au constituit
probleme mai ales în partea răsăriteană a Imperiului. Teologia şi cristologia nu au fost
probleme grave în Apus, unde filosofia romană, mai practică, şi -a impus modelul şi
asupra gândirii bisericeşti, orientând-o mai ales spre problemele practice. Biserica
Apuseană nu era interesată atât de teologia metafizică speculativă, cât erau gânditorii
greci, mai raţionalişti, ai Bisericii Răsăritene.

Ereziile

Cuvîntul erezie înseamnă alegere, părere separată, eroare. El se întrebuinţează pentru a arăta
învăţăturile greşite, erorile de doctrină ale celor care n-au primit sau n-au păstrat învăţătura creştină
aşa cum s-a predicat de Sfinţii Apostoli şi cum s-a înţeles şi păstrat de Biserică.

“Erezia” este pornirea conştientă de a contrazice învăţătura oficială a Bisericii.

Primele erezii sînt cele iudaizante, numite aşa pentru că au încercat să iudaizeze creştinismul. Aceste
erezii atribuiau Vechiului Testament valoare permanentă şi cereau aplicarea lui integrală în
creştinism, cu toate că Sinodul Apostolic (anul 50) a stabilit că legea mozaică nu este obligatorie
pentru creştinii dintre neamuri (Fapte XV, 19, 28).

Primii creştini au căutat adevărul credinţii cu inima nu cu mintea. Situaţia însă se schimbă brusc
odată cu edictul de la Milano din 313 de toleranţă a religiei creştine, cînd teologii creştini au fost
puşi în situaţia de a explica diverse probleme teologice.

O erezie care a zdruncinat profund viaţa bisericească multe secole de-a rîndul (fundamentală şi azi
pentru secte ca Martorii lui Iehova de exemplu) a fost arianismul (sec. IV). Arianismul este un mod
raţional-omenesc de înţelegere a creştinismului. În concepţia lui Arie, Fiul este prima creatură a
Tatălui, schimbabil, mărginit şi chiar capabil de a păcătui. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe
Fiul face parte din planul de creare a lumii, fiindcă Dumnezeu Cel Preaînalt nu putea crea universul
material decît cu ajutorul unei fiinţe intermediare. Dumnezeul suprem nu se poate atinge El însuşi de
materie căci S-ar întina. Arie mai susţine că a fost o vreme cînd Dumnezeu Tatăl nu a fost tată, pînă
a-L naşte pe Fiul, deci a fost singur. De aceea Arie numeşte pe Fiu mai mic decît Tatăl şi supus
Tatălui. Fiul a fost ales de către Tatăl în felul în care au fost aleşi Pavel sau Petru. Arie susţine că
chiar şi unul din aceştia doi ar fi putut fi în locul Fiului şi că Fiul se deosebeşte de ei doar prin faptul
că ar fi primit mai multe daruri de la Tatăl decît ei. Erezia lui Arie a fost combătută la primul Sinod
Ecumenic (de la Niceea) în anul 325.

Marea Schisma

Papa Leon al IX-lea (1049-1054) și Patriarhul Constantinopolului Mihail I Cerularie (1043-1058) au

desăvârșit ruptura definitivă dintre cele două biserici în anul 1054, în urma unor dezacorduri
ireconciliabile (lupta pentru supremație în lumea creștină, divergențe teologice etc.). Această ruptură
a rămas cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă.
Astfel, au apărut două biserici distincte, una occidental-latină (Biserica Catolică) condusă de Papă și
una oriental-grecească (Biserica Ortodoxă) condusă de Patriarhul Constantinopolului. Din această
perioadă este inițiată o adevărată competiție între cele două Biserici. Fiecare dintre ele va încerca să-
și extindă aria de influență și să mărească numărul credincioșilor aflați sub ascultarea sa.
De asemenea, Patriarhul Constantinopolului este și în prezent considerat de către bisericile ortodoxe
drept șef onorific, simbolic, al ortodoxiei. Este binecunoscută poziția de„Primul dintre egali” pe care
o are față de celelalte biserici autocefale aflate în deplină comuniune liturgică.
Ortodoxism, Caatolicism, Protestantism.
Biserica Ortodoxă a celor șapte Sinoade Ecumenice are la bază Vechiul și Noul Testament.
Conducătorul ("capul") ei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Păstorul cel bun”, care îndrumă
credincioșii, mădularele vii ale Bisericii, pe calea spre mântuire. Biserica Ortodoxă a celor șapte sinoade
ecumenice recunoaște un același Dumnezeu treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în ipostas
(persoane), dar unul în ființă (esență), Dumnezeu atotputernic, preexistent lumii și complet independent
în raport cu orice, deosebindu-se astfel fundamental de religiile naturale, în care dumnezeul / dumnezeii
iau naștere într-un univers preexistent. Teologia Bisericii Ortodoxe, a celor șapte sinoade are la
bază dragostea.

