Cum am slabit 42 kg – Bogdan Ficeac

Am slabit 42 de kilograme in cinci luni de zile. Nu creadeam ca e

posibil, dar iata ca a fost. Cum am facut, veti citi in cele ce urmeaza.

De cate ori ma intalnesc cu persoane pe care nu le cunoscusem

anterior, dar care ma stiau „de la televizor”, principala tema de
discutie ajunge inevitabil la cura mea de slabire si la intrebarea „cum
ai reusit?”. Altceva mai important pare sa nu existe pentru
interlocutorii mei. Si poate ca au dreptate. Poate ca politica, si
dezvaluirile, si scandalurile, si toata nebunia care ne inconjoara sunt
subiecte colaterale fata de adevaratele preocupari ale multora dintre
noi. La urma urmei, important este sa fim sanatosi, restul om vedea
cum le ducem. Sau, ma rog, cum spunea cineva, „sa avem sanatate
dar mai ales noroc, ca sanatosi erau si aia de pe Titanic”.

Pentru inceput, cateva cuvinte despre retinerea celor „cu greutate”

de a discuta despre aceasta problema. Neglijarea problemelor cu
greutatea excesiva este datorata si unui anume tip de mentalitate.
Din nefericire, in Romania, a fi gras e mai mult subiect de batjocura,
de rusine, de indiciu al unei presupuse lipse de vointa, decat o
problema serioasa, de metabolism defectuos sau de afectiuni cu
urmari dintre cele mai grave pentru organism. Exista studii, exista
avertismente despre pericolul de boli cardiovasculare, diabet,
arterioscleroza etc. pentru persoanele supraponderale, dar nu exista
un sistem institutional functional, care sa vina in ajutorul celor cu
astfel de probleme. Exista initiative, dar insuficiente fata de
amploarea flagelului, ce a ajuns sa afecteze mai mult de un sfert din
populatia tarii, de la copii pana la cei mai in varsta (cati dintre ei
apuca varste inaintate…).

In lipsa acestor institutii, au aparut o multime de retete, antrenori,

sfatuitori, unii dintre ei bine intentionati si bine informati, altii care
doar se afla in treaba si mai strang ceva banuti de la clientii de care
nu duc lipsa. Exista si o multime de companii puternice, cu remedii
minune, din plante sau pe baza de antrenamente cu fel de fel de
aparate nou inventate, cu creme sau retete speciale. Nu spun ca n-ar
fi utile. Orice este mai bun decat resemnarea si drumul inexorabil
catre o extinctie prematura. Numai ca despre multe dintre ele se
spune ca vor avea succes doar daca respectivele antrenamente sunt
insotite de un regim alimentar sever. De fapt, regimul si vointa
conteaza, restul… mai mult un soi de placebo.

Insemnarile de fata nu sunt un manual, nici o carte de retete, dar

cuprind toate informatiile care mi se par utile pentru cei ce doresc sa
treaca printr-o asemenea experienta. De fapt, toate informatiile care
mi-au fost mie utile. N-am stabilit o structura bine definita a
expunerii, pentru ca nici lunile in care am tinut cura nu s-au ghidat
neaparat dupa retete anume, ci au fost luni de incercari, de cautari,
de esecuri si recuperari, dar cu finalitate pozitiva. Cred ca toate
aceste informatii vor fi de folos celor care vor sa purceada la o astfel
de experienta chinuitoare, dar necesara, vitala chiar. Mai bine zis
celor care doresc sa slabeasca masiv: 30 sau 40 de kilograme. Poate
chiar mai mult, desi, la cure in care se urmareste slabirea a peste 50
de kilograme intervin si probleme mult mai complicate. Intr-o
anumita masura poate fi utila si celor preocupati de cure de
intretinere sau de slabit cateva kilograme pe care le considera in
exces, dar acestia pot gasi suficient de multe alte retete mai putin
solicitante.

In primul rand, insa, cred ca aceasta confesiune poate fi un suport

moral pentru cei aflati intr-o situatie similara celei prin care am
trecut eu si care doresc sa scape de multele kilograme in exces, dar
nu stiau cum sa incepa, cand sa inceapa si daca are rost tot chinul.

Cum am inceput

Probleme cu greutatea in exces am avut mai tot timpul, exceptand

perioada adolescentei cand m-am inaltat si n-am pus prea multe
kilograme in plus. In clasa a 12-a aveam 82 de kilograme, in ultimul
an de facultate ajunsesem la 88. Cam mult pentru acele varste si
pentru inaltimea de 1,78, dar nu ingrijorator. Dupa 35 de ani, cand
activitatea mea devenise mult mai stresanta dar si mai mult
sedentara, am inceput sa acumulez constant. In 1994 ajunsesem la
104 kilograme, dupa care am avut o bursa de un an de zile in Statele
unite, la Stanford, California. Am stat in gazda la o familie de doctori,
care aveau mare grija ca micul dejun si cina sa fie „sanatoase”. La
pranz mancam in campus, o salata sau un hamburger. De fiecare
data cand afla ca am mancat hamburger sau pizza, doctorul Creger
era profund dezamagit si chiar ma certa, incercand sa ma convinga sa
nu ma mai alimntez cu „gunoaie de la fast food”. „Daca vrei
hamburger, iti fac eu maine”. Si facea. La gratar, asezonat cu rosii,
ceapa si salata, foarte bun la gust, desi fara maioneza sau ketchup –
adica fara ingredientele „mortale”. In acea perioada am facut si
multa miscare, pentru ca toate drumurile prin campus sau in
imprejurimi le faceam pe jos ori cu bicicleta. Din prima luna am slabit
zece kilograme, dupa care m-am mentinut pe linie, fara sa fac
eforturi deosebite si fara sa tin vreo dieta. Mancam doar ce mancau
ei si mai scapam la cate un hamburger din cand in cand. Revenit in
patrie am reluat munca si stresul, iar kilogramele au inceput iarasi sa
se adune.

