SÂMBATĂ, 15 MARTIE 2014

Spre infinit, pe calea ferată

Paul ANTONIU
(paul.antoniu@yahoo.ro)

Motto: „Două linii paralele se întâlnesc în infinit” (definiţie din manualul meu de Geometrie).

Eram acasă la părinţi, în ultima vacanţă de vară, după terminarea celor şapte clase primare,
urmând ca, mai spre toamnă, să dau examen de admitere la liceu. A fost o vacanţă un pic mai
altfel, în care simţeam dureros cum copilăria îmi scapă printre degete; o copilărie profund
marcată de o crimă năprasnică, cea din umbra răstignirii de pe dealul numit „A Dumbrăvii”, loc
blestemat, unde, mai apoi, bătaia lui Dumnezeu a îngrozit întregul sat, după ce un fulger, ca din
senin, a lovit şi a aprins lemnul Sfintei Cruci la umbra căreia a avut loc teribila crimă pentru o
datorie neplătită la vremea promisă. La scurtă vreme, tata şi credincioşii din sat au ridicat o altă
răstignire, mai spre adâncul Dumbrăvii, şi tot la căpătâiul unui mormânt-simbol pentru cinstirea
Eroilor Neamului. Acea ultimă vacanţă, din copilăria mea pe ducă, mi-am petrecut-o, cu voie de
la tata, după pofta inimii: toată ziua la scaldă, cu deja foştii mei colegi la joacă (un fel de oină),
bătând pe ogradă, după primul cosit, o minge de cârpe şi alte „sporturi” săteşti. După o vreme, pe
calea ferată dintre Someş şi casa părintească, zilnic, trecea un tren de lucru format dintr-o
locomotivă cu aburi (viteza maximă 80 km/oră) şi vreo 5 vagoane-platformă, cu câțiva muncitori
dezbrăcaţi până la brâu, care dezafectau una din liniile ferate, cea năpădită de buruieni, ce s-a
pustiit după terminarea războiului, traficul feroviar micșorându-se considerabil. Treceau prin
zonă două, trei garnituri de călători şi de marfa; şi asta doar pe linia paralelă cu Someşul.
Muncitorii trebuiau să încarce traverse, şine de cale ferată şi bolovani din terasament, seara
retrăgându-se la bază, pentru descărcare. La scurtă vreme, acel punct de lucru, pentru mine,
devenise un puternic punct de atracţie. Cu mecanicul de locomotivă (singur pe maşina cu aburi),
nenea Ghiţă (şi mai cum nici n-am ştiut vreodată), m-am împrietenit la cataramă, aducându-i
zilnic, de acasă, prune şi mere de vară, iar uneori duminica (se lucra şapte zile din şapte), cu voie
de la părinţi, îl pofteam să ia masa cu noi. Toată ziulica eram pe locomotivă sau în Someş, unde
mă spălam de funingine. Zilnic, nenea Ghiţă (un filozof în felul lui), văzându-mă tot mai
interesat de meseria de mecanic de locomotivă, asta şi datorită dânsului, care în timp mi-a
dezvăluit frumuseţea acestei meserii, căreia i s-a dăruit o viaţă întreagă, iarna-vara, ziua sau
noaptea, stând de veghe acolo sus pe locomotivă, între tenderul cu cărbuni şi cuptorul ca o gură
de iad. Până aproape de sfârșitul verii, nenea Ghiţă, încet şi cu socoteală, mi-a dezvăluit tainele şi
frumuseţea meseriei sale. „Vezi?, mi-a spus într-o zi, acum înainte de pensionare trag după mine
platforme cu traverse, şine de cale ferată şi bolovani. Următorul pas - ultimul! -va fi trasul pe-o
linie moartă; şi asta după o viaţă pe care am petrecut-o între revederile şi despărţirile de pe
peroane, pe obrajii celor de-acolo văzând şi lacrimi de bucurie şi de întristare. Sunt mai mult ca
sigur că cei ce se revedeau, de exemplu, nici o clipă nu se gândeau şi la mine, cel care le-am
adus, pe peron, fiinţa dragă nevătămată. Tristeţea asta de-o clipă mi se prefăcea într-o nouă
bucurie a revederilor trăite de cei de pe peronul următoarei gări; şi tot aşa, până la staţia
terminus. Mereu stând la geamlâcul din dreapta, decorul mi se schimba, în fata ochilor, tot din
minut în minut, din primăvară până-n ... primăvara următoare”. O vreme am tăcut amândoi. Tu
ştii definiţia A două linii paralele?”, m-a întrebat într-un târziu. I-am spus-o pe cea învăţată la
geometrie. „Păi vezi?, de aici, de la acest geamlâc, cu ochii stând mereu aţintiţi pe cele două şine
paralele, am impresia că pe acest drum, cândva, am s-ajung în ... infinit. Şi am s-ajung,
cândva!...”, m-a asigurat nea Ghiţă, filozof în felul lui. De-atunci, filozof în felul meu, am rămas
cu nostalgia peroanelor de care unii se despart şi alţii, fericiţi, se regăsesc.