Catolicismul (din greacă: καθολικισμός, katholikismos, „în conformitate cu totul”) este una dintre cele
trei ramuri ale creștinismului, împreună cu ortodoxismul și protestantismul, o confesiune creștină care
recunoaște primatul papei din Vatican. Alte caracteristici ale acestei religii sunt infailibilitatea lui în
materie de dogmă și de morală, purcederea „Sfântului Duh” de la Dumnezeu-Tatăl și de la Dumnezeu-
Fiul și existența purgatoriului. Este un sistem doctrinar exprimat în teologia latină și tradiția Bisericii
romano-catolice. Catolicismul se deosebește atât deortodoxie cât și de protestantism prin: primatul
papal, filioque, azima, purgatoriu etc. Catolicismul folosește metoda scolastică tomistă introducând
concepte filozofice în formularea dogmelor, care sunt decizii ale unei autorități infailibile în materie de
credință (papa) și nu de mărturisire de credință.

Protestantismul este un curent doctrinar creştin care a apărut în istoria Bisericii în secolul al XVI-
lea ca o reacţie împotriva papalităţii şi abuzurilor Bisericii Romano-Catolice. Reprezentanţii acestei
mişcări au fost Luther, Calvin şi Zwingli, care sunt întemeietorii celor trei curente din protestantism:
luteranismul, calvinismul şi zwinglianismul. Singurul izvor de credinţă este Sfânta Scriptură. În
Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă al doilea izvor de credinţă este Sfânta Tradiţie Este folosită
Biblia ebraică (masoretică), în timp ce la ortodocşi este folosită Septuaginta (traducerea grecească a
Bibliei).[2] Nu sunt incluse în Biblie decât cele 66 cărţi canonice. Biserica Ortodoxă include în Biblie
şi 14 cărţi necanonice dar considerate bune de citit[3] Botezul şi euharistia sunt singurele taine
recunoscute. În Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă există şapte taine. Nu este recunoscut
cultul sfinţilor şi al Maicii Domnului. Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă acordă o cinstire înaltă
sfinţilor şi Maicii Domnului, în calitate de mijlocitori în rugăciune Nu se admit posturile şi cultul
morţilor. Cuvântul, propovăduirea, citirea şi explicarea textului biblic, predica, laolaltă cu cântările
şi rugăciunea, reprezintă esenţa cultului protestant Conducătorii lor religioşi sunt pastorii, care sunt
persoane laice (protestanţii nerecunoscând taina preoţiei).
Mahomed
Este întemeietorul religiei islamiceși este considerat, de către musulmani, a fi un mesager și un profet al
lui Dumnezeu, ultimul profet într-o serie de profeți islamici, așa cum se spune în Coran. La 40 de ani,
Mahomed are o revelație descrisă în felul următor: pe când dormea în peștera în care își petrecea
recluziunea lui anuală,îngerul Gabriel a venit la el, ținând o carte deschisă în mâini și i-a poruncit
"Rostește acestea!". Cum Mahomed refuza să citească din carte, Îngerul i-a apăsat "cartea pe nări și
pe buze", aproape sufocându-l. Când, a patra oară îngerul i-a spus: "Rostește!", Mahomed l-a
întrebat "Ce trebuie să rostesc?". Îngerul i-a răspuns atunci: "Rostește (adică: predică!) în numele
Domnului care te-a făcut! Care a făcut omul dintr-un cheag de sânge. Propăvăduiește, căci Domnul
tău este cel mai darnic, el l-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris și l-a învațat pe om ceea ce nu
știa"(90: 1-5) Mahomed a început să citească cu voce tare și îngerul s-a depărtat de dânsul. "Apoi m-
am trezit și eram ca și cum cineva ar fi scris în inima mea". Autenticitatea acestor experiențe pare
neîndoielnică. "Dictarea" Coranului a fost deseori însoțită de convulsii puternice, de accese de febră
sau de răcirea trupului.
Muhammad începe sa predice, întâi în familie și printre cunoștințe, apoi publicului larg. La început
el este ignorat de majoritatea oamenilor, iar mai apoi ridiculizat. Totuși, el reușeste să atragă din ce
în ce mai mulți oameni la noua sa religie. Cu fiecare an care trecea, noi capitole erau revelate
din Coran. Pe măsură ce numărul celor ce îl urmau creștea, Muhammad devine o amenințare la
adresa conducătorilor societații sale și este persecutat, alături de cei care îl urmau. Un timp s-a
bucurat de protecția unchiului sau Abu Talib, dar după moartea acestuia Muhammad este nevoit să
își părăsească orașul natal și să meargă cu un grup de musulmani devotați în orașul Yatrib în 622,
unde fusese invitat de două triburi rivale, care acceptaseră să-l recunoască drept conducător spiritual
și se așteptau ca el să le arbitreze disputele. Acest eveniment se numește Hejira și marchează
începutul anului Islamic. Hejira înseamnă în arabă "emigrare". Numele orașului este schimbat
în Medina ('Orașul' (în arabă), ca prescurtare de la numele complet de 'Orașul Profetului' (al Madinat
al-Nabi)). Muhammad devine conducătorul orașului și în scurt timp Medina devine capitala primului
stat islamic. Acest stat este imediat atacat de vecinii mai puternici din Mecca, însă Muhammad
reușește să câștige câteva bătălii importante Badr și Uhud, asigurând securitatea statului său. Acesta
continuă să se extindă și în cele din urmă Muhammad cucerește Mecca fără vărsare de sânge in 630.
În tot acest timp, versete din Coran continuă să îi fie revelate, acestea fiind o parte așternute în scris,
iar o alta memorate de către companionii Profetului.
Islam