De-a lungul timpului, cand simteam ca ajung la o greutate deja

insuportabila, mai incercam diverse cure. Impreuna cu regretatul
Anton Uncu, am tinut doua saptamani celebra cura disociata.
Chinuitor si cu dureri de cap, dar am reusit sa scap de sapte kile. Pe
care le-am pus inapoi in urmatoarele saptamani. Apoi am incercat cu
miscarea. Timp de o saptamana, in fiecare dimineata mergeam pe
jos, mers rapid, cam o ora, o ora si 20 de minute – adica 5 – 7
kilometri. Fireste cu grija sa nu ma indop mai mult decat era necesar
ca sa suplinesc peirderile, dar si fara sa tin vreo dieta speciala in
paralel. Rezultatul: tot vreo 7 kile pierdute, dar in sapte zile. Dupa
care iar ma ingrasam, iar mai incercam o saptamana de „miscare”,
dar tot mai rar, pentru ca de fiecare data ma alegeam cu o
amigdalita. Sa fi fost coincidenta, sau faptul ca inhalam infierbatat
aerul poluat al Bucurestilor, nu pot spune. Am incercat sa abandonez
traseele pe strada, in favoarea celor prin Herastrau, dar era prea
departe si prea complicat, din lipsa de timp. Am incercat si diverse
cure cu pastile de ceai verde, dar in afara insomniilor n-am reusit sa
obtin mare lucru.

La 48 de ani implinisem 124 de kilograme. Deja nu ma mai puteam

privi in oglinda. Respiram greu, incepusera sa ma doara genunchii si
aveam o stare ingrozitoare de apatie. Parca nu mai asteptam nimic
de la viata. Toata ziua la munca, de dimineata pana seara, inclusiv
duminica – duminica era cea mai nenorocita zi pentru mine. Singura
zi libera era sambata, cand dormeam dimineata pana la 11, dupa
care mergeam la supermarket sa facem cumparaturi pentru
saptamana urmatoare. Cat despre concedii, daca prindeam doua
saptamanai pe an, era mare lucru.

Singurele momente de relaxare veneau in serile in care mergem la

cate o carciumioara. Mancam cu pofta – pentru ca dimineata nu
aveam timp, iar la pranz ma alimentam cu tot felul de mizerii de la
firme de catering. Mai mergea si un sprit de vara, dupa care, intors
acasa, umblam la frigider si ma culcam cu mancarea in gat, de
trebuia sa iau unul sau, in ultima vreme, chiar doua Omez-uri, ca sa
pot dormi. Si dormitul era chinuit, fara vise, sau mai rau, plin de
cosmaruri, iar a doua zi eram din nou obosit, apatic, letargic.

Cand nu mergeam la carciuma, stateam la televizor si motaiam. Chiar

ma gandeam ca fiul meu ma va tine minte cum nu reuseam sa tin
ochii deschisi la un film de ora noua seara. Dupa care ramaneam
pana noaptea tarziu intins pe canapea ca o balena lesinata. Nu mai
suportam. Doream sa incep un regim de slabire neaparat, dar ma
gandeam ca acesta ma va priva si de putina placerea pe care o mai
aveam: rarele cine cu spritulet de la restaurant. Atunci la ce sa mai
traiesti?

Printr-o anume conjunctura am plecat de la ziar si am devenit casnic.

A fost o adevarata surpriza sa descopar Bucurestiul la lumina zilei.
Desi cu foarte mult timp liber la dispozitie, ramasesem totusi „in
priza”. Am inceput unele proiecte, mi-am mai luat o slujba, amanand
de la o zi la alta marele debut al curei de slabire pe care o
consideram iminenta. Asta pana in prag de vara, cand deja situatia
devenise critica.

Si a venit ziua in care m-am decis: acum ori niciodata. Urma vara, o
perioada de aclamie pe toate fronturile ce ma interesau. Aveam la
dispozitie cateva luni sa ma ocup si de mine. Stiam ca daca nu o fac in
acel moment, daca mai aman, va veni toamna, voi incepe alte
proiecte, cu stres si cu celelalte obligatii, ceea ce ar fi amant sine die
cura. Simteam ca intru nu doar intr-o alta criza existentiala, ci si intr-
o criza de timp, iar apatia incepea sa fie de-a dreptul bolnavicioasa,
cu accente de depresie, cu probleme de sanatate, nu grave, dar tot
mai ingrijoratoare.

Primele zece zile

Intr-o dimineata de inceput de vara m-am internat la Otopeni, la

„Ana Aslan”, pentru un consult medical amanuntit si cu ideea de a
incepe cura sub stricta supraveghere medicala, cel putin doua
saptamani. In final s-au dovedit a fi zece zile, dar suficiente pentru
start. Au fost importante si pentru rearanjarea ambientului domestic.
Adica pentru disparitia din frigider a tot felul de tentatii, pentru ca,
deh, „bolnavul” reintors acasa cu retete si meniuri stricte trebuie
ajutat sa urmeze „tratamentul”.

