UNIVERSITATEA "TIBISCUS" TIMIȘOARA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE – ANUL II

Psihodiagnosticul personalității

Evaluarea copiilor și adolescenților, depresiei, riscului de suicid

Studenți
Mihaela Cojocaru
Silvano Filippo Toniutti
Florina Codruța Toma
Andrea Popa
Alice Capotescu
Marcela Runcan
Ștefan Marcu
Celestina Luisa Apetroaiei

Timișoara, 2023
 Evaluarea psihologică a copiilor și adolescenților

1. Evaluarea bazată pe diagnostic versus evaluarea funcțională a copiilor și

adolescenților (Mihaela Cojocaru)

Ambele tipuri de evaluare sunt importante pentru identificarea problemelor de sănătate

mentala și a nevoilor emoționale și comportamentale ale copiilor și adolescenților.
Evaluarea bazată pe diagnostic implică utilizarea unor instrumente și tehnici standardizate
pentru a identifica tulburările de sănătate mintală sau alte probleme emoționale sau de
comportament. Acest tip de evaluare se concentrează pe identificarea diagnosticului și a
simptoamelor specifice care se încadrează în anumite categorii de tulburări.

Psihodiagnosticul clinic conține la baza două modele (modelul categorial și modelul

dimensional).
Modelul categorial are rolul de a colecta informații cu scopul stabilirii unui diagnostic, de a
alege un tratament și de a facilita estimarea probabilității unui rezultat grosier in urma unei
intervenții și bineînțeles schimbul de informații între profesioniști (Reitman, Christiansen si
Snyder,2007). Începând cu introducerea DSM-III, evaluarea categorială reprezintă o abordare
validă, dar, pe de altă parte aceasta are dezavantajul de a fi supusă reificării (Simonsen, 2010).
Conceptele legate de sindrom sunt înlocuite cu cele nosologice, și de asemenea, din lipsa unei
delimitări clare între diagnostice, pacienții îndeplinesc criteriile pentru mai multe tulburări. O
problemă asociată lipsei delimitării clare între categoriile nosologice este absența delimitării
clare între normalitate și psihopatologie sau între comportament funcțional și cel
disfuncțional.
Modelul dimensional conceptualizează psihopatologia ca variind de-a lungul unui continuu,
mai degrabă decât a fi prezentă sau absentă. După Doss, Cook si McLeod (2007), nivelurile
mai reduse ale simptomatologiei le corespund niveluri mai scăzute ale afectării funcționării
copilului/adolescentului, în timp ce nivelurile mai ridicate ale simptomatologiei le corespund
niveluri mai severe ale afectării funcționării acestuia.
Evaluarea clinică funcțională implică examinarea nevoilor individuale ale copilului sau
adolescentului și a contextului în care se manifestă problemele de comportament sau
emoționale. Acest tip de evaluare se concentrează pe identificarea factorilor care contribuie la
problemele comportamentale sau emoționale ale copilului/adolescentului și la dezvoltarea
unui plan individualizat de intervenție care să abordeze acești factori.
 Modelul ABC comportamental (Skinner, 1974) este cel mai utilizat pentru a organiza
informații obținute în cadrul evaluării funcționale. Acest model ABC comportamental
schematizează modul în care comportamentele noastre operante (B) sunt generate de
prelucrări informaționale amorsate de stimuli (A) și sunt menținuți de consecințele lor (C).

2. Particularități ale evaluării și psihodiagnosticului copiilor și adolescenților (Silvano

Toniutti)

Evaluarea copiilor și adolescenților are câteva aspecte foarte importante in acest proces
psihologic.
De obicei copilul/adolescentul nu decide de la sine să vină intr-o evaluare psihologică. În
aceste situații, clinicianul își îndreaptă atenția asupra părintelui care a făcut solicitarea și
evaluează informațiile pe care părintele le dă despre copil/adolescent. Atenția clinicianului se
îndreaptă spre părintele care are anumite așteptări din partea copilului/adolescentului și
verifică dacă copilul/adolescentul adus în evaluare poate îndeplini așteptările părintelui. De
asemenea, atenția clinicianului se îndreaptă și asupra clientului său, copilul/adolescentul, spre
a identifica care este percepția lui asupra problemelor și care sunt cele mai importante pentru
acesta.
Comportamentul oamenilor este într-o masură mai mică sau mai mare influențată de mediu.
Având in vedere acest aspect important, clinicianul evaluează situația în contexte diferite de
mediu: familie, școală și comunitatea din care face parte. Comportamentele disfuncționale se
pot activa în mediul în care un copil/adolescent își petrece timpul.
Pentru a avea o evaluare care să respecte cerințele importante în acest proces, clinicianul
trebuie să evalueze interacțiunile familiale și colectarea informațiilor din diferite surse ale
mediului respectiv, bunici, profesori/educatorii, rude, etc.
Anumite probleme comportamentale ale copilului/adolescentului ne pot arăta întârzieri în
dezvoltarea lui, pierderea anumitor abilități datorită trecerii printr-o traumă sau o tulburare
severă, cauzate din incapacitatea de a apela la anumite comportamente adecvate în acele
momente ale vieții și nu numai. Clinicianul își indreaptă atenția asupra vârstei
copilului/adolescentului urmărind dacă comportamentul acestuia îndeplinește criteriul de
funcționare pentru vârsta respectivă, ținând cont de tulburările care pot să apară în stadii
specifice de dezvoltare. Nivelul de dezvoltare al copilului/adolescentului îi afectează acestuia
capacitatea de a putea conștientiza emoțiile trăite și abilitatea de a reflecta asupra momentelor
traumatizante din viața lui.
Culegerea informațiilor se vor adapta fiecărui stadiu de dezvoltare și în funcție de vârsta
fiecărui copil/adolescent în parte:
- observația (în cazul sugarilor)
- joc (pentru preșcolari)
- interviu (școlari și adolescenți)

Vom ține cont de timpul necesar evaluării copilului/adolescentului în funcție de nivelul de

dezvoltare psihic și emoțional. Evaluarea poate varia între două și cinci ore, în funcție de
copil/adolescent.
Colectarea datelor din diferite surse este foarte importantă pentru un diagnostic clinic cât
mai exact. Combinarea scalelor cu proprietăți psihometrice foarte bune cu interviul clinic,
alături de informațiile obținute de la părinți, profesori și medicul psihiatru sunt indispensabile.