Este o religie avraamică, monoteistă, fiind a doua religie în lume în ceea ce privește numărul de adepți,
după creștinism. Sensul general al cuvântului Islam este pace și supunere față de Allah, Creatorul
tuturor lucrurilor.[1] Religia a fost fondată în secolul al VII-lea în peninsula Arabă, pe teritoriul actual
al Arabiei Saudite, de către profetul Muhammad și bazată pe textul religios cunoscut sub numele
de Coran. Pe parcursul timpului s-a răspîndit pe un larg teritoriu care se întinde în Europa, Asia și Africa
de Nord. Centrul religios se află în orașele sfinte Mecca și Medina.

Musulmanii cred că Islamul este ultimul din mesajele dumnezeiești, de asemenea, că Muhammad este
ultimul profet și mesager al lui Allah;[2] ei cred și în toți profeții și apostolii care au fost trimiși pentru
umanitate înainte de Profetul Mohamed, precum Avraam și Iosif și Moise și Isa ibn Maryam și mulți alții,
care sunt sau nu menționați în Coran, cred în scrierile lor și în mesajele pe care le-a dat Allah lor pentru
a le explica oamenilor, precum Tora, Psalmii și Evanghelia. Musulmanii consideră că Dumnezeu (în
arabă ‫ )اا‬a revelat în mod direct cuvântul Său către omenire prin Muhammad (circa 570–632) și
alțiprofeți, printre care Adam, Avraam, Moise și Iisus. Baza credinței islamice se găsește
în shahādatān ("două mărturii"): lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — "Nu există (dumne)zeu
în afară de Dumnezeu; iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu". Pentru a deveni musulman, o
persoană trebuie să recite și să creadă aceste cuvinte. Sunniții privesc această formulă ca pe unul din
cei Cinci stâlpi ai islamului.

Musulmanii consideră că principala înregistrare scrisă a revelației către omenire este Coranul, pe care îl
consideră perfect, reprezentând revelația finală a lui Dumnezeu. Musulmanii cred că părți ale Bibliei și
ale Torei au fost pierdute, interpretate greșit sau distorsionate de credincioși. Din această perspectivă
Coranul este văzut ca o corectură adusă cărților sfinte iudaice și creștine.
Musulmanii susțin că islamul conține în esență aceeași credință ca a tuturor trimișilor
lui Dumnezeu omenirii de la Adam, Coranul codificând revelația finală a lui Dumnezeu. Învățătura
islamică vede iudaismul și creștinismul ca derivând din învățăturile unora din acești profeți - în
special Avraam - și recunoaște rădăcinile lor avraamice, în timp ceCoranul îi numește Oameni ai Cărții.

Șiiții si Sunitii
Majoritatea populaţiei musulmane a lumii urmează Islamul Sunnit, iar aproximativ 10-15% urmează
Islamul Şia. Şiiţii locuiesc in mai multe ţări, însă formează majoritatea în Iran, Iraq, Bahrein şi
Azerbaidjan. De asemenea, există un număr semnificativ şi în Afghanistan, Kuweit, Liban, Pakistan,
Arabia Saudită, Siria şi Yemen. Suniţii şi Şiiţii urmează aceleaşi principii religioase, totuşi diferenţele
dintre ei au condus câteodată la intoleranţă religioasă, lupte politice şi confruntări violente. În
următoarele rânduri veţi citi o prezentare obiectivă a contextului istoric în care au evoluat aceste
două ramuri ale Islamului (secte) şi diferenţele practice şi de credinţă dintre ele.