In primele zile de internare mi-am facut toate analizele, plus testul

de glucoza, electrocardiograma, ecografie, examen oftalmologic etc.
N-au iesit foarte proaste, dar nici bune. Colesterolul, trigliceridele si
glicemia peste media superioara, la fel creatinina si acidul uric, testul
de glucoza cu probleme, toate au impus o numita medicatie plus un
regim alimentar drastic. Trebuia sa mai fac un rand de analize pentru
ca erau unele semne de diabet, arterioscleroza si altele de care nici
nu-mi mai aduc aminte. Pe langa medicatie (pentru diversele
afectiuni de care se parea ca sufar, nu pentru slabire), mi s-au mai
recomandat fizioterapie, ultrasunete, gimnastica medicala, masaj.
Le-am urmat constiicios, ca si tratamentul, dar cel mai greu a fost cu
regimul alimentar.

Am trecut la 1200 de calorii pe zi. Si la o restrictie dura: fara zahar,

sare si grasimi. Desi nu pot spune ca inainte de internare mancam
mult, portiile de 1200 de calorii pe zi mi se pareau incerdibil de
sarace. Dimineata: o cescuta de lapte batut si doua felioare de
branza desarata, la pranz o ciorba chioara de legume si o bucatica de
piept de pui la gratar cu salata verde plus un mar, iar seara un
patratel de budinca de ficat cu morcovi si inca un mar. Iar asta era
regimul de tranzitie, pentru ca exista si cel de 800 de calorii pe zi!

Am tinut regimul si efectele n-au intarziat sa apara. Pe de-o parte,

nemaiingurgitand sare si zahar, corpul nu mai retinea apa, asa ca in
primele trei zile am slabit rapid doua kilograme, pe de alta parte au
inceput ameteli crunte, uneori chiar cu dureri de cap. Dar n-am cedat
tentatiei. De fapt nici n-aveam la ce sa cedez, pentru ca in frigider nu
aveam decat mere. Imi mai faceam cantitati industriale de ceai, pe
care il beam fara nici un fel de indulcitor.

Vecinele de alaturi ma vedeau slab, palid si chiar ma intrebau de ce

nu suplinesc regimul cu ceva mancare de acasa, pentru ca nici ele nu-
l suportau, drept pentru care aveau frigiderul plin cu pui, branza,
fructe si alte delicatesuri. Pai la ce mai venisem in spital, la cura, daca
imi umpleam frigiderul?! Chiar si cu merele, mancam doar doua-trei
in plus fata de ce primeam la masa, desi doamna doctor imi spusese
ca pot sa mananc cu sacul. Cert este ca dupa aceste zece zile
chinuitoare am reusit sa slabesc 7 kilograme. Se vedea mai ales la
fata, dar in rest, cam greu. Oricum, inceputul era facut.

Pana la minus 18 kilograme

Desi debutul era incurajator, aveam mari incertitudini asupra

continuarii curei. Ma gandeam sa slabesc macar zece kilograme.
Chiar daca in secret mi-as fi dorit mult mai mult, nu credeam ca voi fi
in stare. La plecarea de la Otopeni, am intrebat doctorii ce regim va
trebui sa urmez. Am primit raspunsul la care ma asteptam: fara sare,
zahar si grasimi, fara sosuri, rantasuri sau prajeli, fara foietaje, fara
dulciuri, fara alune, fara paste, fara paine, fara, fara, fara… Iar alcool,
sub nici o forma! Eram realmente disperat. La ce sa mai traiesti, daca
ti se interziceau si ultimele bucurii ale vietii? „Si-atunci ce sa fac?” –
am intrebat. „Gasiti dumneavoastra ce. Miscare, aer curat” – mi s-a
raspuns. Ma lamurisera! Chiar daca dadusem jos sapte kile, situatia
nu era semnificativ imbunatatita. Dar, daca tot incepusem…

Intors acasa, am continuat regimul de la spital si am inceput sa caut

pe internet retete, sfaturi, experiente ale altora. Intre timp, am redus
regimul la vreo 800 de calorii pe zi. Daca tot aveam ameteli si o stare
de slabiciune generalizata, macar sa vad ce urmeaza.

Pe internet am gasit tot felul de site-uri de profil, dar cele mai

interesante mi s-au parut cele cu continutul de calorii al fiecarui
aliment in parte. Cum branza avea prea multe, am taiat-o total de pe
lista. Am incercat cu laptele degresat de 0,1 la suta grasime, dar era
mult prea insipid. In cele din urma m-am stabilit la laptele batut
semidegresat de 1,5 la suta grasime de care am devenit dependent.
Am gasit si niste conserve de ton cu legume de 120 de calorii suta de
grame, asa ca meniul zilnic din urmatoarele doua saptamani a fost
cam acesta: dimineata o ceasca de lapte batut semidegresat, la pranz
o conserva de ton sau de peste in sos tomat (nu in ulei), seara o
bucatica de piept de pui la gratar cu salata verde, eventual si o
rosioara. Apoi am citit undeva ca supa de rosii ar fi indicata, asa ca
am trecut conserva de ton pentru seara, iar la pranz mancam o supa
de rosii fara sare si cu putin piept de pui. In rest, mere, ceai sau coca
fara zahar.