3. Etapele procesului de evaluare și diagnostic în cazul copilului și adolescentului

(Florina Toma)

În realizarea procesului de evaluare clinică și psihodiagnostic sunt recomandate o serie de

secvențe generale prezentate detaliat de David (2006/2012b). Tharingen, Gentry și Finn
(2013) delimitează o serie de pași specific de urmat în procesul de evaluare și diagnostic în
cazul copilului și adolescentului.

1. În contactul telefonic cu părintele, se află care sunt problemele cu care copilul/adolescentul

se confruntă și care au determinat părintele să apeleze la un specialist. În acest apel se discută
despre ședință, ora și locul desfășurării acesteia, cât și despre membrii care vor însoți
copilul/adolescentul în acest proces.

2. Sesiunea inițială cu părintele și copilul/adolescentul este a doua etapă în evaluare.

La prima întâlnire față in față în ședința de evaluare copilul/adolescentul este însoțit și de
părinții acestuia. În această fază se urmăresc posibile conflicte între părinți și copil/adolescent.
Dacă copilul este mic, se urmărește interacțiunea dintre acesta și părinți din sala de așteptare
(ex. cum se desparte copilul de părinți, aceștia cum reacționează, etc.). Copilul este invitat in
cabinet, clinicianul se prezintă (se așează la nivelul înălțimii lui) și îi aduce la cunoștință
motivul vizitei lui în cabinet, explicându-i că nimic rău nu se întâmplă și că este în siguranță.
În cazul adolescenților, ei sunt anunțați că au drepul la întrebări și răspunsuri confidențiale
(acestea fiind posibile cu acordul părinților).
Mai exact, pentru atingerea acestor scopuri, Tharinger, Gentry și Finn ( 2013 ) recomandă:
- împărtășirea scopurilor evaluării cu copilul și părinții;
- introducerea ședinței, accentuând relevanța colaborării tuturor celor prezenți;
- clarificarea posibilelor întrebări din acestă etapă;
- ascultarea activă;
- sumarizarea informațiilor primite telefonic de la părinte și adresarea întrebărilor de
clarificare;
- identificarea reacțiilor la informațiile trimise inițial (de exemplu, prin e-mail pentru
adolescenți) despre ce înseamnă evaluarea psihologică;
- oferirea oportunității fiecărui membru prezent de a-și prezenta perspectiva asupra problemei
pentru care s-a prezentat la evaluare.

În această etapă clinicianul observă unde anume se așează fiecare dintre membrii familiei
(cine langă cine se așează, la ce distanță unii de ceilalți), clinicianul oferindu-le această
posibilitate de alegere în cabinet. Clinicianul îi informează pe membrii familiei despre faptul
că în cabinet pot să fie și alți colegi cu care ar putea colabora în cazul lor și îi atenționeză că
există chiar posibilitatea de a părăsi încăperea pentru a se putea consulta în privința cazului
lor.
Clinicianul împreună cu copilul/adolescentul și părinții acestuia identifică acele situații
relevante care vor fi analizate în cadrul ședințelor viitoare. În această etapă se face și
sumarizarea problemelor discutate alături de următoarele aspecte: completarea contractului,
numărul de ședințe, costul ședințelor, importanța obținerii informațiilor de la profesori sau
educatori, reflectarea asupra ședinței și emiterea unor ipoteze.
În etapa finală a primei întâlniri, clinicianul își acordă timp de reflecție asupra cazului și
reacțiilor sale emoționale declanșate în timpul ședinței, acestea fiind o sursă importantă de
informații pentru parcursul procesului de evaluare care va urma.

3. A treia etapă a avaluării constă în planificarea unei sesiuni cu părinții

copilului/adolescentului, acesta oferind o oportunitate de a colabora și empatiza cu aceștia și
de a verifica disponibilitatea acestora pentru schimbare .
4. În faza a patra de testare a copilului/adolescentului, clinicianul va folosi instrumente
standardizate cu scopul realizării unei evaluări multi-nivelare.
- nivelul cognitiv;
- achizițiile academice;
- funcționarea neuropsihologică;
- funcționarea socioemoțională și comportamentală;
- evaluarea personalității (la adolescenți).

Implicarea părinților în procesul de evaluare și investigarea variabilelor parentale relevante

(de exemplu, parenting, distres, etc.) este recomandat.

5. A cincea etapă constă în scorarea, interpretarea, sumarizarea rezultatelor la măsurătorile

aplicate, construirea raportului și transmiterea concluziilor familiei și copilului/adolescentului.
În transmiterea concluziilor se utilizează un limbaj accesibil părinților și
copilului/adolescentului, fără a folosi informații ofensatoare sau acuzatoare. În caz contrar,
copilul/adolescentul și părinții acestuia pot fi afectați negativ de impactul raportului.
Prezentarea generală a raportului și concluziilor ajută copilul/adolescentul și părinții să reducă
posibilele reacții anxioase față de evaluarea psihologică și totodată să își poată contura
anumite așteptări în acest proces.