 Majoritatea musulmanilor din ziua de azi este sunnită. Ei acceptă primii 4 califi (inclusiv Ali)
ca urmaţi ai Profetului, dar resping ideea că imamii sunt inspiraţi divin care trebuie
veneraţi/respectaţi. Musulmanii sunni nu acordă fiinţelor umane acest statut deosebit, ci
doar profeţilor menţionaţi în Coran, spre deosebire de venerarea şiită a imamilor. Sunniţii au
o ierarhie religioasă mai puţin elaborată şi puternică decât şiiţii. De asemenea, învăţaţii
religioşi sunniţi au fost sub control statal, faţă de conducătorii şiiţi. În acelaşi timp, Islamul
Sunnit tinde să fie mai flexibil faţă de oamenii care conduc rugăciunea şi predică, prezintă o
 diferenţă subtilă în ce priveşte obligativitatea rugăciunilor faţă de şiism, dar amândouă
grupurile deţin o înţelegere similară a credinţelor islamice de bază.

În Islamul sunnit, există 4 şcoli de jurisprudenţă care oferă interpretări alternative ale deciziilor
legale. În mod tradiţional, studierea legii se face la şcoli instituţionale islamice numite madrasa. Cele
4 şcoli de jurisprudenţă se bazează în cea mai mare parte pe analogie ca mod principal de formula
legile, şi cântăresc în mod diferit spusele Profetului şi a companionilor săi în deciziile pe care le iau .
În anumite ţări seculare, cum ar fi Turcia, opinia învăţaţilor religioşi reprezintă o călăuzire morală şi
socială drept cum ar trebui musulmanii să îşi practice religia, şi nu se consideră legi „legale”.

 Pentru Şiiţi, primul lider adevărat al comunităţii musulmane este Ali, considerat imam,
termen folosit de Şiiţi nu doar pentru a indica abilităţile de conducător ci şi inseamnă relații
de sânge cu Profetul Muhammed.
Cum descendenţii lui Ali au preluat conducerea comunităţii şiite, funcţiile unui imam au devenit mult
mai clar conturate. Fiecare imam ales alegea un succesor şi, conform credinţei şiite, transmitea o
anumită cunoaştere spirituală următorului conducător. Imamii serveau atât ca conducători spirituali
cât şi politici. Dar cum şiiţii incepeau cu precădere să piardă bătăliile politice cu conducătorii
musulmani sunniţi, imamii s-au axat pe dezvoltarea unei spiritualităţi care să devină esenţa
practicilor şi credinţelor religioase şiite. Şiiţii cred că atunci când linia imamilor-conducători politici
(cunoscuţi ca mujtahizi) de după Ali s-a terminat, ei au câștigat dreptul de a interpreta cunoştiinţele
religioase, mistice şi legale ale comunităţii mai largi. Cel mai învăţat dintre aceşti interpretori se
numeşte el mai învăţat dintre aceşti interpretori se numeşte ayatollah (semnul lui Dumnezeu).

Sursele jurisprudenţei, indiferent de sectă, sunt Coranul şi Sunna (hadisuri – (relatări ale spuselor şi
faptelor Profetului, qiya – analogii, ijma’– consensuri şi ijtihad). Funcţia principală a învăţaţilor
religioşi este interpretarea legii islamice (şaria’). Nu există legi codificate nici în Islamul Şia nici în
Sunni. Mai degrabă, există surse de interpretare a legii, la fel pentru şiiţi şi sunniţi. Hadisurile şiite
diferă de hadisurile sunnite, multe în care conţin spusele imamilor şiiţi care se consideră inspiraţi
divin. Interpretarea legală şiită, spre deosebire de cea sunnită, ingăduie mai mult spaţiu pentru
interpretare personală.

Coranul
Coranul este cartea sacră a tuturor musulmanilor și cuprinde revelațiile făcute de Dumnezeu prin
intermediul îngerului (Gavril, Gabriel), profetului Muhammad, direct în limba arabă. În acest sens, Coranul
este considerat a fi însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru musulmani, Coranul nu este doar cartea sacră
revelată de către divinitate, definită ca o sumă de concepte în care se crede, o sinteză de precepte etice,
o conduită de viață spirituală, un codice civil ce răspunde problemelor vieții cotidiene, ci și „o inimitabilă
simfonie ale cărei sunete îi mișcă pe oameni până la lacrimi sau îi duce pe culmile extazului”.