Plus cate o ora, o ora si jumatate de mers pe jos in fiecare dimineata,

cu exceptia zilelelor de sambata si duminica. Imi stabilisem diverse
trasee, dar pana la urma m-am fixat asupra unuia dintre ele, pentru
ca aproape jumatate din drum il faceam prin parc. Erau circa 7
kilometri de mers rapid si la inceput a fost destul de dificil. Desi imi
luasem pantofi de sport comozi, din prima zi am facut basici la
picioare. Ma dezobisnuisem pana si sa mai merg pe jos! Abia dupa
vreo doua saptamani am depasit faza de basici si am inceput sa merg
cat de cat normal, chiar cu relaxare si cu placere.

Dar cel mai bun prieten a fost cantarul. E vital. Ma cantaream

dimineata, la pranz si seara, si-n culcare si-n sculare, incercand sa vad
ce efect aveau diversele alimente pe care le incercam. Mare lucru n-
am aflat pentru ca oricum mancam extrem de putin, dar cantarul a
fost (si este) nelipsit din program. Mi-am luat unul electronic, nu
prea scump, dar eficient, care arata pana la suta de grame. Cele
mecanice nu sunt prea sigure.

Ceea ce n-am reusit sa scot din meniu, a fost alcoolul. Nu ca n-as fi

vrut, dar mai aveam intalniri pentru unele proiecte cu prieteni sau
cunoscuti si, fiind vara, ieseam la discutii, la cate o terasa. Cand ma
intrebau ce sa luam de baut si le spuneam ca nu mai beau alcool,
parca se rupea filmul. Nu mai aveau chef de discutii, deveneau
morocanosi, asa ca trebuia sa cedez: „bine torna-mi si mie un pahar”.
O suta de grame de vin are circa 165 de calorii, cam cat o suta de
grame de piept de pui la gratar, asa ca taiam puiul de seara din
meniu. Din pacate, nici atunci, nici altcandva pe parcursul intregii
cure, n-am reusit sa imping mai devreme masa de seara. Luam cina
tot la ora opt sau noua, uneori chiar la zece, dar asta e. Nu le poti
face chiar pe toate.

Dupa prima luna dadusem jos vreo 11 kilograme. Incepea sa se

cunoasca. Trei gauri mai putin la curea si XXL lejer la tricouri dupa ce
3XL imi fusese cam stramt cu o luna in urma. Chiar si psihic, cura
incepea sa aiba efecte. Un tonus ceva mai bun, somn odihnitor si
suficient, 7 ore pe noapte. Cel mai imbucurator era faptul ca
reincepusem sa am somn cu vise. Si nu mai apareau interminabilele
cosmaruri! Chiar nu-mi mai aminteam de cand nu mai avusesem vise
linistite, fara cosmaruri! Era explicabil. Nu mai ingreunam stomacul la
culcare si, cum spunea cineva, dadusem jos mai bine de o caldare de
apa care ma apasa zi si noapte.
Chiar daca starile de slabiciune si ametelile inca persistau, ceva mai
rar ce-i drept, incepea sa merite. Desi, cand mergem prin dreptul
vitrinelor, inca ma uitam nemultumit la cum aratam. Se vedea ca
slabisem, dar departe de a fi suficient.

Ajunsesem la 113 kilograme, deci puteam sa vizez tinta de 110 – ar fi

fost o realizare pe care nici nu o sperasem. Si incepeam sa vad ca
intr-adevar exista si alte satisfactii care pot suplini cu varf si indesat
privatiunile severe la care ma supusesem. Satisfactii pe care nu mi le
puteam imaginam oricat mi s-ar fi spus ca ele exista, atunci cand
eram un apatic deprimat de 124 de kile. Starea psihica se schimbase,
incepeam sa-mi recapat tonusul, puteam urca, desi cu ceva efort,
pana la etajul opt pe scari.

Trecuse o luna si era timpul pentru un nou control medical. M-am

dus la Institutul Cantacuzino si mi-am facut analizele. Colesterolul,
trigliceridele si glicemia erau inca ridicate, dar scazusera spre limita
superioara acceptabila. Doamna doctor Nicolau mi-a inspectat
analizele, m-a laudat pentru rezultate si mi-a zis ca e timpul sa
stabilim totusi o dieta cat mai clara, de 1200 de calorii pe zi. In
continuare n-aveam voie sare, zahar si grasimi, dulciuri si foietaje,
prajeli etc., dar aveam voie paine, cereale, ocazional chiar alcool. De
fapt, as fi avut voie destule, daca aveam grija sa calculez permanent
caloriile. In ceea ce priveste medicatia, mi-a recomandat ceva pentru
colesterol, dar, analizele nemaifiind ingrijoratoare, am convenit sa
continui cura fara nici un fel de medicament. Altfel nu puteam sti
daca ameliorarile sunt efectul curei sau al medicatiei. Peste o luna
urma sa vin din nou la control.