4. Instrumente utilizate în evaluarea psihologică a copiilor și adolescenților (Andrea

Popa)

Evaluarea psihologiă se realizează pe baza unor instrumente validate științific, având

proprietăți psihometrice ridicate, ca atare, vorbim de utilizarea interviului clinic nestructurat,
semi-structurat și structurat și a scalelor de măsurare standardizate.
Interviul clinic este întocmai paradigma muncii psihologului clinician. Prin această metodă,
psihologul obține informații legate de dificultățile subiectului, despre problemele din viața sa,
despre familie, respectiv informează asupra relațiilor acestuia.
Noțiunea de interviu clinic ne duce cu gândul la Carl Rogers, care a fundamentat o serie de
noțiuni care se regăsesc in practica interviului, și anume: empatia, non-directivitatea,
acceptarea celuilalt, centrarea pe persoană. De aceea, fiecare interviu e unic, precum și fiecare
client, însă, un element constant apare întotdeauna, și anume, cadrul creat de reguli tehnice
(non-directivitate, semidirectivitate), respectiv atitudinea adoptată de psiholog.
Așadar, interviul este o metodă de colectare a datelor formată din întrebări calitative și
cantitative. Acesta poate fi: nestructurat, semistructurat și structurat.
Interviul nestructurat este una din metodele cele mai des utilizate, ca metodă de diagnostic.
Acesta se desfășoară liber, fără ca psihologul să aibă pregătite anumite întrebări, dar asta nu
înseamnă că e lipsită de un scop concret. Ea este o metodă flexibilă care se bazează pe o
structură clară (Doody si Noonan, 2013).
Aspectele investigate sunt: comportamentul copilului în familie și la școală, aspecte legate
de dezvoltarea copilului, performanța școlară, istoric familiar, psihopatologie. Ședințele se
desfășoară ori doar cu copilul, ori cu acesta și familia, și durează 1-2 ore.
Adoptând o atitudine respectuoasă și empatică, clinicianul urmărește discursul și-l
stimulează pe client să vorbească prin manifestări non-verbale și verbale, mișcări ale capului,
aprobări, ca mai apoi, acesta să analizeze informațiile obținute în funcție de conținutul
manifest (ce spune subiectul), dar și în funcție de conținutul latent (reprezentări și semnificații
asociate discursului).
În cadrul acestui tip de interviu, de o importanță vitală este experiența clinicianului, în
sensul că acesta își poate creiona o ipoteză, ca mai apoi să audă doar informații congruente cu
aceasta (Garb, 2005). Pe de altă parte schemele cognitive ale clinicianului pot influența
formarea unui anumit prototip de client, pentru o anume tulburare, ceea ce ar fi total eronat.
O altă capcană, ar putea fi, diagnosticarea precoce, în baza unui pattern cognitiv, care este
preponderant. Alte surse de distorsionare a diagnosticării ar putea fi: stereotipul de gen, vârsta
sau etnie. Ca atare, acest tip de interviu are limitele lui si poate duce la influențarea
diagnosticului (Doss, Cook si McLeod, 2007).
Interviul structurat si semistructurat reprezintă o metoda de colectare a informațiilor de la
copil, familie, prin niște întrebări stabilite și pregătite de un specialist, având reguli stricte de
administrare (Noonan si Doody 2013). Interviul structurat şi cel semistructurat sunt formate
urmărind criteriile DSM de diagnostic, evaluând frecvența şi durata fiecărui simptom, dar şi
ale dificultăților asociate unei forme specifice de psihopatologie, cu mențiunea că interviul
structurat este format din întrebări cu variante de răspuns prestabilite, putând fi aplicat şi de
persoane fără formare în acest sens (Doss, Cook şi McLeod, 2007). Acesta a fost dezvoltat din
raționamente practice, pentru a fi utilizat în studii epidemiologice, în care se desfășoară
multiple interviuri cu scop de diagnostic. Standardizarea formatului interviului a permis
reducerea costurilor de administrare şi de personal şi a crescut validitatea instrumentului
(Shaffer, Fisher şi Lucas, 1999).
Controlul redus al clinicianului în ghidarea interviului, imposibilitatea de a clarifica
răspunsurile invalide sau dificultatea de a surprinde simptomele atipice fac ca acest tip de
interviu să aibe limitele lui, astfel apar premisele interviului semistructurat. Prin acesta s-a
încercat depășirea acestor limite, acesta fiind adaptat pentru a creşte înţelegerea rezultatelor
obţinute, pentru a creşte posibilitatea de a verifica informaţiile obţinute, pentru a eficientiza
utilizarea întrebărilor deschise şi pentru a repeta întrebări cu scopul de a verifica unele
răspunsuri. Ca specificitate, acest tip de interviu necesită parcurgerea unui program de
formare, un nivel mai ridicat de control al calităţii şi o atenţie ridicată acordată regulilor de
codare (Angold şi Fisher, 1999). Un exemplu de interviu structurat conform DSM-IV (APA,
2013), versiunea pentru copii, este Interviul clinic structurat pentru tulburările clinice ale
sugarului, copilului şi adolescentului (The Structured Clinical Interview for DSM-IV
Childhood Diagnosis – KID-SCID; Hien et al., 1994). Interviul este format din patru module
care investighează: tulburările de comportament disruptiv, episoadele afective şi psihotice,
tulburările afective şi psihotice, tulburările anxioase, tulburările în legătură cu alcoolul şi
substanţele şi tulburările de adaptare. Interviul poate fi administrat de orice specialist în
sănătate mintală ( psiholog sau psihiatru).
Este important ca clinicianul să urmărească identificarea criteriilor de diagnostic, nu doar
cotarea răspunsurilor la întrebări, de asemenea acesta poate să respingă sau să accepte un
răspuns, în funcţie de judecata sa clinică. Aceste aspecte sunt specifice interviului
semistructurat, care, spre deosebire de cel structurat, nu constrânge clinicianul să accepte toate
răspunsurile pacientului, ci îi permite specialistului să utilizeze judecata sa clinică în stabilirea
diagnosticului (Hien et al., 1994).
Scalele de măsurare standardizate reprezintă o metodă de evaluare prin intermediul unor
chestionare care măsoară o problemă specifică (scale unidimensionale) sau mai multe aspecte
ale unei probleme cu care se confruntă copilul/adolescentul (scale multi-dimensionale).
Scalele de măsurare au o abordare mai sistematică a evaluării clinice (Hart şi Lahey, 1999),
pun la dispoziție norme clare de măsurare a intensității simptomatologiei, iar timpul petrecut
în evaluare, este mult redus, (între 5 şi 20 de minute). Scalele standardizate sunt utilizate
adesea în contextul evaluării psihologice cu scopul de a identifica abilităţile şi cunoştinţele
achiziţionate de copii/adolescenţi.
Standardizarea evaluării înseamnă prevenirea diagnosticării premature şi facilitează
investigarea funcţionării în diferite domenii (Achenbach et al., 2005).
 Scalele pot fi aplicate fară formare prealabilă, însă interpretarea rezultatelor necesită
cunoştinţe de specialitate. În ceea ce priveşte diagnosticul clinic, acesta nu poate fi realizat
doar în baza scorurilor provenite din scale, ci trebuie completate de alte metode de evaluare,
precum interviul clinic (Doss, Cook şi McLeod, 2007). Instrumentele standardizate facilitează
prevenirea diagnosticării premature şi evaluarea funcţionării în diferite domenii într-o manieră
uşor de transmis.
Sistemul Achenbach al evaluării bazate empiric (Achenbach System of Empirically Based
Assesment – ASEBA; Achenbach şi Rescorla, 2000) este un instrument standardizat de
evaluare a copiilor în diferite contexte, prin raportare la un grup de referinţă.
Instrumentul este format din două dimensiuni si anume, evaluarea a şapte sindroame şi este
grupată în „Probleme de internalizare” şi „Probleme de externalizare” (anxios/deprimat,
retras/deprimat; probleme somatice; probleme sociale, probleme de gândire; probleme de
atenţie; încălcarea regulilor; comportament agresiv), iar cea de-a doua urmăreşte evaluarea
copilului/adolescentului în funcţie de criteriile DSM-IV (tulburarea de anxietate, tulburarea
depresivă, probleme somatice, deficit de atenţie/hiperactivitate, tulburarea opoziţionismului
provocator, tulburarea de conduită).
Sistemul ASEBA presupune colectarea informaţiilor din trei surse: copil,
părinte/aparţinător şi profesor/educator. Instrumentul are două forme de administrare, pentru
copiii cu vârsta cuprinsă între 2 şi 6 ani şi pentru cei cu vârsta cuprinsă între 6 şi 18 ani.
Astfel, Scala de evaluare a comportamentului copilului (Child Behavior Checklist – CBCL;
Achenbach, 1991) e dedicată părinţilor/aparţinătorilor, iar Scala de evaluare a
comportamentului copilului de către profesor (Teacher’s Report Form – TRF; Achenbach,
1991) e adresată profesorilor/ educatorilor, în timp ce Scala de autoevaluare a tinerilor (Youth
Self-Report – YSR; Achenbach, 1991) este forma pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 11 şi
18 ani.
Acest sistem oferă informaţii pentru planificarea intervenţiei psihologice, planificarea
intervenţiei educaţionale, prevenţie, determinarea custodiei în caz de separare, cercetare şi
pentru informarea deciziei de plasament. Sistemul ASEBA este considerat un instrument valid
de identificare a nevoilor unei intervenţii pe diferite diemensiuni, pentru monitorizarea
progresului unei intervenţii sau evaluarea răspunsului la intervenţii cognitive, emoţionale şi
comportamentale adresate copiilor sau adolescenţilor. Tulburările de anxietate şi problemele
comportamentale fiind printre cele mai des întâlnite în rândul copiilor şi adolescenţilor
(Piacentini şi Roblek, 2002), se pot menționa încă trei instrumente pentru depistarea acestora:
Scala de anxietate multi-dimensională pentru copii (Multidimensional Anxiety Scale for
Children – MASC; March et al., 1997), Sistemul de evaluare a comportamentului copiilor şi
tinerilor (Behavior Assesment System for Children – BASC-2; Reynolds şi Kamphaus, 2002)
şi Scalele Conners 3 (Conners, 2008).