Din ciclul „ N-am fost un...cineva „

DUPĂ 60 DE ANI...
Paul Antoniu

Moto-uri: - „ Fă-ţi datoria până-n capăt, bine. / Sunt datorii şi ţelul şi povara...” (Tudor Arghezi).

- „ Sunt mai bătrân ca tine, Doamne ” (Lucian Blaga).

În vara anului 1954, după examenul de maturitate ( bacalaureatul de azi...), luat cu note nici prea-
prea şi nici foarte-foarte, înduioşat şi nu prea, cu capul în nori am făcut primii paşi pe un drum
necunoscut şi fără o ţintă anume. Cu floarea speranţei, în minte şi-n suflet neofilită, mi-am
împlântat, de-a dreptul în soare, catargele corabiei, valurile vieţii înfruntându-le pieptiş. Am lăsat
în urmă profesori de mare prestigiu şi colegi ce-aveau să devină şi ei...cineva în viaţă, amintirea a
două fete pe care le-am iubit („Primele iubiri” de Nicolae Labiş), nu şi ele pe mine, pe zgârcita
mea gazdă care a vrut să-şi pună gheara-n gât ca piţigoiu' la reforma monetară din 1953 (?), când
zecile ei de milioane păstrate în „seiful” de sub saltea şi-au pierdut valoarea (10 bani- un ou),
peste noapte. „Banchetul” de adio l-am făcut în parc împreună cu câțiva colegi, mari consumatori
de tării, precum şliboviţa, o băutură mizerabilă de care n-auzisem până atunci, şi nici de-atunci
încoace n-am mai vrut s-aud. A fost mult mai mizerabilă ca horinca de mălai cu care am tras
prima beţie din viaţa mea, cam pe la 16 ani, la insistenţele colegilor de cameră. Fiind la un pas de
comă alcoolică, vreo trei zile n-am mai dat pe la şcoală, căci moarea de varză, băută ca leac, n-a
avut nici un efect asupra mea. Şi cu astfel de „fapte de vitejie” în traista cu amintiri, cam
dezorientat, am absolvit şi părăsit „Şcoala medie nr. 1 de băieţi” (Colegiul „Andrei Mureşanu” de
azi), nu cu toate lecţiile, de la Şcoala vieţii, învăţate şi ştiute. Versurile argheziene din motto-ul
prim (din poezia „Inscripţie de bărbat” ) ştiute de la tata, şi tot la îndemnul dânsului, la-nceput de
drum mi-am propus să nu le dau uitării nicicând; dar şi versurile unui cântec pe care-l cântam la
geamurile profesorilor, în serenadele de adio: „Oraşul meu drag, pe uliţa ta/Mi-am lăsat inima/Şi-
am plecat pribeag...”. În acest oraş, adesea, m-am întors să mă revăd cu colegii (tot mai puţini
prezenţi) la întâlnirile noastre, anuale în ultima vreme. Anul acesta, la începutul verii, vom
sărbătorii Anul 6o. La propunerea actualului director, Axinte Bob, profesor de Limbă şi literatură
Română, de Ziua lui Mihai Eminescu (15 Iunie) în acest an, cu anticipaţie mi-am susţinut
recitalul de poezie românească - „Vă dăruiesc iubirea” - în faţa a peste 200 de actuali colegi de
liceu şi a profesorilor lor, eveniment cu care am inaugurat noua sală festivă a liceului. Prea puţini
foşti colegi (din pricini binecuvântate) m-au putut onora cu prezenţa, iar academicianul Dimitrie
Vatamaniuc (94 de ani), ilustrul eminescolog şi primul nostru profesor de Limbă şi literatură
Română, nu ne-a putut răspunde la telefon fiind în timpul şedinţei aniversare -Mihai Eminescu -
la care Domnia Sa a fost invitat de onoare. Primarul Dejului şi alte persoane oficiale au ţinut şi
ele să ne onoreze cu prezenţa la dubla aniversare. Recitalul s-a bucurat de un succes nesperat,
deşi a durat cu mult peste timpul stabilit inițial. Împreună cu domnul director şi ceilalţi
participanţi, succesul l-am dedicat sărbătoritului nepereche. La sfârșit ne-am fotografiat la bustul
lui Andrei Mureşanu, patronul colegiului; mi-am dorit o fotografie şi-ntr-o bancă din fosta mea
sală de clasă (actualmente Cabinetul de Limbă şi literatură Română), dar n-a fost să fie pentru că,
şi acolo, o doamnă profesoară le vorbea unor elevi din clasele mai mici, tot despre Mihai
Eminescu. M-am mulţumit cu o fotografie în faţa uşii, cu mâna pe clanţă şi-n minte cu versurile
lui Lucian Blaga: „Sunt mai bătrân ca tine, Doamne”.