Intors acasa, am aplicat noile reguli, dar cu atentie sa nu depasesc

1000 de calorii, nu 1200. Erau nerabdator sa vad cat mai repede
rezultatele. Mancam dimineata o ceasca de lapte batut cu o felie de
paine graham, la pranz supa de rosii cu pui si o felie de paine, iar
seara un gratar de pui, vita sau peste cu legume la gratar si cu salata
de rosii cu ceapa. Mai completam cu cate un mar la nevoie.
Incepusem sa ies si la terasa, unde mergeu si doua – trei paharele de
vin rosu. Terminasem cu spritul si chiar nu mai simteam nevoia.
Trecusm pe vin cu apa plata.

Incercam sa imbunatatesc regimul cu diverse alimente, mereu atent

la listele de calorii, gasibile pe nenumarate site-uri. Doamna doctor
imi spusese ca n-are rost sa ma chinui cu tot felul de cure disociate
sau pe grupe sanguine ori cine stie mai cum, care sunt nesigure, pot
fi uneori chiar daunatoare si care nu mai au prea multi adepti nici
prin Occident. Cura hipocalorica e sfanta. Corpul are nevoie si de
proteine (din carne, lapte etc.) si de carbohidrati (din paine, orez etc)
si de vitamine, asa ca o alimentatie echilibrata, dar in cantitati mici
este cea mai indicata si sanatoasa. Important este ca organismul sa
consume zilnic mai multe calorii decat primeste prin alimentatie.
Cum, de regula, organismul consuma zilnic circa 2000 de calorii, cu
cat aportul de calorii al alimentatiei e mai scazut, cu atat se slabeste
mai mult. E drept, inca nu ma incumetam sa reintroduc branza in
meniu, dar nu era nici o problema. Duminica dimineata mancam o
omleta cu rosii iar cateodata, seara, mergeau vreo doi mici alturi de o
frigaruie de pui cu legume la gratar si salata de varza alba sau de
sfecla rosie.

Inca nu m-am lamurit daca e valabila teoria cu caloriile „negative”,

dar inclin sa cred ca ar fi. Adica sunt alimente, precum merele,
pentru care corpul consuma mai multe calorii ca sa le digere, decat
aduc ele organismului. De aceea ti se spune sa mananci mere cu
sacul. Dar nu dulci, ca aduc glucide prea multe.

Oricum, e clar pentru mine ca alimentele rafinate sau dublu rafinate

sunt asimilate mult mai rapid, in timp ce pentru restul alimentelor
organismul e nevoit sa consume calorii bune in procesul de digestie.
De aceea e indicat consumul de miere in loc de zahar, de paine
neagra in loc de paine alba etc. Valabil pentru oricine tine la silueta,
nu doar pentru curele severe de slabire. In plus, este extrem de
important modul de preparare. Cartofii prajiti, spre exemplu, au 400
de calorii la suta de grame, in timp ce cartofii fierti au 50 de calorii.
Dupa alte trei saptamani (o luna si trei saptamani in total) de regim si
mers pe jos cate o ora si 25 de minute in fiecare dimineata, cinci zile
pe saptamana, ajunsesem la minus 18 kilograme.

Venea vacanta de vara. Urma sa plecam doua saptamani in Tenerife

si simteam nevoia unor analize pentru ca aveam inca ameteli, desi
doctorul de familie m-a asigurat ca nu sunt necesare. Ma admira
pentru vointa si mi-a spus ca e normal ca organismul sa se resimta
dupa o cura atat de severa. N-avea rost sa-mi fac griji. Nimeni nu
murise de pe urma unei cure de slabire – asa cum o tineam eu,
evident.

Am plecat in Tenerife si am petrecut doua saptamani minunate de

plaja, balaceala si plimbari. In ceea ce priveste regimul alimentar, mi-
am impus unele restrictii, dar nu prea multe. Am zis ca n-are rost sa-
mi stric vacanta. Voi da jos la intoarcere ce acumulam acolo.
Dimineata mancam consistent: omleta cu doua – trei bucatele de
carnacior prajit, apoi continuam cu cereale cu lapte, la pranz luam de
pe plaja un sandvis sau un piept de pui, iar seara incepeam cu o supa
rece, continuam cu fructe de mare sau peste, apoi cu gratar de vita si
incheiam cu fructe. Inainte de culcare mai beam un cocktail sau un
pahar de vin cu prietenii la vreun bar sau la una din nenumaratele
terase.

N-am facut foamea, nu am mai avut ameteli, dar nici nu pot sa spun
ca m-am imbuibat. Oricum am mancat mult mai consistent decat
acasa. Si totusi, desi ajunsesem la 106 kilograme, desi trecusem, la
blugi, de la marimea 44, la marimea 38 (cu eforturi, ce-i drept, dar
reuseam in cele din urma sa-i trag pe mine) si ma simteam mult mai
bine, incredibil fata de cum ma simtisem cu o luna si jumatate
inainte, inca eram un grasan in ochii celor din jur. „Revelatia” am
avut-o pe plaja. Stateam de vorba cu un tanar spaniol care vindea
bilete la un miniparc acvatic si care era interesat sa viziteze Romania
pentru ca avea probleme cu dantura si auzise ca aici sunt stomatologi
buni, iar preturile la lucrari dentare sunt mult mai mici decat la ei.
Intre doua vorbe, m-a masurat cu privirea si m-a intrebat pe un ton
de admiratie cautata: „Dar trebuie sa aveti peste o suta de kile, nu?”
I-am confirmat realizand cu dezamagire ca, in ciuda eforturilor mele
de a da jos aproape doua galeti de apa, ramaneam vizibil un grasan
pentru cei din jur.