Evaluarea depresiei și a riscului de suicid

5. Evaluarea depresiei (Marcela Runcan)

Printre tulburările mintale ce prezintă un nivel ridicat de disconfort pentru persoanele

afectate se regăsește și tulburarea depresivă. Gradul de periculozitate îl reprezintă mortalitatea
crescută, acest fapt datorându-se suicidului (American Psychiatric Association [APA], 2013).
În același timp, deoarece costul tratamentului este unul ridicat acest lucru adaugă un plus de
disconfort situației.
Conform APA (2006) între 2,2 şi 15% dintre cei care suferă de depresie pe parcursul vieţii
ajung să recurgă la suicid, cifra care este de 20 de ori mai mare decât cea anticipată de alt
studiu efectuat (Harris şi Barraclough, 1997). Cu toate astea, in cazul persoanele care solicita
ajutor și accepta sa ia tratamentul medical pentru depresie, riscul suicidar se reduce la 4,2%
(Simon şi VonKorff,1998).
Din pricina existentei acestui risc ridicat de suicid, este important și util să se identifice la
timp prezența tulburării depresive pentru ca persoanele ce suferă de ea să beneficieze de
tratamentul adecvat (Lönnqvist, 2000).
Conform APA (2013) depresia, la nivel clinic, prezintă un sens mai larg de condiţie
emoţională ce se caracterizează prin „dispoziţie tristă sau iritabilă, dublată de modificări la
nivel somatic şi cognitiv, care împiedică funcţionarea normală a individului”

Tulburările depresive se evaluează prin două mari metode :