La intoarcere am avut neasteptata si placuta surpriza de a constata

ca aveam aceeasi greutate de la plecare. Nici un kilogram in plus, nici
in minus.

Pana la minus 32 de kilograme

Am continuat regimul anterior vacantei. Dupa doua saptamani, la

minus 21 de kilograme, m-am dus din nou la analize. Au iesit toate in
limitele normale, cu exceptia creatininei si a acidului uric, care se
incapatanau sa stea erau peste limita superioara. „Se intampla la
mancatorii de carne”, mi s-a spus pe un ton linistitor. Oricum, eram
bucuros ca revenisera la normal si glicemia, si colesterolul, si
trigliceridele, fara medicatie. In plus, nu mai aveam dureri la
genunchi sau la articulatii, decat foarte rar. Chiar si la examenul
oftalmologic am iesit bine. Purtam ocazional (cand conduceam
masina sau cand ma uitam la televizor) ochelari de – 1,25 dioptrii si
acum ajunsesem la – 0,5. Mi-am facut o alta pereche, dar nu mai stiu
pe unde este, pentru ca n-am mai simtit nevoia. De fapt, cu ochelarii
a fost o alta poveste. Am observat ca nu prea mai vad bine la
distanta dupa o perioada epuizanta, cand am fost nevoit sa scriu cinci
scenarii pentru un serial de film de televiziune intr-o luna si jumatate.
Medicul oftalmolog mi-a spus atunci ca, probabil, de la stres mi se
trage, altfel nu prea se intampla asa ceva unor persoane de 39 de
ani. La varsta respectiva incepi sa ai probleme cu cititul, nu cu vazul
la distanta. Oricum, ca a fost de la stres sau din alte cauze, cert este
ca am scapat si de ochelari. Am scapat si de o forma usoara de
psoriazis, care ma enerva de cativa ani. Probabil cauzata tot de stres.
Nu fusese un chin, dar imi aparusera cateva mici pete pe picioare,
unele dispareau dupa cateva saptamani de dat cu crema, dar
apareau imediat altele. Acum, in sfarsit, scapasem si de asta.
Cel mai mult, insa, ma incanta starea psihica. Un cu totul alt tonus,
un optimism nebanuit, desi nu pot spune ca pe plan profesional se
ivisera cine stie ce oportunitati – ba dimpotriva. Totusi era cu totul
alta viata. In plus, incepusem sa ma obisnuiesc tot mai mult cu noul
regim alimentar. Daca inainte gratarul de vaca nu se compara cu
suculenta unei cefe de porc sau cu scaricica, iar peşte nu mancam
decat nevoit, in vreo vizita, acum gratarelul de vita si legumele –
dovelecel, ciupercute, ardei si vinete feliate la gratar – devenisera
vitale. Iar pastravul sau dorada umplute cu legume si coapte in folie
de aluminiu – o minune. In timp ce cartofii prajiti, pe care altadata i-
as fi mancat si in culcare si in sculare, mi se pareau acum fara gust.
Am inceput sa mai adaug suc de portocale fara zahar, eventual cu un
deget de campari la culcare, am descoperit si un vin rose excelent pe
care il degustam cateodata, seara, cu prietenii la o terasa, mergea si
o felie de focacia. Daca exageram in cate o seara, cantarul ma tragea
de maneca imediat. O zi sau doua de revenire la privatiuni ma
aduceau pe linia descendenta a greutatii, e adevarat acum sensibil
mai lenta decat la inceput.

Dupa trei luni si jumatate de la inceputul curei (patru luni daca pun in
calcul si vacanta din Tenerife) ajunsesem la – 32 de kilograme. Adica
mai bine de trei galeti de apa date jos. Disparusera de mult si
ultimele dureri de genunchi, iar vechea mea garderoba era
inutilizabila. Mi-am luat cateva tricouri si cateva camasi XL, alte
curele, blugii marimea 38 erau bufanti si chiar cei marimea 36
devenisera putin largi. Incercasem cu eforturi o pereche 34, erau cam
stramti, m-am gandit sa nu-i mai cumpar (poate ca efect al vechilor
dezamagiri, din vremea cand tot mai putine haine ma incapeau si
incepusem sa urasc probatul), dar i-am luat in cele din urma.
Redescoperisem ca e o placere sa mergi prin magazine. Cu luni de
zile inainte era un chin sa-mi caut haine. Foarte rar gaseam costume
ori sacouri marimea 60, sau blugi 44, ca sa nu mai vorbesc de
camasile si tricourile 3XL. Vanzatorii dadeau din umeri cu regret, dar
eu simteam ca nu e vina lor, ci vina mea ca ajunsesm la proportii deja
dincolo de limita suportabilului.
Un episod extraordinar mi-a ramas in minte. Incercam sa probez un
sacou care imi venea bine la umeri, dar era prea scurt. Vanzatorul s-a
apropiat amabil, s-a uitat la eticheta si mi-a explicat: e pentru
barbatii scunzi si corpolenti: „va aduc imediat unul de aceeasi
marime pentru persoanele normale”. Pentru persoanele normale!
Eram, in sfarsit, o persoana normala!