1. Evaluarea nosologică (categorială) ce urmărește atribuirea unui diagnostic categorial pe
baza unor criterii și într-un mod algoritmic stabilit de experți ce „utilizează clasificări
internaţionale manualizate precum Manualul de diagnostic şi clasificare statistică a
tulburărilor mintale (DSM-5; APA, 2013) sau Clasificarea tulburărilor mintale şi de
comportament (ICD-10; Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 1993).
Conform DSM-5 criteriile ce trebuie îndeplinite pentru tulburarea depresivă majoră
sunt:
A. Cinci (sau mai multe) dintre următoarele simptome au fost prezente în cursul aceleiași
perioade de 2 săptămâni si reprezintă o modificare fata de nivelul anterior de funcționare; cel
puțin unul dintre simptome este fie (1) dispoziție depresiva fie (2) pierderea interesului
sau plăcerii.
Nu se includ simptome care pot fi în mod evident atribuite unei alte afecțiuni medicale.
1. Dispoziție depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, fie indicată prin
relatare personală (sentimente de tristețe sau vid interior, de lipsa a speranței), fie observată de
alte persoane ( pare trist). Ca excepție la copii și adolescenți, dispoziția
poate fi iritabilă.
2. Diminuare marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activitățile, cea
mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi (indicată fie prin relatare personală, fie observată
de alte persoane).
3. Scădere ponderală semnificativă involuntară sau creștere în greutate (e.g., o modificare de
peste 5% din greutatea corporală într-o lună), sau diminuare ori creștere a apetitului aproape
în fiecare zi. La copii, se ia în considerare incapacitatea de a atinge greutatea așteptată.
4. Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi.
5. Agitație sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi (observata de alte persoane, nu
doar sentimente subiective de neliniște sau lentoare).
6. Fatigabilitate sau lipsa de energie aproape în fiecare zi.
7. Sentimente de inutilitate sau de vinovăție excesiva ori inadecvata (care poate fi deliranta)
aproape în fiecare zi (nu doar autoreproș sau vinovăție în legătură cu faptul de a fi bolnav).
8. Diminuarea capacității de gândire sau concentrare ori indecizie, aproape în fiecare zi
(indicata fie prin relatare personala, fie observata de alte persoane).
9. Gânduri recurente de moarte (nu doar teama de moarte), ideație suicidară recurenta fără un
plan anume sau tentativă de suicid ori un plan specific pentru comiterea suicidului.

B. Simptomele cauzează suferință sau deteriorare semnificativa clinic în domeniul social,

profesional sau în alte arii importante de funcționare.

C. Episodul nu poate fi atribuit efectelor fiziologice ale unei substanțe sau ale unei afecțiuni
medicale.

Diagnosticul de tulburare depresivă majoră (TDM) se poate atribui individului atunci când
se îndeplinesc criteriile pentru episod depresiv major, când acesta are un impact negativ
semnificativ asupra calității vieţii şi nu există o altă cauză de natură psihologică sau medicală
care sa justifice existența lui. Episodul depresiv major este diagnosticat atunci când sunt
îndeplinite cel puțin cinci din nouă simptome pe parcursul a cel puțin două săptămâni, dintre
care este obligatoriu să fie dispoziție depresivă în majoritatea timpului, fie diminuarea
interesului sau plăcerii pentru majoritatea activităților în mod constant. Celelalte șapte
simptome sunt de natură somatică (modificarea apetitului, a duratei somnului, a activității,
oboseală) sau cognitivă (gânduri legate de inutilitatea propriei persoane sau care produc
vinovăție, concentrare scăzută a atenției, gânduri legate de moarte sau sinucidere).
În cazul în care pacientul îndeplinește criteriile mai sus menționate, putem astfel spune că
are un diagnostic de TDM, cu alte cuvinte, depresia sa este de intensitate clinică.
În cazul în care sunt îndeplinite doar unele dintre criterii, nu se poate vorbi despre un
diagnostic, dar se poate afirma că depresia individului atinge un nivel subclinic sau este de
intensitate subclinică.
Evaluarea nosologică se poate realiza cu ajutorul unor interviuri clinice structurate sau
semistructurate administrate de către specialişti, dar şi cu ajutorul unor inventare de
simptome, autoadministrate. Totuși în unele circumstanţe informaţia cu privire la diagnosticul
unui individ nu este cea mai utilă și în aceste situaţii, se poate realiza o evaluare dimensională
a depresiei.
Evaluarea dimensională îşi propune să determine severitatea depresiei si poate fi realizata
prin „intermediul unor scale psihologice administrate de clinicieni sau autoadministrate, care
au fost validate pe o populaţie de indivizi cu depresie şi prezintă o grilă de interpretare a
scorurilor. Astfel, depresia poate fi uşoară, moderată sau severă, în funcţie de scorurile prag
(cut-off) pe care individul le atinge. În acest caz, diferențierea clinic-subclinic se realizează în
funcţie de aceste bareme. Această informaţie ajută la a îndruma pacienţii către tratamentele
potrivite pentru ei în funcție de severitatea simptomelor acestora, respectiv selecţia indivizilor
cu o anumită severitate a depresiei pentru studii clinice.

6. Instrumente de evaluare nosologică a depresiei (Ștefan Noni Marcu)

Interviurile clinice structurate sau semistructurate, vizează îndeplinirea criteriilor de

diagnostic de către pacient. Pot fi aplicate de către clinicieni sau autoadministrate. Interviurile
sunt realizate după manualele de diagnostic al tulburărilor mintale.
Un exemplu de interviu semistructurat aplicat de specialiști este Structured Clinical
Interview for DSM-5 (Clinician Version) sau SCID-5-CV, cum este întâlnit în practică.
SCID-5-CV conține întrebări referitoare la prezența sau absența fiecăruia dintre criteriile
pentru depresie definite în DSM-5, existând și întrebări suplimentare cu caracter de ghidaj în
judecata clinică a intervievatului. În acest interviu există 4 marcaje ale răspunsului pe care
clinicianul îl poate marca: 1.absent, 2.subclinic, 3.prezent, 4.informații insuficiente.
Diagnosticul se poate pune in cazul în care s-a răspuns cu prezent la suficiente întrebări,
conform DSM-5, SCID-5, ghidând persoana care face interviul în această direcție. Pentru
TDM, interviul conține întrebări referitoare la specificanți (severitatea depresiei, prezența sau
absența elementelor psihotice, remisie), precum și prezența sau absența tulburării pe parcursul
întregii vieți.
SCID-5 este un instrument relativ nou, de aceea nu există încă raportări ale fidelității sale,
însă pentru o versiune anterioară s-au raportat valori acceptabile ale acordului interevaluator
în cazul tulburării depresive majore și bune în cazul distimiei.
Se poate afirma că instrumentul are valoare de construct, întrucât evaluează prezența sau
absența criteriilor de diagnostic pentru tulburările mintale așa cum sunt ele definite în DSM-5.
Utilitatea instrumentelor de evaluare de acest tip este dată de rigurozitatea cu care sunt
urmărite criteriile, dublată de judecata clinică cu care se face evaluarea, un factor esențial în
acest sens fiind comportamentele evaluatului. Există însă și un dezavantaj prin timpul relativ
crescut de administrare a acestor instrumente (poate dura și 2 ore). Se poate parcurge însă
doar modulele tulburărilor depresive, dacă clientul nu necesită o evaluare mai sofisticată.

Instrumentele de evaluare nosologică autoadministrate

In cazul evaluării nosologice a depresiei există și varianta interviurilor structurate sau
semistructurate completate direct de pacient. Un astfel de interviu semistructurat este
Inventory to Diagnose Depression, creat pentru a diagnostica TDM. Acesta conține 22 de
itemi care se referă la prezența sau absența a câte unui criteriu de diagnostic. Pacientul are 5
variante descriptive de răspuns. Deși este realizat după o variantă mai veche, criteriile pentru
TDM nu s-au schimbat semnificativ, interviul prezintă fidelitate crescută. Durata de aplicație
este scăzută, dar faptul că poate fi aplicat de către pacient poate reprezenta un dezavantaj,
pacientul se poate autoevalua mai putin obiectiv în ceea ce privește simptomele sale. Se
recomandă dublarea acestuia cu evaluări clinice realizate de experți.

6. Instrumente de evaluare dimensională a depresiei (Alice Capotescu)

Instrumente de evaluare dimensională administrate de specialişti

 Scalele de evaluare dimensională a depresiei sunt similare interviurilor diagnostice,
completate de către specialişti sau autoadministrate şi au ca obiectiv stabilirea severităţii
simptomelor şi a impactului asupra individului.
A. Hamilton Rating Scale for Depression (HRSD, Hamilton, 1960, 1967) este una dintre
cele mai populare scale, si se aplica persoanelor deja diagnosticate. Iitial, scala conţinea 21 de
itemi, „dintre care primii 17 constituie scorul pentru depresie şi sunt cotati de la 0 la 4 (0 =
simptom „absent”, 1 = „uşor”, 2 şi 3 = „moderat”, 4 = „sever”) sau de la 0 la 2 (0 = simptom
„absent”, 1 = „uşor” sau „discutabil”, 2 = „clar prezent”). Itemii cu variantă de cotare de la 0
la 4 includ dispoziţia tristă, vinovăţia, anxietatea, ideaţia suicidară sau alte simptome
majoritar cognitive şi emoţionale, în timp ce itemii cuantificaţi de la 0 la 2 includ insomnia,
agitaţia psihomotorie sau alte simptome somatice. Ultimii patru itemi ai instrumentului
reprezintă specificanţi (variaţia diurnă a simptomelor, depersonalizarea, simptome paranoide
sau obsesive), iar scorurile lor nu vor fi adunate la scorul total al depresiei măsurat cu
HRSD.”
Pe lângă forma originală a HRSD, există şi variante modificate în care numărul şi
conţinutul itemilor sunt ușor diferite, fiind necesară compararea scorului pacientului cu
scorurile prag pentru varianta utilizată.
În ceea ce priveşte varianta iniţială avem:
 scorurile între 7 şi 17 reflectă o depresie uşoară;
 între 18 şi 24, moderată;
 iar de la 25 în sus (până la scorul maxim de 52), depresie severă (Dozois şi Dobson,
2002).

Instrumentul prezintă validitate convergentă şi discriminantă adecvate, dar validitate de

conţinut slabă şi o structură factoriala greu de replicat între loturi (Bagby et al., 2004).
B. The Montgomery-Åsberg Depression Rating Scale (MADRS; Montgomery şi Åsberg,
1979) este o scală dezvoltată pentru a surprinde îmbunătăţiri în simptomatologia depresivă a
pacienţilor. „Scala conţine 10 itemi cotaţi de la 0 la 6, cu ancore pentru scorurile 0, 2, 4,
respectiv 6 şi trei scoruri intermediare (1, 3, 5). Spre exemplu, pentru itemul „tristeţe
vizibilă”, definit ca „descurajare, tristeţe şi disperare, (mai mult decât dispoziţie scăzută
obişnuită şi tranzitorie) care se reflectă în limbaj, expresii faciale şi postură” şi se cotează în
funcţie de „intensitatea stării şi inabilitatea de a se înveseli”, ancorele sunt: 0 = „Fără tristeţe”,
2 = „Pare abătut(ă), dar se poate înveseli fără probleme”, 4 = „Pare trist(ă) și nefericit(ă) în
majoritatea timpului”, respectiv 6 = „Pare nefericit(ă) tot timpul. Extrem de descurajat(ă)”.”
Fidelitatea instrumentului este excelentă, iar în ceea ce priveşte scorurile prag (cut-off), există
mai multe variante pentru a determina dacă un pacient se află în remisie, iar scorurile sale
obținute la depresie sunt comparabile cu cele ale populației generală:
 un scor mai mic sau egal cu 9 corespunde remisiei în definiţia mai extinsă (Hawley,
Gale şi Sivakumaran, 2002; Zimmerman, Chelminski şi Posternak, 2004);
 un scor mai mic sau egal cu 4 corespunde remisiei totale, definită prin absenţa
completă a simptomelor de depresie semnificative clinic (Zimmerman, Chelminski şi
Posternak, 2004);
 un scor de peste 31 corespunde unor scoruri prag ale altor scale care indică o
intensitate mare a depresiei (Müller et al., 2003).