Am gasit, in acele zile, pe internet si un sistem de calcul cu raportul

dintre inaltime, varsta, sex si masa corporala si am descoperit ca deja
nu mai eram obez (inainte de cura ma aflam chiar la limita de unde
incepe obezitatea severa), ci doar o persoana supraponderala.

Era vremea pentru un nou control medical. Mi-am facut analizele si

de data asta au iesit toate in limitele normale. Doamna doctor m-a
felicitat. Mai rar un asemenea pacient. Ajunsesem de la 124 de kile la
92!

„Gata, opreste-te! Arati foarte bine. Sa stii ca ma faci sa-ncep si eu

cura de slabire. Ai grija acum cu mentinerea. E foarte periculos sa
renunti brusc la regim. Corpul a simtit ca e o perioada de restriste si
asimileaza rapid tot ce prinde. Mult mai rapid ca inainte.”

„Dar nu ziceai, cand am venit prima data, ca la inaltimea si varsta

mea ar trebui sa am vreo 80 – 82 de kilograme?”

„Lasa, draga, am zis si eu sa te incurajez. Nici nu-mi inchipuiam ca ai

atata ambitie. Acum gata, opreste-te, nici asa brusc nu-i bine. Daca
vrei sa mai dai jos, continua cu regimul. Adauga cate ceva, dar
atentie la calorii. Cate un kilogram pe luna minus e suficient. Nu mai
mult.”

Prietenii au inceput si ei sa ma sfatuiasca sa ma opresc. Cu unii nu ma

mai vazusem de luni de zile si aveau un şoc cand ne intalneam la vreo
masa. Ma cercetau cu privirea pana cand ma simteam de-a dreptul
stanjenit. Alex, mai direct, mi-a spus: „Ma, nu te supara, dar nu pot
sa ma obisnuiesc cu tine. Imi pari o persoana agreabila, am senzatia
ca te stiu bine de undeva, dar inca nu-mi vine sa cred ca tu esti
Bogdan.”

Ca sa nu mai spun ca intalneam diversi cunoscuti pe strada, ii

salutam, imi raspundeau in doi peri si treceau mai departe, dupa care
se opreau brusc si se intorceau nedumeriti: „Bogdan?! Scuza-ma, nu
te-am recunoscut.”

Altii incercau sa evite cu delicatete situatia si abia dupa lungi tatonari

indrazneau sa avanseze cateva cuvinte linistitoare: „Sper sa nu fie
vreun necaz cu sanatatea…”

Nu, nu era un necaz. Dimpotriva.

Fireste evitam cat puteam subiectul curei de slabire, ca sa nu ajung

un pisalog pe care toata lumea il ocoleste. Mai sunt semeni ai mei
care au trecut cu succes prin astfel de experiente si incerca sa faca pe
toata lumea sa le urmeze exemplul pana devin antipatici. Mai ales
cand le vorbesc unora care deja au kilograme bune in plus. Invariabil
insa, ajungeam la discutiile despre slabit, pentru care aveam
discursul pregatit. Sfaturi cat mai concise ca sa putem trece rapid la
alte teme de discutie.

Pana la minus 42 de kilograme

Nu m-am oprit la 92 de kilograme. Am mai continuat aproape 2 luni,

ce-i drept relaxand pe cat posibil restrictiile alimentare, pana am
ajuns la 82 de kilograme. Sa ramana si o marja de cateva kilograme in
cazul in care, dupa perioada de regim – mai ales ca veneau
sarbatorile de iarna – voi mai pune ceva. Desi am slabit mai lent ca la
inceput, a fost mult mai usor. Ma obisnuisem deja cu regimul
alimentar, ametelile erau destul de rare, a venit si vremea ploioasa
de toamna si n-am mai facut plimbarile pe jos. Aveam insa 82 de
kilograme, ca pe vremea liceului si ma simteam un cu totul alt om. Ca
dupa reparatii capitale. Tonus optimist, energie, analize bune, seri
frumoase la carciumioare, parca am luat viata de la capat. Nici nu-mi
inchipuiam ca va fi asa, ca dintr-un obez apatic de aproape 50 de ani,
fara nici o dorinta de la viata, cu un plictis incurabil, voi reusi s-o iau
de la capat, sa redescopar nenumaratele mici placeri ale vietii. Este
foarte adevarat ca, daca as fi ramas la serviciu, la „foc continuu”,
poate n-as fi reusit asa ceva. E practic imposibil sa muncesti de
dimineata pana seara in stres si sa mai si lesini de foame. Dar, la un
anumit moment in viata, trebuie sa iei o decizie. La mine a fost sa fie
conjunctura si a mers mai usor. La altii a fost o decizie inteleapta.
Oricum ar fi, merita.

Cat priveste genul de cura, o prefer pe cea severa. Nu cred ca poti

slabi 40 de kilograme cu un regim de dat jos un kilogram pe luna. Ori,
ori. Ca si lasatul de fumat. Nu prea merge cu redusul numarului de
tigari. Ori te lasi si te obisnuiestui cu noua conditie, ori nu. Asa si aici.
Ori te lasi de sare, zahar si grasimi, de sosuri, prăjeli, prajituri si alte
cele, ori nu. Cel putin pana trece greul. Acum am inceput sa mai
adaug si sare, si zahar, mai merge si un pic de branza, sau o lingura
de salata de boeuf. Dar cate putin din toate. Si cu mare grija la
calorii. Din pacate, suntem inca departe de a gasi in magazine, la
toate alimentele, tabelul cu calorii, proteine, lipide, glucide,
carbohidrati etc. (Atentie, vorbim de calorii, ca e mai usor, dar pe
ambalaje – unde apar – apar kilocalorii la suta de grame. Ignorati „k”-
ul, altfel nu mai intelegeti nimic).