Beneficiile scalelor psihologice dimensionale oferă posibilitatea folosirii scorurilor totale

pentru a cuantifica severitatea simptomelor (de exemplu, depresie uşoară, moderată, severă)
în funcţie de scorurile prag (cut-off), precum şi a scorurilor pe fiecare item pentru a determina
intensitatea simptomele specifice și sunt relativ uşor de utilizat de clinicienii. Dezavantajul
acestor instrumente este acela că pentru a fi utilizate presupune costuri suplimentare
(clinicienii investesc timp pregătirii şi administrării propriu-zise ale scalelor).

Instrumente de evaluare dimensională autoadministrate

În privința evaluării dimensionale a depresiei, avem o serie de scale psihologice
autoadministrate (self-report).
A. Beck Depression Inventory (BDI, Beck et al., 1961; BDI-II, Beck, Steer şi Brown,
1996) este cea mai populară și „conţine 21 de itemi, cu variante de răspuns cotate de la 0 la 3
(unde 3 indică atitudini şi simptome puternice ale depresiei), unele variante având câte două
subtipuri (precum 1a, 1b). De exemplu, primul item, referitor la dispoziţie depresivă, conţine
următoarele variante de răspuns: 0 = „Nu mă simt trist(ă)”, 1 = „Nu mă simt în apele mele sau
mă simt trist(ă)”, 2a = „Sunt mohorât(ă) sau trist(ă) tot timpul şi nu pot să ies din starea
aceasta”, 2b = „Sunt atât de trist(ă) sau nefericit(ă), încât este foarte dureros”, 3 = „Sunt atât
de trist(ă) sau nefericit(ă), încât nu mai pot să suport starea aceasta”.”
BDI prezintă următoarele caracteristici:
 validitate de conţinut (fiind dezvoltat de clinicieni pe baza operaţionalizărilor
depresiei)
 concurentă (corelând cu alte scale precum HRSD sau MADRS‑S şi cu evaluările
realizate de clinicieni)
  discriminantă (diferenţiind între subtipuri ale depresiei şi între depresie şi anxietate)
 de criteriu (corelând cu alte constructe relaţionate cu depresia, precum alcoolismul
sau simptomele medicale) crescute (Beck, Steer şi Garbin, 1988; Svanborg şi Åsberg,
2001).

B. BDI-II este o variantă îmbunătățita şi modificată a BDI „care conţine tot 21 de itemi, cu
variante de răspuns de la 0 la 3, adaptată criteriilor pentru TDM din DSM anterior celui
curent” BDI-II este dedicata spre a fi folosită de către adolescenţi şi adulţi (13-80 de ani).
BDI-II are fidelitate excelentă respectiv validitate convergentă bună.
Scorurile prag pentru varianta originală sunt următoarele:
 <10, fără depresie sau simptome minime de depresie;
 10-18, depresie uşoară până la moderată; 19-29, depresie moderată până la severă,
 scoruri >30 (până la 63), depresie severă (Beck, Steer şi Garbin, 1988).

Pentru BDI-II:
 <13 reprezintă simptome minime de depresie,
 14-19, depresie uşoară, 20-28, depresie moderată,
 scorurile de la 29 la 63 indică depresie severă (Beck, Steer şi Brown, 1996).”

C. The Patient Health Questionnaire – Depression Module (PHQ-9; Kroenke, Spitzer şi

Williams, 2001), este altă scală des folosită si are „ nouă itemi cotaţi de la 0 la 3 referitori la
frecvenţa apariţiei simptomelor în ultimele două săptămâni, unde 0 = „deloc”, 1 = „câteva
zile”, 2 = „mai mult de jumătate din zile”, iar 3 = „aproape zilnic”, cu o întrebare
suplimentară referitoare la afectarea funcţionării, care se completează în cazul în care
pacientul răspunde afirmativ la vreuna dintre cele nouă întrebări anterioare (de exemplu, de
item: „interes scăzut sau lipsa plăcerii de a face lucruri”).”
Fidelitatea instrumentului este foarte bună, iar scorurile prag de :
 5, 10, 15, 20 reprezintă depresie uşoară, moderată, moderată spre severă şi severă
(Kroenke, Spitzer şi Williams, 2001).

Marele avantaj al acestui tip de instrument de evaluare este timpul redus de administrare.
Dezavantajul principal, îl constituie incertitudinea completării oneste a răspunsurilor, datorate
posibilităţii apariţiei dezirabilităţii sociale. Întrucât informaţiile oferite de pacienţi nu pot fi
verificate prin întrebări suplimentare sau observaţie se recomandă o dublare a evaluării
realizate astfel prin alte mijloace, în funcţie de scopul evaluării.
Particularităţi de evaluare a depresiei la copil, adolescent și vârsta a treia

În privința evaluării depresiei la copii şi adolescenţi, precum şi la persoanele de vârsta a

treia, există o serie de modificări aduse instrumentelor clasice, precum şi o serie de
instrumente concepute special pentru a se adapta acestor vârste. Astfel, pentru evaluarea
depresiei la copil şi adolescent există o serie de scale simplificate, cu itemi reduși, precum
Children’s Depression Inventory (CDI; Kovacs, 1992) care conţine 27 de itemi formulaţi
adecvat pentru înţelegerea celor cu vârste între 7 şi 17 ani.
„Pentru evaluarea copiilor şi adolescenţilor se recomandă folosirea mai multor metode de
evaluare, nu doar a scalelor psihologice, precum şi coroborarea informaţiilor din partea mai
multor surse de informaţie (de exemplu, copil, părinte, profesor) (Essau şi Ollendick, 2008).
De asemenea, pentru pacienţii geriatrici există o serie de scale specifice, precum The Geriatric
Depression Scale (Yesavage et al., 1983), un instrument cu proprietăţi psihometrice bune care
în versiunea iniţială (lungă) conţine 30 de întrebări cu răspuns da/nu. Genul acesta de
instrumente facilitează alegerea unui răspuns şi uşurează procesarea itemilor de către cei de
vârsta a treia.”

7. Evaluarea riscului de suicid (Celestina Luisa Apetroaiei)

Riscul suicidar este unul dintre parametrii obligatorii care trebuie evaluaţi în cazul depresiei.

Evaluarea riscului suicidar implică măsurători

- subiective (adică raportate de către pacient)
- obiective (de exemplu, numărul de tentative anterioare de suicid).

Pentru evaluarea riscului suicidar, clinicianul trebuie să parcurgă următoarele teme:

a) factori predispozanţi (istoric de tulburări mintale, istoric de comportament suicidar, precum
tentative anterioare de suicid, externare recentă din cadrul clinicilor psihiatrice, genul
masculin, istoric de abuz);
b) factori precipitanţi (stresori financiari, relaţionali, profesionali, medicali);
c) severitatea simptomelor de boală mintală (pe o scală de la 0 la 10, răspuns dat de pacient);
d) prezenţa lipsei de speranţă (pe o scală de la 0 la 10, răspuns dat de pacient);
e) natura ideaţiei şi a comportamentelor suicidare (frecvenţa, durata şi intensitatea ideaţiei,
prezenţa unui plan, disponibilitatea şi letalitatea metodei, pregătirea sau „repetiţia” metodei,
intenţia);
f) natura tentativelor anterioare sau a comportamentului de autovătămare anterior;
g) prezenţa semnalelor de avertizare;
h) prezenţa impulsivităţii versus autocontrolului (pe o scală de la 0 la 10, răspuns dat de
pacient);
i) factori protectivi (suport social, abilitate de rezolvare de probleme, tratament, prezenţa
speranţei, existenţa sarcinii sau a copiilor, angajamentul religios, satisfacţia cu viaţa, frica de
suicid sau de moarte).

Evaluarea poate avea loc atât prin intermediul interviului nestructurat, cât și prin intermediul
scalelor de evaluare. Astfel:
- pentru factorii predispozanţi şi precipitanţi, informaţiile se obţin în cadrul unei anamneze
detaliate;
- severitatea simptomelor de boală mintală poate fi evaluată global de pacient sau prin
intermediul interviurilor şi scalelor specifice depresiei sau anxietăţii;
- lipsa de speranţă (hopelesness) reprezintă unul dintre cei mai importanţi predictori cognitivi
ai suicidului. Poate fi măsurată global (aprecierea pacientului) sau cu ajutorul Beck
Hopelessness Scale. Instrumentul conţine 20 de itemi cu variante de răspuns „adevărat” sau
„fals”, cotaţi cu 1 sau 0.
- pentru măsurarea ideaţiei suicidare, una dintre cele mai folosite scale este Scale for Suicide
Ideation, interviu care conține 21 de itemi. Interviul are fidelitate și validitate crescute.
Varianta autoadministrată este Beck Scale for Suicide Ideation.
- pentru evaluarea tentativelor anterioare şi a comportamentelor de parasuicid (autovătămare
fără intenţia de sinucidere) anterioare se poate utiliza Suicide Attempt Self-Injury Interview.
SASII este un interviu complex, administrat de specialişti, care conţine 31 de itemi.
- semnalele de avertizare pentru evaluatori sunt: tulburările de somn, percepţia de sine ca fiind
o povară pentru ceilalţi, furia, agitaţia psihomotorie, lipsa unui scop şi a sensului în viaţă,
ideea de a fi „prins în capcană”, abuzul de alcool sau alte substanţe.
- impulsivitatea poate fi măsurată fie cu ajutorul unei scale precum Suicide Attempt Self-
Injury Interview, fie prin evaluarea globală a pacientului (pe o scală de la 0 la 10).
- factorii protectivi pot fi evaluaţi în cadrul anamnezei sau măsuraţi cu ajutorul unor
instrumente precum Reasons for Living Scale. RFL este un chestionar autoadministrat care
conţine 48 de itemi cotaţi de la 1 la 6.

Concluzii şi recomandări
Pentru alegerea metodei potrivite de evaluare a depresiei se urmăresc patru caracteristici
referitoare la: scopul evaluării; tipul de pacient; valoarea sau utilitatea instrumentului; sursa
obţinerii informaţiei.
Astfel, în ceea ce priveşte scopul evaluării:
a) pentru screening (evaluare primară) se recomandă scale de dimensiune redusă (de exemplu,
PHQ‑9);
b) pentru diagnostic sau clasificare se preferă instrumentele dezvoltate pe baza manualelor de
diagnostic al tulburărilor mintale (de exemplu, SCID‑5);
c) pentru planificarea tratamentului se recomandă măsurători ale depresiei (de exemplu,
BHS);
d) pentru predicţii cu privire la comportament se folosesc scale care evaluează riscul unor
comportamente indezirabile, precum riscul suicidar (de exemplu, SSI);
e) pentru evaluarea rezultatelor tratamentului se preferă scale dimensionale de evaluare a
depresiei (de exemplu, BDI‑II).

Riscul suicidar este unul dintre parametrii obligatorii care trebuie evaluaţi în cazul
depresiei. Se recomandă evaluarea atât prin intermediul interviului direct, cât şi prin folosirea
unor scale de evaluare.

În fiecare an, în lume, se înregistrează aproximativ un milion de decese prin suicid, ceea ce
înseamnă un deces la fiecare 40 de secunde. Sinuciderea ocupă locul doi în rândul cauzelor
morţii la adolescenţi şi tineri. În România, în fiecare an, se înregistrează aproximativ 13
decese prin sinucidere la 100 000 locuitori, situându-se pe locul trei în ierarhia
circumstanţelor de moarte violentă (https://www.antisuicid.ro/).
Bibliografie

Enea, V., Dafinoiu, I. (coord.) (2017). Evaluarea psihologică:manualul psihologului clinician

Iași: Polirom. Pag. 329-340; 357-369

https://www.antisuicid.ro