Am ajuns la marimea 32 la blugi, 52 la costum (pantalonii sunt cam

largi, dar haina 50 mi-ar fi cam stramta la umeri), iar la camasi am
ajuns la masura L. Chiar daca mai pun ceva kilograme, e loc.

Au trecut si sarbatorile de iarna, unde am mancat si am baut la cot cu

ceilalti, au trecut si alte petreceri si vad ca nu s-a pus nimic. Inca
folosesc cantarul si am grija, daca e vreun surplus, sa insapresc
regimul cateva zile pana dispare. N-am mai facut analize. Nu mai simt
nevoia.

O problema care a mai aparut dupa ce am incetat regimul a fost cea

cu pielea. Desi mi se spunea ca am intinerit cu douazeci de ani, mie
mi se parea ca arat mult imbatranit. Nu mai aveam pielea intinsa si
lucioasa, ci zabarcita. La gat, mai ales, arata jalnic. Cu timpul, insa, a
inceput sa se reaseze. Mereu imi aduc aminte de un vechi banc cu
unul care a slabit vreo 80 de kile si pe care toata lumea il admira,
neintelegand totusi de ce el pare nemultumit. „Dar te simti
incomparabil mai bine, nu-i asa?” ” Da, asa e. Numai ca atunci cand
imi trag pielea de pe spate sa n-aiba cute, imi ajunge anusul la
ceafa.” Ma rog, e o gluma, dar intr-adevar, apar probleme mari cu
excesul de piele la cei ce slabesc sever. Iar operatiile sunt extrem de
dureroase. In ce ma priveste, cred ca am inceput cura la timp. Nu stiu
ce s-ar fi intamplat daca as fi continuat sa ma ingras. Nu-i vorba
neaparat de excesul de piele, ci de toate complicatiile care ar fi
aparut. Cu inima, cu diabetul, cu toate celelate. Si cand incepe sa se
strice cate ceva, atunci, mai ales la greutati considerabile, e greu sa
mai opresti declinul. Ma rog, probleme mari de sanatate apar si la cei
superaratosi, dar de ce sa risti cand poti sa eviti problemele cu un
efort de vointa?

Am simtit nevoia sa impartasesc aceasta experienta proprie pentru

ca, intr-o asemenea cura de slabire, suportul moral este decisiv.
Toate cartile cu diete sunt impersonale. Majoritatea antrenorilor sau
sfatuitorilor stiu ce trebuie facut, unii chiar foarte bine, dar n-au
trecut niciodata printr-o astfel de experienta pentru a o impartasi
celor pe care ii indruma. De multe ori esti tentat sa renunti, pentru ca
frustrarile ti se par inacceptabile si nici nu stii ce rost ar putea avea.
Ei bine, privatiunile au rost si cred ca am reusit sa spun de ce. Sacrifici
cateva luni dintr-o viata care nu-ti mai ofera nici un fel de satisfactii,
ci doar necazuri si castigi o alta viata la care nici macar nu visai.
Merita, credeti-ma!

Succes!

Post scriptum la un an si jumatate

Am scris randurile de mai sus acum un an si jumatate. Ce s-a

schimbat intre timp? Tin in continuare cura de slabire, de fapt m-am
obisnuit cu ea, dar mananc copios la petreceri sau la restaurant. Daca
pun un kilogram sau mai mult (de regula se intampla dupa Craciun,
Revelion sau dupa week-end-uri mai „aglomerate”), imi trebuie
cateva zile de „foame” sa-mi revin. Totusi evit mancarurile grase,
prajelile, dulciurile cu creme abundente, alunele etc., nu pentru ca
m-as forta, dar pur si simplu mi s-a schimbat gustul. Daca ceafa de
porc e grasa, nu pot s-o mananc. Nu pot sa mananc nici dulciurile cu
prea multa crema, am senzatia ca sunt prea unsuroase. Am mai pus
ceva kilograme, dar nu mult – am 88 acum. In oras, m-am invatat sa
merg pe jos sau cu mijloacele de transport in comun. Cu masina
proprietate personala merg doar daca e un drum mai complicat sau
daca sunt in criza de timp. Chestiunea cu pielea a durat mult mai
mult. Am ajuns la o infatisare umana abia dupa circa un an si
jumatate de la terminarea curei. Cel mai mult ma bucura ca si altii s-
au pus la ambitie si mi-au urmat exemplul. Un cunoscut de la scara
vecina a slabit 28 de kilograme, chiar si portarul de alaturi a slabit 20,
un prieten apropiat s-a gandit cat s-a gandit si s-a pus si el la ambitie.
A ajuns deocamdata la minus 16. Deci, se poate!

Atentie, inca o data: daca reveniti la vechile obiceiuri dupa o cura

severa, va veti ingrasa mult mai mult, mai repede si cu riscuri mult
mai mari.

Pentru cei ce vor sa purceada la aceasta cura hipocalorica, succes!

Sanatatea e mai buna decat toate…